Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile unite

Dosar nr. 4/2001 (recurs în anulare)

Termen 19 mai 2003

 

                Către Curtea Supremă de Justiţie

                Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sector 2

 

                Subsemnata, FERKEL-ŞUTEU MIHAELA, domiciliată în [...], în calitate de parte civilă în cauza care face obiectul dosarului nr. 4/2001 de la secţiile unite ale Curţii Supreme, formulez următorul

 

MEMORIU

cu privire la

1. Nulitatea recursului în anulare promovat în cauză de Parchetul General

2. Netemeinicia sus-pomenitului recurs în anulare

 

                Cer respingerea recursului în anulare promovat în cauză pe motiv de nulitate şi netemeinicie şi menţinerea Sentinţei penale nr. 9 / 15 iulie 1999 şi a Deciziei penale nr. 8 / 25 februarie 2000 ale Curţii Supreme ca legale şi temeinice.

 

                1. Nulitatea recursului în anulare promovat în cauză de Parchetul General

 

                Conform art. 409 Cod procedură penală "procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie orice hotărîre definitivă". Dispoziţiile art. 409 Cod procedură penală sînt de strictă interpretare, procurorul general fiind singura persoană îndreptăţită să promoveze sus-pomenita cale extraordinară de atac. Nici unde nu este prevăzută în lege posibilitatea înlocuirii procurorului general cu vreo altă persoană.

                Recursul în anulare depus la dosarul cauzei poartă o iscălitură indescifrabilă şi o ştampilă pe care scrie "Cabinetul adjunct procuror general". Deducem de aici că nu procurorul general, ci unul dintre adjuncţii dînsului (după cercetările noastre: Gherasim) a promovat recursul în anulare, ceea ce înseamnă o depăşire a atribuţiilor şi implică nulitatea respectivului act juridic.

                În precedentul juridic din cazul Fondului Naţional de Investiţii (F.N.I.) Curtea Supremă a respins recursul în anulare pe motiv că acesta nu este semnat de procurorul general.

                Dacă se va pretinde că totuşi procurorul general este cel care a iscălit acest recurs în anulare, cerem ca dînsul să dea probe de semnătură în faţa instanţei, care probe să fie supuse unei expertize grafologice.

 

                2. Netemeinicia recursului în anulare

                2.1. Expertiza psihiatrică a inculpatului Stănculescu

 

                În textul recursului în anulare se susţine că expertiza psihiatrică a inculpatului Stănculescu este neconcludentă, deoarece "raportul medico-legal psihiatric privind pe inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, pe baza observaţiilor dintr-o singură zi", "expertiza nu s-a efectuat în condiţii de internare", iar concluziile raportului, precum că "la data examinării sus-numitul are discernămîntul păstrat" sînt neconcludente, deoarece modul de efectuare a expertizei ar fi încălcat art. 117 alin. 2 Cod procedură penală, care ar obliga internarea inculpatului în vederea expertizei medico-legale.

                Art. 117 alin. 2 Cod procedură penală prevede: "În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar". Niciunde nu se prevede care este timpul necesar efectuării expertizei, stabilirea acestuia fiind de competenţa specialiştilor în medicină legală. În unele cazuri timpul necesar poate fi o lună, în altele o singură zi, iar, dacă medicii specialişti consideră, pot exista cazuri în care timpul necesar de internare să fie zero.

                În acelaşi sens sînt şi prevederile art. 43 din HCM 1085/1966: "Expertiza psihiatrico-legală se va executa în principiu după următoarele reguli: a) observaţia clinică prin internarea expertizatului dacă este cazul, procedîndu-se la toate investigaţiile clinice şi de laborator .....". Aşadar, internarea pacienţilor supuşi expertizelor psihiatrico-legale se face, conform prevederilor legii, doar "dacă este cazul". Dacă este sau nu cazul, aceasta comisia de expertiză stabileşte.

                În speţă, medicii legişti au considerat că pot trage concluzii neîndoielnice asupra discernămîntului inculpatului Stănculescu, chiar după "o singură zi" de examinări, fără internarea acestuia. Nu există nici un motiv ca instanţa să pună la îndoială competenţa medicilor care au efectuat expertiza psihiatrică a inculpatului Stănculescu şi nici procurorul general, nefiind de specialitate, nu poate trage concluzii precum că medicii legişti în cauză ar fi necompetenţi. Deciziile judecătoreşti invocate ca precedent judiciar nu sînt izvor de drept.

                Referitor la faptul că "inculpatului Stănculescu Victor Atanasie nu i-au fost efectuate examenele paraclinice, examenul E.E.G. şi examen F.O.", se cuvin făcute următoarele precizări:

                - Examenele paraclinice sînt o categorie extrem de largă şi variată de examinări medicale. În funcţie de observaţiile clinice, medicul poate considera necesară şi efectuarea unor investigări paraclinice pentru stabilirea diagnosticului. Printre numeroasele feluri de examene paraclinice, se numără şi examenul E.E.G. (electroencefalogramă) şi examenul F.O. (fund de ochi). Aşadar, examenele paraclinice includ E.E.G. şi F.O. şi nu sînt lucruri diferite, cum, din incompetenţă, lasă să se înţeleagă Parchetul General.

                - Este un neadevăr (în grai bănăţean: o minciună sfruntată) că inculpatului Stănculescu nu i s-ar fi făcut examene paraclinice. După cum reiese din raportul de expertiză medico-legală de la dosar, în cadrul examenului psihologic respectivului inculpat i s-a măsurat coeficientul de inteligenţă verbal şi operaţional-logic, a fost investigat cu Chestionarul de Tendinţe psiho-nevrotice (W.-M.) şi s-a cercetat profilul pulsional al inculpatului prin proba proiectivă Szondi. Toate acestea sînt examinări de tip paraclinic (dar nu putem avea pretenţia de la angajaţii Parchetului General să cunoască asemenea lucruri).

                - Nu există prevederi legale prin care să se nominalizeze examenul E.E.G. şi examenul F.O. drept obligatorii în caz de expertiză psihiatrico-legală. Comisia de expertiză este cea care stabileşte concret examinările necesare, iar în cazul în speţă a considerat că poate trage concluzii şi fără E.E.G. şi F.O.

                - Considerăm corectă poziţia comisiei de expertiză de a trage concluzii asupra discernămîntului inculpatului Stănculescu fără a se efectua cele două examinări invocate, deoarece nici una dintre acestea nu poate stabili lipsa discernămîntului, ci sînt examinări care se folosesc pentru a stabili cauzele unor tulburări psihice, a căror existenţă a fost stabilită prin alte metode. Dar, cum inculpatul Stănculescu nu a manifestat tulburări psihice, era inutil să se facă nişte analize care să determine cauzele unor asemenea tulburări, aşa cum competent au stabilit medicii legişti. Astfel, "examenul F.O." (adică examinarea fundului ochiului, pe româneşte), se foloseşte pentru a depista o eventuală ateroscleroză predominant cerebrală. O asemenea ateroscleroză influenţează circulaţia sîngelui la creier, ceea ce poate fi cauza unor tulburări psihice (care ar fi fost detectabile independent de această examinare), dar această boală se agravează în timp şi ar fi dus, într-un răstimp de 10 ani (1989-1999), la demenţă. "Examenul E.E.G." se foloseşte pentru depistarea tumorilor cerebrale şi a epilepsiilor. O eventuală tumoare cerebrală, în 10 ani ar fi dus fie la intervenţie chirurgicală, fie la moartea pacientului, iar o eventuală epilepsie nu ar putea justifica lipsa discernămîntului în cazul unor activităţi complexe precum întocmirea unor hărţi cu dispozitivele de represiune, coordonarea trupelor şi celelalte activităţi de care a fost învinuit inculpatul Stănculescu. Reamintim că discernămîntul se stabileşte în legătură directă cu fapta imputată şi cu momentul săvîrşirii acesteia.

                - Este relevantă şi precizarea conţinută în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatului Stănculescu: "pînă în 1989 a efectuat controale periodice vizînd starea de sănătate fizică şi psihică în cadrul unităţilor sanitare specializate ale M.Ap.N.", neconstatîndu-se la aceste controale nici o tulburare psihică.

                - Faptul că Comisia de expertiză medico-legală a considerat necesar examenul E.E.G. şi F.O. în cazul inculpatului Chiţac se poate datora rezultatelor diferite ale examinărilor clinice şi examenului psihologic în cazul lui Chiţac comparativ cu Stănculescu. Astfel, dacă în cazul Stănculescu medicii psihiatri au constatat o inteligenţă superioară, memorie excelentă - pe scurt, îi merge mintea brici - în cazul lui Chiţac inteligenţa şi memoria inculpatului, chiar dacă în parametrii normali, sînt mai scăzute decît în cazul lui Stănculescu, ceea ce i-a făcut pe medici să ceară unele investigaţii suplimentare.

