Cînd Tőkés avea ceva de transmis în străinătate, apela la soţul meu să facă microfilme

Bela Sepssy - născut în 7 august 1933 la Luduş (jud. Mureş), inginer chimist la Centrul de Chimie Timişoara (1989), pensionar dar lucrînd ca şef de laborator la Universitatea Banatului (2001), de religie reformată, membru al presbiteriului Parohiei Reformate Timişoara (2001).

Ildiko Sepssy - născută în 23 august 1940 la Vînători (jud. Arad), tehniciană chimistă la Facultatea de Chimie Timişoara (1989), pensionară (2001), de religie reformată, membră a presbiteriului Parohiei Reformate Timişoara (1989).

Ildiko Sepssy: L-am cunoscut pe László Tőkés cînd a fost repartizat la Timişoara. La vremea aceea preot paroh era Leo Peuker iar László Tőkés a fost preot ajutător. În momentul repartizării lui Tőkés aici nu ştiam nimic despre faptul că el avea probleme cu autorităţile. Eram membră în presbiteriul bisericii.

Leo Peuker era protopop de Timiş şi Arad. Tatăl meu, care era preot la Lugoj, a fost terorizat de Peuker, mutat forţat la Tormac[1] (cu ajutorul episcopului László Papp). Cred că lui Peuker îi era teamă de tatăl meu, căci îl considera un concurent pentru postul de protopop. Ştiu că nici inspectorului din Departamentul Cultelor, Ţeperdel, nu-i plăcea de Peuker, şi odată i-a propus tatălui meu să-l înlocuiască pe Peuker în funcţia de protopop, dar tatăl meu a refuzat (ceea ce i-a spus, naiv, şi lui Peuker).

Peuker colabora cu Securitatea. A continuat să-i poarte ciudă tatălui meu. Cînd bunicul a murit în Ungaria, tata şi mama n-au primit paşaport să meargă la înmormîntare. Inspectorul Ţeperdel mi-a spus că asta i se datorează lui Peuker.

Peuker primise şi o decoraţie comunistă şi purta decoraţia chiar şi cînd slujea în biserică.

Cred că era gelos şi pe László Tőkés, căci atunci cînd acesta slujea în biserică veneau mai mulţi oameni decît la slujbele lui. De aceea i-a interzis lui László să mai ţină slujbe, doar înmormîntări. După ce un enoriaş l-a lăudat pe László despre ce slujbă de înmormîntare frumoasă a ţinut, Peuker nu l-a mai lăsat să facă nici înmormîntări. De aici i s-a tras moartea. Cum Peuker era bolnav cu rinichii, a mers la o înmormîntare iarna şi a căzut chiar în timpul înmormîntării, fiind dus apoi la spital. În scurt timp a şi murit.

După moartea lui Leo s-a trimis la episcopia din Oradea o scrisoare semnată de enoriaşi pentru a-l numi pe László ca preot definitiv. Iscăliturile s-au strîns în timpul slujbei, cînd scrisoarea circula printre enoriaşi. Acea scrisoare a fost dusă la Oradea de un comitet de 5-6 persoane (alături de mine şi de soţul meu Bela Sepssy, îmi amintesc că erau în acest comitet Ernő Újvárossy şi Maria Tar). Episcopul nu ne-a primit, doar adjunctul lui a luat scrisoarea dar ne-a spus că nu se poate ce vrem noi căci Tőkés are probleme politice. Tőkés a rămas locţiitor. Ştiu că la el veneau scrisori de la diferiţi preoţi din zonă, în care îi cereau sprijinul să ocupe scaunul lui Peuker.

Eram în relaţii prieteneşti cu László Tőkés. El ne-a povestit despre trecutul său de la Dej. Tőkés se ocupa de tineret, organiza ore de studiul bibliei (ceea ce predecesorul său nu făcea iar comuniştilor nu le plăcea).

De Ziua Reformaţiei, 31 octombrie 1988, un grup de studenţi a recitat poezii în biserică, a fost şi concert de orgă. La un moment dat s-a luat curentul (sabotaj din partea autorităţilor), dar lumea avea lumînări în geantă. S-au aprins lumînările iar efectul a fost deosebit, a ieşit un spectacol extraordinar [se pare confuzie a martorei, conform [13] episodul cu luarea curentului a avut loc în 31 octombrie 1989].

