OPINIE SEPARATĂ

Referitor la permisibilitatea opiniei separate în acest cadru procesual se poate spune - pe baza unor dispoziţii legale - că aceasta nu este exceptată nici de norma de procedură penală şi nici de cea care priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instanţe.

Astfel, în conformitate cu art. 414¹ alin. 1 din Codul de procedură penală, motivarea, judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se fac potrivit dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, care se aplică în mod corespunzător şi se completează cu dispoziţiile din această secţiune.

Pe de altă parte, articolul 8 alin. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, emis în baza art. 67 din Legea nr. 56/1993 interzice opinia separată numai în cazul deciziilor de soluţionare a recursurilor declarate în interesul legii, care sînt caracterizate drept acte colective ale întregii Curţi. Per a contrario, în cazul deciziei de soluţionare a unui recurs în anulare - chiar în cadrul Secţiilor Unite - legea permite exprimarea şi totodată nealăturarea la soluţia majoritară.

Pentru aceste considerente cît şi pentru argumentele ce vor fi mai jos exprimate - în opinia separată formulată - se apreciază că hotărîrile ce au fost pronunţate de instanţele de fond şi de recurs în această cauză sînt legale şi temeinice şi singura soluţie corectă a recursului în anulare dedus judecăţii era aceea de respingere, ca nefundat.

În cuprinsul motivării nu ne vom referi decît la acele critici formulate de parchet pe care soluţia majoritară le-a apreciat ca fondate şi sub aspectul cărora hotărîrile au fost supuse casării.

Atît recursul în anulare, cît şi hotărîrea prin care s-a soluţionat acest recurs consideră că raportul de expertiză efectuat cu privire la starea psihică a inculpatului Stănculescu Victor-Atanasie - fără internare - ci doar pe baza examinării sale la Institutul medico-legal nu satisfac cerinţele art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, împrejurare ce constituie - potrivit art. 410 alin. 1, partea II pct. 8 din Codul de procedură penală - motiv de casare în recursul în anulare.

Dar existenţa cazului de casare amintit nu presupune o desfiinţare automată a unei hotărîri definitive, chiar şi atunci cînd se invocă încălcarea art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Afirmaţia are în vedere împrejurarea că nerespectarea acestei prevederi legale nu este sancţionată de legiuitor cu nulitate absolută potrivit prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, aşa încît constatarea ei să conducă - fără discuţie - la casare, cum de altfel s-a procedat în cauză.

Dacă se impută organului de urmărire penală cît şi instanţelor că nu s-au conformat prevederilor art. 117 alin. 2 Cod de procedură penală, trebuia să se analizeze pe de o parte, natura nulităţii care afecta această încălcare, iar pe de altă parte, conduita persoanei căreia i s-a produs vătămarea în raport de prevederile art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură penală.

Fără a intra în considerente de ordin teoretic, trebuie totuşi subliniat că nulităţile relative - în procesul penal - funcţionează în condiţii şi limite stricte, stabilite în conţinutul art. 197 Cod procedură penală.

Astfel, în cauză, nu datorită unei omisiuni a organului de urmărire penală, expertiza medico-legală psihiatrică nu s-a făcut prin internarea inculpatului Stănculescu Victor-Atanasie, ci pe baza examinării sale în comisie, atîta timp cît acesta nu a dat curs solicitării de a se prezenta la internare, în scopul de mai sus (a se vedea ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea acestui act, precum şi menţiunea comisiei medico-legale la 24 XII 1997 - f. 428, vol. 7 dosar urm. pen.).

De subliniat că la 19 noiembrie 1997, cu ocazia audierii sale în faza urmăririi penale, inculpatul a declarat că nu suferă de boli psihice (f. 69, vol. 4 dos. urm. pen.) atitudine adoptată şi ulterior, refuzînd internarea pentru efectuarea expertizei medico-legale.

Dar indiferent de conduita organului de urmărire penală sau a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. 1 Cod procedură penală inculpatul avea dreptul şi în acelaşi timp obligaţia să se conformeze art. 197 alin. 4 Cod procedură penală şi să invoce încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală chiar în cursul efectuării actului.

Or, din raportul medico-legal AI 17397 din 24.XII.1997 (f. 427, vol. 7 dosar urm. pen.) rezultă că la 11.XII.1997 - data la care a avut loc examinarea inculpatului de comisia medico-legală - inculpatul s-a prezentat "în ţinută corectă, fiind cooperant şi cu o atitudine politicoasă".

În contextul dispoziţiilor art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală, acesta era momentul cînd inculpatul avea dreptul să invoce vătămarea drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală şi să solicite refacerea expertizei medico-legale după spitalizarea sa, în sensul legii.

