Dialog cu László Tőkés

László Tőkés (LT): M-am născut în 1952 la Cluj. Mă trag dintr-o familie de preoţi reformaţi de generaţii, părinţii mei trăiesc la Cluj şi din cei 7 fraţi şi surori majoritatea lor este clujeană. Eu sînt al 7-lea copil din familie, am încă un frate mai mic. Potrivit vocaţiei mele primită din familie m-am dedicat preoţiei. Am terminat studiile şcolare respectiv universitare la Cluj. Am dobîndit diploma în teologie la Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj, o instituţie multiseculară. Am început activitatea la Braşov fiind capelan la biserica reformată din Braşov, după aceea am continuat la Dej, fosta reşedinţă a judeţului Solnoc-Dobîca, deci un oraş cu un trecut însemnat în istoria Transilvaniei. De aici din cauza activităţii mele care a contravenit regimului comunist, respectiv a ordinei clericale procomuniste, în 1984 am devenit şomer. Din Dej am fost îndepărtat atît din oraş cît şi din funcţia mea de preot pe cale disciplinară. Îndepărtarea mea a fost regizată de către securitate prin capii bisericeşti care au colaborat cu partidul şi cu securitatea. Doi ani am fost şomer şi exclus din cler. Cred că nu prea există un astfel de episcop care a fost dat afară din cler.

Marius Mioc (MM): Concret, ce activitate a dv. a stîrnit nemulţumirea autorităţilor?

LT: La Teologie aş putea povesti mult despre activitatea noastră non-conformistă. În perioada aceea nu putem vorbi despre manifestări politice propriu-zise dar de o atitudine non-conformistă anticlericală, cu caracter anticomunist.

Tatăl meu era profesor la institutul teologic, şi el a fost membru al dizidenţei interioare a bisericii. Din această cauză şi el a fost înlăturat în jurul 1980, deci încă înainte de a fi rîndul meu. M-am revoltat împotriva restricţiilor de tip securist la Institutul Teologic Protestant. De exemplu, la teologie a avut un birou separat acel ofiţer de securitate, tovarăşul Ujvari Iosif care a supravegheat viaţa instituţiei din interior. Un număr mare de profesori şi studenţi au fost siliţi să colaboreze cu securitatea în acest fel. Încă la Cluj cînd am fost student am avut ocazia să cunosc această situaţie de aproape.

În 1975 am fost numit preot capelan la Braşov, în '77 la Dej. La Dej a început activitatea aceea care la Timişoara a dus la conflictul deschis cu regimul comunist respectiv cu conducerea bisericească. Am protestat către episcopie împotriva restricţiilor legate de editarea cărţilor bisericeşti. Trebuie să spun că în tot timpul de cînd m-am făcut preot era o unitate de activitate între conducerea bisericească, securitate şi inspectoratul cultelor din regiunea respectivă. Dacă am înaintat un memoriu către episcopia reformată din Ardeal, în 2-3 săptămîni au apărut şi ofiţerii de securitate şi m-au interogat despre aceste manifestări, ori inspectorul general al Departamentului Cultelor.

Potrivit concepţiei noastre, biserica este datoare faţă de credincioşi, faţă de societate, cu activitate de folos public. Pe această bază eu am participat în viaţa culturală a maghiarilor din Dej. Împreună cu colegii de la biserica romano-catolică am participat în organizarea universităţii populare de limba maghiară, am înfiinţat o echipă de teatru amator, un grup de dans popular, deasemeni un cerc de biblie al tinerilor reformaţi. Am contribuit la organizarea de clase şcolare noi pentru copii maghiari, am convins părinţii, am avut relaţii la Bucureşti la învăţămînt, secţia maghiară, am ţinut legătura cu responsabilii respectivi de la judeţ.

În 1983-1984 am luat parte la editarea unei reviste samizdat, cred că prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct). Eu am scris materialul privind viaţa bisericească, situaţia bisericii reformate din România. Pe de altă parte am redactat nişte memorii în secret către biserica reformată din Ungaria şi către centrul religios din Geneva unde se află sediul alianţei mondiale reformate. Articolele din revistă nu erau semnate, dar securitatea a aflat cine le-a scris. Prima mea anchetă de amploare făcută de securitate a fost în legătură cu revista Ellenpontok în 1983-84, eram la Dej. Aici am colaborat cu poetul clujean Szocs Geza, cu profesorul Ara Kovacs Attila de la Oradea, acum este în Ungaria, cu un alt profesor orădean Toth Karoly, care acum se află în Suedia, cu domnul Molnar Janos, colegul meu de la Sebiş, jud. Arad, care astăzi se află la Szeged, a fost silit să părăsească ţara pînă la urmă. Şi mie mi s-a sugerat să părăsesc ţara, dar nu m-am lăsat bătut, deoarece asta a fost chemarea mea, să slujesc biserica mea din Transilvania, nu să părăsesc ţara. Revista a fost editată la Oradea. Cazul mare în perioada din Dej a fost cel cu Ellenpontok, aşa cum cazul major din Timişoara a fost protestul împotriva demolării satelor.

MM: Aţi recunoscut în anchetă că aţi participat la revista aceea?

LT: N-am avut încotro deoarece s-a demascat această mişcare samizdat şi am fost tras la răspundere. Este greu de reconstituit cine cît a spus, cu toţi am fost anchetaţi. A fost una din cauzele şomajului meu, a îndepărtării mele din biserică.

MM: Securitatea v-a anchetat sau numai pe linie bisericească?

LT: Securitatea a venit, eu aveam ca preot relaţia mea normală de toate zilele cu oficialităţile bisericeşti, cu protopopiatul din Dej respectiv cu episcopia din Cluj, dar ancheta de amploare din 1983-84 de cîteva luni, cu anchete fără sfîrşit a fost făcută de securitate. A mai fost o anchetă de amploare în legătură cu cercul biblic şi activităţile mele culturale. În această anchetă au fost interogaţi peste 100 de tineri şi părinţii lor şi colegii mei în aceste activităţi, profesori, prieteni, medici.

MM: Eraţi singurul preot care făcea cerc biblic în România?

