Momente hotărîtoare pentru Republica Moldova

 

 

            Actualele proteste de la Chişinău pot readuce în discuţie problema reîntregirii României. După 1989 obstacolul principal în calea refacerii României Mari nu a fost KGB-ul sau înţelegerile tainice de la Malta, ci rezultatul votului dat de electoratul din Republica Moldova. Nu trebuie subestimată prostia preşedintelui Iliescu, cu al său ministru de externe Adrian Năstase, care în 1991 a semnat tratatul cu muribunda URSS[1]. Totuşi, basarabenii, oricît ar fi participat la "poduri de flori peste Prut", încă nu şi-au arătat dorinţa de reunificare cu România în faţa urnelor de vot.

            În Republica Moldova (incluzînd Transnistria), românii reprezintă 65% din populaţie. Alţi 14% sînt ucraineni, 13% ruşi, 4% găgăuji, 2% bulgari. În perioada sovietică n-au existat şcoli în limbile ucraineană, găgăuză, bulgară, toate aceste minorităţi fiind şcolarizate în limba rusă. Situaţia se menţine, cu mici excepţii, şi în prezent. De pildă, deşi găgăujii au primit autonomie, şcolile pentru ei au limbă de predare rusa, avînd doar ca obiect de studiu limba găgăuză (considerată de unii dialect al limbii turce). Acesta este motivul pentru care minorităţile naţionale au în general sentimente filoruse, membrii acestora fiind denumiţi generic "rusofoni".

            Forţele pro-ruseşti au astfel asigurate 35% din voturi. Dacă restul de 65% ar vota pentru forţe pro-româneşti, reunificarea ar fi realizată. Dar anii de stăpînire sovietică şi-au lăsat urme în sufletele basarabenilor. Pînă în 1989 în Republica (Sovietică Socialistă) Moldova s-a folosit alfabetul chirilic iar legăturile culturale cu România erau interzise.

            O mică analiză a evoluţiei voturilor din Republica Moldova este necesară pentru înţelegerea situaţiei. Simplificat, forţele politice se împart în 3 categorii: pro-ruseşti (pro-sovietice), pro-româneşti şi centriste.

            Iată rezultatele ultimelor 5 confruntări electorale de peste Prut:

 

Procentaj din voturi valabil exprimate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Orientare

Alegeri parlamen-tare 1994

Alegeri consilii raionale 1995

Alegeri parlamen-tare 1998

Alegeri consilii judeţene 1999

Alegeri parlamentare 2001

Pro-rusă

65.2%

69.9%

36.1%

35.5%

52.0%

Pro-română

18.0%

19.7%

31.6%

32.3%

22.2%

Centristă

16.8%

10.5%

32.3%

32.1%

25.8%

* datele amănunţite se găsesc pe internet, www.elections.md

 

            Forţele pro-române sînt reprezentate de Partidul Popular Creştin Democrat (8.3% din voturi la ultimele alegeri, singurul partid pro-românesc care a depăşit pragul electoral de 6%). Partidul Renaşterii şi Concilierii (5.7%), Partidul Naţional Liberal (2.8%), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1.7%), Mişcarea "Pentru Ordine şi Dreptate" (1.5%), Partidul Forţelor Democratice (1.2%) ş.a.

            Forţele pro-ruseşti sînt reprezentate de Partidul Comunist (49.9%), Partidul Democrat Agrar (1.2%) şi două mişcări ale etnicilor ruşi - "Edinstvo" şi "Ravnopravie" (cîte 0.45%).

            Forţele centriste sînt reprezentate de Alianţa Braghiş (13.4%), Partidul Democrat (5.1%), Partidul Social-Democrat (2.5%) ş.a.

            Cu litere cursive, am notat forţele care aveau reprezentare parlamentară între 1998-2001.

            Sărăcia şi dezamăgirea faţă de guvernarea "reformistă" au fost factorii care au determinat victoria comuniştilor la ultimele alegeri. Dar situaţia se poate schimba. Partidul Democrat Agrar şi mişcarea "Edinstvo", care azi fac doar figuraţie, aveau în 1994 43.2% respectiv 22% din voturi. O cădere similară o poate avea şi Partidul Comunist dacă nu va izbuti să îmbunătăţească nivelul de trai al populaţiei (şi pînă acum n-a izbutit). Numărul moldovenilor cu convingeri româneşti este mai mare acum decît în 1994, însă, datorită dispersiei voturilor şi a pragului electoral, numărul deputaţilor pro-români este mai mic decît în 1994.

            Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) - forţa politică care organizează protestele de stradă de la Chişinău - s-a remarcat în trecut prin aderarea la Proclamaţia de la Timişoara (motiv pentru care Ion Iliescu a numit această mişcare politică drept "organizaţie sectară") şi prin boicotarea alegerii lui Mircea Snegur ca preşedinte al Republicii Moldova, într-un moment cînd patrioţii basarabeni popularizaţi în România precum Grigore Vieru (colaborator la "Flacăra lui Adrian Păunescu" şi la unele emisiuni TV ale acestuia), cereau susţinerea lui Snegur, care a şi fost ales cu 98% din voturi. Mai apoi însă, în 1998 PPCD a încheiat pact electoral cu acelaşi Mircea Snegur pe care îl contestase vehement, dar acum au ajuns iar adversari. PPCD este partidul care a ştiut să spună NU chiar contra curentului general de opinie. Atitudinea anticomunistă a PPCD se poate vedea din unele lozinci folosite acum la Chişinău, care copiază lozincile folosite în 1990 la manifestaţia din Piaţa Universităţii din Bucureşti ("Mai bine mort decît comunist", "Nu mai vrem nici un pic preşedinte bolşevic").

            Forţele pro-româneşti s-au luptat mai mult între ele decît cu comuniştii. Nicolae Dabija, membru de frunte al Partidului Forţelor Democratice, care reprezintă aripa plîngăreaţă a mişcării naţionale din Basarabia (în săptămînalul chişinăuean "Literatura şi Arta" Dabija avea o rubrică intitulată "Vai de capul nostru"), este unul din criticii vehemenţi a lui Iurie Roşca, liderul PPCD. Dabija, care publică constant şi în "Flacăra lui Adrian Păunescu", l-a acuzat pe Roşca că ar fi făcut jocul comuniştilor în vechea legislatură, cînd a refuzat să sprijine guvernul de coaliţie necomunist. Însă, dacă ne gîndim la rezultatele dezastroase în plan economic ale guvernului "reformist", certificate prin rezultatul alegerilor din 2001, este un lucru bun că Roşca n-a sprijinit acel guvern. Pentru ce ar fi trebuit sprijinit un guvern cu performanţe slabe, al cărui unic merit este că nu includea reprezentanţi ai Partidului Comunist?

            Aripa nomenclaturistă a mişcării naţionale din Basarabia e reprezentată de Partidul Renaşterii şi Concilierii al fostului preşedinte Mircea Snegur. Ca orice nomenclaturist care se respectă, acesta e mai degrabă oportunist decît democrat. În urmă cu cîţiva ani, întrebat dacă moldoveneasca şi româna sînt limbi identice, Snegur a răspuns că trebuie să se consulte cu savanţii ca să se lămurească. Abia după ce studenţii din Chişinău au făcut o grevă, cu cîţiva ani în urmă, pentru a se păstra obiectul "limba română" în învăţămînt (adică nu limba "moldovenească") a ajuns Snegur să spună clar că nu este diferenţă între limba română şi moldovenească.

            Vladimir Voronin, preşedintele Moldovei şi liderul Partidului Comunist, este un vechi duşman al mişcării naţionale de peste Prut. Născut în Transnistria - raionul Dubăsari - din tată rus şi mamă moldoveancă, Voronin a fost ministru de interne în 1989, anul marilor mişcări protestatare a românilor basarabeni. În această funcţie a ordonat intervenţia miliţiei împotriva demonstranţilor, în ciocnirile violente din noiembrie 1989 (la 7 noiembrie 1989, cînd întreaga URSS aniversa Marea Revoluţie Socialistă din 1917, demonstranţii din Chişinău s-au întins pe caldarîm ca să nu lase tancurile să participe la paradă).

            Guvernarea comunistă adoptase o nouă lege a administraţiei locale, cu multe prevederi nedemocratice, de pildă posibilitatea ca un primar să fie demis de consiliul raional, iar preşedinţii de consilii raionale de către guvern. Pentru 7 aprilie 2002 fuseseră programate şi alegeri locale anticipate, dar Curtea Constituţională a declarat asemenea alegeri neconstituţionale. Opoziţia cere alegeri parlamentare anticipate.

            Eventualele alegeri anticipate, fie parlamentare, fie locale, dacă ele vor fi corecte (cu o guvernare comunistă acest lucru nu e sigur), ar arăta în ce măsură basarabenii doresc o apropiere de România. Sînt şanse ca la asemenea alegeri să se prezinte mulţi dintre absenteiştii din 2001, care fuseseră dezamăgiţi de guvernarea "reformistă", în schimb mulţi foşti votanţi comunişti să-şi fi schimbat opţiunea sau să nu se prezinte la vot.

 

"VIP în Banat - Eurocopita" (Timişoara, martie 2002)

 


[1] cine putea să-şi imagineze că URSS se va destrăma? au întrebat mai apoi apărătorii preşedintelui. Au existat totuşi oameni mai inteligenţi decît Ion Iliescu sau Adrian Năstase, care nu numai că şi-au imaginat destrămarea URSS ci au şi acţionat pentru realizarea acestui obiectiv. Istoria ne arată că au acţionat eficient. Asemenea oameni au existat şi în Republica Moldova.