Numărul enoriaşilor care participau la slujbă creştea cu fiecare săptămînă. În 1989 erau duminici cînd oamenii nu încăpeau în biserică, stăteau şi pe coridor. Fiul şi soţul meu au pus difuzoare să se audă şi afară. Veneau la slujbă şi oameni din afara Timişorii.

Cred că prin 1988 a fost o şedinţă la Arad cu preoţii din protopopiat, cu care prilej mai mulţi preoţi au iscălit un protest împotriva dărîmării satelor. Acest protest a fost iniţiat de László Tőkés şi Janos Molnar (cred preot în Ineu judeţul Arad[2]) şi a fost semnat de majoritatea celor prezenţi la şedinţă. După şedinţa de la Arad în care s-a iscălit protestul împotriva dărîmării satelor, Tőkés a fost luat la rost de episcop. El ne povestea cele ce i se întîmplau.

Cred că în 1988 a fost, în Asia, Congresul Mondial al Reformaţilor. La acesta Tőkés a trimis o înştiinţare despre libertatea religioasă din România. Soţul a făcut microfilm cu scrisoarea lui Tőkés, care s-a transmis mai departe prin fostul socru al fiicei mele.

Cînd Tőkés avea ceva de transmis în străinătate, apela la soţul meu să facă microfilme. În 1990 am aflat că însăşi fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei soacre, de unde altcineva (nu ştiu cine) aranja să ajungă mai departe.

În 1989 telefonul parohiei a fost decuplat, nu mai funcţiona decît cînd oficialităţile doreau să-l înştiinţeze pe Tőkés cu ceva.

László Tőkés, în fiecare duminică după terminarea slujbei povestea enoriaşilor ce s-a întîmplat în cursul săptămînii. Odată a povestit că a fost atacat în locuinţă de un grup de bandiţi mascaţi, cu cuţite. Din fericire, se mai afla la Tőkés un maistru care fusese chemat să pună gratii la geamurile de la hol. S-au bătut cu atacatorii, aproape au izbutit să smulgă masca de pe unul din atacatori, dar aceştia au fugit.

În 1989 parohia ajunsese sub supravegherea miliţiei. Duminică, cînd era slujbă, în casa scării stăteau doi miliţieni în uniformă care legitimau enoriaşii care intrau la slujbă. Alteori, la colţul casei, era o maşină cu doi miliţieni care supravegheau totul. Mai erau şi persoane îmbrăcate civil care urmăreau ce face familia Tőkés. După 20 august 1989, cînd m-am mutat pe strada Şoimoş, nu departe de biserică, am putut observa la colţul parcului un cetăţean care urmărea şi familia noastră.

Bela Sepssy: L-am cunoscut pe László Tőkés la înmormîntarea lui Leo Peuker. Înainte de asta nu prea frecventam biserica, deoarece nu-mi plăcea de preotul Peuker, care slujea interesele comuniste. Predica lui Tőkés m-a cucerit, am devenit apoi devotat bisericii, participam la orice acţiune a parohiei, chiar la şedinţele presbiteriului unde doar soţia era membră (n-aveam drept de vot dar îmi spuneam părerile).

Acasă şi la serviciu aveam laborator fotografic. Acolo am făcut microfilmele cu texte scrise de László Tőkés, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau prezentate la radio şi TV.

Colaborarea cu László Tőkés mi-a adus neplăceri. În 1989, a 2-a zi de Paşti, la serviciu şefa mea m-a anunţat că maiorul de securitate Cighi vrea să discute cu mine. Am izbutit să anunţ despre asta pe prietenul Zoltan Balaton, care lucra la Institutul de Sudură de vizavi (ambele institute erau sub "oblăduirea" lui Cighi), apoi am fost chemat la director. Aici era Cighi cu alţi trei securişti în civil, şi mi-au spus că vreau să-mi facă o percheziţie, în urma unor scrisori anonime în care eram acuzat de ilegalităţi. Am întrebat dacă au mandat. Ei au spus că nu, dar sînt convinşi că n-am nimic de ascuns şi le dau voie să facă percheziţie. Dacă nu, în jumătate de oră ei pot obţine mandat.

M-am gîndit că ei poate deja au mandatul în buzunar, aşa că mai bine semnez că le dau voie, altfel îmi întorc casa pe dos. Au controlat întîi la locul meu de muncă, unde au găsit un coniac Metaxa, împachetat, îl aveam de vreun an. M-au ameninţat cu Decretul 400, între 2 şi 5 ani de puşcărie[3].