LT: Eram printre puţinii preoţi care îndrăzneau să organizeze o astfel de activitate. Deşi nu a fost interzisă, nimeni nu a îndrăznit să o facă. De exemplu, episcopul Papp László nu a dat voie măcar să spui o rugăciune înainte de luarea mesei în public. Dacă aveam masa comună la restaurant după o şedinţă preoţească, era interzis să spui o rugăciune de un minut. Deci restricţiile acestea au fost impuse şi din afara bisericii şi din interior, mai ales din partea lui László Papp, episcopul Oradei. Celălalt [episcop], Nagy Gyula, era mai blînd şi mai uman, el încerca cît se poate de mult să micşoreze presiunea venită din afară, dar Papp László chiar din contra, a supralicitat presiunile politice şi din securitate.

MM: În studenţie aţi avut unele frecuşuri cu autorităţile. A fost ceva legat de lucrarea de diplomă, ce pasaj din Biblie aţi citat acolo?

LT: Încă din timpul studiilor teologice am avut ocazia să experimentez omniprezenţa securităţii. La o oră de seminar la care se dădea examenul din predică, am propăvăduit cuvîntul Domnului pe baza unui verset dintr-o scrisoare a apostolului Pavel care spune că ţara noastră nu este pe pămînt ci în ceruri, cam aşa spune acest text. Această predică de-a mea a fost comunicată securităţii. Nu eu alesesem textul, textul a fost prescris de profesor. La o investigare în 1975 la Braşov am fost tras la răspundere pentru cele scrise şi spuse în această predică. Era cam caraghios, este pur şi simplu insinuare să găsească într-o astfel de predică elemente iredentiste privind ţara - unde ne este ţara.

MM: Cine a început la Dej acţiunea disciplinară împotriva dv. şi cel puţin teoretic care era pretextul invocat de autorităţi? S-a scris acolo de revista Ellenpontok?

LT: Conducerea bisericească şi-a asumat responsabilitatea de a acţiona în locul securităţii şi a început procedură disciplinară împotriva mea. Cazurile mele disciplinare au fost întotdeauna regizate în aşa fel încît să apară că regimul, securitatea n-are nimic de a face cu mine ci biserica însăşi mă pune în judecată disciplinară. Ştiu foarte bine că membrii comitetului disciplinar au fost căutaţi cu toţii de securitate. Mi-au relatat asta cei care au votat în favoarea mea.

E interesant că la Cluj, în pofida presiunii politice concentrate pe baza colaborării bisericii cu securitatea, am cîştigat cauza. La prima instanţă, cea protopopială, am fost judecat cu 3 voturi împotriva mea şi 2 voturi în favoarea mea. După aceea am făcut apel la comisia disciplinară eparhială, unde în proporţie de 4 la 3 au fost în favoarea mea. În pofida acestei sentinţe definitive favorabile a comisiei disciplinare, totuşi episcopul a executat o sentinţă anulată ordonînd mutarea mea într-o localitate izolată, Sîmpetru de Cîmpie. Eu din cauze principiale nu am acceptat acest abuz al episcopului, şi din cauza acestui refuz m-au dat afară din cler.

M-am găsit pe stradă. Timp de 2 ani am făcut noi şi noi demersuri şi apeluri la forurile competente bisericeşti. Am început şi o informare largă internaţională. Mi-am dat seama că dacă ceva poate ajuta, asta este publicitatea internaţională, deoarece statul român, regimul Ceauşescu se lăuda cu asigurarea deplină a conştiinţei şi a libertăţii religioase. Atunci a început activitatea mea de informare deschisă în spiritul acordului de la Helsinki, a lumii întregi, a bisericilor surori reformate, dar şi prin postul de radio Europa Liberă. Nu am făcut declaraţii în mod conştient la adresa postului Europa Liberă, dar materialele mele au ajuns la Europa Liberă, încă din acea vreme, între anii '84-'86.

MM: Pe atunci spunea ceva şi radio Budapesta?

LT: Nu, în acea vreme încă nu era posibil să se facă o astfel de informare prin radio Budapesta.

Am deschis proces împotriva episcopiei cu ajutorul unchiului meu, Tőkés József, care a fost judecător la Tîrgu Mureş, în vremea aceea intrase în pensie, cu ajutorul unor avocaţi cum ar fi Vasarhely Janos sau Ujvari Ferencz, unul trăieşte deja în Ungaria, unul la Cluj. Eu încă în perioada din Dej încercam să rămîn în termeni legali. Nu îmi prea amintesc la ce a dus acest proces, dar n-am cîştigat cauza. [conform celor declarate de Tőkés în 1990 - [8], cazul a fost înapoiat bisericii, nefiind de competenţa instanţei]. Acest caz judecătoresc avea mai mult o valoare simbolică. Noi am avut tradiţia în familie, că în orice situaţie fiind oameni care respectă legile statului, întotdeauna să profităm de posibilităţile legale care sînt asigurate în această societate.

Timp de 2 ani s-a continuat această luptă pentru reintrarea în legalitate. Am apărut în ştirile din Europa Liberă, am scris memorii la adresa bisericilor surori respectiv al Alianţei Mondiale Reformate cu sediul în Geneva, la Biserica Reformată din Ungaria. Nu m-am restrîns numai la reprezentarea drepturilor mele ci am lansat o amplă acţiune de critică la adresa bisericii reformate, a relaţiilor stat-biserică, am criticat situaţia bisericii minoritare maghiare din România, a oprimării libertăţii religioase. Cu accent deosebit am criticat atitudinea imorală, colaboraţionistă a capilor bisericeşti. La urma urmei cei în cauză n-au avut încotro şi au ajuns la concluzia că într-un fel sau altul, dacă nu mă lichidează, trebuie să rezolve situaţia Tőkés. Deja eram incomod pentru imaginea României, pentru regimul comunist şi trebuiau să facă ceva. Într-un fel pe asta am contat. După 2 ani de şomaj am fost solicitat să accept un post de preot la Timişoara. Am fost solicitat de celălalt episcop, care încă nu s-a compromis în cazul meu, şi care era într-o situaţie favorabilă ca din afară, din Oradea, să rezolve o problemă personală acută din eparhia Cluj.

MM: Cînd aţi fost reprimit vi s-a dat şi salariul retroactiv?

