[Contextul istoric şi politic al momentului]

 

                A stabili însă vinovăţia unei persoane numai pentru că a participat, într-un context larg, la evenimentele care au condus la rezultatul menţionat, fără a stabili cu obiectivitate contribuţia sa directă la producerea acestui rezultat, precum şi împrejurările concrete care i-au determinat comportarea, înseamnă nu numai o nerespectare a principiului analizat, ci o tratare cu superficialitate a însăşi instituţiei răspunderii penale.

                Astfel, activitatea inculpaţilor nu poate fi desprinsă de contextul istoric şi politic al momentului şi de calitatea lor de militari în cadrul armatei române. De asemenea, caracterul legal sau nelegal al acţiunilor acestora trebuie apreciat obiectiv, atît în raport cu sistemul legislativ existent în acea perioadă, cît şi cu toate normele care reglementau activitatea militară.

                În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 şi 2 din Regulamentul disciplinei militare (Ordinul General nr. 10/1973), disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă al unei armate. Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi militarii, fără deosebire de grad şi funcţie. Disciplina militară constă în respectarea cu stricteţe şi întocmai, de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele militare.

                De asemenea, în art. 2 şi art. 3 din acelaşi Regulament se stipulează că disciplina militară presupune o subordonare completă şi obligă pe fiecare militar să respecte cu stricteţe prevederile legale şi jurămîntul militar şi să execute, întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite.

                Ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonaţi şi se execută fără discuţie, întocmai şi la timp (art. 7 din acelaşi Regulament), iar încălcarea jurămîntului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a patriei consituie infracţiunile cele mai grave faţă de patrie şi popor şi sînt pedepsite prin lege cu toată asprimea (art. 5).

                De asemenea, conform art. 8 alin. 2 din Regulamentul Serviciului Interior, comandanţii au dreptul să dea ordine (dispoziţii) şi sînt obligaţi să controleze executarea lor.

                Din interpretarea dispoziţiilor menţionate rezultă că executarea necondiţionată a ordinelor în armată este principiul de bază pe care se întemeiază instituţia militară.

                Pe de altă parte, Constituţia din 1965, legea fundamentală a statului, în vigoare la acea dată, prevedea, în art. 74 şi 75 pct. 14, că preşedintele Republicii Socialiste România este comandant suprem al forţelor armate şi, în această calitate, printre alte atribuţii o are şi pe aceea ca, în interesul ţării, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, să proclame, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate.

                Obligaţia de îndeplinire a ordinelor pe timpul stării de necesitate şi a alarmei de luptă[1] (care nu putea fi ordonată decît de comandantul suprem) nu poate fi eludată în nici un fel de cei aflaţi sub arme.

                În acest sens, art. 41 din Constituţie stipula: încălcarea jurămîntului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sînt pedepsite prin lege cu toată asprimea.

                În raport cu toate dispoziţiile menţionate, inculpaţii, generali în cadrul armatei române, au acţionat în conformitate cu prevederile Constituţiei ţării, ale celorlalte legi şi ale regulamentelor militare.

                Hotărîrea ca armata să intervină în evenimentele de la Timişoara a fost luată de preşedintele ţării, comandant suprem al forţelor armate, iar ordinul a fost transmis pe cale ierarhică pînă la unităţi şi formaţiuni militare.

                Inculpaţii, militari cu gradul de generali ai armatei române, erau la rîndul lor, subordonaţi comandantului suprem al forţelor armate, adică preşedintelui ţării, fiind obligaţi, prin lege, să se supună ordinelor acestuia. Nici unul din ei nu a avut prerogativele comenzii în sensul de a se da ordine în nume propriu unor subordonaţi sau eşaloane militare, în calitate de comandant direct al acestora.

                Or, potrivit art. 61 din Regulamentul Serviciului Interior, numai comandantul este investit cu puterea şi răspunderea exercitării comenzii, fiind conducător unic al activităţii militare şi comandant direct al întregului personal al acesteia.

                Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi riscurile la care se expuneau inculpaţii, în afara sancţiunilor penale şi disciplinare, în cazul refuzului direct, făţiş, de executare a propriilor atribuţii conferite prin Legea Apărării Naţionale, Regulamentele militare şi a dispoziţiilor Comandantului Suprem. Sînt de notorietate "metodele" de suprimare a vieţii fără proces, prin înscenare de accident sau sinucidere, practicate de regimul dictatorial instaurat de Nicolae Ceauşescu.

                Aşa cum precizează Ion Coman, Ceauşescu avea "urechile" sale şi ştia chiar mai bine decît ei situaţia din oraş. În acest context este de înţeles teroarea sub imperiul căreia inculpaţii au acţionat. Obligativitatea executării ordinelor dictatorului, de represiune brutală şi sîngeroasă pe de o parte şi dorinţa de a face cît mai puţin rău populaţiei civile pe de altă parte, au condus la crearea unei presiuni psihice formidabile. Ca militari erau conştienţi că statul, ca organism naţional, trebuie să-şi păstreze, chiar în situaţia de tulburări sociale majore şi schimbare a regimului politic, prerogativele administrative şi militare şi, de asemenea, că în nici o împrejurare nu pot fi abandonate instituţiile statului (unităţi economice, sociale, precum şi unităţi sau construcţii militare ori cu destinaţie specială). Asupra acestora trebuie să fie menţinut în permanenţă controlul căci, în caz contrar, există pericolul de a fi distruse ori folosite de grupuri de persoane în folosul lor sau împotriva populaţiei neprotejate de răzbunări sau fărădelegi şi pot constitui o justificare pentru intervenţie armată străină.

                Ca subordonaţi ai comandantului suprem, aveau obligaţia de a îndeplini ordinele acestuia.

                Comandantul, potrivit art. 7 alin. 2 din Regulamentul Disciplinei Militare, poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie primul care să-l respecte cu stricteţe, iar cel care-l primeşte este obligat să-l execute cu toată convingerea şi să raporteze imediat după executare. Subordonatul, se arată în continuare, îşi însuşeşte nu numai litera ordinului ci şi spiritul lui, iar cînd constată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat celui care l-a dat.

                În contextul evenimentelor şi al regimului politic dictatorial, acest lucru, aşa cum am arătat, era imposibil de realizat fără ca inculpaţii să rişte pierderea propriei vieţi.

                Concluzionînd, acţiunile inculpaţilor în cursul evenimentelor de la Timişoara au fost consecinţa respectării ordinelor impuse de comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele ţării, învestit prin Constituţie cu această prerogativă, cît şi a normelor care reglementează disciplina militară. Ei nu au acţionat cu intenţia de a ucide, ci în virtutea obligaţiei impuse de lege de a restabili ordinea şi liniştea în oraş, în contextul în care mişcarea nu se transformase în revoltă populară, ci reprezenta doar o ameninţare la adresa ordinii sociale şi a regimului politic care, deşi dictatorial, era legitim cel puţin pînă la 20/21 decembrie 1989.

 


[1] Ceauşescu a proclamat starea de necesitate la Timişoara abia în seara de 20 decembrie, adică după ce uciderea manifestanţilor fusese înfăptuită. Alarma de luptă s-a dat însă din 17 decembrie.