13. AUZIM CHEMAREA,

DAR N-O ÎNŢELEGEM

TOTDEAUNA

Ceea ce admir la Vladimir Volkoff, autorul romanului “STRUŢOCĂMILA”, este răbdarea cu care urmăreşte alternarea unei categorice opoziţii raţionale şi politice a lui Grigori, personajul principal, faţă de Biserică, opoziţie grevându-i aproape întreaga existenţă, cu străfulgerări ale unei credinţe şi religiozităţi intrate prin efracţie în afectele, cugetul sau comportamentul său; iar când spun ‘străfulgerări’ aş vrea – dacă ar fi cu putinţă – să şterg cu buretele tot ce ţine de luminescenţă în această noţiune şi să înlocuiesc orbitorul cu orbul, cu ternul, cu adâncatul în ceaţă.

Ascultătorii care m-au urmărit în ultimile două emisiuni sunt în temă asupra faptului că mă străduiesc să descifrez modul în care este recepţionată Chemarea lui Dumnezeu de către ateu, de către acela care a făcut pactul cu diavolul, în ignoranţa unei lumi a Binelui. Personajul urmărit de mine este un ofiţer de securitate sovietic, Grigori. Misiunea ce i-a fost încredinţată este să facă studii teologice pentru ca, ulterior, să se strecoare în ierarhia Bisericii, să o dinamiteze pe cea din urmă din interior.

Numai că, de la poarta seminarului, el a fost întâmpinat de Chemare, ascunsă printre notele unor cântări psaltice ce-i aminteau de religiozitatea mamei sale şi de propria-i copilărie, cu o tentă de nostalgie binecuvântată. La aceasta s-au adăugat chemările purtărilor smerite şi pline de iubire creştinească ale profesorilor şi colegilor. Tardiv, Grigori a avut revelaţia că vibra la unison cu lumea închisă între zidurile mănăstirii unde învăţa, până la a-şi trăda faţă de cekişti situarea, într-o izbucnire de furie împotriva lor; aceasta l-a costat arestarea şi cazna anchetelor.

Anchetator îi era însuşi acela care-i încredinţase misiunea, un înţelept în felul său, bun cunoscător al oamenilor, ca şi al pericolelor aduse de o misiune atât de hazardată, de neobişnuită, care îl trimite iarăşi pe Grigori la aceeaşi muncă, oricât ar vrea cel din urmă să scape de ea. Călugărirea i se refuză – or, ea era singura cale către episcopat. Nu-i rămâne decât să se căsătorească şi să fie hirotonit preot de mir, urmând ca ulterior să-i moară nevasta şi să poată fi uns epicop. Ideea pleacă de la Grigori însuşi, conştient că moartea obligatorie a nevestei sale nu avea să fie una naturală.

Pentru a nu risca să-şi dea în vileag subterfugiul, Grigori susţine întreg programul de rugăciuni şi posturi la care este dator preotul, cu atât mai mult cu cât, în noile împrejurări, el nu are o clipă de izolare, convieţuind cu o soţie ce oricând poate fi martora, în faţa parohiei, a credincioşiei lui sau, dimpotrivă, a necredinţei. Iată cum şi-a trăit ultimile saptămâni dinainte de hirotonire.

“Grigori s-a pregătit pentru preoţie cum ar fi făcut orice diacon. În timpul slujbelor religioase sau în singurătatea chiliei care i se rezervase, el se ruga cu aceeaşi grijă, cu aceeaşi conştiinţă profesională, unui Dumnezeu în care nu credea. Pe de o parte, voia să joace după regula jocului, să nu neglijeze nimic din exigenţele misiunii sale. Pe de altă parte, gândul său aţipit, deprins cu exerciţiile de pietate, înainta cu uşurinţă pe cărările rugăciunii; îi era tot mai uşor să se roage, mult mai uşor decât să se gândească la altceva, cu condiţia să se fi aflat într-un loc convenabil, să facă gesturile consacrate, să-şi fixeze ochii pe câte un obiect de cult. Nu avea credinţa, dar deprinsese tehnica, şi – aşa cum o dovedeşte experienţa misticilor – tehnica are în problemele spirituale o la fel de mare importanţă ca şi în cele trupeşti, acrobaţie, virtuozitate sau meşteşug de orice fel. Anumite rugăciuni, cum ar fi rugăciunea domnească, funcţionau fără ca el să fi fost conştient că pornise mecanismul repetiţiilor. Se rugau de la sine rugăciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din când în când.