 

                2.2. Expertizele medico-legale referitoare la morţii şi răniţii din Timişoara

 

                În textul recursului în anulare se mai invocă faptul că ar fi fost încălcat art. 9 alin. 1 lit. a din Decretul 466/1966, anume că "expertizele medico-legale efectuate de Laboratorul Exterior Timişoara cu privire la persoanele rănite sau ucise în perioada 17-22 decembrie 1989 în mun. Timişoara nu sînt vizate de Comisia de control şi avizare".

                Pe de o parte, Decretul 466/1966 nu conţine nici o prevedere de felul celei invocate în textul recursului în anulare. Bănuim că, datorită superficialităţii obişnuite cu care lucrează Parchetul General, s-a făcut confuzie între Decretul 466/1966 şi un alt act normativ[1]. Solicităm instanţei să ceară explicaţii în acest sens reprezentantului Parchetului General, pentru a ne lămuri dacă este vorba de fireasca superficialitate a acestei instituţii sau de textul unui decret care n-a fost publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., caz în care cerem să ni se pună la dispoziţie copia acestui decret.

                Pe de altă parte, starea de fapt invocată de Parchetului General nu este susţinută de nici o dovadă, respectiv nu există la dosar nici o adresă prin care Comisia de control şi avizare a expertizelor medico-legale să certifice faptul că nu şi-a făcut datoria legală de a viza expertizele medico-legale din Timişoara. Ne întrebăm: se doreşte ca familiile îndoliate din revoluţie să dea în judecată Institutul Medico-Legal şi să ceară daune morale, pe motiv că angajaţii acestei instituţii nu şi-au făcut cum trebuie datoria?

                Chiar dacă cele susţinute de Parchetul General cu privire la expertizele medico-legale din Timişoara ar fi adevărat, aceasta ar fi nerelevant. Este dovedit, printr-o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă (Sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia militară, irevocabilă prin Deciziile nr. 30 şi 31 din 6 iunie 1997 a Curţii Supreme), că fostul regim comunist a încercat să şteargă urmele crimelor de la Timişoara, atît prin furtul şi incinerarea unor cadavre cît şi prin distrugerea unor înscrisuri medicale privitoare la morţii şi răniţii revoluţiei. Curtea Supremă l-a condamnat pe colonelul de miliţie Ghircoiaş Nicolae pentru infracţiunea de distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 242 alin. 1 şi 3 din Codul penal, deoarece "a distrus, prin ardere, un număr de 12 caiete şi registre, precum şi foile de însoţire a bolnavilor în cadrul secţiilor, pe care le preluase în ziua de 19 decembrie 1989 de la Spitalul judeţean Timiş". Precizăm că inculpatul Ghircoiaş Nicolae şi-a recunoscut fapta, în cadrul procesului care a făcut obiectul dosarului nr. 24/1991 al Curţii Supreme - secţia militară.

                Medicii legişti timişoreni, observînd că autorităţile comuniste doresc ştergerea urmelor crimelor din Timişoara, au evitat să popularizeze faptul întocmirii de către dînşii a certificatelor medico-legale despre morţii revoluţiei. Dacă nu ar fi făcut aşa, de bună seamă că şi aceste certificate medico-legale ar fi fost distruse de către colonelul Ghircoiaş. Au dispărut din Timişoara în decembrie 1989 chiar şi cadavre (de pildă: cel al lui Ferkel-Şuteu Ştefan Alexandru), darmite nişte hîrtii!

                Pentru lămurirea deplină a acestei situaţii, cerem conexarea la dosarul cauzei a Sentinţei nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia militară, a declaraţiilor date de inculpatul Ghircoiaş Nicolae în dosarul nr. 24/1991 a Curţii Supreme de Justiţie - secţia militară, cît şi a declaraţiilor medicului legist Dressler Milan şi a directorului Spitalului judeţean Timişoara în 1989 - dr. Golea, din acelaşi dosar.

                Amintim şi faptul că pentru morţii revoluţiei timişorene s-au emis certificate de deces şi certificate de erou-martir care constituie o dovadă valabilă legal pentru existenţa acestor cazuri de ucidere. În unele cazuri, moartea în revoluţie s-a constatat prin hotărîre judecătorească. Cu titlu de exemplu, alăturăm Sentinţa civilă nr. 4200 din 26 iunie 1991 a Judecătoriei Timişoara, prin care se recunoaşte moartea în revoluţie a lui Radu Constantin, fiul părţii vătămate Radu Marin, chiar în lipsa unui certificat medico-legal. Aceste acte nu au fost atacate în instanţă, pentru a se cere anularea lor.

                Presupusa nevizare a actelor medico-legale privitoare la morţii şi răniţii revoluţiei din Timişoara de către Comisia de control şi avizare, dacă se confirmă, se datorează faptei de distrugere de înscrisuri, stabilită neîndoielnic de Curtea Supremă, şi nu poate constitui motiv de îndoială cu privire la existenţa cazurilor de ucidere sau rănire a unor cetăţeni din Timişoara. De altfel, pentru cazurile de rănire (corespunzătoare tentativei de omor) nici nu se practica avizarea certificatelor medico-legale de către Comisia superioară.

 

                2.3. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpaţi

 

                O excepţie de neconstituţionalitate cu acelaşi conţinut mai fusese judecată de Curtea Constituţională, iar în Constituţia României nu apăruseră schimbări după aceasta, prin urmare hotărîrea Curţii Supreme de a respinge excepţia de neconstituţionalitate este temeinică şi legală.

                Art. 410 Cod procedură penală prevede limitativ cazurile în care se poate declara recurs în anulare. Chiar dacă am considera corectă observaţia procurorului general precum că instanţa nu trebuia să respingă ca nefondată ci ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpaţi, aceasta nu se încadrează în vreun motiv de recurs în anulare prevăzut de art. 410 Cod procedură penală, nefiind de natură să influenţeze soluţia procesului.

 

                2.4. Dreptul la apărare al inculpatului Stănculescu

 

                În motivele recursului în anulare se pretinde că dreptul la apărare al inculpatului Stănculescu a fost încălcat, prin refuzul de a se admite amînarea judecăţii la cererea apărătorului ales al acestuia.

                Conform art. 38510 Cod procedură penală, "motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată", existînd şi posibilitatea ca recursul să fie "motivat şi oral în ziua judecăţii".

                Stabilirea unui termen rezonabil în care o parte dintr-un proces îşi poate formula apărarea nu este o încălcare a dreptului la apărare. În speţă, inculpatul Stănculescu a avut la dispoziţie 7 luni ca să-şi precizeze motivele de recurs, dar nu a făcut-o.

                Conform art. 68 alin. 1 Cod procedură civilă, procura de reprezentare în judecată "trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată". Mesajul facsimil presupus a fi fost trimis de inculpatul Stănculescu lui Roman Gheorghe nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 68 alin. 1 Cod procedură civilă pentru a fi considerat un mandat de reprezentare în judecată. Prin urmare, şi împuternicirea avocaţială semnată de Roman Gheorghe este nulă.

                În cazul în care instanţa ar fi acceptat ca avocatul ales de Roman Gheorghe să pledeze pentru inculpatul Stănculescu, inculpatul ar fi putut oricînd să se dezică de pledoaria respectivului avocat, invocînd prevederile art. 68 alin. 1 Cod procedură civilă, şi să pretindă că dreptul la apărare nu i-a fost respectat (bineînţeles, dacă rezultatul procesului nu i-ar fi convenit), mai ales că aparatul de fax din străinătate de unde s-a transmis mesajul către Roman Gheorghe nu este proprietatea lui Stănculescu Victor.

                Prin urmare, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a avut un apărător ales cu respectarea prevederilor legale, adică contractul de împuternicire avocaţială nu a fost semnat personal de inculpat şi nici de vreun mandatar autorizat conform art. 68 alin. 1 Cod procedură civilă.

 

                2.5. Calitatea de autori ai infracţiunii de omor deosebit de grav

 

                În motivele de recurs se mai pretinde că inculpaţii n-ar fi autori ai infracţiunii de omor deosebit de grav deoarece n-ar fi săvîrşit nemijlocit respectiva faptă.

                Săvîrşirea nemijlocită include, după cum se recunoaşte chiar în motivele de recurs, şi fapte care, deşi par extrinseci acţiunii nemijlocite realizată de o altă persoană, sînt indispensabile realizării faptei prevăzute de legea penală.