Apoi urmau să meargă la mine acasă. Întîmplător, fiul meu tocmai a venit să-mi ceară bicicleta. I-am şoptit să fugă acasă că îmi vor face percheziţie. Fiul meu a plecat urgent şi a izbutit să ia toate fotografiile şi aparatura fotografică (inclusiv microfilmele cu textele lui László Tőkés) şi le-a ascuns în uscătoria blocului.

Eu, ca să trag timpul, am zis că-mi trebuie la veceu. Unul dintre securişti m-a escortat la veceu, ceilalţi au plecat la mine acasă cu maşina (dar n-au fost la fel de rapizi precum fiul meu cu bicicleta).

La percheziţie n-au găsit decît o carte de istoria Ungariei, de care s-au legat că ar fi interzisă (era editată prin 1870, moştenire de la bunici). M-au luat la Securitate, unde pînă la 10 seara am dat declaraţii.

Cînd m-am întors, m-am dus cu soţia la parohie, unde, fiind a doua zi de Paşti, fusese plănuită o petrecere. Acolo mă aşteptau vreo 25 de persoane care aflaseră de percheziţie. Am fost întîmpinat cu multă bucurie. A fost unul din cele mai frumoase momente din viaţa mea, mi-am spus că a meritat neplăcerile.

Ildiko Sepssy: A doua zi de Paşti 1989 fiul meu m-a anunţat că vor veni să facă percheziţie (locuiam încă pe strada Rusu Şirianu). Am apucat să ascundem în uscătorie fotografiile şi aparatura fotografică cînd au venit doi securişti (cel puţin unul vorbea ungureşte şi cunoştea literatura maghiară). Cînd au venit securiştii, fiul meu mînca în bucătărie, apoi a plecat, securiştii nici nu l-au observat. Mi-au spus să decuplez soneria şi să nu deschid la nimeni. Eu le-am răspuns că nu pot asta, fiindcă e a doua zi de Paşti şi e obiceiul să vină musafiri care stropesc doamnele şi primesc ouă roşii. I-am servit şi pe securişti. Imediat am şi avut un musafir, Sandor Toth, căruia i-am şoptit că domnii au venit pentru percheziţie. După plecarea lui Toth a sosit soţul cu al treilea securist şi au continuat percheziţia.

Unul dintre colaboratorii lui Tőkés era Ernő Újvárossy, clujean de obîrşie, care cunoştea familia Tőkés de la Cluj. Cînd Tőkés a venit la Timişoara, Újvárossy s-a ataşat de biserică. Soţia lui Ernő s-a sinucis cu cîţiva ani înainte de 1989, ea nu era unguroaică, iar în familie Újvárossy vorbea mai mult româneşte.

Ernő Újvárossy, tehnician constructor la o firmă din Braşov care avea lucrări la "Solventul", se ocupa cu amenajarea subsolului bisericii, unde László Tőkés voia să facă o sală de întrunire. La serviciu a fost acuzat că îi lipsea ciment din gestiune. După aceasta nu a mai îndrăznit să vină la biserică.

În septembrie 1989 (într-o marţi) m-am întîlnit cu Újvárossy în Centru, mergeam la servici. M-am mirat că a trecut pe lîngă mine fără să mă salute. Avea o figură disperată. Nu s-a urcat în tramvaiul care ducea la "Solventul", ci în direcţia opusă (către Pădurea Verde). A doua zi am aflat că nu s-a întors acasă. Peste alte două zile am aflat că a fost găsit mort în Pădurea Verde. De la fiul său Tibi ştiu că în gură avea medicamente iar la gît o urmă roşie.

Circula zvonul că Ernő Újvárossy a fost omorît de securitate. În cimitirul din strada Rusu Şirianu, la înmormîntare a venit o mulţime de lume, inclusiv mulţi necunoscuţi. Tőkés a ţinut slujba de înmormîntare şi a spus atunci că "ucigaşii lui Ernő Újvárossy sînt printre noi" (adică printre cei prezenţi la înmormîntare).

Bela Sepssy: După dispariţia lui Újvárossy ştiu că László Tőkés i-a telefonat episcopului Papp şi l-a anunţat de dispariţia lui Újvárossy spunîndu-i că el (episcopul) poartă răspundere pentru asta.

În 1989 László Tőkés nu mai ieşea din casă neînsoţit, totdeauna măcar unul din prietenii săi îl conduceam. Şi eu l-am condus deseori, cînd avea treabă, fie să slujească vreo înmormîntare, fie pînă la vreun sat din jur care aparţinea bisericeşte de Timişoara şi chiar la Arad, la şedinţele protopopiatului.