“Ia te uită, mă rog. Ce idiot. Când oi fi început?”

“Şi nu numai că repeta astfel cuvintele în sine. Cuvintele acestea duceau cu ele frânturi de gând, frânturi de atenţie, ca şi o cârpă agăţată de spiţa unei roţi şi care e dusă de rotirea roţii. O parte din eul lui repeta neobosit “Ai milă, Iisuse”. Ca şi cum Iisus ar fi putut să-l audă.

“Uneori Grigori se surprindea neliniştit. “S-ar zice că popii ăştia, cu manevrele lor, sunt pe cale să-mi grefeze o bucată de piele de la ei; piele de creştin pe un petic al trupului meu... Doar n-o să mă apuc să cred...”.”

Ba, credea! Credea fără s-o ştie! Şi nu numai că ajunsese să creadă, dar mai şi practica, în aceeaşi totală neştiinţă, rugăciunea neîncetată, la care mulţi sihaştri aspiră, fără s-o atingă întotdeauna.

Să nu uităm că, după preoţire, Grigori a slujit Altarului douăzeci de ani, cu seriozitate, ca nu cumva să i se ghicească năravul de a consemna, în greceşte, informările lui cu privire la enoriaşi, superiori pe linie bisericească, închinători întâmplători. A slujit neîngăduindu-şi nici o greşeală, nici o scăpare, nici o lenevire, nici o abatere. A fost preotul desăvârşit, doar că nu voia să-şi recunoască faptul că devenise credincios. Pupilele înţelegerii i se deschiseseră mai mult sau mai puţin. “– Firea omenească nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai mult decât de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fără sarcasm.”

Explicaţia sarcasmului său stă în defrişarea realităţii pentru prima oară fără ochelarii de cal ai propagandei; o face cu propria-i minte. Ea apare detaliată în cele ce urmează:

“A îndurat toate decepţiile tot mai amare ale preotului şi ale agentului în misiune, ceea ce e mult pentru un singur om. A îmbătrânit. Începe să sufere de reumatism şi devine mizantrop. Degeaba îşi spune că odată ce-şi va rade barba va redeveni locotenentul de viitor care era acum douăzeci de ani, asta nici măcar nu-l mai face să rânjească.”

Noua sa stare de spirit îi înăcreşte toată răsuflarea, îi îndurerează toată mişcarea.

Vladimir Volkoff surprinde personajul atunci când nu se mai poate suporta din pricina duplicităţii, când, din disperarea adusă de împărţirea inimii sale în două, ajunge să trăiască pe hotarul dintre continuarea tot mai sufocantă a falsului şi autodenunţare:

“Copiii, cu încrederea lor indiscretă, îl fac să-i fie frică. Nu-i plac copiii; nu-i place să-i înşele pe copii. Când dă împărtăşania şi când linguriţa de aur intră în gura fără dinţi a unui ţânc cu ochi misterioşi, Grigori simte totdeauna o senzaţie de enervare extrem de violentă. Aproape că-i ia la insulte pe părinţi:

”– Ştiţi ce faceţi? De ce vă lăsaţi progenitura pe mâna minciunii? Eu sunt minciuna, se gândeşte el de multe ori, cu la fel de multă solemnitate ca şi Hristos spunând: “Eu sunt adevărul”.

“Îi vine uneori să urle în biserică (...):

“– Nu lăsaţi copiii să vină la mine!