                Ordinul de a se trage în demonstranţi, cît şi ordinele de a se înarma trupele cu muniţie de război, de a fi amplasate trupele în calea coloanelor de demonstranţi şi celelalte fapte ale inculpaţilor reţinute de instanţă au fost fapte indispensabile realizării crimelor din Timişoara.

                În precedentele judecătoreşti existente s-a considerat deasemeni că fapte de acest fel sînt acţiuni de autorat. Invocăm, în acest sens, Sentinţa nr. 6 / 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme - secţia militară (definitivă prin Deciziile nr. 30 şi 31 din 6 iunie 1997 a Curţii Supreme), în care Ion Coman şi alţii au fost osîndiţi pentru omor deosebit de grav deşi nu au apăsat personal pe trăgaci, ci doar au ordonat altora să facă aceasta.

                În subsidiar, cerem să se ia în discuţie săvîrşirea de către inculpaţi a infracţiunii de instigare la omor.

                E adevărat ce susţine Parchetul General, că martorul lt.-major Diaconescu a afirmat că în demonstranţii de pe treptele Catedralei "a tras un căpitan de securitate îmbrăcat în pufoaică şi fără grade", dar din respectiva mărturie reiese că acel căpitan a tras anume la ordinul inculpatului Chiţac! (dosar fond vol. II fila 140). Martorul arată limpede că inculpatul Chiţac poruncea şi securiştilor sau grănicerilor (aflaţi în subordinea Ministerului de Interne), iar aceştia îl ascultau: "În acest timp în dispozitiv a venit dl. gl. lt. CHIŢAC MIHAI deasemenea deschis la manta şi cu pistolul mitralieră în mîna stîngă şi s-a adresat trupelor de grăniceri ‘soldaţi, ce aveţi în mînă, arme sau bîte?’, aceştia au executat focuri cu muniţie de manevră (...) Gl. lt. CHIŢAC MIHAI foarte mîhnit că nu a reuşit să împrăştie manifestanţii a dat ordin unui TAB care era comandat de un maior să arunce cu GIST (...) văzînd că manifestanţii nu se împrăştie a dat ordin dispozitivului format din securişti şi trupe antiterorişti să tragă, acestea au tras în corpul catedralei şi în sus, iar un căpitan de securitate îmbrăcat în pufoaică fără grade a tras în demonstranţii de pe treptele catedralei unde au fost rănite unele persoane".

                Martorul locotenent-colonel Boldi declară: "L-am văzut pe generalul Chiţac în zona restaurantului Expres, dînd ordin ca reţinuţii să fie transportaţi la penitenciar" (dosar fond vol. IV fila 72 verso). Deci, deşi penitenciarul era în administrarea Ministerului de Interne, generalul Chiţac, cadru M.Ap.N., dădea ordine de trimitere a revoluţionarilor în penitenciar. Este dovedită aşadar unitatea de acţiune ce a existat între M.Ap.N. şi M.I., trupele celor două ministere conlucrînd pentru reprimarea revoluţiei. Această unitate de acţiune, care s-a concretizat şi prin înfiinţarea unui comandament comun, face irelevantă apartenenţa exactă a trăgătorilor de la Catedrală, mai ales cînd este dovedit prin mărturii concordante că aceştia au acţionat la ordinul inculpatului Chiţac.

                Pînă şi soţii Galla Ladislau şi Galla Lucia, cu a căror eliberare se laudă inculpatul Chiţac, arată că "civilii" care i-au arestat ascultau de ordinele ofiţerului M.Ap.N. care i-a eliberat - adică Chiţac! (dosar fond vol. XIII filele 338-339). Reiese deci că inculpatul Chiţac a acţionat ca un comandant unic în zona Catedralei, în 18 decembrie 1989, fiind ascultat de toate forţele militare din zonă, inclusiv de cei îmbrăcaţi în haine civile.

                Este de remarcat că în 18 decembrie 1989 la Catedrală, o perioadă destul de îndelungată demonstranţii au putut scanda lozinci fără să fie tulburaţi de forţele de ordine din zonă, dar imediat după apariţia în acel loc a generalului Chiţac a început măcelul. Totodată, este de remarcat că demonstranţii aflaţi pe treptele Catedralei nu se implicaseră în nici un fel de acţiuni de distrugere sau vandalism.

 

                2.6. Ilegalitatea reprimării revoluţiei, conform legislaţiei din 1989

 

                Se mai susţine că deschiderea focului împotriva demonstranţilor a fost legală, conform disciplinei militare, în condiţiile în care comandantul suprem al forţelor armate, Nicolae Ceauşescu, dăduse acest ordin. Deasemeni se susţine că vinovaţii de reprimarea revoluţiei au acţionat în condiţiile stării de necesitate sau în legitimă apărare, iar neexecutarea ordinelor lui Ceauşescu i-ar fi pus în primejdie de moarte.

                Practica judecătorească instituită în epoca Ceauşescu, cît şi toate cărţile de doctrină juridică editate în acea perioadă, sînt unanime în a afirma că o condiţie necesară pentru ca un ordin militar să fie executabil este ca acesta să aibe conţinut şi formă legală. De pildă, în "Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român", de Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, vol. IV, Partea Specială, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1972, se afirmă, în capitolul referitor la insubordonare: "Un ordin vădit ilegal nu este propriu-zis un ordin, iar neexecutarea sa nu reprezintă o insubordonare; din contră, executarea ordinului vădit ilegal atrage răspunderea subordonatului, alături de şeful care a emis un asemenea ordin".

                Astfel, stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei celor implicaţi în reprimarea revoluţiei din decembrie 1989 se reduce la a stabili dacă ordinele de reprimare a revoluţiei aveau sau nu conţinut şi formă legală, conform legilor în vigoare la acea dată.

                O primă observaţie care trebuie făcută este că în perioada 17-19 decembrie 1989, cînd au avut loc crimele de la Timişoara, starea de necesitate nu fusese proclamată. Abia în seara de 20 decembrie 1989 Nicolae Ceauşescu a iscălit decretul cu privire la proclamarea stării de necesitate în judeţul Timiş (numai în judeţul Timiş!), decret care avea să fie publicat în ziarele din 21 decembrie 1989. De precizat că acest decret nu a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, aşadar nu poate fi considerat ca avînd forţă juridică. Pe 22 decembrie Ceauşescu avea să extindă starea de necesitate la întreaga ţară, dar iarăşi fără să publice decretul în Buletinul Oficial.

                Constituţia Republicii Socialiste România nu lăsa nici un echivoc cu privire la starea de necesitate: aceasta nu se instituia prin indicaţii preţioase ci prin decret al Consiliului de Stat sau prin hotărîre a Marii Adunări Naţionale. Chiar dacă C.P.Ex. al CC al PCR şi Consiliul de Stat erau conduse de una şi aceeaşi persoană (Nicolae Ceauşescu), din punct de vedere juridic nişte discuţii în C.P.Ex. nu puteau ţine loc unui decret al Consiliului de Stat sau unei hotărîri a Marii Adunări Naţionale. Nicolae Ceauşescu însuşi era conştient de acest lucru, dovadă faptul că în 20 decembrie 1989 a emis decretul de instituire a stării de necesitate. Dacă starea de necesitate ar fi fost legal declarată din 17 decembrie 1989, nu ar mai fi fost nevoie de emiterea acelui decret în 20 decembrie.

                Este limpede că Ceauşescu nu a dorit să declare oficial starea de necesitate, ceea ce ar fi însemnat o recunoaştere în faţa lumii întregi că populaţia s-a răzvrătit împotriva lui. El a dorit să-şi continue propaganda conform căreia întreg poporul îl iubeşte, astfel că pînă în 20 decembrie a minimalizat evenimentele de la Timişoara, interzicînd presei să relateze despre acestea şi plecînd în 18 decembrie în vizita dinainte programată în Iran, pentru a arăta lumii întregi că nimic deosebit nu se petrece în ţară.

                O stare de necesitate proclamată abia în seara de 20 decembrie 1989 (pentru judeţul Timiş) nu poate justifica nişte crime săvîrşite în 17, 18 şi 19 decembrie 1989, cum au fost crimele din Timişoara. Paradoxal, după ce starea de necesitate a fost declarată oficial şi pînă la fuga lui Ceauşescu, la Timişoara n-a mai fost omorît nimeni.

                În restul ţării starea de necesitate a fost declarată în 22 decembrie (deasemeni, fără publicare în Buletinul Oficial), dar victimele, atît la Bucureşti cît şi în alte oraşe, s-au înregistrat în 21 decembrie.