LT: Nu. Este chiar ridicolă situaţia că şi în prezent sînt destituit din calitatea mea de cleric în eparhia din Ardeal. În mod legal eu n-am calitatea de preot la Cluj deoarece eparhia reformată din Cluj nu a fost în stare timp de 12 ani să facă o revizuire a situaţiei. Responsabilitatea o poartă episcopul Csiha, care anul trecut a intrat în pensie, şi care timp de 10 ani nu a fost în stare să propună revizuirea acelei hotărîri la care a participat şi dînsul prin votul lui. El fiind membru al Consiliului Dirigent care m-a înlăturat din cler, îi era ruşine să se pomenească de acest caz. De aceea am ajuns la situaţia ciudată că în mod legal eu nici nu sînt membru al clerului în eparhia a cărei preşedinte de sinod sînt şi eu, deoarece cele două eparhii se unesc într-un sinod iar eu sînt copreşedinte împreună cu episcopul din Cluj al acestui sinod.

Mi s-a oferit un post de preot capelan, preot ajutător ca să spunem aşa, la Timişoara. Acolo era preot unul din colaboraţioniştii bisericii, chiar din cauza aceasta m-au pus sub îndrumarea lui. Peuker Leo a murit pe neaşteptate şi am rămas singur în Timişoara. Trebuie să spun că mi s-a oferit posibilitatea că dacă mă conformez cu regimul, atunci mă vor ierta şi mă vor numi preot cu toate drepturile la Timişoara.

MM: Concret ce vi s-a cerut să faceţi?

LT: De fapt, ar fi fost mulţumiţi să nu fac nimic ieşit din comun. Deja mă cunoşteau că nu-mi pot impune ce-mi contravine conştiinţei. Pur şi simplu au dorit să tac şi să fac minimul de activităţi a unui preot oarecare.

Eu am reorganizat biserica, am înmulţit numărul credincioşilor, de la 2500, într-un an jumate am trecut în evidenţă 7-8000 de credincioşi, am început să organizez comunitatea credincioşilor. În biserică au umblat circa 30-50 de oameni în fiecare duminică. Într-o jumătate de an numărul lor s-a înmulţit la 500-600. Am început activitatea cu tinerii, cu copiii, am început reconstruirea bisericii care era într-o stare deplorabilă. Activitatea bisericii a cunoscut o renaştere esenţială. În plus am apucat să vorbesc despre problemele bisericeşti generale cum ar fi acel pericol care a însemnat planul de sistematizare. Eu deja cunoşteam care sate vor ajunge la această soartă dacă acest plan va fi pus în practică. În 1988 în luna septembrie, după o perioadă de cîteva luni de pregătire am organizat pe tot cuprinsul Transilvaniei, în ambele eparhii, cea din Cluj şi cea din Oradea, o acţiune împotriva planului de sistematizare. Am căutat în fiecare protopopiat cîte 2-3 camarazi care ar fi în stare să lanseze acea iniţiativă împotriva demolării satelor care a fost lansată la Arad, la şedinţa protopopială din septembrie 1988. La sfîrşit, în nici un protopopiat (erau la vremea aceea cam 20 de protopopiate) nu a îndrăznit cineva să lanseze această propunere, numai în protopopiatul nostru. Eu împreună cu Molnar Janos, fost preot din Sebiş, cu care colaborasem la Ellenpontok, am fost cei care la o şedinţă protopopială a preoţilor din judeţele Timiş, Arad şi Caraş Severin pe care le includea protopopiatul de atunci din Timişoara, am ieşit în faţa adunării preoţilor cu această propunere adresată către forurile noastre bisericeşti, către Papp László şi adunarea generală a eparhiei reformate Oradea. În acest document am propus ca biserica reformată să intervină la guvern, la preşedintele Ceauşescu, pentru stoparea acestui plan ori, alternativ, să găsească o soluţie generală prin care să ne salvăm cît se poate de favorabil. Pentru noi nu ar fi fost fără importanţă, chiar şi dacă demolarea satelor ar fi avut loc, cum şi în cel fel acest proces ar fi continuat. Deci am încercat să facem propuneri în vederea salvării bisericilor, comunităţii noastre, a cimitirelor. Din 30 de preoţi, numai 4 s-au abţinut. Ne-a surprins nespus de mult că preoţii s-au alăturat. Am pregătit această acţiune în mare secret. Dacă se ştia cu o oră înainte e sigur că n-ar fi votat preoţii, dar atît de mult i-a surprins iniţiativa încît nici nu au reuşit să-şi deie seama de pericolul pe care-l reprezintă propunerea. Pe de altă parte organele respective n-au avut timp să îi convingă într-un fel sau altul.

MM: Cine au fost cei 4 [care s-au abţinut]?

LT: Cei 4 au fost Higyed Istvan, fostul preot lugojean, Makay Botond, recent preşedinte UDMR Caraş Severin, Szekely Bela fostul preot din Tormac şi încă nu ştiu care.

După asta timp de luni întregi am fost purtat la Securitate, la Oradea, la episcopie, la departamentul cultelor. Preoţii unul cîte unul au fost interogaţi, nici nu ştim cum s-au purtat deoarece au ţinut secret, numai în mod indirect pot trage concluzii că toată lumea a fost interogată aşa cum se cuvine în cazul securităţii.

Politica mea de informare publică a adus rodul ei. Renumele meu dobîndit în decursul anilor a fost foarte folositor şi chiar pe asta m-am bazat în toată activitatea mea în Timişoara. Cunoşteam din interior, fiind băiatul unui profesor în teologie şi vicar eparhial, un om care a avut posibilitatea să întreţină relaţii, eram cunoscut prin tatăl meu, mai am 8 fraţi şi surori, fiecare a avut o universitate sau a ocupat poziţii, au avut posturile lor apreciate. Un frate de al meu a fugit în Canada încă din 1968, prin el am reuşit să întreţin în Canada un canal informaţional în tot timpul, şi el m-a sprijinit, a intervenit de exemplu în 1989 la guvernul Canadei. Această atitudine a mea de informare a publicului internaţional mi-a asigurat o oarecare apărare.

MM: Deci nu au încercat să vă aresteze sau să vă bată?

LT: Nu. Nu au ajuns mai departe decît ameninţarea.

MM: Cine v-a anchetat?

LT: În acest caz mai ales Departamentul Cultelor, inspectorii teritoriali respectiv delegaţii departamentului cultelor care veneau din cînd în cînd la Arad, la Timişoara, la Oradea.

