ÎN NUMELE TATĂLUI

În cadrul acestei emisiuni, mă voi strădui, împreună cu dvs., să aflu şi să aflăm ce este credinţa. Toţi credem; cel puţin aceia care mă ascultaţi: de aceea pierdeţi timpul cu mine. Credem şi ne dăm seama că o facem prea puţin; altfel decât cum am vrea să fie credinţa noastră; credem cu neîncredere. Şi, totuşi, credinţa are atâtea faţete, atâtea lăcaşuri, încât putem găsi şi faţeta ce să ne corespundă nouă, putem găsi lăcaşul în care să ne aflăm cuibul. Pentru că există credinţă pentru toate firile; există credinţă pentru toate caracterele; pentru toate educaţiile; pentru toate aspiraţiile. Or, atunci când gândim la credinţa noastră, noi o confruntăm cu nişte clişee despre credinţă şi ni se pare că ea nu este corespunzătoare acestor clişee. În concluzie, socotim că nu credem cum trebuie.

În această emisiune, pe măsură ce se va dezvolta ea, ne vom sârgui să descoperim faţetele credinţei, lăcaşurile ei potrivite fiecăruia dintre noi şi să ne găsim liniştea, ajutaţi de Cel în care credem, de Dumnezeu, pentru a ajunge să credem mai pe măsura firii şi formării noastre.

Aceasta înseamnă să ajungem în pace cu noi înşine. Dar pentru a fi împăcaţi cu noi înşine, trebuie să fim împăcaţi cu Dumnezeu, pe care-L regăsim în toţi semenii noştri. În concluzie, trebuie să fim împăcaţi cu oamenii.

Deîndată ce ne găsim pacea cu noi înşine, va dispărea sentimentul inutilului, pe care îl avem toţi, chiar dacă săvârşim lucruri utile – din punct de vedere practic. Chiar dacă izbutim să ne realizăm pe plan social, sentimentul inutilului, ca un sunet de orgă profund, stă îndărătul fiecărui gând, răsună îndărătnic dimpreună cu fiece gest al nostru. Or, inutilitatea, ca simţământ personal, este rezultatul conştiinţei că nu suntem în pace cu noi. Precum am spus mai sus, deîndată ce ne împăcăm cu Dumnezeu, suntem în pace şi cu noi înşine, fiindcă ne aflăm pe Calea Luminii, pe Calea Adevărului, Dumnezeu fiind Adevărul.

Această cale a Adevărului este calea Creştinismului. O, dar ce înseamnă Creştinismul? Ce înseamnă să fim creştini? Apoi, lucrul devine din ce în ce mai complicat.

A fi creştin înseamnă a accepta Iubirea ca lege a existenţei.

Hristos a adus acest minunat, acest uluitor, acest nemaiîntâlnit precept al Dragostei dintre oameni. Până la El, în toate religiile, pretutindeni pe pământ, oamenii se despărţeau în rude şi prieteni, pe de o parte, iar duşmanii şi familiile rivale, de cealaltă parte. A trăi într-o lume populată de duşmani însemna a trăi într-o lume lipsită de pace – cum a fost aceea impusă de “lupta de clasă” introdusă în viaţa noastră cotidiană de către comunism. Hristos a răsturnat tot ceea ce s-a cugetat anterior de către oameni despre oameni şi relaţiile dintre ei. Hristos a venit şi a spus cu simplitate că trebuie să ne iubim unii pe alţii. Desigur, ştiţi asta. Iar noi nici măcar nu izbutim să pricepem ce înseamnă să ne iubim unii pe ceilalţi. Este, cred, cea mai grea cumpănă ridicată în faţa creştinilor.

Cum să ne iubim? Cât să ne iubim? Când să ne iubim?

– Să ne iubim DESĂVÂRŞIT!

– Să ne iubim ca pe noi înşine.

– Să ne iubim tot timpul.

Este, însă, cu putinţă să ne iubim vrăjmaşii? Să îi iubim pe cei care ne torturează, care au făcut rău părinţilor noştri, soţiilor, soţilor, fraţilor, copiilor noştri? Sau le fac astăzi? Să îi iubim pe cei care ne iau pâinea de la gură? pe cei care ne scurtează viaţa? care ne îmbolnăvesc? care ne umilesc?