                Prin urmare, chiar dacă am admite drept legală anunţarea stării de necesitate prin ziare, radio şi televiziune, iar nu prin Buletinul Oficial, această stare de necesitate a fost proclamată după ce crimele împotriva revoluţionarilor avuseseră loc, deci nu poate justifica legal aceste crime.

                Cît despre fila 54 din vol. I, invocată în textul recursului în anulare pentru a dovedi existenţa vreunei stări excepţionale la Timişoara, aceasta este o simplă filă xeroxată şi nesemnată care, ciudat, este dactilografiată cu 2 feluri de caractere, ca şi cînd s-au xeroxat fragmente din două pagini diferite, lucru care stîrneşte îndoială asupra autenticităţii acesteia. Existenţa vreunei stări excepţionale trebuie să fie dovedită printr-un decret de instituire a acestei stări, nu printr-o filă xeroxată sau prin mărturia vreunei persoane interesate.

                O discuţie aparte necesită indicativul "Radu cel Frumos" care a fost transmis în 17 decembrie 1989 unităţilor militare din Timişoara. Acest indicativ însemna "alarmă de luptă reală" şi presupunea aplicarea planului de mobilizare parţială. Acest plan de mobilizare parţială era dinainte stabilit, şi prevedea amănunţit pentru fiecare unitate şi subunitate militară acţiunile care trebuiau întreprinse, şi încadrarea amănunţită în timp a acestor acţiuni. În principiu, alarma de luptă reală se dădea cînd exista primejdia atacării ţării de către forţe externe, iar primul lucru care trebuiau să-l facă unităţile militare era să se disperseze în locurile de mobilizare dinainte stabilite, pentru a evita distrugerea tehnicii de luptă prin bombardamente inamice. Planul de mobilizare nu prevedea aducerea de unităţi militare în Timişoara, aşa cum s-a întîmplat în decembrie 1989, ci, dimpotrivă, deplasarea unităţilor militare din Timişoara în localităţi rurale, unde ar fi mai ferite de atacurile prin surprindere ale presupusului inamic. Urmare a transmiterii indicativului "Radu cel Frumos", simpla deplasare a trupelor M.Ap.N. spre centrul municipiului Timişoara, chiar fără deschiderea focului, a devenit o acţiune ilegală. Pentru dovedirea acestui lucru cerem să se pună în vedere părţii civilmente responsabile - Ministerul Apărării Naţionale - să prezinte documentele operative existente la organul de mobilizare în anul 1989, în care se arată acţiunile care trebuiau întreprinse de Armata din Timişoara la transmiterea indicativului "Radu cel Frumos".

                Unul din ofiţerii care a lucrat direct la alcătuirea planului de mobilizare al României era căpitanul Nicolae Durac, absolvent al Academiei Militare de Comandă şi Stat Major, şeful geniului la Regimentul 32 Mircea Mecanizat din Timişoara în decembrie 1989. În 18 decembrie 1989 (înainte de a se şti încotro se înclină balanţa), sesizînd că ordinul de a acţiona împotriva demonstranţilor nu are conţinut şi formă legală, ofiţerul Durac a refuzat, în faţa întregului regiment, executarea acestui ordin (nefiind de altfel primul ofiţer al acelui regiment care a refuzat, clar şi răspicat, să acţioneze împotriva demonstranţilor). După revoluţie, chiar dacă iniţial a fost avansat la gradul de maior, Nicolae Durac avea să fie dat afară din armată (fără salarii compensatorii), ministrul apărării fiind pe atunci inculpatul Stănculescu.

                După cum remarca preşedintele Ion Iliescu în 22 decembrie 1989 la Televiziunea Română, Ceauşescu Nicolae şi acoliţii acestuia "au întinat numai numele partidului comunist român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară" ("Revoluţia Română în direct", volum editat de Televiziunea Română în 1990, cu un cuvînt înainte de Răzvan Theodorescu, pag. 46). Aşadar, regimul Ceauşescu era nelegitim chiar din prisma legilor în vigoare în 1989.

                Articolul 28 din Constituţia Republicii Socialiste România prevedea dreptul oamenilor muncii la demonstraţii de protest. Comandantul suprem al forţelor armate nu avea dreptul legal să interzică exercitarea acestui drept, iar lozinca "jos Ceauşescu!" strigată de demonstranţi nu contravenea în nici un fel legislaţiei Republicii Socialiste România. Astfel, ordinul de a se trage în demonstranţi nu avea nici un temei legal, mai ales că, după cum am arătat anterior, nu fusese proclamată legal starea de urgenţă sau necesitate.

                Pentru a justifica crimele din decembrie 1989, "presa mercenară" (această expresie apare în Sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme, pag. 191) exagerează violenţa demonstranţilor, pretinzîndu-se că mişcarea acestora ar fi avut caracter de "insurecţie" (modelul de dezinformare a fost testat în decembrie 1989, cînd s-a pretins că au existat 60000 de morţi). Se poate observa însă că anume acolo unde demonstranţii au fost violenţi, precum la Cugir (judeţul Alba) sau în judeţul Harghita, zone unde membri ai forţelor de ordine au fost ucişi de către revoluţionari, dintre revoluţionari n-a fost nimeni omorît. La Timişoara, Bucureşti sau Cluj, unde au fost cei mai mulţi revoluţionari ucişi înainte de fuga lui Ceauşescu, nici un miliţian, securist sau militar n-a fost omorît de revoluţionari. Nişte crime împotriva miliţienilor din Cugir sau Harghita nu pot justifica crimele împotriva revoluţionarilor din Timişoara sau Bucureşti.

                Relevant pentru modul în care se practică dezinformarea despre revoluţia din Timişoara, este de amintit afirmaţia unui senator, fost membru al Comisiei Senatoriale "Decembrie 1989", care scria că unii manifestanţi sau agenţi diversionişti au încercat să sară gardul de la sediul Diviziei 18 Mecanizată din Timişoara (Sabin Ivan - "Pe urmele adevărului", Editura Ex Ponto, Constanţa 1996, pag. 169). Afirmaţia domnului senator neglijează un amănunt: sediul Diviziei 18 Mecanizată din Timişoara este o clădire din centrul oraşului (Piaţa Libertăţii) care nu are nici un gard. În faţa clădirii se află un mic spaţiu verde (şi statuia lui Decebal), iar pe lateral, trotuarul pentru pietoni trece chiar pe lîngă zidul clădirii. Deci, nimeni nu putea să sară vreun gard cît timp un asemenea gard nu a existat! Este cert că nici unul dintre cei împuşcaţi în revoluţie nu a fost împuşcat pe teritoriul vreunei unităţi militare. Dar, cînd este vorba de falsificarea istoriei în interesul criminalilor din decembrie 1989, nici o minciună nu este considerată inutilă! Avea dreptate domnul ministru Vasile Dâncu, care remarca manipularea opiniei publice (adăugăm noi: şi a instanţelor judecătoreşti), în schimbul unor sume variind între 5000 şi 100000 dolari SUA (aprecierea asupra sumelor aparţine domnului ministru)!

 

                2.7. Pretinsa primejdie de moarte la care s-au expus inculpaţii

 

                O caracteristică a celor care au fost prea laşi ca să se opună lui Ceauşescu este exagerarea caracterului represiv al acelui regim, pentru a-şi justifica propria laşitate. Aşa se explică afirmaţiile precum că demnitarii care ar fi nesocotit ordinele de reprimare a revoluţiei, s-ar fi expus la primejdie de moarte.

                Oare cîte cazuri de crime politice avem în 25 de ani de dictatură Ceauşescu, exceptînd cele întîmplate în decembrie 1989? Nu există persoană mai competentă să răspundă la aceasta decît Joiţă Tănase, procurorul general al României. De 13 ani, cu abnegaţie şi profesionalism, magistraţii scumpei noastre patrii au investigat abuzurile epocii Ceauşescu, fiind timp destul pentru trimiterea vinovaţilor în judecată şi terminarea judecăţii, astfel ca acum să avem hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile privind crimele regimului Ceauşescu - hotărîri care să dovedească din punct de vedere juridic (nu propagandistic!) caracterul criminal al acelui regim. Or, Parchetul General, afirmînd primejdia de moarte la care s-ar fi supus inculpaţii Stănculescu şi Chiţac în caz de nerespectare a ordinelor lui Ceauşescu, nu a prezentat instanţei nici o dovadă juridică precum că Ceauşescu avea, înainte de decembrie 1989, obiceiul să-şi omoare oponenţii. Din presă, cunoaştem un singur caz de acest fel, cel al inginerului Ursu, omorît în bătaie la securitate. Este nelămurit în acest caz dacă omorîrea lui Ursu a fost dorită de securitate sau a fost o urmare neprevăzută a bătăilor la care a fost supus, iar indicii privind implicarea personală a lui Ceauşescu Nicolae în acest caz nu există. Nu considerăm trecerea ilegală a frontierei sau tentativa la aceasta drept infracţiune politică (ea există şi azi în Codul Penal) - nici măcar cînd aceasta s-a făcut şi prin luare de ostateci (cazul "Autobuzul"). Cei care treceau ilegal frontiera nu pot fi consideraţi opozanţi ai dictaturii, ci dezertori din lupta pentru instaurarea democraţiei, gestul lor fiind unul în beneficiul propriu, nu unul cu scopuri politice vizînd întreaga societate.

