10. CHEMAREA

LA MONAHISM

A UNOR STAREŢI RUŞI

Desigur, vă întrebaţi de săptămâni în şir, de când stăm de vorbă asupra credinţei, de ce dăruiesc atâta timp din convorbirile noastre CHEMĂRII.

Poate că vă voi dezamăgi spunându-vă că o fac nu numai pentru că ea este cea dintâi atingere dintre conştiinţa noastră şi iubirea pentru noi a lui Dumnezeu, care ne cheamă alături de El, de partea Binelui, a Vieţii Veşnice, a Dragostei, deci este poarta ce se deschide în faţa căutării noastre neliniştite şi ne dezvăluie priveliştea împăcării cu Dumnezeu şi cu noi înşine, ci şi pentru altă pricină.

Toate câte ţin de dumnezeire se reflectă ca într-o oglindă şi pe pământ. Jertfa din dragoste de Dumnezeu pentru plinirea dreptăţii cosmice divine se reflectă în truda pentru plinirea dreptăţii pentru oameni. Cercetarea tainelor de peste fire, ale lumii îngereşti şi ale tuturor cerurilor, se reflectă în cercetarea tainelor firii, ale legilor naturale.

Nu toţi oamenii ajung acum la credinţa deplină şi deplin mântuitoare. Aceasta nu înseamnă că sunt oamenii răului. Ei pot prea bine să iubească omenirea, munca, buna înţelegere, iar ochii să nu li se fi deschis încă îndestul pentru a se dumiri că acestea izvorăsc din nesecatul Ocean al preaplinului înţelepciunii divine. Ei îşi dăruiesc puterile, zilele, simţămintele unei oglindiri a acestei înţelepciuni dumnezeieşti, fără să poată desluşi Lumina ce se reflectă în sufletele lor doritoare de Bine, fără a şti s-o numească, fără să o identifice cu Dumnezeul cel Viu.

În umbra cunoaşterii lor, se pot defini chiar ca atei, pot găsi nenumărate garduri de netrecut între ceea ce cred ei că sunt şi credinţă, pot să fie indiferenţi la predania Bisericii, dar nu pot să se abţină de la credinţa lor în bunătatea, frumuseţea şi dreptatea semenilor lor, nu se pot abţine de a crede în necesitatea jertfirii individului în favoarea celorlalţi indivizi sau a speciei în totalitatea ei, nu se pot abţine să pună umărul, cu toată energia şi cu tot optimismul, la plinirea învăţăturilor evanghelice, deşi ignoră sursa lor.

Paradoxal, despre aceştia aş spune: ‘Sunt atei? Nu-i nimic. Totul este să fie creştini.’ Adică, omul este om când se poartă creştineşte, indiferent dacă-şi închipuie că are alte păreri decât sună poruncile lui Iisus.

Şi, la drept vorbind, mult din povara lumii moderne atârnă pe umerii acelora care, în ceaţă aflându-se, trăiesc în sclipetul întrerupt şi abia de zărit pentru ei al Bunei Vestiri care pe alţii îi covârşeşte cu plinul Luminii.

Ei bine, glasul conştiinţei este treaz în toţi cei despre care vorbesc: studenţi, tineri lucrători, tineri fără profesie, şomeri, medici, ingineri, profesori, arhitecţi, muncitori, scriitori, artişti, fiecare refuzând a se lăsa numiţi credincioşi, dar neavând linişte şi neistovind pentru binele oamenilor, pentru dreptate, pentru adevăr, pentru pacea dintre toţi.

Şi glasul conştiinţei este acela prin care primesc Chemarea, doar că lipsa lor de cunoaştere şi îndărătnicia lor derivată din această întunecare a ştiinţei îi fac că nu identifică de unde provine ea.

Sunt sigur că aceia dintre dumneavoastră care mă ascultaţi întâmplător şi care n-aţi atins încă statutul unui aspirant creştin conştient de crezul său puteţi să vă dumiriţi asupra chemării căreia îi închinaţi existenţa şi asupra originii ei divine, dacă o confruntaţi cu alte chemări trecute în revistă de emisiunea: CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE.

