"Jurnalul Naţional" şi non-combatul securităţii în decembrie 1989

În cadrul propagandei de reabilitare a Securităţii, "Jurnalul Naţional" din 16 septembrie 2004 publică articolul "Iulian Vlad i-a scăpat pe securişti de linşaj". Ce "enigme" ale revoluţiei rezolvă acest articol? Cităm: "Generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, a cerut în vara anului 1989 de la Arhivele Securităţii, potrivit mai multor mărturii ale unor ofiţeri de informaţii, dosarul Revoluţiei maghiare din 1956. Conform spuselor acestor ofiţeri, generalul le-a studiat gînditor (...) Cei care i-au fost subordonaţi generalului Iulian Vlad spun că acesta a fost de fapt, momentul în care Securitatea a ales soluţia de non-combat".

Aşadar, pentru "Jurnalul Naţional", este neîndoielnic că, în decembrie 1989, Securitatea a ales soluţia de non-combat, mai trebui lămurit doar de ce or fi fost securiştii atît de necombatanţi.

Nu ştiu dacă Iulian Vlad a studiat, în vara lui 1989, materiale legate de revoluţia maghiară din 1956. "Jurnalul Naţional" nu dezvăluie identitatea securiştilor care i-au furnizat informaţia, dar precizează că "generalul le-a studiat gînditor". Deci, Iulian Vlad nu a studiat cartea despre revoluţia maghiară singur, în biroul său, ci, probabil, a convocat o şedinţă în care el citea gînditor cartea, iar subordonaţii săi îi urmăreau mimica feţei, pentru a putea relata episodul după 15 ani "Jurnalului Naţional".

Posibil ca şeful Securităţii române să fi citit materiale despre revoluţia maghiară din 1956, dar interpretarea dată de "Jurnalul Naţional" acestui fapt ("denotă faptul că Securitatea se pregătea pentru schimbările din Decembrie") este forţată. Prin funcţia ocupată, era firesc ca Iulian Vlad să se intereseze de experienţa profesională a colegilor din alte ţări socialiste. Nu cred că abia în vara lui 1989 a aflat Iulian Vlad despre ce s-a petrecut în Ungaria, în 1956.

Scrie "Jurnalul Naţional": "Generalul Iulian Vlad a înţeles că soluţia de non-combat, mai ales că Securitatea nu-l mai suporta de mult pe Ceauşescu, este singura cale de a preîntîmpina o vărsare de sînge, care poate ne-ar fi dus la cifra de 60000 de morţi, avansată cu nonşalanţă în acele zile de posturile de radio şi televiziune străine. Tocmai de aceea ordinul generalului a fost clar în decembrie 1989, toţi membrii unităţilor Securităţii, atît din aparatul informativ, cît şi din cel format de trupe, depunînd armele în rasteluri şi aşteptînd, liniştiţi, mulţi dintre ei de acasă, deznodămîntul evenimentelor".

Să luăm dezinformările pe rînd. Cifra de 60000 de morţi a fost comunicată oficial de către FSN, în urma procesului Ceauşescu. Hotărîrea de condamnare a lui Ceauşescu conţine această cifră. Posturile de radio şi televiziune străine au preluat această cifră din comunicatele oficiale ale FSN. A arunca vina pe radiouri şi televiziuni este o diversiune menită să acopere principalul vinovat de dezinformare: FSN-ul condus de Ion Iliescu. E ca şi cînd, în problema dezinformării despre armele irakiene de distrugere în masă, ar fi învinuită presa în locul politicienilor care au livrat presei aceste informaţii.