                Ion Iliescu, care a cîrtit contra lui Ceauşescu, a fost pedepsit cu marginalizare: din ministru al tineretului a devenit sărman prim-secretar la Iaşi şi Timişoara, apoi director de editură. Viaţa lui Iliescu nu a fost pusă nici cînd în primejdie. Laszlo Tokes, pentru opoziţia sa, a riscat să schimbe asfaltul Timişoarei cu noroaiele satului Mineu. Ana Blandiana, pentru dizidenţa sa, a fost pusă în situaţia de a publica un singur volum în 1989. Dacă nu ar fi fost ticăloasa cenzură comunistă, probabil ar fi publicat cinci.

                În concluzie, cei care se opuneau lui Ceauşescu riscau privilegiile de nomenclaturişti, cariera, în cazuri excepţionale puşcăria. Înainte de decembrie 1989 nu putem spune că este o caracteristică a regimului Ceauşescu crima politică, de aceea, este nejustificată afirmaţia conform căreia cei care au reprimat revoluţia ar fi acţionat într-o situaţie în care propriile lor vieţi ar fi fost primejduite. Opoziţia la măsurile de reprimare a revoluţiei ar fi fost posibilă, precum arată exemplul altor ţări est-europene (RDG, Bulgaria), numai laşitatea şi lichelismul nomenclaturii comuniste din România a împiedicat această opoziţie.

                Un singur caz de crimă politică (şi acela cu semn de întrebare referitor la intenţionalitate), pentru 25 ani de dictatură, este cam puţin pentru a trage concluzii generalizatoare asupra regimului Ceauşescu. Dacă domnul procuror general are dovezi suplimentare, valabile juridic (adică: hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile), cu privire la crime politice ale lui Ceauşescu, înainte de decembrie 1989, aşteptăm să le prezinte. În funcţie de numărul acestora se poate stabili caracterul regimului ceauşist.

                Amintim că exagerarea caracterului represiv al fostului regim s-a început în procesul Ceauşescu, cînd s-a susţinut că numărul crimelor acestuia a fost 60000. Este ştiut că organizarea acestui proces a fost făcută cu contribuţia esenţială a inculpatului Stănculescu, după propriile sale declaraţii (vezi cartea "Moartea Ceauşeştilor dezvăluită de Gelu Voican Voiculescu şi Victor Atanasie Stănculescu" scrisă de Dorian Marcu, Editura Excelsior C.A., Bucureşti 1991). La vremea respectivă instanţa nu a verificat afirmaţiile acuzării, pretextîndu-se că nu e timp pentru aceasta deoarece teroriştii vor să atace cazarma şi să-i elibereze pe inculpaţi. Azi, în urma procesului comandantului garnizoanei Tîrgovişte din 1989, generalul Andrei Kemenici, se ştie că la Tîrgovişte nu a existat nici un terorist care să fi încercat eliberarea Ceauşeştilor, iar soldaţii din garnizoană s-au împuşcat între ei. Preşedintele completului de judecată din procesul Ceauşescu, generalul Gică Popa, dîndu-şi seama că a fost fraierit de organizatorii acelui proces, s-a sinucis în 1990.

                Acum nu mai sîntem în decembrie 1989, nimeni nu mai pretinde că ne atacă teroriştii, deci problema crimelor politice ale lui Ceauşescu poate fi lămurită.

 

                2.8. Ora la care s-a început deschiderea focului la Timişoara

 

                În cuprinsul recursului în anulare se arată că inculpaţii au ajuns în Timişoara la ora 16,15, iar la comitetul judeţean de partid la ora 17,30. Apoi se citează unele mărturii conform cărora s-ar fi deschis focul asupra manifestanţilor mai repede.

                În aprecierea acestor mărturii, instanţa trebuie să ţină seama că memoria omenească nu este 100% precisă, iar la timp îndelungat după revoluţie, este foarte probabil ca unii martori să greşească încadrarea în timp a unor evenimente la care au participat. Covîrşitoarea majoritate a martorilor arată că la Timişoara s-a deschis focul abia după isprăvirea şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., după ce Ceauşescu a transmis comandamentului de represiune de la Timişoara porunca de deschidere a focului. Rolul determinant al şedinţei Comitetului Politic Executiv în deschiderea focului la Timişoara a fost precizat în hotărîri anterioare ale Curţii Supreme de Justiţie (de pildă: Sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991 a CSJ - secţia militară). Faptul că, dintre sutele de mărturii existente despre deschiderea focului, se găsesc 2-3 care vorbesc despre o deschidere a focului mai devreme nu este o dovadă că lucrurile au stat chiar aşa. Probabilistic, este firesc ca dintre sute de martori să existe cîţiva care se înşeală, mai ales dacă mărturiile le-au fost luate după mult timp de la revoluţie. Cu cît timpul scurs din momentul faptelor pînă în momentul mărturiei este mai mare, gradul de credibilitate al mărturiei cu privire la amănunte precum încadrarea exactă în timp a unor evenimente este mai scăzut.

                Pentru a se stabili corect momentul cînd s-a început deschiderea focului la Timişoara, relevante sînt de pildă, evidenţele spitalelor care arată ora de la care au început să le sosească răniţii sau jurnalele acţiunilor de luptă ale unităţilor militare. Mărturiile sînt şi ele relevante dacă au fost luate imediat după revoluţie, cînd memoria martorilor era proaspătă.

                Mărturiile luate după un timp mai îndelungat de la revoluţie nu trebuie considerate 100% sigure în privinţa încadrării exacte în timp a faptelor, cu excepţia cazului cînd martorii înşişi se arată siguri de această încadrare în timp, specificînd fie că s-au uitat la ceas sau putînd face legătura între evenimentele relatate şi un alt eveniment, a cărui încadrare în timp este sigură (de pildă: dacă un martor relatează despre evenimente petrecute imediat după ieşirea sa de la serviciu şi se cunoaşte exact ora pînă la care martorul a stat la serviciu).

 

                2.9. Situaţii de fapt incorect prezentate în motivele de recurs

 

                2.9.1. Incidentele violente dintre manifestanţi şi forţele de ordine

 

                Se pretinde că "s-au produs incidente violente între manifestanţi şi forţele de ordine care au primit dispoziţie de a asigura paza obiectivelor sociale, economice sau unităţi militare". Realitatea este că incidentele violente s-au produs datorită încercării forţelor de ordine de a-i împrăştia pe manifestanţi. Încercarea Parchetului General de a înfăţişa acţiunea forţelor de ordine drept una exclusiv defensivă, de pază a unor obiective, nu corespunde adevărului.

                O dovadă că scopul acţiunii inculpaţilor era împrăştierea demonstranţilor şi nu paza obiectivelor sociale o găsim în mărturia locotenentului-colonel Boldi: "Acel general, despre care ulterior am aflat că se numeşte Chiţac, şi l-am recunoscut ulterior în timp ce a fost ministru de interne, era foarte nervos şi striga că nu se iau măsuri suficiente pentru împrăştierea demonstranţilor şi restabilirea ordinii" (dosar fond vol. IV fila 72 verso).

                Acţiunile forţelor de ordine s-au soldat cu zeci de morţi, sute de răniţi şi 978 de arestaţi (numărul de 2000 de arestaţi prezentat în Sentinţă este greşit). În aceste condiţii, numărul infim de reprezentanţi ai forţelor de ordine agresaţi de către demonstranţi dovedeşte reţinerea admirabilă de care au dat dovadă aceştia. Conform datelor Parchetului Militar Timişoara (anexate), nici un militar (M.I. sau M.Ap.N.) n-a fost ucis de demonstranţi şi au existat doar 12 militari, miliţieni sau cadre M.Ap.N. răniţi în perioada 16-22 decembrie 1989, acest număr incluzînd cazuri în care manifestanţii n-au nici un amestec (de pildă: subofiţerul M.Ap.N. Răducan Ştefan, împuşcat în Calea Girocului pe cînd se afla printre manifestanţi, fiind în drum spre unitatea militară la care primise ordin să se prezinte; subofiţerul M.Ap.N. Băiţan Constantin, aflat în concediu în timpul revoluţiei şi împuşcat pe cînd demonstra în zona centrală a oraşului; ostaşii Nicoară şi Zaharia împuşcaţi în Piaţa Libertăţii din greşeală, cînd s-a deschis focul asupra demonstranţilor din altă parte a Pieţii[2]). În ce ţară din lume reţinerea a aproape 1000 de persoane, se realizează cu doar cîteva cazuri de membri ai forţelor de ordine agresaţi de demonstranţi?