Deşi prezent - la data examinării - inculpatul nu a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, după cum nu a invocat această încălcare nici ulterior, la 30.XII.1997, cînd s-a prezentat materialul de urmărire penală (fila 430 vol. 7 dosar urm. pen.) şi nici la 11 mai 1998 - cu ocazia audierii sale de instanţa de fond (fila 71, vol. XI dosar inst. fond).

Este adevărat că la 19 aprilie 1999 (fila 412, vol. 24 dosar inst. fond) anterior judecării fondului, care a avut loc la 14 iunie 1999, prin apărător, inculpatul Stănculescu Victor-Atanasie a solicitat internarea în vederea refacerii expertizei medico-legale psihiatrice.

Desigur, instanţa a respins corect această cerere, prin care se urmărea de fapt tergiversarea soluţionării cauzei şi pronunţării unei eventuale hotărîri de condamnare, pentru mai multe considerente.

Mai întîi, pentru că inculpatul nu-şi putea invoca propria culpă în încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. 2 Cod procedură penală, iar pe de altă parte, pentru că nulitatea relativă ce sancţionează încălcarea acestei prevederi nu era invocată în condiţiile şi termenele prevăzute expres de dispoziţiile art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte susţinerea din motivele recursului în anulare, preluată de hotărîre că organul de urmărire penală trebuie să aducă la îndeplinire măsura, conform textului de lege, prin organele de poliţie se impun următoarele observaţii:

Organele de poliţie nu pot acţiona decît în cadrul atribuţiilor stabilite prin lege deoarece, în caz contrar, orice intervenţie în forţă atrage o încălcare flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Mai mult, legea nu prevede în asemenea situaţie o procedură de urmat, iar reţinerea şi arestarea preventivă, ca de altfel oricare din măsurile preventive se iau numai în cazurile şi condiţiile expres, limitativ şi imperativ prevăzute de lege.

Acestea sînt considerentele pentru care critica se impunea a fi respinsă.

De asemenea, tot respins se impunea a fi şi motivul ce a vizat greşita respingere a excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de fond.

Referitor la această excepţie s-a susţinut prin recursul în anulare şi considerentele hotărîrii pronunţate că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992 - atîta timp cît a respins ca nefondată excepţia şi nu a sesizat Curtea Constituţională cu judecarea ei, cu atît mai mult cu cît nu s-a conformat art. 302 alin. 2 Cod procedură penală şi nu a motivat soluţia adoptată.

Împrejurarea că instanţa de fond, conformîndu-se art. 23 alin. 6 din Legea nr. 47/1992 a respins excepţia de neconstituţionalitate ca nefondată şi nu ca inadmisibilă nu este de natură a atrage casarea unei hotărîri definitive, deoarece, procedînd în acest mod, s-ar institui un formalism excesiv - dăunător actului de justiţie, aceasta cu atît mai mult cu cît în cauză nu se poate imputa o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. 4 din Legea nr. 47/1992.

Motivaţia afirmaţiei are în vedere - printre altele - textul art. 128 din Constituţie (în vigoare la data soluţionării în fond a cauzei) şi potrivit căruia, legiuitorul este acela care stabileşte atît căile de atac cît şi modalitatea folosirii lor.

Aceasta înseamnă că existenţa unor proceduri determină şi instituirea unor reglementări corespunzătoare care să limiteze într-un fel sau altul exercitarea căilor de atac.

Dar aceste aspecte nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a legii, fiind deci de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Împrejurarea că prima instanţă a respins excepţia ca nefondată şi nu ca inadmisibilă, cît şi lipsa motivării soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate - nu erau de natură a conduce la casarea unei hotărîri definitive.

În ceea ce priveşte primul aspect, în cauză s-a pronunţat oricum o soluţie de respingere a cererii formulate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora, cînd excepţia este inadmisibilă se respinge şi nu se mai sesizează Curtea Constituţională.

Referitor la lipsa motivării, potrivit aceluiaşi text sus-arătat este adevărat că se pronunţă o încheiere motivată cînd excepţia se respinge ca inadmisibilă.

Dar lipsa motivării se poate suplini prin decizia care soluţionează recursul în anulare, nefiind necesară o casare cu trimitere a unei hotărîri definitive nici pentru omisiunea sesizării Curţii Constituţionale (în problema discutată), nici pentru pronunţarea unei soluţii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, după cum nici pentru motivarea unei încheieri prin care s-ar dispune una din aceste măsuri.

Chiar acceptînd considerentele recursului în anulare sau ale opiniei majoritare - în această problemă - practica Curţii Constituţionale a fost constantă în soluţionarea ei prin respingere.

