Indicaţii pentru o falsificare profesionistă a istoriei

Doi istorici de pe malurile Dîmboviţei, Dumitru Preda şi Mihai Retegan au publicat în anul 2000, la Editura Fundaţiei Culturale Române, cartea "1989. Principiul Dominoului". În proporţie de 95% cartea reproduce documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe din anul 1989. Adică, o carte 95% serioasă. În cele 5% din carte care reprezintă contribuţia propriu-zisă a autorilor este publicată o cronologie a evenimentelor, din care constatăm ignoranţa crasă care există în Bucureşti cu privire la revoluţia din Timişoara. Se spune, de pildă, că în 16 decembrie la Timişoara s-au înregistrat zeci de morţi, deşi morţi au fost doar în 17 decembrie. Tot în acea cronologie apare informaţia că, în 20 decembrie 1989, Ceauşescu ar fi convocat reprezentanţii ambasadei sovietice şi le-ar fi cerut să-şi retragă agenţii sovietici de la Timişoara. Însă, în cele 448 de pagini de documente reproduse în carte nu e nici unul care să pomenească despre aşa ceva. Deducem deci că aceşti doi cercetători, fie nu au găsit în arhiva Ministerului de Externe nici un document despre discuţia lui Ceauşescu cu sovieticii, şi atunci ne întrebăm de unde au scos această informaţie, fie un asemenea document există, şi atunci e de mirare lipsa de profesionalism a celor doi autori, care au publicat 448 de pagini de documente despre revoluţia din 1989, şi exact documentul care arăta implicarea sovietică a fost omis.

Cele scrise de Preda şi Retegan, publicate sub egida Ministerului Afacerilor Externe (mulţumirile autorilor sînt adresate lui Andrei Pleşu), poate n-ar merita atîta atenţie dacă, în decembrie 2002, la TV "România de mîine", alt istoric - Alex Stoienescu, n-ar fi reluat informaţia cu privire la discuţiile lui Ceauşescu cu ambasada sovietică. Alex Stoienescu, politician din Uniunea Forţelor de Dreapta, personaj agreat de televiziunile de la noi, e cunoscut pentru atitudinea sa mai veche în favoarea opririi proceselor legate de revoluţia din 1989 (e vorba mai ales de procesul Chiţac - Stănculescu, atît de incomod pentru actuala guvernare), cît şi pentru o carte despre mareşalul Antonescu, pe care a dedicat-o "iubitorului de cultură Sorin Ovidiu Vîntu" (deponenţii F.N.I. vor aprecia desigur întrebuinţarea nobilă care s-a dat banilor dumnealor).

Pentru Alex Stoienescu nu există îndoială că discuţia respectivă a lui Ceauşescu cu ambasadorul sovietic a existat, aşa cum nu există îndoială că revoluţia nu a început lîngă casa lui Tokes, ci într-un parc din apropiere.

Ceea ce-l deranja însă pe Stoienescu este faptul că încă nu a văzut un document prin care să se dovedească prezenţa agenţilor sovietici la Timişoara. Peste 30 de ani se vor deschide arhivele şi atunci desigur aceste documente vor ieşi la iveală, şi-a exprimat convingerea Stoienescu.

Ceea ce-l preocupă pe Stoienescu este: ce informare primise Ceauşescu despre agenţii sovietici de la Timişoara? Pentru ca o asemenea informare să fie credibilă, ea nu trebuie să fie o informare sumară, ci trebuie să dea date concrete despre agenţii sovietici existenţi, cum ar fi de pildă: numere de maşină, traseu urmat.

Dacă cumva cineva doreşte să falsifice vreun document prin care să se dovedească prezenţa agenţilor străini în revoluţie (interes în acest sens există mai ales din partea celor vinovaţi de crimele din acea perioadă), vorbele televizate ale lui Alex Stoienescu au reprezentat excelente indicaţii despre cum trebuie să se falsifice profesionist un asemenea document.

("VIP în Banat - Eurocopita" 1-15 februarie 2003)

Notă: Alex Stoienescu a dedicat lui Sorin Ovidiu Vîntu volumul 2 din "Istoria loviturilor de stat din România".