MM: Deci nu a fost oficial din partea securităţii?

LT: Nu a fost oficial.

MM: Credeţi că politicieni din exterior spuneau lui Ceauşescu despre dv.?

LT: Nu cred. În '89 spre sfîrşit se făceau intervenţii din partea politicienilor, dar pînă atunci din partea bisericii. Faptul că am fost cunoscut însemna o apărare importantă. Nu au folosit violenţa, deoarece eu totdeauna am făcut public tot ce se întîmpla cu mine.

MM: Făceaţi public numai în exterior?

LT: În Timişoara totdeauna am anunţat ce se petrecea de la amvon.

Prin aprilie sau sfîrşitul lui martie am primit actul de mutare din partea eparhiei reformate din Oradea. Dar avînd în vedere că episcopul nu are dreptul să mute pe un preot ales de comunitate decît pe cale disciplinară, nu am cedat. Episcopul susţinea că alegerea mea nu a fost legală şi din această cauză pot fi mutat. Eu am fost pe cale să fiu ales de comunitate, dar o astfel de alegere trebuie să fie prezidată de delegatul protopopiatului, respectiv de protopop şi episcopia nu a dat cale liberă la alegeri. Astfel nu am putut îndeplini formele legale pentru alegerea mea, şi am organizat alegerea pe cont propriu. Dacă ei au pus stavilă în calea alegerii, trebuia să acţionez. În '88 a fost să fiu ales, după aceea s-a tărăgănat. Totdeauna au găsit şiretlicuri, motive administrative. Pur şi simplu au obstrucţionat alegerea legală. E prea complicat cu canoanele noastre, de aceea nu intru în detalii. Văzînd că încercările noastre nu duc la reuşită ne-am apucat şi am organizat alegeri în sînul bisericii, potrivit autonomiei locale.

În '89 s-a decis că voi fi înlăturat. Eu bănuiam această eventualitate, că nu mă vor păstra în acest post, în Timişoara, oraş important al ţării. M-am hotărît să mă salvez fugind înainte. Eram conştient că dacă mă opresc, asta ar fi cel mai fatal. Dacă ai pornit pe o cale, mergi mai departe, este mai periculos să şovăi. Eram conştient că numai înainte am o şansă, nu numai pentru autoapărare, ci în general, pentru toate scopurile pe care le-am propus în viaţa mea.

MM: Ce anume voiaţi să obţineţi?

LT: Mi-am asumat responsabilitatea şi pericolul să lupt pentru drepturile bisericii, ale minorităţii maghiare. N-am avut în vedere să joc un rol pe plan naţional. Aşa trebuie înţeleasă chestia. Eu nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării ţării de sub asuprirea dictaturii comuniste.

Înţelegîndu-mă cu fratele meu Istvan din Canada, în martie '89 au ajuns pînă la Timişoara doi reporteri canadieni, Michel Claire şi Jean Le Roy, însoţiţi cu doi prieteni de-ai lor din Ungaria. Cunoscînd parola, le-am dat un interviu, acel interviu vestit în care am vorbit mai ales despre planul sistematizării satelor, şi în acest interviu am rostit în mod public "trebuie zdrobit zidul tăcerii, cineva trebuie să înceapă". Atunci am avut în vedere că domnul Dinescu, doamna Cornea, alţi dizidenţi din ţările dimprejur deja s-au organizat în această direcţie, în tot cazul exemplul lor a fost hotărîtor. Exemplul bisericii catolice din Polonia totdeauna a fost un model pentru mine, Solidarnosc[1] din anii '80. Ne-am înţeles cu reporterii că programul acesta va fi televizat în Canada. Interviul a fost în limba maghiară şi a fost tradus. Deşi au venit cu aprobarea unui post de televiziune din Canada, redacţia s-a speriat atît de mult de radicalismul interviului că, deşi au plătit cheltuielile nu au dat aprobare pentru televizarea acestui interviu. De altfel dînşii porniseră la o tură prin întreaga Transilvanie, ştiu că au vrut să-l întîlnească pe domnul Kiraly Karoly, dar nu au ajuns mai departe de Timişoara. După ce au făcut interviul, la Deva parcă, au fost interceptaţi. Însă unul din Ungaria dusese materialul în Ungaria, de aceea s-a putut salva acest film. Ei au fost interceptaţi şi expulzaţi din ţară în 24 ore. Detaliile nu prea le cunosc, cînd au fost la Timişoara ar fi putut fi întrebaţi, ambii au fost la Timişoara la aniversarea a zecea. Postul canadian nu a îndrăznit să difuzeze acest material. După cum am înţeles a fost incredibilă pentru ei acea stare despre care am vorbit, pe de altă parte relaţiile româno-canadiene erau bune, nu au vrut să intre în conflict. După luni de zile de încercare de publicare a interviului, n-au reuşit în Canada. Fratele meu a cerut avizul meu să-i dau voie să încerce să fie televizat filmul în Ungaria. Aşa a ajuns la Chrudinak Lajos[2], care cu greutate a reuşit să deie publicităţii interviul în luna iulie. Cu acest film tot conflictul meu cu regimul a ajuns într-o nouă etapă. Cred că asta a fost pasul hotărîtor care a adus la finişul din decembrie '89.

Episcopul a pornit o acţiune disciplinară împotriva mea, pe de altă parte m-a dat în judecată la judecătoria din Timişoara. A urmat chemarea şi interogarea unor credincioşi şi presbiteri, membri ai consiliului de conducere, faţă de care au folosit metode de intimidare, i-au forţat să se întoarcă împotriva mea, să dea informaţii compromiţătoare împotriva mea, presbiterii să demisioneze din consiliul de conducere a parohiei.

MM: S-a întors cineva împotriva dv.?