În esenţă s-au motivat aceste soluţii prin aceea că instituirea unor reguli speciale chiar la căile de atac nu constituie o discriminare, care ar însemna o încălcare a principiului constituţional, atît timp cît situaţiile care diferenţiază anumite persoane sînt apreciate - ca atare - prin prisma propriilor interese subiective.

Aşadar, în acest context inculpatul nu se poate plînge că i s-a creat o vătămare prin nesesizarea Curţii Constituţionale cu judecarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.

În cadrul unei hotărîri judecătoreşti definitive, a proceda astfel înseamnă a institui un formalism excesiv în realizarea actului de justiţie care poate avea numeroase consecinţe negative, printre care instabilitatea actului de justiţie şi căderea în derizoriu a unor hotărîri judecătoreşti definitive.

Ca şi în primul caz critica formulată în recursul în anulare trebuie examinată în raport de motivul de casare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I, pct. 7 Cod de procedură penală, dar hotărîrea nefiind contrară legii, nu poate fi supusă casării în conformitate cu acest text invocat.

Nefondată este şi critica formulată în recursul în anulare privind încălcarea normelor referitoare la asistenţa juridică a inculpatului în recurs.

De subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 721 Cod de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

În această situaţie îşi găsesc aplicarea în procesul penal şi normele cuprinse în art. 723 Cod de procedură civilă (care nu au corespondent în procedură penală) şi potrivit cărora drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Prin prisma acestui principiu, consfinţit de altfel şi de art. 57 din Constituţie - dispoziţie potrivit căreia cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă - se poate constata că atitudinea adoptată de inculpatul Stănculescu Victor Atanasie în exercitarea dreptului la apărare a fost abuzivă - situaţie în care, în mod corect, instanţa de recurs nu i-a mai acordat un al treilea termen pentru apărare, procedînd la judecarea recursului său în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu.

Este de observat că soluţia primei instanţe a fost pronunţată în data de 15 iulie 1999 (sentinţa penală nr. 9 din 15 iulie 1999), fiind recurată de inculpat, prin apărător ales, la 19 iulie 199 (f. 345, vol. 30 inst. fond).

Recursul inculpatului împreună cu dosarul cauzei au fost primite la Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 judecători - la 27 decembrie 1999, fiindu-i fixat un prim termen la 7 februarie 2000. Şi la această dată, cauza a fost amînată la 21 februarie 2000, luîndu-se măsura asigurării apărării celor doi inculpaţi.

În toată această perioadă - de 7 luni - inculpatul nu a depus diligenţe pentru a-şi pregăti apărarea şi nici pentru a-şi angaja un apărător.

Mai mult, în octombrie 1999 inculpatul a plecat din ţară o lungă perioadă de timp şi nu s-a conformat obligaţiei de a-şi anunţa adresa, iar la termenul din 21 februarie 2000 a solicitat a fi citat la o adresă din Viena, deşi se afla în Israel (f. 89, dosar 30 dos. inst.).

Din aceste împrejurări - mai sus detaliate - este evident că inculpatul a dispus de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, cunoscînd natura procesului, calitatea pe care o avea şi dreptul de a-şi pregăti apărarea într-un termen rezonabil, pentru ca procesul să nu fie tergiversat şi astfel să fie prejudiciate celelalte părţi.

De altfel, potrivit art. 171 alin. 4 din Codul de procedură penală (în vigoare la data soluţionării cauzei) cînd asistenţa juridică este obligatorie, dacă inculpatul nu şi-a ales un apărător, instanţa trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Conformîndu-se acestui text, la 7 februarie 2000 s-a luat măsura desemnării de apărători din oficiu ambilor inculpaţi, iar la termenul din 21 februarie 2000 s-a prezentat apărător din oficiu pentru inculpatul Stănculescu Victor-Atanasie, în persoana avocatului Lucian Belcea - la acea dată prodecan al Baroului Bucureşti.

Mai mult, art. 171 alin. 7 din Codul de procedură penală condiţionează amînarea cauzei numai de împrejurarea dacă apărătorul care lipseşte nu poate fi înlocuit.

Considerentele de fapt şi de drept expuse demonstrează - fără echivoc - că instanţa de recurs nu a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, soluţionînd recursul în condiţiile cunoscute, cum de altfel nu a încălcat nici prevederile art. 6 pct. 3 lit. A şi b din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Respectînd principiul înscris în art. 6 din Codul de procedură penală, instanţa de recurs a asigurat inculpatului deplina exercitare a dreptului la apărare, dar numai în condiţiile şi cu respectarea legii.

