11. CHEMAREA

NECREDINCIOSULUI,

ÎNTR-UN ROMAN

DE VLADIMIR VOLKOFF

Uşor este a vorbi despre chemarea celor credincioşi! mi-aţi putea reproşa dumneavoastră, ascultătorii emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE, pe care o susţin pe acest post al radiodifuziunii de aproape patru luni. ‘Credincioşii abia aşteaptă să fie chemaţi de Dumnezeu; pentru ei viaţa n-are nici culoare, nici gust, nici frumuseţe, în absenţa Chemării. Chemarea le conferă sensul nădăjduit, le umple existenţele întocmai conform cu aspiraţiile lor!’, m-aţi lămuri, uşor denigratori faţă de insistenţa mea şi persiflându-mă cu sau fără cruţare. Apoi m-aţi strivi cu întrebarea apăsată şi batjocoritoare: ‘Dar ce se alege de chemarea celor necredincioşi? Cine stă s-o asculte? Cine o bagă-n seamă? Pe cine să intereseze ea?’.

Cu aceasta, omenirea a şi fost împărţită în buni şi răi, în fiii lui Dumnezeu şi în slugile iadului. Însă cum o atare divizare este împotriva naturii, cum nu există, pe pământ, bun desăvârşit, nici rău total şi compact, voi respinge întrebările ce mi-au fost aruncate jignitor în obraz.

Le voi respinge? Le resping oare?

Iată că inima îmi şopteşte că, deşi nu este valabilă categorisirea unora ca ucenici definitivi ai iadului şi aserviţi lui în toată fiinţa lor, totuşi atari semeni îndoielnici ne calcă în drum, iar noi văzându-le numai una dintre feţe, aceea diabolică, suntem gata să-i etichetăm drept ‘cei răi’. Va să zică, fie potrivită despărţirea lor de ‘cei buni’, fie nepotrivită, sunt dator a ţine seama şi de prezenţa celor dintâi printre noi (dealtfel şi Psalmistul a confirmat-o) şi să mă întreb, dimpreună cu ascultătorii mei recalcitranţi, ce se alege de sămânţa semănată pe pământul conştiinţei lor. Rodi-va ea au ba? Căci şi Iisus Hristos a pus problema lor, într-o parabolă dintre cele mai adânci din punctul de vedere psihologic.

În absenţa mărturisirilor scrise de către îndrăciţii care s-au lepădat de satana, la auzul chemării Domnului – şi trebuie să recunoaştem, cu tristeţe pentru dreptul la ştiinţă al omului, că nu prea s-au grăbit cei răi să se laude cu încălcările lor de omenie, pentru a ne vădi prăpastia din care s-au ridicat apoi către blândeţea lui Dumnezeu –, în absenţa spovedaniilor, ziceam, atât de însetat aşteptate de poporul nostru îndelung mucenicit, în absenţa spovedaniilor securiştilor de tot soiul, cadriştilor, anchetatorilor călăi, uneltelor tiraniei antiumane comuniste, a turnătorilor şi iudelor din libertate şi din puşcării, a ‘reeducatorilor’ de o sumbră notorietate între cazurile revărsate în noroi, peste marginile firescului existenţei umane, cum a turnat-o în forme angelice Dumnezeu, Creatorul nostru, în absenţa rostirii adevărului cu scopul ca posteritatea să nu mai păcătuiască în acelaşi chip mârşav ca ei, ne rămân, spre analiză, personajele ficţiunii literare.

