Corectitudinea politică se impune cu puşcăria

Statuile celor condamnaţi definitiv de tribunale româneşti sau internaţionale pentru crime împotriva păcii şi omenirii trebuie dărîmate iar străzile denumite în cinstea acestora trebuie să-şi schimbe numele, spune o recentă ordonanţă de urgenţă (Monitorul Oficial nr. 214 / 28 martie 2002). Deasemeni, e interzis să se pună la îndoială holocaustul. Sînt prevăzute şi pedepse cu puşcăria, iar organizaţiile care laudă asemenea oameni trebuie dizolvate.

Ţinta ordonanţei este mareşalul Antonescu, persoană controversată. Omul a încercat să elibereze Basarabia şi Bucovina, dar n-a fost capabil. Este deci, unul dintre oamenii politici plini de bune intenţii, dar cu rezultate zero. De acest tip de oameni politici, România n-a dus lipsă niciodată.

Dar domnul Adrian Năstase nu s-a mulţumit să-şi exprime propria părere sau punctul de vedere al partidului pe care îl conduce despre mareşalul Antonescu. El încearcă să impună această părere societăţii româneşti prin ameninţare cu poliţia.

Dacă mareşalul Antonescu a fost bun sau rău devine astfel nerelevant. Avem de a face cu o lege care reintroduce delictul de opinie. Indiferent de pretextele invocate, o asemenea lege este o lege proastă. Nu strică să reamintim (deşi lui A. Năstase puţin îi pasă) că în decembrie 1989 s-a vărsat sînge anume pentru libertatea de exprimare.

Interpretarea legii nu se va restrînge doar la cazul Antonescu. O mulţime de ziarişti şi oameni politici din perioada interbelică au fost condamnaţi de comunişti pentru pretinsă colaborare cu fascismul. Discutarea acestor cazuri nu se va mai putea face liber, fără teama poliţiei. Deasemeni, dacă, să zicem, Miloşevici va fi condamnat la Haga pentru crimele din fosta Iugoslavie, orice organizaţie care ar pune la îndoială verdictul Tribunalului Internaţional ar putea fi dizolvată.

În schimb omagierea lui Hitler nu va fi pedepsită. Acesta s-a sinucis, n-a apucat să fie condamnat de un tribunal, deci nu intră în prevederile ordonanţei.

Pe cît de înverşunaţi sînt guvernanţii cu cei care au făcut crime împotriva evreilor, pe atît de nepăsători sînt faţă de problema omagierii celor care au făcut crime împotriva românilor. De pildă, în Bucureşti încă există o stradă cu numele generalului Vasile Milea, cel care, în decembrie 1989, o poruncit omorîrea unor români nevinovaţi. Firesc: omorîrea românilor nu este un delict aşa de grav precum omorîrea evreilor.

Nu cred în propaganda PSD-istă, precum că această ordonanţă de urgenţă este necesară pentru intrarea României în NATO. Dar dacă, prin absurd, preţul integrării în NATO ar fi renunţarea la libertatea de exprimare, e cazul s-o spunem: acesta e un preţ prea mare, nu trebuie să-l plătim.

("VIP în Banat - Eurocopita" din mai 2002)