Susţinerea - din considerentele opiniei majoritare - potrivit căreia mandatul apărătorului din oficiu a încetat la prezentarea apărătorului ales nu este fundamentată în fapt atîta timp cît apărătorul ales a refuzat a pune concluzii pe motiv că nu a avut timpul necesar pregătirii apărării; în mod justificat, cu respectarea dispoziţiilor art. 171 din Codul de procedură penală instanţa de recurs a dispus ca apărarea inculpatului să fie asigurată de apărătorul din oficiu, desemnat la un termen anterior.

Ca atare, hotărîrea definitivă atacată nu putea fi casată nici sub acest aspect, pentru totalitatea argumentelor expuse.

Opinia majoritară reproşează - în mod greşit - instanţei de recurs şi încălcarea dispoziţiilor art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală, pentru că nu a examinat întreaga cauză sub toate aspectele şi nu a sesizat încălcările prevederilor art. 117 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, decizia pronunţată în recurs fiind caracterizată contrară legii.

Efectul devolutiv al recursului, principiu reglementat prin dispoziţiile art. 385⁶ din Codul de procedură penală funcţionează în cadrul unor limite, arătate în alineatul 2 al aceluiaşi text.

Astfel, instanţa de recurs examinează cauza numai în limita motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din Codul de procedură penală.

În acelaşi sens, alineatul 3 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală distinge - imperativ şi limitativ - cazurile de casare care se iau întotdeauna în examinare din oficiu, sau numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.

Printre aceste cazuri - în nici una din situaţiile reglementate expres nu se regăseşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură penală, aşa încît în această situaţie nu i se poate imputa instanţei de recurs încălcarea art. 385⁶ din Codul de procedură penală.

De altfel, nu i se poate imputa instanţei de recurs nici nesesizarea încălcării art. 23 din Legea nr. 47/1992 atîta timp cît, în această privinţă, nu există caz expres de casare, iar hotărîrea primei instanţe nu era contrară legii şi a făcut şi o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.

În fine, opinia majoritară prin care se admit recursurile ambilor inculpaţi este greşită şi pentru motivele ce urmează:

Deşi prin considerentele deciziei se discută doar cazuri de casare ce privesc soluţia de condamnare a inculpatului Stănculescu Victor-Atanasie, hotărîrile sînt supuse casării în totalitate, prin admiterea şi a recursului declarat de inculpatul Chiţac Mihai.

Această soluţie surprinde deoarece prin opinia majoritară nu se impută instanţelor nici o greşeală în ceea ce priveşte pe acest inculpat.

Mai mult, deşi în cuprinsul considerentelor opinia majoritară nu discută nimic referitor la inculpatul Chiţac Mihai, în final se precizează că "soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare face inutilă examinarea ultimului motiv din recursul în anulare".

În acest context nu se ştie şi nu se precizează care este motivul casării şi al rejudecării cauzei pentru inculpatul Chiţac Mihai, cu atît mai mult cu cît instanţei de trimitere nu i s-au făcut recomandările necesare rejudecării cu privire la cei doi inculpaţi, nefiind stabilite limitele rejudecării după casare.

Procedeul urmat denotă o greşită casare a unor hotărîri definitive care au făcut o corectă aplicare a legii, fiind pronunţată - în schimb - o hotărîre care încalcă vădit legea, sub aspectele discutate.

Pronunţarea unei soluţii de casare cu trimitere - în contextul de fapt şi de drept analizat ignoră o împrejurare esenţială, respectiv desfăşurarea procesului timp de 14 ani (termenul pentru prescrierea răspunderii penale fiind de 15 ani).

Pe de altă parte, modalitatea în care opinia majoritară - abordează criticile de un formalism excesiv susţinute prin recursul în anulare - va prelungi nejustificat un proces penal încă mulţi ani (avînd în vedere rejudecarea şi căile de atac) fiind astfel încălcate flagrant normele înscrise în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale la care România a aderat. Articolul 6 din menţionata Convenţie stabileşte imperativ dreptul la judecată - în mod echitabil - dar şi în timp rezonabil.

Nerespectarea acestor norme prejudiciază peste 400 de părţi civile care reprezintă persoane ucise sau sînt persoane mutilate în urma evenimentelor desfăşurate în decembrie 1989 la Timişoara.

Acestea sînt considerentele pentru care, în opinia noastră, recursul în anulare se impunea a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 414¹ din Codul de procedură penală, combinat cu art. 385¹¹ din acelaşi cod.

JUDECĂTORI:

Zenovia Popescu

Luana Stancu

Paula Pantea

Silvia Caramihai

[textul nu a fost inclus în varianta tipărită a cărţii]