Desigur, ar fi fost de mult mai mare învăţătură să avem în faţa ochilor autobiografia Apostolului Pavel, privitoare la perioada când numele său era Saul, prigonitorul creştinilor. După cum, citind şi recitind autobiografiile foştilor deţinuţi politici trecuţi prin ‘reeducările’ de la Piteşti, abia pomeniţi, m-ar întări sufleteşte să aud prinzând glas mustrările de cuget ale unuia dintre foştii torţionari, mai mari sau mai mici, care, ulterior, şi-au revenit, ba chiar au fost mânaţi de conştiinţă în braţele ocrotitoare ale Bisericii, şi, de asemenea, au hotărât să slujească râvnitori şi definitiv Altarul. Probabil că mai uşor este să spui numai: ‘Am greşit!’ şi să-ţi poleieşti încălcarea poruncii dragostei cu rozuri diafane, decât s-o amănunţeşti cum şi ce fel. De aceea duhovnicii cărora li se duce buhul, duhovnici mănăstireşti deobicei, insistă până la sânge asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit păcatul şi asupra modului cum a prins el cheag, în cele mai crude şi aberante detalii.

Ieşim, incomplet şi ezitanţi, dintr-o cumplit de lungă epocă a ateismului triumfător, aceea a dominaţiei sovieto-comuniste în România. Acolo trebuie căutaţi ‘cei răi’ puşi faţă în faţă cu Chemarea. Ne vom folosi de un roman dintre cele mai bune ale secolului, în modesta mea părere, al cărui titlu în limba noastră – cam trădător, după modelul personajului principal însuşi – este: “STRUŢOCĂMILA”, iar autorul lui se numeşte: Vladimir Volkoff. Filele acestuia ne vor ajuta, pe de o parte, să ne lămurim că ins ‘rău’ integral nu prea există; pe de altă parte, că şi ‘cei răi’ surprind Chemarea şi îi răspund sau nu-i răspund, după nişte criterii ce nu pot fi ghicite dinainte; de unde concluzia: sămânţa trebuie oricum aruncată; nu avem voie să judecăm rodnicia pământului până a-l descoperi cum lasă o sămânţă bună să încolţească în el ori o împiedică să fiinţeze.

Care a fost, în condiţiile istorice numite, cea mai de seamă trăsătură a trăirii omului?

Ea ne întâmpină încă din primele pagini ale romanului. Să-l ascultăm grăind unui preot pe un secretar raional de partid din U.R.S.S.:

“– Părinte, ce să fac să mă mântui? Am familie, şi mi-e grozav de frică. Nu vreau nici să-mi las situaţia dar nici din cealaltă parte nu mă lasă Dumnezeu. Ar trebui, ştiu bine... Siberia. şi cu toate acestea, Nicodim... şi Iosif, cel din Arimateia... Nu?... Astea nu se socotesc deloc?... şi tânărul cel bogat, care ţinea legile? Cum să interpretez... Dacă m-aş putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.

“– Cum ar putea să se afle?, îl întrebă preotul.

“– Mi s-ar vedea pe faţă, cred.

“– Dar crezi; deci eşti mântuit.”

Nu este cazul să insist: secretarul de partid credea şi râvnea – aproape – din tot sufletul să se mântuiască. Numai că preţuia avuţia şi puterea prea mult, mai mult decât însăşi mântuirea, după cum se şi temea de riscul muceniciei. Complăcându-se în bucuriile lumeşti, auzea, permanent, Chemarea: nu mă lasă Dumnezeu, o spune cu simplitate şi cu disperare! Ştie că garanţia mântuirii, după câte a făcut pentru stabilitatea monstruosului în existenţa fraţilor săi, garanţia mântuirii personale nu poate fi decât martiriul; în termenii sovietici: Siberia! Dar gândul i se întoarce iară şi iară la “Sfintele Scripturi”; caută în ele pilde ce să-l liniştească: Nicodim, Iosif din Arimateia, tânărul bogat ce ţinea legile. Simte că numai îndrumarea unui bun duhovnic l-ar putea smulge din rătăciri şi ezitări. Însă îi este frică, o spaimă cumplită de răzbunarea ateilor de la putere, dacă s-ar afla că ţine legături cu Biserica. În acest caz, ce-i rămâne? Nu-i rămâne decât calea duplicităţii, acea cale mohorâtă adoptată de noi, mai toţi, sub regimul comunist, el neputând alege.

Iar întreg romanul “STRUŢOCĂMILA” este o demascare a duplicităţii ca o cale imposibilă, ca o cale a eşecului garantat, a năruirii spiritualităţii umane.

