[Apărările inculpaţilor]
III. În faţa acestor probe de
vinovăţie, inculpaţii se apără, susţinînd, în
primul rînd, că nu au făcut decît să execute ordinul dat de Comandamentul[1]
Suprem - şeful statului - de a "stăvili şi eradica fenomenul" de pe
străzile Timişoarei (vol. 3 p. 78 verso şi vol. 27 p. 415-472).
Această apărare nu este
întemeiată.
Disciplina militară impune
respectarea cu stricteţe şi executarea întocmai şi la timp a ordinelor pe care
le dau comandanţii (şefii) sau superiorii investiţi cu autoritatea gradului şi
a funcţiei pe care le au în ierarhia militară.
Specificul vieţii militare este
obligativitatea executării ordinului comandantului care, potrivit legii,
asigură unitatea de concepţie şi de execuţie a sarcinilor de serviciu, ca şi a
operaţiilor de luptă.
Executarea conştiincioasă a
ordinelor menţine echilibrul întregului mecanism al ierarhiei în armată.
Dar, chiar în legislaţia
socialistă - în vigoare, în decembrie 1989, în România - orice ordin privitor
la îndatoririle de serviciu, ca să fie executat de inferior, trebuie să aibă
conţinut şi formă legală.
Militarul care dă sau transmite
un ordin relativ la serviciu, unui inferior, trebuie să verifice, cu toată
răspunderea, legalitatea acestuia.
Regulamentele militare prevedeau
- în decembrie 1989 - aşa cum prevăd şi azi, că comandanţii poartă întreaga
răspundere a legalităţii ordinelor date sau transmise.
Comandant sau executant,
militarul este, întîi, om şi nu simplă piesă a unui angrenaj, de sine stătător,
de executat ordine.
Supunerea face parte din
structura disciplinei militare, dar ea îşi are propriile sale limite, trasate
de normele legale, la care trebuie să se refere.
Disciplina militară implică
responsabilitate şi conştiinţă: ele nu pot fi ignorate sau excluse.
De altfel, în faţa Curţii
Supreme de Justiţie, însuşi generalul Stănculescu Victor Atanasie declară
răspicat: "potrivit regulamentelor, militarii sînt datori să execute numai
ordinele ce se încadrează în spiritul legii" (vol. 3 p. 82).
În decembrie 1989, ordinul de a
se deschide foc - cu muniţie de război - împotriva unei mulţimi de oameni
paşnici, lipsiţi de apărare, neînarmaţi, nu a fost emis în baza unei legi, deci
nu avea suport legal.
Acest ordin era vădit ilegal,
criminal.
Ordinul de a se trage în
demonstranţi era şi neconstituţional, legea fundamentală a ţării neatribuindu-i
armatei astfel de misiuni.
Inculpaţii erau, deci,
îndreptăţiţi să nu dea curs acestui ordin. Puteau să nu-l pună în executare,
dar l-au pus, făcîndu-se părtaşi la crimă.
Crima rămîne crimă, chiar dacă
este săvîrşită în urma unui ordin. Executarea unui ordin criminal este ea
însăşi o crimă.
"Ordinul de folosire a
armelor de foc, dat de Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fost transmis pe filieră,
în jos" - precizează, în faţa aceleiaşi instanţe supreme, generalul
Stănculescu (vol. 3 p. 79).
Este, ca atare, evident că
inculpaţii au pus în executare un ordin criminal, pe care l-au transmis
"pe filieră, în jos", cu consecinţa împuşcării a sute de oameni
paşnici, neînarmaţi.
În al doilea rînd, inculpaţii susţin că nu au prevăzut rezultatul
"eradicării fenomenului Timişoara", rezultat pe care nu l-au dorit şi
nici nu l-au acceptat.
Şi această apărare este
nefondată.
Generali, cu înalte funcţii de
comandă, inculpaţii ştiau exact ce se întîmplă la Timişoara: fuseseră informaţi
de Direcţia de informaţii a Armatei, de Securitate şi de Partid.
Ajunşi la Timişoara, inculpaţii
s-au deplasat, întîi, la sediul inspectoratului judeţean al Ministerului de
Interne, unde s-au informat, din nou, asupra situaţiei din oraş.
Mai mult decît atît, inculpaţii
s-au deplasat, în mod repetat, în oraş, unde au văzut cu ochii lor despre ce
este vorba.
Era vorba de mulţimi de oameni
paşnici, neînarmaţi, care scandau lozinci împotriva regimului comunist şi a lui
Nicolae Ceauşescu.
Nici vorbă, deci, de vreun
"pericol extern", cum, în mod mincinos, susţinea Nicolae Ceauşescu.
El era în pericol. El şi cei din jurul lui. Se vedea cu ochiul liber că aceasta
era miza "mişcării".
Pentru a "eradica"
protestul, inculpaţii au scos pe străzi tancurile, transportoarele blindate şi
trupele, cărora le-au ordonat să tragă.