“Nu urlă şi dă mai departe împărtăşania, şi murmură uneori la urechea unei mame sfâşiate care face parte din tineretul comunist:

“– Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tămâie să-i fie cunoscut înainte de cel al binelui şi al răului.

“Astfel că joacă şi rolul lui Hristos şi pe cel al serviciilor secrete în acelaşi timp.(...)

“– Eu merg pe sârma întinsă aşa cum Hristos mergea pe ape...”

Pricepe, da, pricepe. Dar nu-i trece prin cuget că ar putea schimba foaia. Nu: este comunist; e agent; are o misiune. Suferă tot mai mult datorită sfâşierii sufletului. Nehotărârea se plăteşte. Cel incapabil să aleagă binele primeşte pedepse de neînchipuit. Cea mai grea palmă ce i-a mânjit faţa vreodată i-o va da un muribund, cu ultimile sale puteri. Dureroasă lovitura, cu atât mai mult cu cât Grigori este conştient că “un preot bun nu se limitează la a face nişte servicii mărunte aproapelui său. Un preot bun nu e un cercetaş. Un preot bun e un sfânt.”

Printre cei mai docţi enoriaşi, cât priveşte religia, se număra şi un bătrân, pe nume Ambrozie. Avea doar calităţi; activa ca un ferment printre ceilalţi credincioşi, om de omenie şi de prea puţină încredere în politică. Părintele Grigori îl preţuia şi se sprijinea pe ajutorul său. Ambrozie se îmbolnăvi de cancer. Preotul îl vizita, neluând seama la duhorile pestilenţiale degajate de amărât; ba îl deranja părerea că rudele bătrânului s-ar fi zis că-i aşteptau moartea ca pe o uşurare. Spovedania lui Ambrozie decurse astfel încât preotul fu uluit şi enervat peste poate de încrederea moşului în înţelegerea lui Dumnezeu faţă de faptele sale. Sfânta Împărtăşanie trecu cu bine. Urmă un Sfânt Maslu. După acesta, cu o ultimă revenire a vlagăi, bolnavul ceru să se deschidă fereastra.

“– Am deschis, spuse Grigori. Probabil că nu mai poţi să simţi şi să vezi. Mă auzi?

“Ambrozie clipi. Buzele îi tremurau: mai era în stare să surâdă? Dacă surâdea într-adevăr, era cu fatalism amuzat. După câteva încercări nereuşite, îşi recăpătă suflarea şi spuse:

“– Cu atât mai rău.

“Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se părea a fi umor îl exaspera. Se aşeză pe marginea patului, se aplecă cât mai aproape de omul de alături, având pe buze o întrebare scandaloasă:

“– Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ţi-e frică de moarte?

“Ochii lui Ambrozie, până atunci ţintuiţi pe un punct de pe tavan, se rotiră cu greutate spre Grigori şi i se opriră pe tâmpla lui stângă.

“– De ce frică, întrebă într-o şoaptă care mai putea fi încă înţeleasă uşor. Le e frică celor care nu ştiu. Dar eu ştiu. L-am citit pe Sfântul Macarie, Sfântul Macarie din Alexandria. Acum îngerul meu are să vină să mă mângâie. Trei zile. Pe urmă mă duc în cer. Îl salut pe Domnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Îl laud pe Domnul şase zile. Îmi uit tristeţea. Dar mă chinuie greşelile. Mă întorc la Domnul. Îl salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Îi plâng pe cei blestemaţi. Treizeci de zile. În a patruzecea mă întorc sus. Domnul mă recunoaşte pentru totdeauna după drepturile mele. Asta e.

“Grigori nu mai suportă. Se apleacă şi mai mult, nasul lui aproape îl atinge pe cel al muribundului pe care-l scutură:

“– Idiotule, nu există nici Paradis, nici Infern, nici Dumnezeu. Astea-s poveşti pentru babe. În câteva minute ai să fii mort. Ai să putrezeşti şi nu are să mai fie nimic. N-ai să simţi nimic, n-ai să mai gândeşti, n-ai să mai fii. Eu nu sunt preot, sunt agent al guvernului plătit ca să vă pun pe fişe. Mă auzi? Mă auzi?