LT: Doar vreo 4-5 presbiteri s-au întors împotriva mea dar abia în ultimele luni ale acestei perioade de 9 luni, deci au rezistat extrem de bine. Doi ingineri care au făcut parte din cercul restrîns au fost mutaţi unul la Galaţi, unul la Hunedoara, chiar cu scopul să mă izoleze şi să rămîn fără sprijin. După părerea mea domnul Újvárossy Ernő a murit din cauza violenţei. A dispărut într-o dimineaţă cînd s-a dus către locul de muncă, după cîteva zile a fost găsit căzut pe faţă în pădurea din împrejurimile Timişoarei. Investigarea oficială a susţinut că s-a sinucis dar noi nu credem că ar fi cazul. Ăsta a fost primul act de violenţă şi noi considerăm că dînsul a fost primul martir al revoluţiei din Timişoara. El a fost membru a mai multor delegaţii care s-au dus la Oradea la episcopie sau la inspectoratul judeţean de partid, străduindu-se să rezolve problema mea, mi-a ţinut partea şi de aceea a fost înlăturat.

Alt act de violenţă a fost cel din 2 noiembrie '89 cînd patru oameni mascaţi cu cuţite în mînă au năvălit asupra noastră în timp ce lumina a fost luată în toată strada. Ulterior am reconstituit cazul, era un act de violenţă bine regizat. Locatarii din clădire nu au fost acasă s-ar putea că au fost invitaţi într-un fel sau altul să meargă de acasă. Eu cred că ne-am salvat slavă providenţei dumnezeieşti căci presupun că aceşti bandiţi n-au aşteptat să găsească pe cineva în locuinţa noastră. Chiar am avut doi vizitatori. Este o uşă între birou şi locuinţă. Aceşti inşi sau colaboratorii lor toată după masa au urmărit cine vine la noi, cînd vine, cînd închidem biroul, cînd pleacă oamenii, şi au trecut cu vederea că după ce am închis biroul nu au plecat toţi cei care au fost la noi. Am invitat o pereche mai în vîrstă la noi. Cînd am închis uşa biroului ei nu au ieşit, ei au intrat. Se poate presupune că dînşii au contat numai pe mine cu soţia şi probabil n-au avut îndrăzneală sau aviz să ucidă pe toţi. Deci s-ar putea imagina că dacă numai noi am fi fost în locuinţă n-am fi scăpat. Dar asta e numai o simplă presupunere. Au fost surprinşi foarte mult şi s-au tulburat. După scurt timp au dat înapoi, după ce am căzut pe pămînt şi au năvălit pe mine, oamenii aceia au venit în ajutor, soţia a fugit spre fereastră cu copilaşul iar după aceea am reuşit să reiau lupta cu dînşii şi am luat cuţitul din mîna unuia. Alţi doi au fost aproape tot timpul în uşă să controleze dacă nu vine cineva. După aceea s-au retras, cuţitul a rămas la faţa locului. Am chemat miliţia care a făcut anchetă şi la urma urmei încă în decembrie '89 am primit de la un procuror hîrtie că s-a pretins că noi am fi fost organizatorii.

MM: În cazul Újvárossy poliţia mi-a spus că ei n-au investigat nimic fiindcă nimeni n-a făcut plîngere.

LT: Familia nu este interesată să facă dreptate. Urmaşii lui sînt nişte nenorociţi. Familia, fraţii nu dau importanţă şi cred că incriminarea generală îi confiază să nu facă pasul, noi am putea face dar cred nu sîntem în drept.

MM: Vi s-a propus vreodată de securitate să fiţi informatorul lor?

LT: În 1975 încă în prima etapă cînd am umblat în postul meu din Braşov, a venit un securist din Cluj, s-a prezentat ca fiind Onac. O zi întreagă, sau două zile, o zi şi o noapte, m-au ţinut la securitate pînă noaptea, dacă îmi aduc aminte bine după masă m-au invitat, m-au dus de fapt la securitatea din Braşov. Ziua a 2-a toată ziua am fost la securitate, şi în ambele zile abia seara am ajuns acasă. Nu m-au agresat, m-au ameninţat, au folosit metode diverse, de îmbiere, de ameninţare, de ademenire, o gamă largă de metode psihice. La urma investigaţiilor, spre a doua zi seara au cerut să scriu un angajament. Sincer să vă spun în vocabularul meu de atunci nici nu a existat cuvîntul de angajament. A început să dicteze iar eu în cursul scrierii mi-am dat seama ce se pregăteşte, cînd a spus că sub pseudonim László, Vasile Braşoveanul dacă mi-aduc aminte bine... Atunci m-am gîndit cum să procedez şi să am timp pentru această decizie am scris mecanic tot textul pînă la ultimul punct. Cînd a spus "ia semnează!", pînă atunci am avut destul timp să hotărăsc să nu semnez. Şi atunci au început strigăte, ameninţări, a ridicat glasul, a încercat tot ce putea, dar nu m-am lăsat şi n-am semnat. Din aceasta a ieşit toată povestea. Dacă cunoaşteţi cazul veţi observa că la prima publicare a angajamentului nu există semnătura mea dar după doi ani cînd iarăşi au publicat au falsificat semnătura mea.

MM: Cu numele Kolozsvari[3] v-au cerut?

LT: Mi se pare că aşa ceva, Vasile Braşoveanul, nu ştiu... S-ar putea. Kolozsvari sau Braşoveanul, nu ştiu exact. În orice caz un pseudonim în legătură ori cu Cluj ori cu Braşov. Poate că dv. aveţi dreptate.

MM: După ce aţi devenit mai cunoscut, ce reacţie au avut ceilalţi preoţi reformaţi sau nereformaţi din Timişoara sau din alte părţi?

LT: Am adresat capilor bisericeşti şi colegilor din bisericile frăţeşti cîte o scrisoare încă în septembrie în care am solicitat sprijinul lor, către Prea Sfinţitul Nicolae Corneanul, prim rabinul Neumann Ernő, Hegyed Sandor fostul preot evanghelic, Kreuter Sebastian, fostul episcop romano-catolic. Singurul care a fost foarte cumsecade a fost domnul Neumann care m-a invitat la dînsul şi m-a ascultat despre situaţia mea. Cel puţin a arătat o solidaritate faţă de cele întîmplate. Domnul Corneanu a trimis scrisoare de refuz şi a repetat învinuirile la care am fost supus din partea securităţii, dar ulterior, după revoluţie, a cerut scuze chiar şi de la fiul meu care atunci a avut 3-4 ani. Cred că exemplul domnului Corneanu ar putea fi modelul cum toată societatea românească ar putea reveni la normalitate. Nu ştiu dacă împărtăşiţi părerea mea, dar cel puţin în cazul meu şi pe plan bisericesc am avut această impresie tot timpul de la început. Ceilalţi preoţi nu-mi aduc aminte, după 12 ani. Dacă n-aş fi avut accidentul acela[4] nici cartea "Asediul Timişoarei" n-ar fi apărut, atunci am avut timp să pregătesc materialul.