Tragedia împuşcaţilor de la
Timişoara nu se datorează unor accidente sau neînţelegeri, ci acţiunii unitare
a trupelor, dirijate din Comandamentul unic de represiune, comandament din care
au făcut parte şi inculpaţii, aşa cum le-a cerut Nicolae Ceauşescu.
Deşi cunoşteau că
"războiul" se poartă cu românii, paşnici, neînarmaţi şi nu cu
străinii, inculpaţii nu au comunicat acest lucru efectivelor implicate în
acţiunile de reprimare.
Militari de carieră, inculpaţii
nu puteau să nu prevadă consecinţele folosirii armelor de foc şi a muniţiei de
război împotriva masei de manifestanţi.
În al treilea rînd, inculpaţii susţin că nu există un raport, de la
cauză la efect, între activităţile lor - pe care le consideră periferice - şi
împuşcarea demonstranţilor.
Nici această apărare nu este
întemeiată.
Numai aparent extrinseci
represiunii, activităţile inculpaţilor au fost indispensabile realizării ei.
Caracterul indispensabil al
activităţii inculpaţilor rezultă din modul în care au pus în executare ordinul
de reprimare.
Organizarea şi dirijarea, de
către inculpaţi, a represiunii (strîngerea de informaţii, preluarea comenzii
trupelor din garnizoană, înarmarea lor cu muniţie de război şi cu grenade
lacrimogene, instruirea lor cu privire la modul în care să acţioneze, scoaterea
lor pe străzi, împreună cu tehnica de luptă, amplasarea lor în calea
demonstranţilor, măsurile de anihilare a rezistenţei protestatarilor, ordinele
date militarilor din subordine de a deschide foc, controlul executării
ordinelor) - acte indispensabile represiunii - au avut un rol determinant în
producerea rezultatelor represiunii şi s-au aflat într-o unitate indivizibilă
cu activitatea celor ce au apăsat pe trăgaci.
Activitatea celor care au apăsat
pe trăgaci s-a integrat în activitatea inculpaţilor - care au dat (transmis)
ordin să se tragă, contribuind, astfel, cu intenţie, la represiune.
În baza planului pus la punct în
comun, inculpaţii şi subordonaţii lor au desfăşurat activităţi concordante,
care au urmărit aceeaşi finalitate: înăbuşirea revoltei.
Inculpaţii au organizat şi
condus represiunea potrivit regulilor specifice acţiunilor de război, strîngînd
informaţii, fixînd, pe o hartă a oraşului, locul amplasării trupelor,
verificînd personal, pe "terenul de luptă", modul în care decurg
"operaţiunile" etc., cu deosebirea că "duşmanii" erau
români şi nu străini...
Într-un cuvînt, prin acţiuni
simultane sau succesive, identice sau diferite, dar integrate în executarea
planului de reprimare, în baza unei voinţe comune, inculpaţii au contribuit
direct la sugrumarea revoltei, asumîndu-şi consecinţele acestui asasinat în
masă.
În al patrulea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că, potrivit
Codului penal (art. 24), "autor este persoana care săvîrşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală", încît ei nu pot fi coautori
ai infracţiunii de omor deosebit de grav sau al tentativei la această
infracţiune, între activităţile lor şi împuşcarea demonstranţilor
interpunîndu-se persoanele ce au apăsat pe trăgaci.
Nefondată este şi această
apărare.
Conceptul de "săvîrşire
nemijlocită" a infracţiunii presupune o raportare a acţiunii tipice la
contextul desfăşurării ei concrete şi dinamice şi preluarea în elementul
material al infracţiunii a tuturor acelor contribuţii care se instituie ca
elemente, laturi sau părţi esenţiale şi, deci, indispensabile, ale procesului
săvîrşirii faptei.
Coautor la omor este cel ce
contribuie nemijlocit la săvîrşirea faptei, chiar dacă activitatea sa serveşte
indirect la producerea acestui rezultat. În adevăr, în caracterizarea faptelor
prin care se realizează infracţiunea, sînt considerate nemijlocite nu numai
contribuţiile creatoare care înfăptuiesc infracţiunea, ci şi acelea care
servesc la înlăturarea sau paralizarea rezistenţei, pe care o întîmpină
activităţile creatoare.
Inculpaţii au contribuit
nemijlocit la represiune, pe care au organizat-o, dirijat-o, controlat-o, pas
cu pas. În plus, inculpaţii au luat măsuri de paralizare a rezistenţei
demonstranţilor, scop în care au ordonat să fie folosite grenade cu gaze
lacrimogene, să fie scoase pe străzi tehnica grea de luptă, să fie înarmate
gărzile patriotice, să fie aduse trupe şi din alte localităţi.
Ca atare, în lanţul cauzal al
faptelor ce au avut ca rezultat împuşcarea demonstranţilor, faptele
inculpaţilor constituie acte nemijlocite de execuţie.