“Asta e marea ispită, şi Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent, aceeaşi. Într-o clipă de slăbiciune şi-a trădat amândouă misiunile în acelaşi timp. Se trage îndărăt; îl priveşte pe Ambrozie cu dorinţa mai plină de furie ca acesta să-l fi înţeles şi speranţa cea mai fierbinte ca el să nu fi înţeles nimic. Ambrozie nu pare să reacţioneze. Pare doar mai crispat decât adineaori. E o iluzie? Nu, toţi muşchii i se încordează, trupul începe să i se arcuiască, nu mai respiră, strânge aer în piept. E agonia? Grigori se trage şi mai mult îndărăt. A înţeles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a înţepenit astfel deodată? Dintr-o dată ochii i se opresc asupra lui Grigori; scoate un strigăt răguşit, dar răsunător.

“– Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciună! E o...

“Nu ajunge mai departe. Grigori apucă una din perne şi o aşează cu amândouă mâinile peste faţa care urlă acum a lui Ambrozie aşa cum adineaori pe fruntea lui liniştită aşeza o clipă Cartea Sfântă.

“Câteva secunde, două tresăriri, trei secunde încă, siguranţa. Grigori se ridică, ţinând în mână perna cu care şi-a îndreptat greşeala.

“Câteva bale pe albul pernei. Încet, preotul le şterge cu mâneca sutanei uzate.”

Grigori nu se mai ştie împăca nici măcar cu sine însuşi – sau: mai ales. Glasul conştiinţei îl chinuie neîncetat: ‘Eşti un om cu două feţe! Eşti şi îndrumătorul credincioşilor, nădejdea lor, stânca de care se agaţă ei; dar eşti şi vânzătorul lor, o iudă, ce este mai abominabil pe pământ, o otreapă în care nimeni nu poate avea încredere; un preot de nimic, fără nimic sfânt!’. Pe terenul minat de glasul conştiinţei, diavolul strecoară o ispită: ‘Divulgă-te, prin asta dezvăluindu-i nenorocitului ăstuia ce trage să moară că trăieşte o minciună, crezând spusele Bisericii! Doar astfel îţi vei dobândi liniştea. Răpindu-i-o pe a lui! Demască-te!’. Simţea că dacă dădea ascultare vocii insinuante, împingând spre adevăr pe comatic, stingându-i ceea ce lui i se părea ‘orgoliul’ credinciosului – îl numea ‘orgoliu’ deoarece numai un orgolios putea crede că exclusiv creştinii cunoşteau adevărul, când era evident pentru Grigori că adevărul sta în ştiinţă – scăpa de obsesia că nu era chiar exclus să stăpânească adevărul până şi unul ca Ambrozie; iar el, Grigori să se fi înşelat... După mărturisire, Ambrozie era un pericol: să moară!

În cuvintele autorului, cele gândite de Grigori pe tot parcursul existenţei sale duble sunau astfel:

“Un agent de informaţii deghizat în preot. Spune-i cuvintele astea înfricoşătoare, satanice, oricărui credincios. Ce-şi va închipui imediat? O fiinţă sordidă, lipicioasă, demnă de dispreţ, un prefăcut, un laş, un taler cu două feţe, respingător şi josnic până dincolo de puterea de a ţi-l închipui. Sunt eu acest personaj? Nu. Eu sunt un ofiţer, care ar fi putut să facă în armata regulată o carieră strălucită, sunt un om care gândeşte, capabil să ia hotărâri, să ţină piept, să modifice mersul lucrurilor. Pot să par odios dar nu sunt josnic.