MM: Dintre preoţii reformaţi din România a existat vreo reacţie de solidarizare sau dimpotrivă?

LT: Au fost de toate. Eu cred că o foarte mică parte a preoţimii reformate s-a solidarizat cu mine, puţini au dat şi semnul solidarităţii ba chiar au adunat semnături pentru apărarea mea. De exemplu Sogor Csaba, senator în Senatul României[5], era în Siculeni, jud. Harghita, Hegyi Istvan, Hegyi Sandor, era o familie. În această familie Hegyi sînt vreo 3-4 preoţi, o elită a preoţimii reformate, Suto Denes din Tîrgu Mureş, ei au semnat o petiţie către episcopie. Unii au vorbit şi la radio Budapesta, la "Vasarnapi Ujsag", precum dr. Ujvari Ferencz, un avocat care mi-a luat apărarea. Dar aceasta a fost o mică parte a preoţimii. Majoritatea era intimidată, chiar frustată de faptul că dînşii nu acţionează şi unii îndrăznesc să facă ceva, "ia te uită ce face Tőkés, să se conformeze că şi noi ne conformăm". În cele 9 luni cîţiva preoţi au fost numiţi pe postul meu, cu scopul de a-i face interesaţi în înlăturarea mea: Higyed Istvan, Halasz Sandor din Chişoda, Makay Botond, Magyari Csaba, ei cu toţii au fost numiţi şi interesaţi în înlăturarea mea, este o parte ruşinoasă cum au putut fi folosiţi. Higyed era cel mai înrăit, deşi aparent el a fost cel mai bun preot.

MM: Momentul apariţiei miliţiei în uniformă este cumva după acel atac din locuinţa dv.?

LT: Nu pot discerne. Se poate deduce din versiunea maghiară a "Asediului Timişorii".

MM: În "Asediul Timişoarei" spuneţi că au fost liste de semnături strînse de enoriaşi. Se pot vedea, mai există aceste liste?

LT: Trebuie să existe. Şi la Timişoara trebuie să existe, numai că domnul Banyai[6] nu este prea prietenos. Ori au dispărut.

MM: Dv. aţi confirmat că corespondenţa şi ceea ce a fost în perioada respectivă e la dv.

LT: Corespondenţa a rămas toată acolo, eu am despre tot cópii. Deci originalul sau o copie a rămas din toate la Timişoara, trebuie să existe. Eu o să mă duc şi o să controlez. Dar în orice caz conducerea parohiei nu continuă linia de adineauri a bisericii reformate şi asta se vede în evoluţia parohiei din Timişoara.

În 10 decembrie am anunţat în biserică că în 15 va avea loc evacuarea forţată şi i-am rugat pe enoriaşi de la amvon să vină la faţa locului şi să fie martori la aceste nedreptăţi. Am trimis scrisori informative nu numai la postul de radio maghiar, dar în toate direcţiile, preoţilor, prietenilor. La Europa Liberă nu ştiu să fi trimis în mod direct. Aceste relaţii erau spontane şi întîmplătoare. Nu aveam o reţea de informare pusă la punct. Totdeauna am trimis pe cineva, veneau oamenii, au avut idei noi. De exemplu, un prieten al nostru care s-a repatriat s-a dus la ambasada maghiară din Bucureşti şi dînsul a dus în stiloul lui o hîrtie subţire, în ultima fază, în decembrie. În decembrie am trimis mesaj domnului preşedinte Bush sau Carter [Carter, conform [6], pag. 76-77], apoi alt mesaj domnului Walesa. În unele cazuri s-a ştiut că au ajuns, deoarece dînşii au intervenit. De exemplu Walesa cînd a primit mesajul a intervenit îndată [vezi capitolul Lech Walesa în sprijinul lui László Tőkés].

MM: Aţi primit ajutor financiar?

LT: Am primit acei 20000 lei în urma unei colecte între oameni buni care s-au solidarizat cu mine şi bineînţeles n-au vrut să se ştie de unde provin banii. Din aceasta securitatea a făcut un mare scandal, m-au ameninţat pentru spionaj. Deci în ultima perioadă nu m-au lăsat să primesc alimente, lemne de încălzire. La un moment dat nici membrii familiei nu au fost lăsaţi să mă viziteze, de exemplu tatăl şi cîţiva fraţi de ai mei au fost opriţi, o soră a venit cu copiii şi numai în timpul serviciului divin a reuşit să intre în biserică, arătînd parcă ar fi venit la slujbă. A fost o perioadă cu restrîngeri. Ori n-au îngăduit să vină nimeni la birou, ori nu ştiai la ce se gîndesc, ce metodă folosesc, odată a funcţionat telefonul, altă săptămînă nu a funcţionat, cîteodată au dat voie să vină lumea. Totdeauna am fost ameninţaţi, la sfîrşit nici copiii n-au fost lăsaţi să vină la ora de catehizare. Şi presbiterilor li s-a interzis să vină la şedinţa parohială. În fiecare zi s-a întîmplat ceva, evenimentele în mod sumar pot fi găsite în "Asediul Timişorii" ediţia maghiară. Au spart geamurile, fel şi fel de acţiuni, totdeauna au inventat ceva împreună cu episcopul.

MM: Din Elveţia aţi primit ceva ajutor?

LT: Nu ştiu la ce vă referiţi.

MM: Este o organizaţie HEKS din Elveţia.

LT: Este, dar nu eu am primit, [ci] biserica pentru construcţie. Nu s-a finalizat această acţiune de sprijinire materială, deoarece a intervenit acea perioadă de conflict. HEKS este o societate de ajutorare bisericească. Şi în prezent avem relaţii cu ei, dau bani mai ales pentru reconstrucţii bisericeşti, pentru scopuri caritabile. N-are legătură cu perioada aceasta şi cu faptele din Timişoara. Indiferent de ce s-a întîmplat am solicitat HEKSul să deie spijin. Ei au mai dat sprijin în România, în timpul cutremurului sau în timpul inundaţiilor era una dintre primele organizaţii care a sprijinit biserica, chiar şi biserica ortodoxă.