E vorba despre duplicitatea personajului principal Grigori, ofiţer de securitate care a primit misiunea să se înscrie la seminar, să se călugărească şi să impună ungerea sa episcop, pentru a se distruge, prin mijlocirea lui, Biserica Ortodoxă Rusă, din interior. Cât de mare i-a fost ticăloşia se citeşte într-una dintre faptele ce l-au promovat în ochii celor care l-au ales pentru această misiune. Cândva, după ce a tras în ţeapă un preot (care, premonitor şi simbolic, îi purta numele), după ce l-a tras în ţeapă pe un picior rupt de scaun, i-a dat foc cu lampa de sudură. Explică ce l-a îndemnat la această faptă: “Voiam şi eu să mă conving că un popă e şi el un om ca oricare altul. N-avea nici un fel de mădular sacerdotal. Şi o barbă adevărată; care ardea şi ea dacă-i dădeai foc...”

Planul ofensivei ce se preconizează a fi pornită cu ajutorul său şi motivarea ei sunt clar expuse de superiorul ierarhic al lui Grigorie:

“Neron era un copil. El îşi închipuia că Dumnezeu poate fi răsturnat din afară. Aici n-a nimerit-o. Şi noi am împuşcat popii cu sutele. Şi ce-am făcut cu asta? Un episcop ţi-i face la loc, o mie de popi deodată. Noi am încercat să-i lichidăm pe toţi episcopii, deodată, ca să rupem lanţul: aşi! E o adevărată hidră, îţi spun. Mai rămâne mereu unul şi din el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptăm împotriva unor infuzorii! Ce ne trebuia nouă e să intrăm în inima răului şi să-l tăiem de acolo. Mă înţelegi? Măi băiatule, tu ai fost ales ca vârf de atac. (...) Singurul lucru la care ţin ei, din care trăiesc ei, e credinţa. Dar ea nu se frânge. O facem să putrezească. Tu ai să fii agentul putreziciunii acesteia a credinţei. (...) Ai să vezi: n-o să-ţi fie uşor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternări. Au să-ţi înţepenească de tot genunchii şi au să ţi se tulbure de tot privirile. (...) Şi încă ceva: în societatea asta a noastră curată, comunistă, tu ai să fii anacronismul, sperietoarea, cioara. Ai să înghiţi multe. Şi are să trebuiască să accepţi. Să-ntinzi şi obrazul celălalt.”

Iar planul nu este cincinal, după obiceiul economiei sovietice, ci este un plan pe douăzeci de ani. Douăzeci de ani din viaţa lui Grigori va trebui el să slujească Bisericii în aşa fel încât să dobândească încrederea cea mai înaltă a vârfurilor ei. Întretimp, “ai să-ţi faci un fişier. Ai să încerci să obţii cât mai des să-ţi schimbe parohia. Ai să faci dosar cu orice pioşenie din astea ale lor pe care ai s-o vezi. Ai să le câştigi încrederea şefilor. Şi pe urmă, într-o bună zi, peste douăzeci de ani, marea socoteală. Îi spânzurăm pe toţi, cu capul în jos, de clopotniţe. Dar va trebui ca oamenii de bine să râdă. N-avem nevoie de martiri. Clovni demascaţi. Clar?”

Fişierul s-a întocmit, zi de zi şi ceas de ceas. Ce cuprindea? “Sunt acolo laici prea credincioşi, decani de parohie care organizaseră acasă la ei cursuri de catehism pentru copii, episcopi care, la spovadanie, şi-au mărturisit ura crâncenă faţă de şeful statului, secretari de Partid care şi-au botezat copiii...” Redactat în greaca veche, să nu înţeleagă cineva care l-ar fi deschis întâmplător cu ce se ocupa părintele, când ‘lucra la teza sa de doctorat’...