Tőkés avea 7 fraţi (unul în America, ceilalţi prin Cluj, Tîrgu Mureş, Ciuc). În ciuda obstacolelor, în fiecare duminică era prezent la slujbă cineva din familia sa, deşi uneori erau coborîţi din tren. De pildă, o dată László mi-a cerut să merg la gară s-o întîmpin pe sora sa Anna din Cluj. Am ajuns la tren, dar Anna nu era acolo. Cînd mă plimbam pe peron un individ (probabil securist) m-a întrebat "aşteptaţi pe cineva din Cluj?". Eu am spus că aştept pe cineva din Oradea.

A doua zi, în timpul slujbei a ajuns şi Anna cu cele două fiice ale ei. Am aflat că nu fusese lăsată să se urce în tren, dar a ajuns cu autostopul.

Altă dată, tatăl lui László, cînd a vrut să se întoarcă la Cluj, a fost reţinut la gară, dus la miliţie, percheziţionat şi acuzat (verbal) de contrabandă.

Prin aprilie 1989, la cancelaria parohiei i-am văzut pe Ţeperdel, pe şeful securităţii, pe protopopul Kovács din Arad şi pe Andras Tőkés din Tîrgu Mureş (fratele lui László). Securistul i-a spus lui Andras să transmită fratelui său să nu încerce să ţină slujba, fiindcă nu va fi lăsat. Andras s-a retras să transmită mesajul. Cînd Andras s-a întors, securistul l-a întrebat "aţi transmis?". Andras: "da", securistul: "Şi ce a răspuns?", Andras: "că a înţeles". Eu l-am întrebat pe securist dacă nu crede că pe noi, enoriaşii, ne tulbură atmosfera creată de ei. Securistul m-a întrebat "dumneata cine eşti?". M-am prezentat şi a notat pe hîrtie.

Între timp mă cheamă Edith, soţia lui László. Mă duc cu ea în biserică şi îl văd acolo pe László. În timp ce securiştii păzeau intrarea principală, el a ieşit pe geamul de la bucătărie şi cu o scară a urcat la etaj în biserică şi a început slujba. Protopopul aştepta ora 10 să ţină el slujba, dar László începuse cu 2-3 minute mai devreme.

După prima percheziţie laboratorul de derivatografie (analize termice) la care lucram la serviciu (acolo aveam şi aparatele foto) a fost suspendat. Eram singurul din institut care ştiam să lucrez la acel laborator (de altfel, după ce m-am pensionat, în 1996, nici pînă azi nu mai este cine să lucreze la el).

În 18 octombrie 1989 şefa mea, doamna Policek, îmi spune bucuroasă: "Tovarăşe Sepssy, am învins! Ne-au dat aprobarea să lucrăm iarăşi în laborator".

În 19 octombrie din nou vin securiştii să facă percheziţie. În laborator, pe perete aveam lipit tabelul lui Mendeleev. În spatele acestuia securiştii au găsit 300 de mărci (puşi tot de ei). În acel moment aşa de şocat am fost că mi-a venit rău şi am căzut grămadă[4]. M-am dus la Ortopedie (lîngă institut) pentru primul ajutor. Ceilalţi au încheiat proces verbal despre găsirea mărcilor, semnat şi de doi salariaţi ai instituţiei care fuseseră de faţă la percheziţie (Policek şi Ursache).

De la Ortopedie am fost dus la spitalul judeţean, la neurologie, unde am stat internat 2 săptămîni (pentru hemipareză). În acea perioadă am mărturisit medicului care m-a tratat, dr. Zolog, cauza pentru care am ajuns la spital. Mi-a spus că bănuia, şi că vrea să mă ajute. Mi-a recomandat un alt doctor care mă va interna la psihiatrie, ca să nu fiu considerat responsabil. I-am spus că nu-mi convine ca apoi toată viaţa să fiu etichetat drept nebun, dar mi-a zis să nu-mi fac probleme, că mai sînt şi alţii în aceeaşi situaţie.

Am mers la psihiatrie, dar cînd am văzut ce atmosferă era acolo am zis că mai bine renunţ. Doctorul de acolo mi-a făcut totuşi internare la domiciliu.

De Ziua Morţilor (1 noiembrie) am fost la Luduş, la mormîntul părinţilor. Şi acolo am fost urmărit.

Reîntors la Timişoara am fost chemat la Securitate, pentru pregătirea dosarului de trimitere în judecată. Mi-au spus că pot primi între 5 şi 8 ani închisoare pentru deţinere ilegală de valută.