Or, reacţia disperată a cancerosului, care voia cu ultimul său strigăt să-l ajute pe preotul său să se mântuiască şi el prin credinţă, îl năuci: în loc să ucidă credinţa – aşa cum îşi făcuse socotelile că va izbuti cu câteva cuvinte doar, credinţa triumfa şi-n moarte împotriva necredinţei sale, întărită în iertare şi bunătate împotriva lui, împotriva a tot ce făcuse îndoctrinarea comunistă din el. Palmă ca aceasta nu mai primise Grigori niciodată în viaţă. Prin ea, celălalt îl reducea la zero. Iar în spatele celuilalt izbândea Hristos. Ura împotriva celui puternic, ca şi precauţia de a face pierdută spovedania sa, să nu se afle că s-a trădat, îl determinară să treacă la sufocarea bolnavului. Grigori a săvârşit o nouă crimă, ca pe timpuri...

Nu era singura ce-l ispitise. Întreaga-i viaţa era o ispită – cum dealtfel, stau lucrurile cu toţi oamenii. Dar cu Grigori, mai presus de toţi. Din însăşi opţiunea sa iniţială de a sluji trădarea de semen, activând pentru serviciile speciale, survenea cumplita sa dezumanizare:

“Sunt preot, se gândeşte el, şi asta implică o serie de funcţii distincte. Am să am, începând din acest moment, relaţii speciale cu Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarăşii mei, cu enoriaşii mei. Va trebui să dau ascultare, să celebrez, să dau învăţături şi ajutor. Va trebui de asemenea să rezist pasiv regimului. Nu mai am voie să dau pumni acum când sunt sfinţit. Am să îndur toate umilinţele cu supunerea care i se cuvine agentului în misiune. Am să-mi primesc răsplata mai târziu (...). Regimul are vreme. În ce-i priveşte pe superiorii mei, disciplina militară e totul; ei n-au să se plângă de mine. Eu sunt obişnuit. Asta n-are să mă împiedice să-mi ţin fişele la zi.(...) În ceea ce priveşte legătura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi Dumnezeu, n-am decât să mă refer la instrucţiile privind antrenamentul pentru falsele legături telefonice. Formezi un număr inexistent, asculţi discul care-ţi repetă la nesfârşit: “Nu există numărul pe care l-aţi format”, şi tu vorbeşti închipuindu-ţi de fiecare dată că celălalt îţi răspunde şi tu dându-i replica pe cât se poate mai puţin precis. Am să stau la capătul de aici al firului. La celalalt capăt, nimeni. Am să vorbesc în microfon şi am să-mi aud propria răsuflare în membrana receptorului. (...) Asta-i tot.”

Un program de viaţă pentru cel căruia nu-i parvine vederii nici un petic, cât de mic, de cer albastru şi liber. Omul în peşteră, aşa cum ne-a grăit Platon despre el. Numai că spre deosebire de omul filosofului elin, acesta al lui Vladimir Volkoff intră în peşteră de bună voie şi din convingere; intră în iad, din convingere. Poate fi născocit ceva mai cumplit?

Ei bine, o a doua mare revoltă survine în sufletul său, în urma unei noi arestări şi a unei neîntrerupte anchetări cu curentul electric. De data aceasta Grigori s-a desprins... Este pentru întâia oară slobod cu adevărat faţă de comunişti şi gata să se predea Domnului Dumnezeu răbdătorul.

În ultima clipă, când să fie eliberat, este vestit că în aceeaşi dimineaţă, soţia lui a suferit un accident rutier şi că a murit.

Superiorii îi deschiseseră calea spre episcopat.

În concluzie, mă veţi întreba, Chemarea auzită în atâtea rânduri de locotenentul ucigaş Grigori va da roade?

Vă voi răspunde: roadele le cunoaşte numai Dumnezeu. În cazul acesta precis, al personajului unui roman, roadele le cunoaşte autorul care şi-a încheiat cartea aici.

Ceea ce am câştigat noi este conştiinţa că până şi un ticălos ca Grigori are dreptul la Chemarea lui Dumnezeu; ba o şi înţelege. Cu cât mai mult cei drepţi...?