O REVEDERE A CELOR AFLATE

DESPRE CHEMARE

- în loc de încheiere -

Am ajuns la capătul acestei emisiuni despre Chemarea lui Dumnezeu, intitulată: CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Risipită pe parcursul a jumătate de an, ea a fost hrană pentru mine, în primul rând, potolindu-mi nevoia de a înţelege ceva din lucrarea Domnului cu o sumă de fraţi ai mei care fie se socoteau pierduţi (oaia cea rătăcită de turmă sau fiul risipitor), fie nu mai aveau îndrăznire la nădejde, fie îl uitaseră pe Făcătorul a toate, fie uitaseră de sine şi de menirea omului de a sta alături de Părintele său şi atâtea şi atâtea alte împrejurări şi întâmplări ale celui uitător.

De ce am ales pildele din viaţa deţinuţilor politici sub comunism? vă puteţi întreba pe bună dreptate. Am făcut-o pentru mai multe raţiuni. Să vedem care sunt acelea.

1. Ei au vieţuit pe hotarul dintre ateismul celor în puterea cărora se aflau şi biata lor, aproape pierdută, de nu pierdută definitiv, brumă de speranţă. Ateismul călăului era agresiv şi violent, aducător de multă suferinţă şi primejdii de moarte atât pentru suflet cât şi pentru trup. Acolo târându-şi zilele, oamenii aveau mai multă nevoie ca oriunde şi oricând să audă Chemarea lui Dumnezeu, singura lor întărire şi salvare.

2. În temniţă, condiţiile erau foarte apropiate de cele din pustie, atât ca hrană şi însetare, cât şi ca muncă, singurătate, siluire a voii proprii, renunţare la sine, necontenită luptă cu ispitele de tot soiul, şcolire a ascultării, a smeririi, a renunţării, a sărăciei şi a înţelegerii şi dragostei de aproape. Deci, cel către care pornea Chemarea era în starea cea mai potrivită s-o audă şi să se plece înaintea Ei.

3. Pe de altă parte, în gherlele numite au avut loc minuni mult mai des vizibile decât în starea de libertate şi căderi mult mai cumplite. De aceea socotesc că istorisirile pe care le-aţi ascultat sunt vrednice de un Pateric al închisorilor române şi, desigur, va bate ceasul şi pentru rescrierea lor în cea mai simplă şi directă formă, una ce s-o înscrie în şirul Patericurilor existente, prin mijlocirea cărui veşmânt de cuvinte învăluitor naraţiunile să-şi dezvăluie mai de-a dreptul sâmburele de învăţătură şi de îndemn cuprins în ele. Am atras atenţia asupra acestui aspect al lor încă din prefaţa la primul volum al “ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE”, purtând titlul: “MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR”, din care, dealtfel, multe din meditaţiile cuprinse în această emisiune au fost deduse.

4. O altă pricină a alegerii mele este că suferinţa semenilor noştri nu se cade uitată; dimpotrivă, trebuie cunoscută, prin aceasta îmbunătăţindu-ni-se sufletele şi îmbogăţindu-ni-se cunoaşterea şi întărindu-ni-se curajul de a nu mai îngădui să se ridice careva împotriva aproapelui pentru a-l năpăstui. A deveni conştient de suferinţa semenilor noştri constituie o treaptă spre desăvârşire şi de aceea e profitabil pentru oricine să o urce. Astfel şi eu şi dumneavoastră.

5. Cel care ştie să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienţei proprii de viaţă experienţa autorilor şi personajelor acestora. Pe astă cale cititorul îşi lărgeşte aria dreptei socotinţe, a sensibilităţii, a raţiunii şi-şi creşte puterea de a se apropia de aproapele şi de Dumnezeu. Or, datorăm acelora care, din iubire de Biserică şi de Neam, au umplut închisorile cu jertfa lor, le datorăm, spuneam, măcar prin împlinirea dorinţei de a le cunoaşte clipele de înălţare şi de cădere, să împărtăşim oricât de puţin din tristeţile lor strigătoare la cer, ceea ce constituie o adevărată comuniune şi ne îngăduie accesul la a deveni toţi un trup, Hristos însuşi, cel răstignit.

Acum, la sfârşit de drum, voiesc să orânduiesc cât voi putea cele căutate şi aflate, pentru ţinerea de minte, pentru învăţătură şi îndreptare.