Dacă astfel se petrec lucrurile, tare mi-ar place să ne întâlnim, să mă opriţi pe stradă şi să mă apostrofaţi: ‘Domnule Mihai Rădulscu, eu sunt ateu. Dar... nu-i nimic. Noroc că sunt creştin!...’

Eeh, destulă vorbăria de prisos. A bătut ceasul să fim martori ai unui alt fel de chemare, aceea prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu, pe care toţi îl auzim în aceleaşi condiţii cu eroul povestirii ce urmează, însă prea puţini ni-l asumăm aşa cum a făcut-o el.

Într-o familie nobiliară rusă, aceea a Colâcevilor, s-a născut un băiat care fu botezat Teodor. A fost adoptat ca un apropiat de văduva marelui cneaz Vasile Ivanovici, iar prinţul Ivan al IV-lea s-a împrietenit cu el. Înclinarea îl atrăgea către lecturile duhovniceşti şi o viaţă lipsită de strălucirea lumească.

La 5 iulie 1537, asistând la Sfânta Liturghie, auzi cuvintele evanghelistului Matei: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”. Pentru întâia oară de când le citea ori asculta, ele se preschimbară în Chemare, pentru urechile sale. Era copt pentru atare trăire. Se simţi plin de dragoste nelumească şi gata a lepăda lumea pentru Dumnezeu.

Tot încercând cu mintea istorisirile ce ajunseseră la el, cu privire la o mănăstire sau alta, cugetul şi dorul i se opriră asupra mănăstirii Solovăţ, înălţată pe o insulă pustie din Marea Nordului.

Fără a-i cunoaşte careva hotărârea, schimbă straiele boiereşti pe un caftan, cum purtau poporenii, părăsi în taină Moscova şi merse, merse şi iar merse... Adăstă, ostenit de cale şi de ruperea sa de obiceiurile şi mângâierile celor înstăriţi, pe malul lacului Onega, în satul Huji. Ceru adăpost unui ţăran, Subeta, şi hrană îi ceru; pentru binefacere, îşi oferi puterea braţelor drept ajutor la muncă. Se speti la una, la alta, fu şi cioban la oi, în timp ce ai săi răscoliră ţara întreagă, să-l găsească; în cele din urmă îl socotiră mort.

Ajuns la mănăstirea Solovăţ, fu primit cu încredere şi pus la ascultări anevoiase, cum ar fi tăiatul lemnelor, săpatul grădinii, căratul pietrelor de construcţie, ridicarea năvodului, când se pescuia, cărarea sacilor la moară. Ba era şi batjocorit pentru neîndemânările sale; i se mai întâmpla să primească şi chelfăneli, de nu mânca şi bătăi zdravene chiar. Dar tot la călugărire se opri, sub noul nume: Filip. Primi multe răspunderi pe care le săvârşea cu zel.

Însă, dornic de şi mai mare asprime, se retrase în adâncul ostrovului, într-o pădure necălcată de om. Apoi reveni în obşte. În 1548, stareţul bolnav îi propuse să-l lase urmaş peste fraţi. Arhiepiscopul Teodosie al Novgorodului îl hirotoni preot şi-l dărui cu o cârjă de egumen, însoţită de o gramată arhierească; numai că, aflând Filip de îmbunătăţirea stării de sănătate a egumenului Alexei, îl rugă să-şi continue păstorirea, el, Filip, înstrăinându-se iarăşi în puterea pădurii. Aceasta nu dură mult. Egumenul bătrân fu îngropat. Filip deveni cârmaciul mănăstirii şi o păzi timp de optsprezece ani, până ce ţarul Ivan cel Groaznic îl alese mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia, la 25 iulie 1565.

Multe aflăm din “PATERICUL SOLOVĂŢULUI”, publicat de Mănăstirea Lainici, despre cum s-a desfăşurat ascultarea lui Teodor – adică Filip –, ascultarea sa de chemarea lui Dumnezeu, până la moartea lui de mucenic, datorată faptului că s-a opus puterii crăieşti, în apărarea legii dragostei dintre semeni, însă nu acum vom vorbi despre acelea.