Să îi iubim pe cei care ne sunt indiferenţi (până la a începe să-i iubim)?

Este cu putinţă să îi iubim pe ceilalţi aşa cum ne iubim pe noi înşine?

Dar dacă nu mă iubesc pe mine însumi, atunci ce fac? Dacă mă arăt nepăsător la cine sunt, la ce mănânc, la cum dorm, la cum mă îmbrac, la cum trăiesc? Dacă, mai mult decât nepăsare, vădesc duşmănie faţă de mine însumi? dacă mă urăsc pentru o pricină sau alta, pentru vreo faptă din trecut, pentru vreo boală, pentru vrun gând ce nutresc?

Da, sunt nişte întrebări grele. Sunt întrebările cele mai dificile, acestea stârnite în faţa unui botezat căruia nu îi este destul că e botezat, ci vrea să trăiască în conformitate cu Botezul său întru Hristos.

Avem răgaz îndelungat, în cadrul emisiunilor viitoare, să discutăm în ce măsură lucrul acesta este posibil; în ce măsură suntem datori să-l facem.

Dar, până una-alta, aş vrea să vă comunic ceea ce mi-a spus şi mie, cândva, un duhovnic, Prea Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc.

Venise la el o măicuţă şi se plânsese, în cadrul spovedaniei, de o trăire a răcelii; îşi simţea sufletul împietrit, ca de gheaţă.

Nu mai avea chef să se roage. Nu mai resimţea dorul de a se împărtăşi din bucuria întregii obşti monahale. Nu o mai îndemna nimic la niciuna dintre cele curate.

Şi Părintele Arsenie a sfătuit-o:

– “Îngenunche, chiar dacă n-ai chef s-o faci. Rosteşte rugăciunile, deşi n-ai chef s-o faci. Aşteaptă. Aşteaptă să-ţi dea Dumnezeu iarăşi dragul de-a le înălţa spre El. Stai în genunchi în aşteptarea lui Dumnezeu.”

Nu putem să-i iubim pe ceilalţi, ziceam?

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască dragostea de semeni.

Dar să nu aşteptăm cu braţele încrucişate.

Aşa cum o învăţa Părintele Arsenie pe monahie să rostească rugăciunile, fie şi dacă nu putea picura suflet în cuvintele lor, la fel şi noi să facem gesturile dragostei, în aşteptarea clipei în care Dumnezeu va umple aceste gesturi cu căldura dragostei, ruptă din Rai.

Să ne gândim în fiecare clipă, când cineva ne face rău sau, pur şi simplu, ne calcă pe nervi, ori ne răpeşte timpul – ce e mai preţios decât timpul irosit? – cu o vorbărie searbădă, înţepătoare, obraznică, înveninată, să ne gândim: ‘Cum aş face, cum aş proceda, dacă l-aş iubi pe acest om? dacă n-ar fi un străin, ci fratele meu, mai mic sau mai mare? sora mea, mai puţin vârstnică sau mai în vârstă? mama mea? tatăl meu? ce aş face? cum m-aş purta cu ei?’

Şi ne-am da seama că, în cazul acelora, nu numai că am fi înarmaţi cu răbdare, nu numai că am asculta cu respect, ci ne-am strădui să înţelegem ce ne spune, de ce ne spune, cum ne spune? ce îl îndeamnă să ni se adreseze? ce aşteaptă de la noi? Astfel, dintr-o dată, ne-am postat în poziţia aceluia care cu dragoste primeşte pe semenul său şi vrea să îl înţeleagă. Este dragostea pentru semen mult mai mult decât înţelegerea pentru el? Sigur că da, există, după înţelegere, implicarea şi dăruirea noastră de noi înşine, pentru a-i face viaţa mai frumoasă, pentru a-i înlătura piedicile din cale, pentru a-l ajuta; şi mult mai multe.

De fapt, ştim atât de puţine despre dragoste...

Dragostea ne-a readus la credinţă. Că nu poate fi dragoste adevărată, dacă n-o purtăm în numele Tatălui care ne-a plămădit pe noi toţi.