Voi porni într-această revedere de la cele două călăuziri ale Prea Sfinţitului Irineu Slătineanu. Ce învăţătură de temelie ne-au dăruit ele? De la Prea Sfinţia Sa am aflat despre prima Chemare, aceea adresată tuturor oamenilor. În cuvintele Sale: “Prin Creaţie, omul este chemat de la nefiinţă la fiinţă. Este chemat să colaboreze cu Dumnezeu, să coopereze, să conlucreze, să modeleze şi să împărăţească împreună cu Creatorul şi Stăpânul universului”. După cum am învăţat şi ceva ce, pentru urechile noastre nerostuite să preschimbe graiul Sfinţilor Părinţi într-unul ce tălmăceşte adevărurile contemporane, ale oamenilor de ştiinţă, sună de o originalitate neaşteptată. Cum? Iată: “Prin actul creator, întreaga fiinţă are un cod genetic. Are un Logos, are o Chemare, după care ea se identifică în lume şi în acelaşi timp îşi are raţiunea de a fi”. A adăugat ceva, Prea Sfinţitul, pentru lămurirea noastră? Da; ne-a spus că “Duhul Sfânt este acela care dă viaţă – Dătătorul de Viaţă – şi El menţine întreaga creatură într-o stare de Chemare, într-o stare de vocaţie, de apropriere de Dumnezeu”. Din vorbe cutremurătoare am învăţat că Moise a fost chemat pentru a primi Legile după care să trăim, iar David, pentru a fi Rege, Prooroc şi Poet.

Am găsit, oare, undeva, o despărţire a diverselor tipuri de Chemare? Le-am descoperit, într-adevăr, la un monah, cum se şi potrivea, deoarece călugării sunt aceia care meditează cel mai mult asupra lui Dumnezeu şi a legăturii Lui cu omul, creatura Sa. O sumă de feluri de Chemare ne-a fost pusă la dispoziţie de ieromonahul Arsenie Boca:

“1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;

2. Chemarea dinafară a cuvântului;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antechrist;

7. Chemarea la Judecată.”

Tot el a lămurit locul Glasului Conştiinţei, prin care se săvârşeşte uneori Chemarea.

În continuare, unele dintre aceste categorii le-am ilustrat, pe altele le-am adăugat, cum ar fi Chemarea prin vis, prin presentiment, prin starea poetică.

Ce ajutor ne-a dat ilustrarea Chemării cu întâmplări din vieţile fraţilor noştri români care au căzut pradă determinării ateismului de a zmulge din sufletul omului dragostea sa pentru Dumnezeu?

Păi, să ne amintim de ele şi vom reface, una după cealaltă, învăţăturile cuprinse în sânul lor.

Atunci când omul nu mai are nici potecă, nici îndrăzneală, Dumnezeu îi trimite un necunoscut să-i vorbească despre câte speranţe îl mai aşteaptă, să-l întărească a râvni să iasă din cumpăna sufletească şi să o pornească iarăşi la drum. Iar dacă cel întristat până atunci alesese o cărare ce nu conducea nicăiri, îi arată, aidoma stelei Magilor, direcţia adevărată, pe care necunoscând-o, celălalt se rătăcise.

Dumnezeu ne poate chema dându-ne să-I purtăm jugul cel dulce înainte ca noi să pricepem despre ce este vorba. O face să ne obişnuiască, până când se trezeşte în noi nevoia conştientizării Chemării Sale, pentru a ne îndrepta către El cu toată puterea sufletului.

Atâta timp cât nu suntem smeriţi, geaba ne va striga Domnul: nu-L vom auzi. Atunci El recurge la o pildă de credinţă ce să ne dezvăluie cât suntem de jos, noi care afirmăm cu semeţie că suntem cineva; în cazul nostru, credinţa a fost redată unui credincios ce şi-o pierduse, tocmai printr-un fost ateu; acesta, cu toate riscurile, trăia după învăţătura lui Dumnezeu.

Dacă între “umiliţi şi obidiţi”, vorba titlului lui Dostoievschi, se află unul deloc mai răsărit ca noi, care nu-şi uită de Dumnezeu, el, prin exemplul său, ne va întări să revenim la cuminţenie şi să ne îndreptăm iarăşi cugetul rugător către singurul Ajutor, acela al Făcătorului nostru şi Părinte. Mai mult, această întâlnire cu aproapele poate deveni, în lipsa unui duhovnic şi sfătuitor, cel mai cald sfetnic întru reapropierea de Creator şi ne poate ajuta să revenim la Dumnezeu, lepădând tot răul din noi; numai să vrem să ne deschidem urechile şi sufletul la Chemarea ce se săvârşeşte prin el.

Dar chiar şi omul cucernic resimte osteneala duhovnicească şi răceala sufletului uneori, când şi-a lăsat gândul slobod să zburde de ici-colo. Chemarea îi va reveni prin lectura cu toate puterile minţii aţintite la cele citite, glasul Domnului pătrunzând între literile tipărite şi ademenindu-ne către dulceţile duhovniceşti de acolo.