Sărind etapele, pentru a ilustra cu un fragment de o mare dibăcie scriitoricească în surprinderea trăirilor dihotomice-antonimice ale personajului principal (voi reveni asupra termenului; pentru moment, o explicaţie simplă: trăiri ce se bat cap în cap, ca două feţe ale aceleiaşi monede, ce nu se pot uni într-una, nici anula una pe cealaltă), pentru a ilustra personalitatea lui beneficiind de două manifestări ce se contrazic una pe alta, vom citi împreună o întâlnire a sa cu un om şi cu fişierul în discuţie.

“Violenţa asta e o ispită comună, dar care pe el îl încerca mai profund. I-ar fi snopit în bătaie cu plăcere pe unii din enoriaşii lui în loc să le dea iertarea sau să le impună atâtea rugăciuni sau atâtea mătănii. Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care îl slujea şi Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, încercând să înfometeze parohia, fără să se expună el însuşi nici unui risc. Cu el, Grigori a căzut cu bucurie în ispită şi cedând ispitei a slujit biserica; satisfacţia era triplă şi paradoxală. Şi-o aminteşte şi acum cu o bucurie feroce.

“Epitropul, un mic birocrat cu costum în dungi, bine încheiat, venise într-o seară să-i reproşeze că botezase un copil fără ca tatăl să-i fi făcut o declaraţie la asociaţia de cult.

“– Înţelegeţi, părinţele, că lucrurile astea nu mai pot să dureze aşa. Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectată. Eu sunt răspunzător de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e făcut pentru toată lumea. Înţelegeţi şi dumneavoastră, părinţele, că dacă vă luaţi prea multe libertăţi, noi n-o să mai putem, ca să zicem aşa, să vă mai ţinem în serviciul nostru. Căci, în sfârşit, de ce să nu le spunem lucrurilor aşa cum sunt? Dacă botezaţi, dacă înmormântaţi, dacă îi căsătoriţi, dacă spuneţi liturghia, o faceţi pentru noi, aceştia care vă plătim. Noi suntem, ca să zicem aşa, patronii dumneavoastră şi ca atare putem să vă obligăm să respectaţi legile. Acum, dacă legile astea nu vă plac şi dacă sunteţi un duşman al regimului, vă daţi seama că datoria noastră de patrioţi ne impune să dăm socoteală celor în drept... L-aţi botezat pe micuţul lui Vasilici şi mi-aţi ascuns asta pentru că Vasilici este subdirectorul uzinei şi el îşi ascunde credinţa în Dumnezeu. Dar asta nu l-a împiedicat să vă plătească! Banii ăştia, banii lui Vasilici, sunt aici în buzunarul dumneavoastră, părinţele. Dar dumneavoastră n-aveţi intenţia să-i declaraţi la fisc, nu-i aşa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregăteşte să înşele Partidul – ştiu că a făcut cerere să fie primit în Partid – în vreme ce părinţelul Grigori e pe cale să înşele fiscul?

“Plescăia din limbă cu un aer reprobator, cu ochii mereu într-altă parte, aşa că Grigori nu-i vedea decât albul pupilelor. (...) Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, milităreşti, care-i urcă din măruntaie până în vârful degetelor. E aşezat, aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, în faţa epitropului. Lasă să se aşeze o pauză apăsătoare şi ochii lui duri fixează ţintă ochii albi ai epitropului. Deodată, se ridică în picioare, cu sutana lui neagră, îndesată şi bărboasă parcă. Epitropul tresare. (...)

“Grigori s-a întors la icoană înfiorat de plăcere la gândul că are să joace un rol îndrăzneţ şi greu.

“– Dumnezeu mă vede, rosteşte el cu vocea solemnă, desfăşurându-şi încet fraza; şi el vede că indignarea pe care o simt eu în faţa nedreptăţii nu se deosebeşte de cea pe care a simţit-o el însuşi în faţa negustorilor din templu. Epitropule, datorez sufletului tău nemuritor singurul tratament pe care inima ta împietrită este în stare să-l înţeleagă.

“Încă întors spre icoană, Grigori îşi face cruce cu un gest larg şi pios. Joacă comedia, sigur, dar se gândeşte de asemenea, şi cu pasiune, la sfinţii violenţi, la Alexandru şi Vladimir...