În vara lui 1989 s-a făcut o petiţie către episcopul din Oradea, pentru ca Tőkés să fie numit preot definitiv la Timişoara. Am făcut parte din delegaţia care a mers la Oradea (şi Újvárossy a fost). László Papp nu ne-a primit, am discutat doar cu adjunctul său (József Zsigmond). A povestit despre asta şi soţia.

Din noiembrie, deseori eram chemat la securitate, prin telefon. Mă întrebau tot despre cele 300 de mărci, nimic despre relaţia cu László Tőkés.

Într-o zi mă întîlnesc cu prietenul Zoltan Balaton, şi el aflat printre apropiaţii lui László Tőkés. Acesta îmi spune că şi el e chemat des la Securitate.

Balaton dădea meditaţii de fizică fiicei judecătorului Istvanfi. Mi-a spus că judecătorul Istvanfi l-a sfătuit să nu mai meargă la securitate în urma chemărilor telefonice ci numai dacă primeşte invitaţie scrisă sau escortă, pentru că dacă păţeşte ceva acolo să se ştie unde a fost.

După ce la emisiunea Panorama de la TV Budapesta începuse să se vorbească regulat de cazul Tőkés, mi se întîmpla să fiu sunat chiar în timpul emisiunii de o persoană necunoscută. "Vezi?" întreba. "Da" răspundeam. "Vezi bine?". "Văd bine". "N-ai să mai vezi mult timp".

În 10 decembrie Tőkés a anunţat, în timpul slujbei, că pe data de 15 urmează să fie evacuat, chemînd oamenii să vină să vadă aceasta.

În 15 decembrie după masă am aflat că s-a adunat lume în jurul casei lui László şi atunci am mers şi eu. Erau cîteva sute de persoane. Seara, pe la 9-10, a venit acolo şi primarul Moţ şi încă cineva. Aceştia au discutat cu Tőkés în poarta casei. Au făgăduit că a doua zi vor fi înlocuite geamurile sparte ale casei, că Edith va putea fi consultată de medici (era gravidă). Verbal au făgăduit că László nu va fi evacuat dar cînd mulţimea a vrut ca această făgăduială să fie făcută în scris au refuzat. Nu am auzit în 15 decembrie scandări politice. Unii oameni aveau lumînări aprinse. După plecarea lui Moţ am plecat şi eu.

În 16 decembrie dimineaţa cînd am ajuns la biserică, am auzit că Moţ venise iarăşi, medicii fuseseră la doamna Edith, geamurile sparte fuseseră înlocuite. Pe stradă era plin de oameni (mult mai mulţi faţă de 15 decembrie). Majoritatea erau străini de parohie.

Am intrat în clădire. Afară lumea cerea să-l vadă pe Tőkés. I-am spus să meargă la geam. Cum eram lîngă el, unii dintre cei de afară au crezut că sînt un securist care nu-l lasă să vorbească.

László a căutat să-i liniştească pe cei de afară.

La un moment dat a venit Rotărescu şi i-a cerut lui Tőkés să se prezinte la Moţ, la Comitetul Judeţean PCR (actuala Prefectură). Noi ne-am gîndit că nu e bine ca Tőkés să părăsească clădirea, aşa că m-am dus eu la Moţ cu Rotărescu, ca reprezentant a lui Tőkés (erau orele 11-12).

Primarul Moţ, foarte orgolios, mi-a cerut să rezolv să nu mai fie mulţimea în stradă, să intre oamenii în biserică. Eu am zis că atîţia oameni nu pot încăpea în biserică. Atunci primarul mi-a zis să iau măsuri ca oamenii să plece. I-am răspuns că nu putem stăpîni mulţimea, că nu sînt numai enoriaşii noştri. Moţ spunea că are o mulţime de treburi, toată grija oraşului pe capul lui, nu are timp de pierdut cu fleacuri din astea. A ameninţat că dacă lumea nu pleacă va trimite pompierii cu tunuri de apă.

După asta, Rotărescu m-a dus cu maşina înapoi. Cînd am coborît din maşină am fost scuipat, oamenii văzîndu-mă cu Rotărescu au crezut că sînt din banda lor.

Pe la 6 după masă am mers acasă să mănînc, apoi, cu nevasta, m-am întors în Piaţa Maria. Nici n-am putut să intru pe strada cu biserica, atîta lume era adunată acolo. Ne-am oprit lîngă farmacie.