Chiar dacă s-ar admite că
activitatea infracţională a inculpaţilor nu a fost, prin ea însăşi, cauza unică
a împuşcării demonstranţilor, ci la aceasta au contribuit şi alţii, răspunderea
generalilor Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai nu poate fi înlăturată,
cauzele concomitente fiind cunoscute de ei, prevăzute şi asumate.
În al cincilea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că trupele au
deschis focul împotriva indivizilor care au atacat unităţi militare şi alte
obiective de interes public.
Apărarea nu este fondată.
Probele existente atestă că
împuşcaţii - manifestanţi paşnici, neînarmaţi - se aflau la Operă, la
Catedrală, în Piaţa Libertăţii, în Piaţa Timişoara 700, în Complexul
Studenţesc, în Calea Girocului, pe Calea Şagului, la Gara de Nord, pe
Bulevardul 23 August[2],
pe Calea Buziaşului şi pe Bulevardul Tinereţii, nu lîngă unităţi militare
(volumele 4-7).
Din declaraţiile martorilor din
lucrări - în număr de 182 - rezultă că manifestanţii, printre care s-au aflat
şi împuşcaţii, au fost paşnici şi neînarmaţi (volumele 1, 2, 3, 4, 5, 11, 12,
14, 16, 17, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25 şi 26).
Cei - foarte puţini şi izolaţi -
care s-au dedat la acte violente (spargerea vitrinelor unor magazine etc.) se
detaşau de masa demonstranţilor, nu aveau nici o legătură cu revolta.
Liniştirea acestor grupuri
răzleţe nu justifica scoaterea pe străzi a tehnicii grele de luptă, o asemenea desfăşurare
de forţe militare şi folosirea muniţiei de război împotriva masei de
demonstranţi.
Au fost împuşcaţi şi oameni care
nici nu au manifestat, oameni aflaţi pe trotuare, pe casa scărilor blocurilor
şi oameni aflaţi în balcoanele propriilor locuinţe.
Este evident că reprimarea
manifestanţilor a vizat intimidarea populaţiei şi nu a celor cîţiva spărgători
de vitrine, care, în mod ciudat, nici nu au fost identificaţi, cu atît mai
puţin reţinuţi, sancţionaţi.
Folosirea, ore şi zile în şir, a
muniţiei de război a depăşit cu mult limitele unei riposte şi a pus în
primejdie viaţa multor oameni.
În al şaselea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că, potrivit
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 2), puterea, legal constituită,
de atunci putea folosi armele de foc, cu consecinţe mortale, împotriva unei
răscoale (insurecţii) - ca aceea declanşată la Timişoara - mişcare care punea
în primejdie însăşi ordinea constituţională.
Această apărare nu este fondată.
Manifestaţia de la Timişoara
avea forma unei ample mişcări populare prin care se exprima, făţiş şi în
proporţii de masă, retragerea încrederii în guvern. În aceste condiţii, voinţa
celor care au reprimat mişcarea populară a devenit o voinţă criminală; ea nu
mai era expresia legitimităţii politice a unui guvern legal constituit, de a
răspunde, cu arme de foc, protestului unor adversari politici, ci exprima
hotărîrea criminală de a se opune, prin orice mijloace, mîniei dezlănţuite a
poporului, al cărui protest unanim a înlăturat orice legitimitate a guvernului,
a regimului. Era evident pentru o lume întreagă - mai puţin pentru Nicolae
Ceauşescu şi fidelii lui - că puterea, repudiată de popor, era emanaţia unei
oligarhii care îşi apăra, cu armele şi muniţia de război, propriile interese şi
nu interesele poporului.
În dosarele anterioare, în care
au fost judecate alte personalităţi responsabile ale fostului regim, pentru
implicarea în represiunea de la Timişoara - s-a decis, iar decizia aceasta a
rămas definitivă, că, prin amploarea lor, manifestările de masă din oraşul de
pe Bega au reprezentat nu simple acte de dezordine, fără caracter politic, ci
acte de revoltă în masă împotriva regimului dictatorial.
În al şaptelea rînd, inculpaţii se apără că regimul Ceauşescu -
recunoscut ca legitim în toate ţările lumii (dovadă fiind, printre altele,
vizitele reciproce şi întîlnirile personale cu şefii mai multor state) - nu
putea deveni ilegitim peste noapte, ilegitimitate care să explice şi să
justifice saltul de la răzmeriţă la răscoală populară[3].
Şi această apărare este
nefondată.
"Saltul", de la
răzmeriţă la răscoală populară, produs atunci, s-a datorat întunericului,
frigului din case, foamei, fricii, minciunii generalizate şi perpetuate,
invadării vieţii private, dictaturii poliţieneşti, domniei nomenclaturii,
colapsului economic, monismului ideologic, cinismului birocratic, pauperizării,
încarcerării societăţii înlăuntrul statului, drumului fără ţintă, credinţei
fără Dumnezeu. Sistemul social politic şi de guvernămînt nu mai avea nici o
legitimitate, motiv pentru care, peste cîteva zile, s-a prăbuşit.