                Faptele unor manifestanţi de a se împotrivi în unele cazuri arestării unor cetăţeni sau împrăştierii grupurilor de demonstranţi, sînt acţiuni legitime de apărare a ordinii constituţionale grav primejduite de acţiunile autorităţilor, care contraveneau unor drepturi fundamentale prevăzute de Constituţia Republicii Socialiste România, precum dreptul la mitinguri şi demonstraţii (art. 28).

                Cazurile izolate de incidente violente dintre demonstranţi şi forţele de ordine sînt oricum nerelevante, neputînd constitui o justificare pentru uciderea lui Ferkel-Şuteu Ştefan Alexandru, persoană care nu a participat la nici un incident violent. Bănuim că în aceeaşi situaţie se află majoritatea morţilor şi răniţilor din Timişoara.

                Caracterul în general paşnic al revoluţiei din Timişoara a fost stabilit nu numai în hotărîrile judecătoreşti din acest dosar ci şi în Sentinţa nr. 6 / 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme - secţia militară (preşedintele instanţei fiind actualul preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor - dl. deputat PSD Cornel Bădoiu).

 

                2.9.2. Pretinsa acţiune împăciuitoristă desfăşurată de inculpatul Stănculescu la Electrobanat

 

                În motivele de recurs în anulare se mai susţine că inculpatul Stănculescu s-ar fi deplasat la Întreprinderea Electrobanat cu intenţia de a linişti salariaţii (filele 30-31 ale recursului în anulare). Avem de-a face aici cu acea treaptă calitativ superioară a minciunii, numită minciună sfruntată.

                Dacă minciuna obişnuită (cu care domnii judecători au avut timp să se familiarizeze, în decursul carierei) se bazează pe nădejdea mincinosului că neadevărurile pe care le susţine nu vor fi descoperite, minciuna sfruntată se deosebeşte esenţial de aceasta prin faptul că mincinosul ştie că neadevărul susţinerilor sale e cunoscut, dar se bizuie pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să-l contrazică. Este tipul de minciună care s-a răspîndit în România în epoca Ceauşescu, dar vedem că şi azi se foloseşte.

                După cum se arată în adresa nr. 109 din 19 iulie 2002 a Sindicatului de la Electrobanat (Elba) - pe care o ataşăm - "generalul Stănculescu nu a fost prezent la întreprinderea Electrobanat nicicînd în perioada revoluţiei din decembrie 1989". Faptul este de notorietate, şi miile de muncitori pe care această întreprindere îi avea în decembrie 1989 îl pot confirma. Liderul sindicatului de la Electrobanat, dl. Eugen Semenescu (domiciliat în Timişoara, str. Clăbucet 13 ap. 4), este dispus să depună mărturie în aceste sens, dacă va fi solicitat. Dar Parchetul General, în loc să discute cu aceşti muncitori, preferă să citeze un martor care, la 10 ani de la evenimente face confuzie între generalul Stănculescu şi generalul Guşe[3]. Martorul respectiv - Drăgan Orlando - a fost împuşcat în 17 decembrie 1989, de aceea nu e clar cum a fost prezent la serviciu zilele următoare.

                Este de observat că inculpatul Stănculescu nu a susţinut niciodată că ar fi fost prezent la Electrobanat în decembrie 1989, aşa că nu poate fi acuzat de minciună. Inculpatul Stănculescu nu are nevoie să mintă, el are slugi care sînt dispuse să mintă în locul său!

 

                2.9.3. Ordinul de retragere a trupelor în cazărmi

 

                Generalul Ştefan Guşe (astăzi răposat, deci nu mai poate fi chemat ca martor) este cel care şi-a arogat meritul de a fi ordonat retragerea armatei de pe străzile Timişoarei, în interviul acordat lui Pavel Coruţ, publicat de acesta în cartea "Să te naşti sub steaua noastră!", Editura Gemenii, Bucureşti 1993. Motivul acestui ordin al domnului general este că revoluţionarii timişoreni deveniseră, după părerea sa, o forţă invincibilă: "Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru". Aşadar, retragerea armatei nu reprezintă o pactizare a capilor acesteia cu revoluţionarii, ci o acceptare resemnată, de către generalii ceauşişti, a unei situaţii care depăşea puterea lor de influenţare. Ordine de reprimare a revoluţiei au fost date şi după acest moment: "În noaptea de 21 decembrie 1989, Judeţeana de partid ne dăduse ordin să întocmim un plan de capturare a conducerii Revoluţiei din sediul Operei", însă acesta "era un ordin absurd şi imposibil de realizat", a explicat domnul Guşe.

                Generalul Guşe pretinde că a dat ordin unităţilor din dispozitiv să nu se mai opună demonstranţilor în urma vizitei făcute de el la Electrobanat (ELBA), unde s-ar fi convins de seriozitatea demonstranţilor. Atitudinea superiorilor săi a fost ostilă: "Coman a încercat să mă persifleze. Mai întîi mi-a reproşat că nu eu trebuia să merg la ELBA, că am înţeles greşit ordinul. Apoi, adresîndu-se generalului Stănculescu, a afirmat: Şeful Marelui Stat Major s-a speriat de cîteva muieri".

                Declaraţiile lui Ştefan Guşe nu l-au împiedicat pe Ion Coman să-şi aroge şi el acelaşi merit de a fi poruncit retragerea trupelor. Din textul recursului în anulare descoperim un nou pretendent la gloria de a fi fraternizat cu revoluţionarii - inculpatul Stănculescu.

                Este cunoscut că în 20 decembrie 1989 (o zi după vizita lui Guşe la ELBA), în faţa sutelor de mii de demonstranţi, comandanţii de dispozitive din centrul oraşului au renunţat la a opune rezistenţă. Unii demonstranţi au intrat triumfal în Piaţa Operei căţăraţi pe un TAB[4]. Nu există însă nici un comandant de dispozitiv care să fi declarat că renunţarea la a opune rezistenţă demonstranţilor sau îngăduinţa dată demonstranţilor de a se urca pe tehnica militară s-a datorat vreunui ordin primit de la superiori.

                În textul recursului în anulare (pag. 31) se invocă mărturia de la fila 133 vol. V, care se pretinde că ar aparţine lui Emil Macri şi prin care s-ar dovedi că inculpatul Stănculescu ar fi ordonat retragerea în cazărmi a trupelor M.Ap.N., în noaptea de 20/21 decembrie 1989, ora 3.

                La o privire superficială asupra filei de dosar indicată în recursul în anulare apare întrebarea: oare domnii de la Parchetul General sînt chiar tîmpiţi? La o privire atentă asupra respectivei file din dosar ajungem la concluzia: da, sînt tîmpiţi! Mărturia respectivă nici vorbă să aparţină răposatului Emil Macri, ea aparţine lui Ion Popescu. Constatăm că Parchetul General mizează pe superficialitatea judecătorilor Curţii Supreme, care nu ar citi în întregime fila din dosar indicată de Parchet. Acea mărturie nu se referă la noaptea de 20/21 decembrie ci la noaptea de 21/22 decembrie 1989! Adică: după retragerile succesive ale armatei de pe străzile Timişoarei, ba la ordinul generalului Guşe, ba la ordinul lui Ion Coman, după ce în 20 decembrie demonstranţii intraseră în Piaţa Operei căţăraţi pe TABuri, în noaptea de 21/22 au fost iar trimise trupe în oraş, pentru îndeplinirea acelui ordin de capturare al comitetului revoluţionar din sediul Operei, la care făcea referire şi Guşe. Aceasta dovedeşte că "fraternizarea" din 20 decembrie nu a fost dorită de generalii ceauşişti, încercîndu-se, la adăpostul nopţii, repararea "greşelii". Lucru nu tocmai lesne, ba chiar, "imposibil de realizat" după aprecierea generalului Guşe, dacă ţinem seama că revoluţionarii din Operă erau înarmaţi[5] şi la acea dată era greu pentru domnii generali să găsească subalterni dispuşi să-şi rişte viaţa atacîndu-i. Martorul citat de Parchet mai declară: "Ştiu că, după plecarea celor doi, Ion Coman, împreună cu Radu Bălan, generalii Stănculescu şi Nuţă au discutat în continuare despre ce măsuri să ia în această situaţie însă nu s-a întreprins nici o măsură pînă cînd s-a ajuns să primească dispoziţie de la Bucureşti". Aşadar, retragerea respectivă este urmarea dispoziţiilor de la Bucureşti şi nu un merit al inculpatului Stănculescu!