MM: După acea sentinţă judecătorească definitivă au mai făcut enoriaşii strîngere de semnături pentru a nu se aplica sentinţa?

LT: S-ar putea. Dar după aceea eu am pierdut controlul. Evenimentele au fost atît de dese încît... Oamenii au fost cu bună intenţie, toată lumea a încercat ce a putut. Oamenii după ce au trecut un prag de pericol au dispărut, dar aici chiar invers s-a întîmplat.

MM: Dar au fost şi prieteni şi cunoscuţi care v-au părăsit?

LT: Se poate spune că au dispărut oameni din împrejurul meu, dar nu este caracteristic. Mai mult erau oameni care nu s-au angajat de la bun început. Este foarte puţin numărul acelora care m-au abandonat.

MM: Aţi bănuit că această mişcare din jurul dv. o să ducă la răsturnarea regimului Ceauşescu?

LT: Mi-e ruşine că n-am avut această idee înflăcărată. Mai ales bisericile minoritare nu aveau astfel de idei în perspectivă. Scopul nostru a fost de a supravieţui.

Cînd s-a adunat lumea în jurul bisericii dintr-odată au încercat să refacă tot ce au stricat. A venit primarul Moţ, după ce nu îngăduiseră să vină medicii la soţia mea care era gravidă, dindată au venit medici, au venit muncitorii să repare ferestrele sparte, au încuviinţat să se aducă lemne de foc, mîncare, tot. Au încercat să o separe pe soţie de mine, i-au sugerat să meargă la spital. Chiar şi după ce am fost duşi la Mineu au vrut s-o ducă pe soţie la Zalău la spital. Cred că îi incomoda faptul că este o femeie gravidă cu mine.

Traian Orban (TO): Ne interesează să clarificăm un aspect. Cînd aţi apărut cu primarul Moţ la fereastră[7], în spate mai era cineva?

LT: Aceasta era o simplă prejudecată. Nu era nimeni, absolut nimeni. Deci fără ameninţare şi fără presiune m-am manifestat la fereastră.

TO: Aţi spus la oameni să plece.

LT: Într-adevăr. Nu am avut ideea să agit lumea, deoarece în momentul acela nu mi-am putut închipui că se poate îndepărta dictatura din fruntea ţării. Asta e o realitate, nu vreau să comentez. Atît de mult s-a impus regimul comunist încît eu eram printre aceia care nu mi-am putut închipui că în viitorul apropiat se va schimba ceva esenţial şi radical.

Cînd lumea din stradă scanda în spirit de solidaritate cu biserica, cu mine, eram într-o stare de spirit ambivalentă. M-a încîntat simţul solidarităţii oamenilor, mai ales a românilor, deoarece din cauza situaţiei noastre minoritare nu mi-am putut închipui că aş putea avea un rol în orice schimbare. Pe de altă parte m-a înspăimîntat eventualitatea că din cauza acestor proteste eu aş putea fi cauza unei violenţe împotriva mulţimii din faţa bisericii reformate. Era o mare responsabilitate să fi cauza violenţei, suprimării mişcării şi demonstraţiei străzii. Deci era ambiguă această stare de spirit. Am văzut vreo două sau trei valuri de ocupare a străzii de către forţele represive, iar apoi de demonstranţi. Era înspăimîntător. Am văzut pe piatra străzii un om parcă mort, lăsat în urma unui astfel de val de violenţă. După o jumătate de oră acest om a dispărut, a fost dus la spital, nu ştiu ce s-a întîmplat cu dînsul. Unii m-au chemat pe stradă, mi-am dat seama că aceasta poate fi o provocare. După părerea mea erau mulţi provocatori, agenţi, persoane dubioase, care chiar în mod fizic mi-au periclitat viaţa cînd au vrut să intre în casă, cînd au forţat uşile. Aflam ce se întîmplă în stradă, era o circulaţie din afară înspre mine. Borbely Imre, prieteni şi colegi s-au strecurat în mulţime, au reuşit să intre, era un contact oarecare cu cei din afară, ştiam că au apărut la faţa locului TAB-urile şi tancurile şi pompierii, eram îngroziţi de aceste ştiri şi n-am dat nici o şansă protestatarilor căci nici n-am avut experienţe pozitive. Toată ziua au fost scandări, în ultima fază împotriva lui Ceauşescu, împotriva comunismului, înainte au fost scandări la adresa mea, te iubim, te apărăm.

Eu mi-am propus să ţin predica de duminică, cum am spus tot timpul să păstrăm normalitatea. M-am dus la culcare mai ales că zile întregi nu am dormit şi m-au deşteptat abia zgomotele pătrunderii forţelor represive. Nişte prieteni care au stat de pază ne-au anunţat de pericol şi după aceea în 5 minute mi-am luat haina preoţească şi am fugit în biserică, pe o scară, prin fereastra interioară, în sacristie. Cei care erau cu mine au fost arestaţi de cei care au pătruns în clădire din toate părţile: şi prin gard, din Piaţa Maria, şi prin poartă, prin toate direcţiile ne-au înconjurat.

Începînd cu capturarea noastră la fiecare graniţă de judeţ am fost predaţi unei alte escorte. Ne-au transportat cu o dacie şi mobila au încărcat-o într-un camion. La Mineu, mai precis la Sălăţig, centrul comunal, unde eram purtaţi în fiecare zi, nu era nimeni de la Timişoara. Uneori au fost foarte brutali, am crezut că o să ne bată, au ameninţat că ne duc jos în pivniţă. Am fost interogaţi separat, soţia în casa comunei şi eu la miliţie. Ne-am văzut doar seara cînd am fost duşi la parohie. În prima zi au instalat reflectoare în tot jurul parohiei, să nu fugim, [era] înspăimîntător, ca la lagăr. Miliţienii au adus chiar şi cîini de poliţie. Cîteodată a venit şeful securităţii din Zalău, care s-a comportat ca o gazdă, a venit cîteva ore, a plecat. Poliţistul era cît se poate de bun cu noi, soţia poliţistului ne-a dat odată mîncare, carne. Gazda Arpi spune că a dedus că au fost în relaţie continuă cei care au fost cu interogatoriile la Timişoara cu Arpi şi cu alţii şi cei care au fost la noi.

