Ion Coman a fost condamnat pe baza dovezilor din dosar

Stimată redacţie,

În revista dv. nr. 50 din 11 decembrie 2003, aţi publicat 2 pagini cu afirmaţiile fostului general Ion Coman, pe care 12 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie (3 la prima instanţă, 9 la recurs) l-au găsit vinovat de conducerea reprimării revoluţiei de la Timişoara. În acest context, cred necesar să reiau polemica cu dl. Coman, pe care am început-o în 2001, tot în paginile revistei dv. (vezi "Flacăra lui Adrian Păunescu" nr. 12, respectiv 15 din 2001).

Sînt conştient că duc această polemică în condiţii de inegalitate, fiindcă dv. niciodată nu îmi veţi acorda un spaţiu egal cu cel acordat lui Ion Coman. Mizez totuşi pe un dram de corectitudine din partea dv., astfel că, dacă i-aţi acordat lui Ion Coman 2 pagini de revistă, să-mi acordaţi şi mie o treime de pagină.

Condamnarea lui Ion Coman nu este rezultatul unei duşmănii personale pe care cei 12 judecători care l-au osîndit ar fi avut-o împotriva sa, ci urmarea dovezilor de la dosar care-l incriminau. Stenograma teleconferinţei pe care Nicolae Ceauşescu a ţinut-o în 17 decembrie 1989 reţine momentul cînd Coman i-a raportat lui Ceauşescu "am ordonat să se tragă foc!". Acea teleconferinţă a fost înregistrată şi pe bandă audio, iar la un moment dat s-a prezentat şi la televiziune. E adevărat, oamenii mai uită ce a fost la televiziune acum cîţiva ani, dar să nu-şi închipuie Coman că dovezile contra lui au dispărut.

Referitor la constituirea comandamentului de represiune, aceasta a fost iniţial recunoscută de Coman însuşi, în cursul urmăririi penale (fila 9 vol. IX din dosarul procesului său). E adevărat că în faţa instanţei şi-a retractat afirmaţiile, dar asemenea retractări judecătorii au dreptul să le considere nesincere. Se ştie că din momentul arestării tot ce spui poate fi folosit împotriva ta, iar Ion Coman e un om cu pregătire suficientă ca să cunoască ce înseamnă o declaraţie dată la urmărirea penală. Puşcăriile româneşti sînt pline de infractori care iniţial şi-au recunoscut vina iar apoi şi-au retractat recunoaşterile.

Spune Coman că ancheta sa s-a desfăşurat într-o "atmosferă de teroare". În ce a constat teroarea? L-a bătut cineva? Faptul că anchetatorii îi spuneau "să nu ne minţi" sau "recunoaşte, n-ai încotro, e mai bine să recunoşti", nu reprezintă depăşiri a ceea ce în mod legal procurorii au dreptul să facă într-o anchetă penală.

Mai afirmă Coman că "mi se reproşa că am participat la asasinarea a 60000 de oameni în decembrie 1989". Afirmaţia a făcut-o şi în cartea sa "Timişoara. Zece ani de la sîngerosul decembrie 1989", Ed. Sylvi, Bucureşti 2000. În cartea respectivă mai scrie că a fost învinuit şi de depunerea, de către Nicolae Ceauşescu, în bănci străine, a peste 1 miliard dolari SUA. Văd că în "Flacăra lui Adrian Păunescu" a uitat de această a 2-a acuzaţie. Toate aceste afirmaţii a lui Coman sînt minciuni, rechizitoriul din procesul său nu conţine asemenea acuzaţii. Aceste acuzaţii absurde s-au adus în procesul lui Nicolae Ceauşescu. Coman încearcă să creeze confuzie în opinia publică între procesul Ceauşescu, care într-adevăr a fost o mascaradă, şi procesul său. Pentru cetăţeanul de rînd, care îşi aminteşte vag, fără multe amănunte, despre nişte acuzaţii cu 60000 de morţi, dezinformarea are şanse să funcţioneze.

Cereţi-i lui Coman să vă arate rechizitoriul pe baza căruia a fost trimis în judecată, şi să arate unde scrie acolo despre 60000 de morţi.

Vinovăţia lui Coman rezultă şi din declaraţiile lui Radu Bălan (fostul prim-secretar PCR Timiş) care a declarat că din 17 decembrie 1989 Coman a preluat comanda. Bălan e mort acum, dar declaraţiile sale se păstrează!

A murit şi lt. col. Ion Bunoaica, fostul comandant al brigăzii de securitate din Timişoara, dar declaraţia sa, precum că ordinul de folosire a armamentului şi muniţiei de război, ce i s-a transmis prin inculpatul col. Sima Traian, i-a fost confirmat şi de inculpatul Coman Ion, se păstrează!

Se păstrează şi declaraţia din 9 iunie 1990 a locotenent-colonelului Constantin Zeca: "Aproximativ în jurul orelor 18,30, aflîndu-mă în imediata apropiere a generalului Guşă, acesta a fost sunat la telefonul operativ de Coman Ion, care, pe un ton imperativ, i-a spus următoarele: "Guşă, se trage, cu toată fermitatea se trage; într-o oră trebuie să terminăm. Ai înţeles?" Generalul Guşă, ca orice militar, a răspuns: "Am înţeles!" (...) Ţin să menţionez că am căutat să redau ordinul transmis de Coman Ion, prin telefon, cu toată exactitatea, fără vreo exagerare. Sînt conştient de gravitatea afirmaţiilor mele, dar ele reflectă realitatea".

Această declaraţie se află în copie, în dosarul procesului Chiţac-Stănculescu, şi e piesă de referinţă în recursul în anulare din acea cauză. Anume Parchetul General spune în procesul Chiţac-Stănculescu: nu Chiţac şi Stănculescu sînt vinovaţi, căci iată declaraţia lui Zeca, altul e vinovatul! Constantin Zeca e acum general, comandant al garnizoanei Constanţa.

Există şi relatări extrajudiciare care dovedesc atitudinea dură a lui Coman. De pildă, colonelul de securitate Filip Teodorescu, în cartea sa "Un risc asumat", Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992, pag. 109, scrie: "generalul Macri pur şi simplu evita să mai meargă la sediul Comitetului judeţean de partid, chiar dacă era chemat de Ion Coman. Era supărat pe acesta întrucît îl reclamase la Bucureşti că este "un general fricos".

Răposatul general Ştefan Guşe, în interviul publicat de Pavel Coruţ în cartea "Să te naşti sub steaua noastră!", Editura Gemenii, Bucureşti 1993, povesteşte că, după vizita sa din 19 decembrie 1989 la întreprinderea ELBA, unde s-a convins de seriozitatea demonstranţilor timişoreni, "Coman a încercat să mă persifleze. Mai întîi mi-a reproşat că nu eu trebuia să merg la ELBA, că am înţeles greşit ordinul. Apoi, adresîndu-se generalului Stănculescu, a afirmat: Şeful Marelui Stat Major s-a speriat de cîteva muieri".

Aşadar, Coman era omul care a comandat şi controlat activitatea generalilor şi ofiţerilor superiori trimişi la Timişoara să reprime revoluţia, iar după scrisele lui Filip Teodorescu, chiar îi pîra la Bucureşti pe cei care nu manifestau destulă sîrguinţă în această reprimare.

("Flacăra lui Adrian Păunescu" din 23 decembrie 2003)