Sărind peste destul de numeroase pilde din trăirea schimnicilor din Nordul Indepărtat, vă voi reaminti un paradox folosit la vremea cuvenită, care, socotesc că, ţinut minte şi aplicat de fiecare dintre necredincioşi, poate, făcându-ne să zâmbim, să devină îndrumar de viaţă. El era: Sunt atei? Nu-i nimic; totul este să fie creştini. Spuneam aceasta pentru că ateismul nu este o boală incurabilă şi mortală. Ateismul se vindecă pe calea cea mai scurtă, adoptând purtările fraterne ale creştinului; or, cine este acela să nu recunoască faptul că aceste purtări sunt singurele ce asigură fericirea atât a celui faţă de care suntem buni, iertători şi iubitori, cât şi a aceluia care se străduieşte (fără a fi din naştere) să devină bun, iertător şi iubitor faţă de toată lumea. Nu trebuie să ne înşelăm că ateismul, necredinţa, ar echivala cu ura. Nici comuniştii n-au făcut această confuzie. Ei au adoptat ateismul ca “religie de stat” deoarece numai acceptând ideea că nu există viaţă de Dincolo, nici Judecata Supremă a faptelor şi gândurilor noastre, puteau pune în practică “lupta de clasă”, îşi puteau revărsa duşmănia faţă de oameni şi activa ura ce-i umplea până la refuz. Ateu nu înseamnă că nu ştii aprecia şi practica adevăratele valori umane; iar cei mai numeroşi aşa-zişi atei sunt deseori mai solvabili creştini decât fariseii ce se numesc astfel, dar se poartă ca inşi lipsiţi de Dumnezeu. Ateilor, fiţi creştini prin faptele voastre şi numiţi-vă cum vă convine; Dumnezeu va avea grijă să vă cheme şi vă asigur că-l veţi auzi!

Dintre aceştia ce vă numiţi cu emfază atei, mulţi sunteţi necruţători cu aproapele, îi provocaţi suferinţe ale sufletului şi dureri fizice, îl lăsaţi fără pâine, fără casă, fără prieteni, fără familie; ajungeţi la crimă. Şi, totuşi, fiindcă nu trăim singuri pe pământ, aveţi şi voi nevoie de sprijin, de alţii asemenea vouă înşivă care să vă înţeleagă şi să vă ofere uneori umărul lor, să vă agăţaţi de el. Iar pentru împlinirea acestei nevoi, sunteţi datori să adoptaţi “codul lor al bunelor maniere”, codul “onoarei” lor. E lucru bine ştiut că cinstea hoţilor, în lumea lor, nu îngăduie nici o încălcare. Când ea este săvârşită, pedeapsa cade pe capul încălcătorului cumplită. Şi hoţii, şi ucigaşii au o conştiinţă, numai că ea nu vrea să acţioneze decât între limitele unei anumite grupări precise şi foarte limitate. Puşi în situaţia de a avea nevoie de înţelegerea şi ajutorul uneia dintre victimile lor, credinţa în dreptatea lor li se zguduie. Un prieten, şi el fost deţinut politic, mi-a povestit că primeşte din când în când un telefon de la un torţionar ce l-a chinuit cumplit. Într-o lume în care au învins dreptatea şi adevărul, călăul zace astăzi paralizat; nu are pe nimeni; fără apropiaţi de acelaşi sânge, e lipsit şi de amiciţia celor de teapa lui. Absolut nimeni nu-i mângâie singurătatea disperată. Şi când nu mai poate răbda, formează numărul de telefon al fostei sale mari victime şi se mângâie vorbind cu aceasta, crescând în sinea-i o brumă de sentiment că este iertat, prin aceea că i se răspunde omeneşte.

Chemarea răsună pentru toţi, chiar lângă urechea noastră, dar nu o auzim mai niciodată. Iar când o auzim, nu este sigur că o şi înţelegem. Iar dacă o şi înţelegem, nu este sigur că suntem pregătiţi s-o şi punem în practică şi să-i dăm ascultare. Fiţi pregătiţi! Acest vechi îndemn al lui Iisus, vechi de două mii de ani, rămâne extraordinar de actual. Altfel spus, în termeni contemporani şi descriind propria-ne experienţă de viaţă, cum m-a învăţat un preot, în închisoare: “Trenul vieţii nu trece decât o dată prin gara fiecăruia; îngrijeşte-te să ai biletul în buzunar; altfel poţi pierde trenul vieţii tale...”

Dacă am fost vrednic să vă împărtăşesc oarecari lucruri noi şi de trebuinţă creşterii dumneavoastră duhovniceşti, sunt foarte câştigat. Din miezul verii şi până astăzi, în aşteptarea Anului Nou, am fost prieteni şi ne-am străduit împreună să descifrăm câteva dintre căile Domnului. Astfel a trecut a doua jumătate a anului 1997. Apoi a venit Naşterea cea minunată a pruncului Isus, Cuvântul întrupat. Ne pregătim de despărţirea de zilele vechi şi trecute, de faptele noastre vechi şi trecute, în nădejdea că vom apuca să devenim oameni noi, oamenii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. Să alungăm răul după tradiţia poporană română, cu jocurile tradiţionale ce împrospătează natura, înălţându-ne sufletele cu bucurie către Domnul Dumnezeu, purtătorul nostru de grijă.

Rămâneţi cu Domnul!