Ne-au cerut reconstituirea evenimentelor amănunţit, de la minut la minut, de la oră la oră, cu vizitatorii, cu cine am fost în relaţii din Elveţia, din Ungaria şi aşa mai departe, toate amănuntele în toată privinţa, dar mesajul principal a fost că noi am fi fost agenţi străini, spioni ai Ungariei, ai Statelor Unite, să recunoaştem vina noastră în faţa ţării, la televizor. Cred că de aceea nu ne-au bătut în prima fază, să nu ne arătăm de a fi bătuţi.

Însă s-au purtat foarte brutal, verbal ne-au umilit foarte mult, ne-au înjurat, am crezut că o să ne bată. La discursul lui Ceauşescu[8], am fost dus într-o cameră unde deja erau înşiraţi poliţişti, peste 10 oameni, cred că şi oamenii gărzii de pază au fost aduşi pentru mărirea efectului. A trebuit să stau în picioare şi să ascult la radio discursul. Soţia a fost luată cu doctorii înainte acasă şi securistul în civil a stat cu dînsa la datorie pînă a urmat programul şi i-a impus să asculte în doi acest discurs a lui Ceauşescu. Ceauşescu m-a pomenit în discurs, spunea de un preot la Timişoara. Atunci eu am fost pierdut, m-am gîndit la moarte, la exterminare, la orice. Dar cred că a fost şi un moment decisiv într-un fel. Ştiam că şi în Ungaria în 1956 de la un astfel de discurs prezidenţial a pornit revoluţia, Gere în '56 a ţinut un astfel de discurs stupid despre vina poporului şi am avut senzaţia că se repetă acest lucru şi Ceauşescu aruncă ulei pe foc.

MM: Aşa s-a şi întîmplat, după discursul acela revolta a izbucnit în mai multe oraşe.

TO: Aţi fost inclus în prima formaţiune de conducere a ţării din 22 [decembrie 1989]?

LT: Prin televizor am aflat ştirea că am fost inclus alături de doamna Cornea, Ana Blandiana, Pleşu, Dinescu alţi cîţiva dizidenţi. Am fost foarte onorat şi ataşat de cauza comună.

TO: Aţi participat la vreo întrunire?

LT: Da. Un comandant al armatei a venit să mă convingă că sînt aşteptat să mă duc la Bucureşti la şedinţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Ore întregi nu m-am lăsat convins. Peste tot s-a spus că sînt terorişti, şi pe cerul Mineului a apărut, cel puţin s-a pretins că a apărut un elicopter, au luat lumina, au venit tancuri în apărarea noastră. După ore întregi de dispută m-am lăsat convins şi am pornit cu maşina pînă la Cluj şi de acolo cu trenul. În ziua următoare, 28-29 dacă îmi aduc aminte precis, am fost în Piaţa Victoriei la o şedinţă a FSN în frunte cu Iliescu şi cu cei care au avut rol în prima fază în conducerea ţării, elogiindu-mă ca fiind erou al României. Chiar Iliescu m-a îmbrăţişat şi s-a pronunţat în acest sens. Am mai fost încă de 2 ori la o astfel de şedinţă, dar am fost tot mai deziluzionat, mai ales după retragerea doamnei Doina Cornea. Cred că şi eu atunci ar fi trebuit să mă retrag. Eu încă eram naiv încît nu mi-am dat seama ce se întîmplă după cortine, ba chiar în vizita mea în Statele Unite în februarie-martie peste tot am făcut o propagandă pozitivă lui Iliescu. În neagra martie a Tîrgu Mureşului[9], deodată mi-am dat seama ce se petrece în ţară şi atunci m-am întors împotriva lui Iliescu. Cînd am venit acasă Iliescu m-a ameninţat dacă nu mă voi purta corespunzător asta va însemna daune grave asupra mea şi asupra comunităţii maghiare, ba chiar a trimis pe un reprezentant al FSNului (ulterior deduc că dînşii au trimis), nu-mi aduc aminte numele lui dar acesta e notat pe undeva, care a vrut să mă convingă să ţin partea lui Iliescu. Alt politician care a fost şef de partid a vrut să mă atragă de partea lui promiţînd că mă va ridica în poziţii însemnate, dar ştiam că asta e o tactică de distribuire a puterii între diferitele partide satelit şi nu m-am lăsat convins. De aceea am căzut în dizgraţie. Rînd pe rînd au îndepărtat toţi dizidenţii şi s-a terminat epopeea revoluţiei româneşti cu o astfel de deziluzie.

Din păcate şi a doua oară a avut loc o restauraţie comunistă. Vă pot spune că şi UDMR e grav afectată de restauraţia comunistă şi acele valori democratice şi atitudine politică democratică care ne caracteriza în prima perioadă deja au dispărut, s-au deteriorat.

TO: Avem impresia că dv. regretaţi implicarea într-un partid politic cum este UDMRul.

LT: Cred că nu e expresia potrivită. Regret ceea ce s-a făcut cu UDMRul de altădată. Indiferent de UDMR regret că nu s-a reuşit să se realizeze o conlucrare româno-maghiară.

2 noiembrie 2001 (rezumat pe baza înregistrării video)

[la dialog au participat şi domnii Traian Orban şi Gino Rado, de la Asociaţia "Memorialul Revoluţiei" - asociaţie care a şi asigurat aparatura necesară înregistrării]

---

[1] Sindicatul "Solidaritatea" din Polonia, care s-a opus regimului comunist.

[2] realizator al popularului program "Panorama" al TV Budapesta.

[3] Clujeanul, în ungureşte.

[4] este vorba de accidentul de maşină pe care Tőkés l-a avut prin 1990.

[5] ulterior discuţiei mele cu László Tőkés, Csaba Sogor avea să devină vestit prin îndemnul adresat locuitorilor din Miercurea Ciuc să nu participe la festivităţile consacrate aniversării zilei de 1 decembrie 2001.

[6] actual preot paroh şi protopop de Timişoara.

[7] este vorba de ziua de 16 decembrie 1989, cînd László Tőkés a vorbit manifestanţilor de la fereastra locuinţei.

[8] discursul lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989

[9] e vorba de conflictele interetnice de la Tîrgu Mureş, din martie 1990