Circulaţia tramvaielor a fost blocată. Cînd s-a deschis uşa tramvaiului, un tînăr a sărit, a dat cu pumnul în geamul tramvaiului şi a strigat "jos Ceauşescu!". Lumea a coborît din tramvai. Strigătul "jos Ceauşescu!" se auzea din diferite părţi ale mulţimii, izolat. I-am zis soţiei să mergem după copii, la teatrul maghiar (unde participau la o formaţie de dansuri populare ungureşti) şi să-i îndemnăm spre casă, ca să nu treacă prin Piaţa Maria.

În 17 decembrie ora 6,55 dimineaţa am primit telefon să mă prezint la Securitate. Am răspuns, după cum mă învăţase Balaton, că nu mă duc, să vină ei după mine sau să trimită invitaţie scrisă. Apoi am plecat de acasă, să nu mă găsească.

Pe la ora 10 am mers către biserică, să vedem dacă se ţine slujba. Intrarea pe strada respectivă era blocată de maşini militare şi tancuri. Militarii ne-au poftit să plecăm. Ne-am întors acasă.

După masă, fiica mea care stătea pe strada Ungureanu ne-a dat telefon şi ne-a spus "curge sînge".

Despre familia Tőkés, în zilele acelea, auzeam tot felul de zvonuri, inclusiv că sînt morţi.

Ildiko Sepssy: După moartea lui Újvárossy am fost chemată la şeful de catedră (lucram la Facultatea de Chimie). M-a întrebat ce funcţie am la biserica reformată şi dacă ştiu că László Tőkés este un om periculos. Mi-a spus să renunţ la funcţia mea din cadrul conducerii bisericii, atrăgîndu-mi atenţia asupra urmărilor pe care un eventual refuz l-ar putea avea asupra mea şi a copiilor, respectiv că mi-aş putea pierde slujba iar copiii ar putea fi daţi afară din facultate. Eram chemată cam de trei ori pe săptămînă să-mi spună acestea. Îmi spunea că el nu îmi vrea răul dar e constrîns de situaţie. Eu am făgăduit că renunţ la funcţia mea din cadrul bisericii, dar i-am spus că la biserică tot voi merge.

Şi ceilalţi membri ai presbiteriului erau hărţuiţi la serviciu. Atunci Tőkés a fost cu iniţiativa de a se face o şedinţă de autodizolvare a presbiteriului. Cînd era programată această şedinţă securiştii nu ne-au lăsat să intrăm în clădire. După aceea protopopiatul a organizat o şedinţă, iar şeful de catedră mi-a atras atenţia că trebuie neapărat să merg la acea şedinţă. Era evident o şedinţă care avea scopul de a se lua măsuri împotriva lui László Tőkés, nefiind convocată de László Tőkés. Eu am răspuns că nu mai fac parte din presbiteriu.

În afara duminicilor, cînd se ţinea slujba, nu se mai putea intra în clădirea bisericii, permanent erau miliţieni la poartă care interziceau accesul. Duminica însă era plin de lume.

În 10 decembrie László Tőkés a anunţat după slujbă rezultatul procesului pe care l-a avut cu episcopia şi faptul că în data de 15 urmează să fie evacuat. A îndemnat enoriaşii prezenţi la slujbă să înştiinţeze pe toată lumea şi să vină cît mai mulţi pentru a vedea cum este evacuat un preot reformat.

Vineri după serviciu am plecat spre Piaţa Maria. Pe drum, pe strada Gh. Doja, am auzit întîmplător o discuţie între două femei: "Unde mergi?"; "Mă duc la Maria, la Tőkés, că dacă acum nu va fi ceva, nu va fi niciodată".

Restul evenimentelor se cunosc.

În 22 decembrie, la Oradea mulţimea furioasă a devastat locuinţa episcopului László Papp, a spart tot ce a găsit în casă. Episcopul a fost salvat de un enoriaş. După cîteva zile a plecat în Ungaria iar mai apoi s-a stabilit în Franţa, unde a trăit pînă la moarte.

17 iulie, 21 iulie şi 24 septembrie 2001

---

[1] sat în judeţul Timiş, cu importantă populaţie maghiară.

[2] după declaraţia lui Tőkés, preot în Sebiş.

[3] Decretul 400 interzicea introducerea băuturilor alcoolice la unele locuri de muncă.

[4] Conform legislaţiei de pe timpul lui Ceauşescu, cetăţenii români nu aveau voie să deţină valută străină.