[Răspunderea militarilor pentru ordinele
emise de puterea politică]
4. În legătură cu atragerea
răspunderii specifice inculpaţilor, în calitate de militari, pentru executarea
ordinelor de reprimare emise de puterea politică
Şi acest aspect al apărării, care
a fost invocat şi în faţa primei instanţe, a fost examinat prin sentinţă,
ajungîndu-se la concluzia justificată că ordinunl de a se deschide focul, cu
muniţie de război, împotriva unei mulţimi de oameni paşnici lipsiţi de apărare,
neînarmaţi, nu avea suport legal, fiind chiar şi neconstituţional, legea
fundamentală de atunci neatribuind armatei o astfel de misiune.
Ca urmare, cei doi inculpaţi,
care nu erau simpli militari executanţi, care n-ar fi putut să aibe deplina
reprezentare a ilegitimităţii unui atare ordin, ci făcînd parte din structurile
superioare de comandă ale armatei, erau în măsură să aprecieze că acelui ordin
nu trebuia să i se dea curs, aşa cum de altfel au şi considerat iniţial
miniştrii de interne şi al apărării, motiv pentru care Nicolae Ceauşescu a
convocat forul suprem de partid pentru a-i destitui şi a achiesa la hotărîrea
sa de folosire a armelor de foc pentru lichidarea manifestanţilor.
Aşa fiind, prin punerea în
executare a acestui ordin, în a cărui aducere la îndeplinire s-au implicat cu
exces de zel, cei doi inculpaţi s-au făcut părtaşi la împuşcarea a sute de
oameni, din care 72 au decedat, încît justificat s-a reţinut că au acţionat în
calitate de coautori iar, pe cale de consecinţă, faptele lor au fost încadrate
în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 alin. 1 raportat
la art. 176 alin. 1 lit. b ("asupra a două sau mai multor persoane"),
cu aplicarea art. 75 lit. a şi a art. 13 din Codul penal, precum şi în
tentativă la această infracţiune.
Chiar dacă supunerea face parte,
aşa cum s-a relevat prin sentinţă, din structura disciplinei militare, ea nu
are caracter absolut, ci este limitată de rigorile impuse de legi, care conţin
norme general obligatorii, de rang evident superior ordinului, care nu poate fi
dat decît în conformitate cu legea şi în aplicarea ei.
Dar, în faţa unei decizii
politice, cum a fost aceea luată de Nicolae Ceauşescu, cu consultarea forului
suprem de partid, chiar admiţîndu-se obligativitatea de a se face uz de arme de
foc, o atare circumstanţă, evident gravă, nu impunea prin ea însăşi cooperarea
celor doi inculpaţi la emiterea şi transmiterea de către Coman Ion a ordinului
de a se trage cu muniţie de război asupra demonstranţilor, precum şi la punerea
în aplicare a acestui ordin în sensul executării focului de armă necondiţionat
şi nelimitat asupra oricărui grup de persoane, fără a se ţine seamă de
caracterul neviolent al manifestării lor sau de împrejurarea că unii nici nu
aveau vreo legătură cu cei care manifestau.
De aceea, stabilirea răspunderii
inculpaţilor, în calitate de coautori, pentru uciderea celor 72 de persoane şi
rănirea altor 253 este corectă şi nu are drept consecinţă culpabilizarea
armatei, cum nejustificat se pretinde prin motivele de casare invocate, ci
numai supunerea la rigorile legii penale, în conformitate cu principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa acestei legi, a celor care au încălcat-o grav
prin cooperarea evidentă la reprimarea cu arme de foc a populaţiei paşnice din
Timişoara.