                Domnul Claudiu Iordache, unul dintre membrii comitetului revoluţionar constituit în balconul Operei din Timişoara (ulterior deputat şi vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale), mărturisea: "Recunosc că în atmosfera claustrantă a balconului am tînjit nu o dată după cel mai neînsemnat semn de solidaritate al garnizoanei locale. Dislocarea primului fir de nisip din zidul armatei politice a lui Ceauşescu ne-ar fi salvat cu un preţ mult mai mic libertatea. Cu toate acestea, între 20 şi 22 decembrie, armata la Timişoara a tăcut" ("Isus s-a născut la Timişoara", Editura Helicon, Timişoara 1994, pag. 35).

 

                2.9.4. Cînd şi în ce condiţii a părăsit inculpatul Stănculescu Timişoara?

 

                Parchetul General susţine că inculpatul Stănculescu "a părăsit municipiul Timişoara în dimineaţa de 21 decembrie 1989, fără a-i anunţa pe superiorii săi" (fila 35 a motivelor de recurs).

                Mărturia lui Ion Popescu, şeful Inspectoratului M.I. Timiş, citată mai sus, arată limpede că Stănculescu s-a mai aflat la Timişoara şi în noaptea de 21/22 decembrie. Declaraţia lui Popescu Ion a fost luată în 24 decembrie 1989, cînd memoria martorului era proaspătă. Aşadar, încadrarea în timp a faptelor relatate de Popescu este credibilă.

                Stănculescu însuşi, în declaraţia de inculpat dată în 19 noiembrie 1997, spune că "în seara de 21 decembrie 1989, după solicitări repetate adresate gl. Milea, am plecat la Bucureşti". Aşadar nici vorbă de o plecare fără ştirea superiorilor.

                Convingerea noastră este că Stănculescu nu a plecat spre Bucureşti decît în dimineaţa de 22, cu aprobarea superiorilor[6] (această aprobare el însuşi o recunoaşte). El a rămas omul de încredere al lui Ceauşescu, alături de care a stat pînă în momentul fugii dictatorului din clădirea Comitetului Central PCR. Ceauşescu intenţiona să-l numească pe inculpatul Stănculescu ministru al apărării, după cum reiese din declaraţia lui Radu Bălan (vol. V fila 35).

 

                2.9.5. Eliberarea unor persoane de către inculpatul Chiţac

 

                Referitor la cele două persoane care ar fi fost eliberate de inculpatul Chiţac, se cuvine precizat: Într-adevăr martorul Elek spune: "generalul Chiţac a intervenit şi a eliberat o femeie şi un bărbat" (dosar fond vol. II fila 25 verso), ceea ce se coroborează cu declaraţia soţilor Galla Ladislau şi Galla Lucia, care au fost eliberaţi în 18 decembrie 1989 în zona centrală a oraşului, pe unde bîntuia inculpatul Chiţac (dosar fond vol. XIII filele 338-339). Este însă de remarcat că cei doi soţi nu erau "manifestanţi", precum se susţine în motivele de recurs, ci simpli trecători arestaţi la grămadă, a căror reţinere nu se justifica din punctul de vedere al regimului ceauşist. Soţii Galla arată că "nu avem nimic comun cu demonstranţii", ceea ce a şi constituit motivul eliberării dînşilor. Ei nu nominalizează pe cel care a intervenit pentru eliberarea lor, spun doar că era "un ofiţer din ministerul apărării naţionale, în vîrstă". Chiar dacă acel ofiţer în vîrstă ar fi fost inculpatul Chiţac, acest gest nu poate fi considerat o împotrivire la regimul ceauşist.

                În schimb este dovedită implicarea inculpatului Chiţac în arestarea unor revoluţionari, locotenentul-colonel Boldi Petru declarînd: "L-am văzut pe generalul Chiţac în zona restaurantului Expres, dînd ordin ca reţinuţii să fie transportaţi la penitenciar" (dosar fond vol. IV fila 72 verso). Considerăm că se impune cercetarea inculpatului Chiţac şi pentru infracţiunea de arestare nelegală, prevăzută de art. 266 Cod penal.

 

                2.10. Alte observaţii

 

                Declaraţiile lui Ion Coman pomenite în motivele de recurs, precum că Ceauşescu obţinea informaţii despre evenimentele din Timişoara direct de la miniştrii Milea şi Postelnicu trebuie privite cu reţinere, fiind cunoscut că Ion Coman a fost unul dintre cei care au reprimat revoluţia din Timişoara (Sentinţa nr. 6 / 9 decembrie 1991 a Curţii Supreme - secţia militară), iar prin declaraţiile sale încearcă să minimalizeze propriul său rol, aruncînd vina pe persoane rămase la Bucureşti (de preferinţă, care nu mai sînt în viaţă). Or, acţiunile de reprimare a demonstranţilor timişoreni au fost coordonate direct de grupul de generali trimişi special în acest scop la Timişoara. Chiar şi miniştrii rămaşi la Bucureşti, tot de la cei aflaţi în Timişoara îşi primeau informaţiile.

                Faptul că în unele declaraţii se menţionează existenţa "civililor" înarmaţi trebuie interpretat ca fiind vorba de persoane îmbrăcate în haine civile, dar care aparţineau totuşi M.I. sau M.Ap.N. Este de notorietate faptul că în acea perioadă, mulţi ofiţeri M.I. sau M.Ap.N. umblau îmbrăcaţi în haine civile, pentru a evita resentimentele pe care hainele militare le trezeau populaţiei în acel context, cît şi pentru a nu fi clar pentru populaţie căror forţe aparţin cei implicaţi în represiune. Cu titlu de exemplu, pomenim declaraţia maiorului Boldi, care a participat la un dispozitiv de reprimare şi arată că s-a urcat într-un camion împreună cu civili, declaraţia soţilor Galla, la care ne-am mai referit, care arată că au fost arestaţi de nişte "civili" (adică îmbrăcaţi în haine civile) care totuşi respectau ordinele unor ofiţeri, şi cazul rănitului (parte civilă) Orban Traian, care a fost împuşcat în Piaţa Libertăţii de persoane civile, care au ieşit însă din clădirea Garnizoanei Militare, fiind limpede că aparţineau de această instituţie.

                Afirmaţia precum că "despăgubirile trebuie plătite de statul român, deoarece în numele statului au acţionat armata şi internele" nu trebuie să însemne că statul (în speţă: Ministerul Apărării Naţionale) trebuie lipsit de dreptul de a recupera sumele plătite de la persoanele direct răspunzătoare (nu numai inculpaţii din acest proces, ci şi cei pomeniţi în Sentinţa nr. 6 / 9 decembrie 1991 a CSJ - secţia militară, sau în procesul C.P.Ex.). Atitudinea părţii civilmente responsabile M.Ap.N. de a nu acţiona pentru recuperarea banilor plătiţi ca despăgubire arată atît dispreţ faţă de banii contribuabililor, cît şi netemeinicia susţinerilor pe care această parte le-a avut anterior, precum că plata despăgubirilor îi crează probleme materiale majore.

 

                2.11. Un fapt firesc: pretenţiile de revoluţionari ale celor care au reprimat revoluţia

 

                În 22 decembrie 1989, după căderea lui Ceauşescu, fostul prim-secretar PCR Timiş Radu Bălan s-a prezentat la comitetul revoluţionar constituit în clădirea Operei din Timişoara, declarîndu-se de partea revoluţiei. Cu acest prilej, dînsul a ţinut un discurs sutelor de mii de timişoreni adunaţi în piaţă, o bună parte din aceştia ovaţionîndu-l şi strigînd lozinca "îl vrem pe Bălan, că-i bănăţean!" (de fapt, Radu Bălan nu era bănăţean, dar mulţimea nu cunoştea acest amănunt).

