[Dreptul la apărător ales al inculpatului Stănculescu]

3. Conform art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie, printre altele, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 4 şi 5 din acelaşi cod, cînd asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, delegaţia acestuia încetînd la prezentarea apărătorului ales.

Conform art. 174 din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reprezentat în căile de atac.

În cauză, la primul termen fixat de instanţa de recurs, respectiv 7 februarie 2000, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a fost prezent, nefiindu-i desemnat apărător din oficiu, ca de altfel nici inculpatului CHIŢAC MIHAI (fila 63 din dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de justiţie - Completul de 9 judecători). Pentru acest motiv, cît şi datorită imposibilităţii inculpatului Chiţac Mihai de a se prezenta, cauza a fost amînată pentru 21 februarie 2000. La acest termen, apărătorul ales al inculpatului Stănculescu Victor Atanasie a depus contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, înscrisuri care atestă că fusese angajat la 20 februarie 2000.

Totodată, au fost depuse înscrisuri autentice din care rezultă că inculpatul se afla în străinătate pentru consultaţii medicale, fiind netransportabil (filele 80-82 şi 84-90 din dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie - Completul de 9 judecători).

Cererea apărătorului ales al inculpatului de amînare a judecării cauzei, pentru a avea posibilitate să pregătească apărarea, justificată de volumul mare de lucrări din dosar (34 volume) şi timpul scurt avut la dispoziţie, a fost respinsă de instanţa de recurs, care a procedat la judecarea cauzei la acelaşi termen.

În motivarea acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 723 din Codul de procedură civilă, art. 54 din Constituţia României şi art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitoare la buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale. S-a apreciat că, din atitudinea adoptată de inculpat ulterior exercitării căii de atac reiese reaua sa credinţă în folosirea dreptului la apărare. S-a considerat că inculpatul a manifestat pasivitate şi indiferenţă întrucît, deşi a avut posibilitatea studierii dosarului încă din iulie 1999, nu a formulat, în scris, motivele de recurs, aşa cum s-a angajat prin cererea de exercitare a căii de atac şi şi-a angajat apărător abia în preajma celui de-al doilea termen de judecată.

Procedînd astfel, inculpatul a folosit în mod abuziv dreptul la apărare, pentru a tergiversa soluţionarea procesului în scopul de a îndepărta stabilirea cu caracter definitiv a eventualei sale răspunderi pentru faptele ce-i sînt imputate.

Or, potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.

Aşadar, sancţiunea prevăzută de lege pentru folosirea abuzivă a acestor drepturi este răspunderea pentru pagubele pricinuite şi nu decăderea din aceste drepturi, cu atît mai mult cu cît, în cauză, este vorba la dreptul la apărare care, potrivit art. 6 din Codul de procedură penală, este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, iar nerespectarea acestuia este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărîrii, conform art. 197 alin. 2 din acelaşi cod, nulitate care nu poate fi acoperită în nici un mod.

Cum potrivit art. 171 alin. 5 din Codul de procedură penală, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales, rezultă că instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile legale privind dreptul la apărare, refuzînd inculpatului acordarea unui termen pentru studierea dosarului de către apărătorul ales şi dispunînd ca apărarea să fie asigurată de avocatul desemnat din oficiu, deşi delegaţia acestuia încetase de drept (fila 97 din dosarul instanţei de recurs).

Pe de altă parte, abuzul de drept constă în reaua-credinţă cu care titularul acestuia îl exercită. Pentru a se caracteriza exerciţiul unui drept procesual ca fiind făcut cu abuz este obligatoriu să se stabilească reaua-credinţă sau cel puţin eroarea grosieră echivalentă cu dolul. Nu poate constitui un abuz de drept procesual simpla uşurinţă sau neglijenţă în exerciţiul acestui drept.

Nu i se poate imputa inculpatului faptul că nu a înţeles să fie apărat în recurs de aceiaşi avocaţi ce i-au asigurat apărarea în faţa instanţei de fond, întrucît este dreptul său ca, nemulţumit fiind de prestaţia acestora, să-şi aleagă alt apărător.

Totodată, atitudinea sa nu poate fi caracterizată nici ca indiferenţă faţă de propriul recurs şi, cu atît mai puţin ca rea-credinţă, întrucît nu i se poate reproşa că nu aprevăzut că va fi internat în spital în străinătate, astfel încît să-şi fi angajat apărător cu multe luni înaintea termenului ce urma a fi stabilit în vederea judecării recursului.

Reaua-credinţă şi chiar neglijenţa inculpatului sînt excluse şi faţă de împrejurarea că după primul termen de judecată din 7 februarie 2000, cînd nu a fost prezent în faţa instanţei din motive obiective, nefiind desemnat şi apărat cel puţin de un avocat din oficiu, inculpatul a trimis un mesaj în facsimil încă de a doua zi, respectiv 8 februarie 2000, către Roman Gheorghe căruia îi solicită să semneze, în numele său, împuternicirea avocaţială pentru a fi reprezentat în proces, în condiţiile în care următorul termen de judecată a fost fixat la 21 februarie 2000 (fila 82 din acelaşi dosar).

Aşadar, faptul că apărătorul ales a fost angajat abia la 20 februarie 2000 nu-i este imputabil inculpatului, cum greşit a stabilit instanţa de control judiciar.

Mai mult, pentru a evita prelungirea soluţionării propriei căi de atac, inculpatul a luat măsura să fie reprezentat în proces de către apărătorul ales (fila 83 din dosarul instanţei de recurs).

Deci, în această situaţie nu mai exista posibilitatea de a solicita un nou termen pentru lipsa de apărare, neîndeplinirea procedurii de citare faţă de el ori din alte motive personale.

În atare condiţii, este neîndoielnic că inculpatului Stănculescu Victor Atanasie i-a fost nesocotit dreptul la apărare de către instanţa de recurs, încălcîndu-se astfel şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. b şi c din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, precum şi să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el.

Neprocedînd în modul arătat, instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului, ceea ce constituie cazul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 7¹ teza a II-a din Codul de procedură penală.