Ci să ne grăbim către alt vieţuitor din acelaşi locuri sălbatice, pentru care Chemarea a fost trezită de conştiinţa stării proprii de păcătoşenie. Viaţa lui e relatată de Vasile Kenozereţ duhovnicului acestuia Iosif:

“Mi s-a întâmplat să mă îndepărtez de mănăstire într-atât că am pierdut drumul şi m-am rătăcit prin pădure, fără hrană şi apă. Deodată, în depărtare, mi s-a părut că văd o umbră de om. M-am luat după ea, dar umbra s-a ascuns în desiş; eu am continuat să alerg şi am ajuns la o cărare îngustă chiar şi pentru o persoană. Păşind prin această trecere, am zărit un deal şi acolo se vedeau urme de om desculţ. În deal se observa o crăpătură mică. Făcându-mi cruce, am întins mâinile şi am pipăit un om şi plin de spaimă am spus din nou o rugăciune, la care locuitorul peşterei mi-a răspuns: ‘‘Amin’’.”

După o scurtă punere în temă, după hrănirea rătăcitului cu oareşice iarbă muiată în apă, ce îl învioră, pustnicul îi povesti despre sine:

“Eram muncitor în mănăstirea Solovăţ; numele meu este Andrei (...). În curând s-a trezit în mine conştiinţa păcatului; s-a născut în mine o dorinţă puternică să las totul şi să slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna, am plecat în pustie, unde am găsit locul acesta; am săpat o peşteră şi m-am aşezat în ea. Am îndurat şi foame, şi sete, mă hrăneam cu poame şi ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirile dracilor, bătăi, ocări, boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie şi că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peştera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete, începea ploaia şi eu eram nevoit să mă întorc în peşteră. Aici răcoarea liniştită mă întărea. Altădată mă ridicam să plec din peşteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci paşi. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o linişte adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârşit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină şi mi-a grăit: ‘‘Întăreşte-te şi nu părăsi calea către Dumnezeu, care ţi-a fost arătată’’. Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi: ‘‘Hrăneşte-te cu ea şi bea apă din lacul acesta’’. Şi iată că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă’’.”

Trecu ce trecu şi intrusul îi ceru slobozenie şi-l rugă să-i arate drumul înapoi. Însinguratul îi făcu pe plac, solicitându-i a păstra taina retragerii sale. La drum, nu i se păru a fi străbătut mai mult de jumătate de verstă până la aşezarea monahală de unde plecase.

Autorul încheie cu: “La puţin timp după aceea, Vasile, împreună cu un alt ucenic al lui Iosif – Damian, a pornit în căutarea peşterei lui Andrei; dar trecând o săptămână întreagă, n-au găsit nici pădurea deasă, nici dealul, nici peştera.”

Petrecând cu mintea prin aceeaşi culegere de istorioare despre părinţii din Solovăţ, întâlnim şi un pustnic, urmările Chemării căruia le vedem, pe când Chemarea însăşi, lăuntrică, nu i-o putem identifica.

Este vorba despre Nichifor care, ajuns aici, în Marea Nordului, ostenea pentru obştea monahală, alături de toţi cei în putere, observa postul cel mai necruţător, odihna şi-o culegea din aţipeli şi nu din somn îndelungat. Cum spune textul: “În ceasurile de răgaz îi plăcea foarte mult să citească din viaţa lui Marcu Oracenschii. Chipul acestui pustnic a pătruns adânc în sufletul lui şi l-a determinat să aleagă viaţa de pustnic.”

Acum, vă rog să fiţi atenţi la clipa Chemării urmate de un răspuns prompt, fulgerător:

“Odată, când erau toţi de faţă, Nichifor a sărit de pe scaun, şi-a făcut semnul crucii, şi-a scos brâul şi sandalele şi, numai într-o cămaşă cenuşie, a fugit în pădure, petrecând în pustia din insula Solovăţ 12 ani în post, rugăciune şi metanii.” Trecând aceştia, fu tuns călugăr, iar peste alţi trei ani se pustnici.

Cu alte cuvinte, cum o fi sunat Chemarea, ea numai de Nichifor a fost auzită, iar el altcuiva n-o destăinui vreodată.

O altă Chemare mai puţin obişnuită avu loc sub împărăţirea ţarului Petru I şi fu adresată preotului de mir Ioan, al cărui suflet se împodobea mai ales cu darurile milei şi al milosteniei, împins de care vizita adesea temniţele, stătea îndelung de vorbă cu condamnaţii, îi ajuta cu bani, după cum plătea şi datoriile celor aruncaţi după gratii din pricina galbenilor.