                Primul ziar apărut în Timişoara după căderea lui Ceauşescu, "Luptătorul bănăţean" din 22 decembrie 1989 (scos de lucrătorii fostului ziar comunist "Drapelul Roşu") îl prezenta pe Bălan drept lider al revoluţiei timişorene. Cităm din articolul "Radu Bălan, Lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara, român prin fiinţă, bănăţean prin simţire" publicat de acest ziar: "Încă înainte de clarificarea situaţiei, înfruntînd gărzile de pază şi arma ascunsă a unor securişti, Radu Bălan a optat pentru Libertatea, Demnitatea şi Viitorul poporului român, ataşîndu-se mulţimii din Piaţa Operei Române şi a Teatrului Naţional, rostind în faţa a 200000 de timişoreni o proclamaţie de mare vibraţie şi descătuşare. Radu Bălan e liderul pe care Timişoara şi l-a dorit, e omul pe ale cărui excepţionale calităţi se bizuie de acum a noastră adevărată lumină".

                Prin Sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991, Curtea Supremă de Justiţie - secţia militară l-a osîndit pe Radu Bălan la 23 ani închisoare anume pentru rolul său jucat în decembrie 1989.

                Este greşită impresia că persoanele credincioase lui Ceauşescu şi-au făcut în 22 decembrie 1989 planuri de a se retrage în munţi pentru a organiza rezistenţă. Era mult mai simplu pentru aceste persoane să se declare lideri ai revoluţiei.

                Incontestabil, Stănculescu şi Chiţac au fost mai dibaci decît Bălan, ei prezentîndu-se ca lideri ai revoluţiei la televiziunea naţională, nu la ziarul local din Timişoara. Totuşi, nu credem că instanţa supremă trebuie să acorde prea mare însemnătate acestei dibăcii.

 

                Solicităm cheltuieli de judecată de cîte 350000 lei pentru fiecare termen la care mandatarul meu s-a prezentat, reprezentînd cheltuieli de deplasare de la Timişoara şi cheltuieli de şedere în Bucureşti, la care se adaugă 300000 lei pentru cópii xerox şi cheltuieli poştale.

 

                Lista anexelor depuse împreună cu acest memoriu:

                1. Adresă a Parchetului Militar Timişoara în care se arată că numărul celor arestaţi în revoluţia din Timişoara este de 978.

                2. Adresă a Parchetului Militar Timişoara în care se arată că numărul militarilor şi miliţienilor răniţi la Timişoara în perioada 16-22 decembrie 1989 este de 12, nefiind nici un militar ucis pînă la fuga lui Ceauşescu.

                3. Adresa nr. 109 din 19 iulie 2002 a Sindicatului de la întreprinderea Electrobanat (ELBA S.A.) prin care se arată că inculpatul Stănculescu nu a fost prezent în întreprinderea Electrobanat nicicînd în perioada revoluţiei.

                4. Copie a unui fragment din interviul acordat de generalul Ştefan Guşe lui Pavel Coruţ, publicat în 1993 în cartea acestuia "Să te naşti sub steaua noastră!", Editura Gemenii, Bucureşti.

                5. Copie a unui fragment din cartea domnului Claudiu Iordache, membru al comitetului revoluţionar constituit în clădirea Operei, în 20 decembrie 1989 - "Isus s-a născut la Timişoara", în care acesta relatează despre atitudinea armatei faţă de revoluţie în zilele de 20-22 decembrie 1989.

                6. Copie xerox după o declaraţie dată în 1990 de maiorul Boldi, în faţa Comisiei Guvernamentale de Anchetă a evenimentelor din Timişoara.

                7. Copie a relatării domnului Nicolae Bădilescu, membru în comitetul revoluţionar constituit în clădirea Operei în 20 decembrie 1989, publicată în cartea "Lumea bună a balconului" de Titus Suciu (1995), pag. 74-76, despre ziua de 20 decembrie 1989, în care revoluţionarii au intrat căţăraţi pe TABuri în Piaţa Operei.

                8. Sentinţa civilă nr. 4200 din 26 iunie 1991 a judecătoriei Timişoara, prin care se constată moartea în revoluţie a numitului Radu Constantin, deşi nu există nici un certificat medico-legal în acest caz.

                9. Copie după ziarul "Luptătorul bănăţean" din 22 decembrie 1989, cu prezentarea lui Radu Bălan drept lider al revoluţiei. Deasemeni, cu prezentarea Rezoluţiei finale a adunării populare din Timişoara, act juridic prin care este demis Nicolae Ceauşescu şi în care se cere pedepsirea "persoanelor care au dat dispoziţie şi au aplicat ordinele de a se trage în populaţia civilă".

 

                Cerem ÎN PROBAŢIUNE:

                1. Expertiză grafologică a iscăliturii procurorului general Joiţă Tănase

                2. Sentinţa nr. 6 / 9 decembrie 1991 şi Deciziile nr. 30 şi 31 / 6 iunie 1997 ale Curţii Supreme

                3. Ataşarea la dosar a declaraţiilor date de inculpatul Ghircoiaş Nicolae şi martorul Dressler Milan în dosar nr. 24 / 1991 al Curţii Supreme - secţia militară

                4. Să se pună în vedere Parchetului General să prezinte cazurile de hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se atestă crime politice săvîrşite în epoca Ceauşescu, înainte de decembrie 1989 (cu menţiunea: încercările de trecere ilegală a graniţei nu sînt delicte politice).

                5. Să se pună în vedere părţii civilmente responsabile - Ministerul Apărării Naţionale - să prezinte documentele operative existente la organul de mobilizare în anul 1989, în care se arată acţiunile care trebuiau întreprinse de unităţile militare din judeţul Timiş la transmiterea indicativului "Radu cel Frumos".

                Deasemeni, solicităm administrarea tuturor probelor cerute prin întîmpinarea depusă la termenul din 28 ianuarie 2002.

 

                Parte civilă

                FERKEL-ŞUTEU MIHAELA[7]

                văduvă din revoluţie

 


[1] în art. 9 alin. 1 lit. a din HCM 1085/1966 (Normele de aplicare ale Decretului 446/1966) apare cerinţa vizării actelor medico-legale referitoare la omoruri de Comisia de control şi avizare. Parchetul General, pe de o parte a greşit numărul decretului (466 în loc de 446), pe de altă parte a confundat decretul cu normele de aplicare ale acestuia.

[2] cazul ostaşilor Nicoară şi Zaharia a fost răstălmăcit, pretinzîndu-se că au fost împuşcaţi de focuri venite din rîndul demonstranţilor. Din relatarea părţii vătămate Traian Orban, împuşcată în acelaşi moment (relatare publicată în cartea "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei" de Marius Mioc, Editura Sedona 1999, pag. 43-46), rezultă că momentul împuşcării a coincis cu deschiderea focului împotriva demonstranţilor de către persoane ieşite din clădirea garnizoanei. [notă inclusă în memoriu]

[3] Generalul Guşe (răposat în 1994) a descris astfel întîlnirea sa la Elba cu muncitorii, într-un interviu publicat de Pavel Coruţ în cartea "Să te naşti sub steaua noastră!", Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 108: "Referitor la episodul ELBA s-au scris şi multe minciuni: Că abia am scăpat. Că am fost agresat şi cu greu am putut ieşi din fabrică. Nu-i adevărat. Am ieşit singur din fabrică. Oamenii mi-au făcut culuar. M-au însoţit. Nu m-au lovit. Nu m-au înjurat". [notă inclusă în memoriu] [Cel care a scris că Guşe a fost agresat şi aproape linşat la ELBA este colonelul de securitate Filip Teodorescu ("Un risc asumat", pag. 103)].

[4] TABul condus de plutonierul adjutant Martin. [notă inclusă în memoriu]

[5] apreciem că după intrarea demonstranţilor în Piaţa Operei căţăraţi pe TABuri, generalii ceauşişti s-au temut (nu fără temei) că fraternizarea eşaloanelor inferioare ale armatei cu demonstranţii ar duce la transferul de armament şi muniţie către aceştia, sau chiar la întoarcerea armelor de către unele subunităţi militare. Acesta este motivul ordinului de retragere în cazărmi şi nu vreo simpatie faţă de cauza revoluţionară! [notă inclusă în memoriu]

[6] O confirmare a acestei afirmaţii a doamnei Ferkel a venit de la viceamiralul Ştefan Dinu, şeful Direcţiei de informaţii a Armatei în decembrie 1989, care în "Jurnalul Naţional" din 27 aprilie 2004 povesteşte că în 22 decembrie 1989, la ora 10, după sinuciderea lui Milea, generalul Stănculescu, deşi "plecase spre Timişoara", "era de negăsit" (adică încă nu ajunsese).

[7] mandatarul doamnei Ferkel-Şuteu Mihaela în procesul Chiţac-Stănculescu este alcătuitorul acestui volum.