“(...) Epitropul se trage tot mai îndărăt pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot întorşi într-o parte, gângăveşte, lasă bale. Cu mâna stângă Grigori îl înşfacă de gulerul cămăşii şi de nodul cravatei, strângând totul în pumn, în aşa fel că omuleţul a şi început să se gâtuie. Pe urmă, cu mâna dreaptă, fostul ofiţer izbeşte metodic în mutra lividă, aşa cum izbea pe vremuri în mutra tâmpă a vreunui recrut beat sau idiot.

“Dar, la drept vorbind, satisfacţia nu e aceeaşi. Grigori nu bate. Aplică o corecţie.

“Când cu un efort se opreşte, epitropul se prăbuşeşte pe scaun, cu gura căscată să poată să respire, cu degetul gros şi arătătorul apăsându-şi nasul ca să-şi oprească sângele.

“– Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar puţin răguşită de o bucurie plăcută, dacă ai de gând să te apuci să povesteşti că l-am botezat pe fiul lui Vasilici are să se afle că mi-ai promis că ai să-ţi ţii gura dacă-am să-ţi dau bani. Cât despre lecţia asta pe care ţi-am dat-o, n-ai decât să te lauzi cu ea, mie n-are ce să-mi strice.

“Epitropul se ridică clătinându-se, ţinându-se mereu de nas. Ajunge la uşă, cu degetul întins spre duşumeaua nedată bine la rindea şi spune, pe nas, umil:

“– Părinte, iertaţi-mă. V-am făcut o pată mică, acolo...

“E sânge.

“Grigori îşi împreunează braţele şi, cu bunătate superioară, răspunde:

“– Ştergem noi. Mergi în pace, fiule.

“Epitropul iese.

“(...) Grigori se îndreaptă spre masa de lemn vopsit pe care se găsesc ligheanul şi ulciorul de apă. Se spală pe mâini cu grijă, fără grabă. Săpunul prost face totuşi clăbuc.”

Ei bine, dragii mei, după ce am trăit alături de părintele Grigori indignarea lui sfântă, pe care pe drept a asemuit-o cu indignarea lui Iisus în faţa negustorilor din templu, la care indignare se adaugă aceea împotriva credinciosului pentru care indicaţiile mârşave ale Partidului sunt mai presus de poruncile lui Dumnezeu, împotriva credinciosului ce nu întrevede nici o contradicţie între poziţia sa de membru al Bisericii şi aceea de activist procedând cu rigoare absolută ca un duşman al Bisericii, după ce am primit deplină satisfacţie (desigur ...nu prea creştinească), de pe urma ‘pedagogiei’ cu care a fost tratat de către un securist devenit preot, dar neuitând să se respecte pe sine însuşi, aşa cum prea puţini preoţi au făcut-o sub regimul comunist, vine Marea Surpriză, dovada puterii infailibile de diagnosticare a lui Vladimir Volkoff, autorul romanului. Ascultaţi:

“Cu mâinile bine şterse se instalează la cealaltă masă, cea care-i slujeşte de birou şi, în greceşte şi în cifru, adaugă pe fişa lui Vasilici, pe care scria deja “şi-a botezat copilul pe ascuns”, menţiunea “se pare că a făcut cerere de intrare în partid” şi adaugă şi originea informaţiei.”

Nu pot părăsi această splendidă incursiune în psihologia turnătorilor din lumea Bisericii fără să acord ascultătorului curios şi explicaţia dată de romancier comportamentului foarte special al preotului Grigori cu prilejul întâlnirii cu epitropul.

“Violenţa ca atare nu e o ispită care damnează. Ea nu exclude puritatea. Deseori ea e indisolubil legată de puritate. (...) Grigori era un pur”.

Aştept cu nerăbdare trecerea săptămânii ce ne desparte de miercurea viitoare, pentru a continua împreună incursiunea în sufletul neclătinat, deşi, vai!, cât de clătinat de Chemarea lui Dumnezeu, în sufletul locotenentului şi preotului Grigori.