Se purtă vorba că se întovărăşea cu tâlharul Taliţkim, iar pârele ajunseră la urechile ţarului. Cel din urmă îl dădu pe mâna arhiepiscopului Kolmogorului, Atanasie, pentru a-l tunde în monahism pe părintele Ioan, ca osândă.

Autorul anonim al biografiei sale specifică: “Supunându-se întru totul şi văzând în aceasta o chemare a Proniei dumnezeieşti, părintele Ioan s-a îndreptat pe calea hărăzită lui”. Astfel ajunse la mănăstirea Solovăţ, botezat Iov, după numele călugăresc. Îndelungi şi grele supuneri la ascultări monahale, posturi ieşite din obişnuit, i-au convins pe toţi şi mai presus de ei pe stareţ să-i îngăduie a se retrage la schitul Anzersk, al cărui ctitor (şi mai mare peste părinţi) deveni. Mai târziu, pentru viaţa lui exemplară, fu tuns în schimă şi primi numele: Iisus.

În urma unei vedenii, el clădi un alt schit, numit Răstignirea, pe muntele local Golgota.

Trăirea sa mistică este amănunţit descrisă în “PATERICUL SOLOVĂŢULUI”. Socotesc însă că dumneavoastră, ascultătorii mei, cunoaşteţi multe despre înălţările sufleteşti, din atâtea scrieri parcurse. Mai însemnat mi se pare să răspund întrebării pe care v-o puneţi fără doar şi poate: la ce a fost chemat părintele Ioan? La ce a fost chemat? Drept lămurire, voi cita câteva rânduri foarte clare, ce se vor şi sfat pentru noi, când încercăm să credem mai adânc şi mai desăvârşit.

“O dată, la sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, chelarul a venit la stareţ şi i-a spus: ‘‘Părinte, n-are cine să aducă apă la bucătărie’’. Bătrânul s-a ridicat şi a început chiar el să care apă de la iazul de sub munte; văzându-l obştea pe ostenitor, au sărit cu toţii şi au adus apă din belşug. Acelaşi chelar a venit după o vreme oarecare să se plângă iarăşi bătrânului: ‘‘Părinte, porunceşte unuia dintre fraţii cei trândavi să pregătească lemne pentru bucătărie’’. ‘‘Eu sunt trândav, voi merge şi voi pregăti’’, îi răspunse fericitul. Deşi se aflau la ora mesei, bătrânul a binecuvântat să se meargă la masă, iar el a luat toporul şi a început să taie lemne. După masă s-au apucat şi fraţii să pregătească lemne pentru folosinţa lor”.

Vrednică i-a fost Chemarea! Iată răspunsul aşteptat; şi este bine să-l aflăm cu toţii: Chemarea la credinţă e Chemarea la iubirea de Dumnezeu, iar în fiece semen se cuvine să-l vedem pe Hristos. Iar pe ceilalţi se cade să-i iubim ca pe noi înşine. Chemarea stareţului era de a se face mai mic decât toţi şi, smerindu-se, să preia corvoada tuturora. Era o Chemare la muncă, la ascultarea celui mare de cel mic, pentru a-i uşura viaţa. Pentru aceasta fusese el adus în pustie.

Şi la ce a mai fost chemat părintele Ioan? Ne va uimi începutul explicaţiei ce o primim de la cronicarul bisericesc, ca ulterior să constatăm că nu i s-a schimbat părintelui Ioan chipul cunoscut până acum:

“S-a apropiat de sfârşitul vieţii pământeşti. (...) Acum el îşi concentra mai mult atenţia asupra propriei persoane, cu toate că nu înceta să se îngrijească, ca deobicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cântând cu umilinţă, printre lacrimi: ‘‘Suflete al meu! suflete al meu! pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te turburi’’. Uneori bătrânul se ducea până la mormântul său, săpat din timp, şi, stând deasupra, cugeta la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, vărsa lacrimi şi ofta adânc’’.

Aşa am aflat ce este Chemarea şi la ce suntem chemaţi?...