Dar cea mai gogonată afirmaţie a "Jurnalului Naţional" este cea cu depunerea în rasteluri a armelor de către "toţi membrii unităţilor Securităţii". Poate la Vaslui securiştii or fi ţinut armele în rasteluri, dar la Timişoara se ştie precis că nu a fost aşa. În faţa Curţii Supreme, fostul lt. col. de securitate Atudoroaie Gheorghe (devenit apoi director al complexului comercial "Terra"), achitat în proces cu 5 voturi contra 4 pentru "neîntrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii", a recunoscut că a transmis securiştilor din Timişoara ordinul de a se înarma (Sentinţa nr. 6 / 1991 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia militară şi Decizia nr. 31 / 1997 a Curţii Supreme - completul de 9 judecători - vezi "Curtea Supremă - Procesele revoluţiei din Timişoara", Editura Artpress, Timişoara 2004, pag. 164-167; 174-175). Pe unele arme ale securiştilor timişoreni s-a găsit funingine (proces verbal întocmit în 8 ianuarie 1990 de reprezentanţi ai armatei în urma verificării armamentului cadrelor M.I. din Timişoara). Comandantul trupelor de securitate, răposatul lt. col. Bunoaica, a recunoscut în faţa Curţii Supreme că a primit ordine de reprimare a revoluţiei, iar şeful securităţii Timiş, colonel Sima Traian, a fost condamnat pentru "omor deosebit de grav". Adăugăm la aceasta arestaţii din revoluţie care au fost bătuţi de securişti şi rapoartele informative care conţineau numele unor revoluţionari mai activi care, dacă ar fi rămas Ceauşescu la putere, fără îndoială ar fi înfundat puşcăria. Toate acestea dovedesc că imaginea idilică zugrăvită de "Jurnalul Naţional" cu "non-combat", arme ţinute doar în rasteluri şi securişti aşteptînd liniştiţi deznodămîntul (mulţi dintre ei cică stăteau acasă, nici nu mai treceau pe la serviciu) este falsă.

"Jurnalul Naţional" prezintă şi conţinutul cărţii ce ar fi fost studiată de Iulian Vlad. Este o lucrare întocmită de autorităţile comuniste maghiare în 1957-1958 despre evenimentele din 1956. Principala vină pentru cele întîmplate ar fi avut-o formaţiunile înarmate finanţate de guvernul SUA, alcătuite din fugari din ţările socialiste şi antrenate pentru "acţiuni de sabotaj şi de teroare pe teritoriul statelor socialiste". Desigur, comuniştii unguri nu recunoşteau că însăşi clasa muncitoare maghiară s-a răsculat împotriva lor şi învinuiau "agenturili străine". Mai greu de înţeles este de ce "Jurnalul Naţional" reia propaganda comunistă maghiară din anii '50 cu aerul că ar prezenta adevărul. Dacă Răzvan Belciuganu, autorul articolului din "Jurnalul Naţional", ar merge azi în Ungaria să prezinte aceste teorii, ar stîrni cel mult hohote de rîs.

Acelaşi "Jurnal Naţional" care prezintă teoriile "agenturili străine" care au pregătit revoluţia maghiară din 1956, prezenta cu cîteva luni în urmă teorii "agenturili străine" care ar fi pregătit revoluţia din 1989 de la Timişoara.

În Ungaria, în 1956, unii securişti au fost linşaţi de mulţimea furioasă. În 1989 frica faţă de mulţime, după ieşirea în stradă a sute de mii de oameni, a avut rolul său în a determina pe unii securişti să adopte o atitudine de "non-combat". Dar elementul determinant în această evoluţie nu a fost vreun ordin a lui Iulian Vlad ci ieşirea masivă în stradă a populaţiei.

Cît despre Iulian Vlad, pe care "Jurnalul Naţional" îl înfăţişează drept un fel de erou al revoluţiei, amintesc că implicarea sa în fapte contrarevoluţionare (de pildă: arestarea lui Dumitru Mazilu în noaptea de 21/22 decembrie 1989) nu este doar o ipoteză, ci un lucru dovedit juridic. Pentru asta domnia sa a făcut şi niţică puşcărie după 1989.

Totuşi, comparativ cu precedentele încercări de rescriere a istoriei revoluţiei din 1989, cu care "Jurnalul Naţional" ne-a obişnuit, articolul lui Răzvan Belciuganu e modest. Nu se mai spune că Securitatea l-a dat jos pe Ceauşescu, ci doar că aceasta a adoptat o atitudine de "non-combat".

("Timişoara" din 30 septembrie 2004)