[Apărările inculpaţilor]

 

                III. În faţa acestor probe de vinovăţie, inculpaţii se apără, susţinînd, în primul rînd, că nu au făcut decît să execute ordinul dat de Comandamentul[1] Suprem - şeful statului - de a "stăvili şi eradica fenomenul" de pe străzile Timişoarei (vol. 3 p. 78 verso şi vol. 27 p. 415-472).

                Această apărare nu este întemeiată.

                Disciplina militară impune respectarea cu stricteţe şi executarea întocmai şi la timp a ordinelor pe care le dau comandanţii (şefii) sau superiorii investiţi cu autoritatea gradului şi a funcţiei pe care le au în ierarhia militară.

                Specificul vieţii militare este obligativitatea executării ordinului comandantului care, potrivit legii, asigură unitatea de concepţie şi de execuţie a sarcinilor de serviciu, ca şi a operaţiilor de luptă.

                Executarea conştiincioasă a ordinelor menţine echilibrul întregului mecanism al ierarhiei în armată.

                Dar, chiar în legislaţia socialistă - în vigoare, în decembrie 1989, în România - orice ordin privitor la îndatoririle de serviciu, ca să fie executat de inferior, trebuie să aibă conţinut şi formă legală.

                Militarul care dă sau transmite un ordin relativ la serviciu, unui inferior, trebuie să verifice, cu toată răspunderea, legalitatea acestuia.

                Regulamentele militare prevedeau - în decembrie 1989 - aşa cum prevăd şi azi, că comandanţii poartă întreaga răspundere a legalităţii ordinelor date sau transmise.

                Comandant sau executant, militarul este, întîi, om şi nu simplă piesă a unui angrenaj, de sine stătător, de executat ordine.

                Supunerea face parte din structura disciplinei militare, dar ea îşi are propriile sale limite, trasate de normele legale, la care trebuie să se refere.

                Disciplina militară implică responsabilitate şi conştiinţă: ele nu pot fi ignorate sau excluse.

                De altfel, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, însuşi generalul Stănculescu Victor Atanasie declară răspicat: "potrivit regulamentelor, militarii sînt datori să execute numai ordinele ce se încadrează în spiritul legii" (vol. 3 p. 82).

                În decembrie 1989, ordinul de a se deschide foc - cu muniţie de război - împotriva unei mulţimi de oameni paşnici, lipsiţi de apărare, neînarmaţi, nu a fost emis în baza unei legi, deci nu avea suport legal.

                Acest ordin era vădit ilegal, criminal.

                Ordinul de a se trage în demonstranţi era şi neconstituţional, legea fundamentală a ţării neatribuindu-i armatei astfel de misiuni.

                Inculpaţii erau, deci, îndreptăţiţi să nu dea curs acestui ordin. Puteau să nu-l pună în executare, dar l-au pus, făcîndu-se părtaşi la crimă.

                Crima rămîne crimă, chiar dacă este săvîrşită în urma unui ordin. Executarea unui ordin criminal este ea însăşi o crimă.

                "Ordinul de folosire a armelor de foc, dat de Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fost transmis pe filieră, în jos" - precizează, în faţa aceleiaşi instanţe supreme, generalul Stănculescu (vol. 3 p. 79).

                Este, ca atare, evident că inculpaţii au pus în executare un ordin criminal, pe care l-au transmis "pe filieră, în jos", cu consecinţa împuşcării a sute de oameni paşnici, neînarmaţi.

 

                În al doilea rînd, inculpaţii susţin că nu au prevăzut rezultatul "eradicării fenomenului Timişoara", rezultat pe care nu l-au dorit şi nici nu l-au acceptat.

                Şi această apărare este nefondată.

                Generali, cu înalte funcţii de comandă, inculpaţii ştiau exact ce se întîmplă la Timişoara: fuseseră informaţi de Direcţia de informaţii a Armatei, de Securitate şi de Partid.

                Ajunşi la Timişoara, inculpaţii s-au deplasat, întîi, la sediul inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne, unde s-au informat, din nou, asupra situaţiei din oraş.

                Mai mult decît atît, inculpaţii s-au deplasat, în mod repetat, în oraş, unde au văzut cu ochii lor despre ce este vorba.

                Era vorba de mulţimi de oameni paşnici, neînarmaţi, care scandau lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Nicolae Ceauşescu.

                Nici vorbă, deci, de vreun "pericol extern", cum, în mod mincinos, susţinea Nicolae Ceauşescu. El era în pericol. El şi cei din jurul lui. Se vedea cu ochiul liber că aceasta era miza "mişcării".

                Pentru a "eradica" protestul, inculpaţii au scos pe străzi tancurile, transportoarele blindate şi trupele, cărora le-au ordonat să tragă.

                Tragedia împuşcaţilor de la Timişoara nu se datorează unor accidente sau neînţelegeri, ci acţiunii unitare a trupelor, dirijate din Comandamentul unic de represiune, comandament din care au făcut parte şi inculpaţii, aşa cum le-a cerut Nicolae Ceauşescu.

                Deşi cunoşteau că "războiul" se poartă cu românii, paşnici, neînarmaţi şi nu cu străinii, inculpaţii nu au comunicat acest lucru efectivelor implicate în acţiunile de reprimare.

                Militari de carieră, inculpaţii nu puteau să nu prevadă consecinţele folosirii armelor de foc şi a muniţiei de război împotriva masei de manifestanţi.

 

                În al treilea rînd, inculpaţii susţin că nu există un raport, de la cauză la efect, între activităţile lor - pe care le consideră periferice - şi împuşcarea demonstranţilor.

                Nici această apărare nu este întemeiată.

                Numai aparent extrinseci represiunii, activităţile inculpaţilor au fost indispensabile realizării ei.

                Caracterul indispensabil al activităţii inculpaţilor rezultă din modul în care au pus în executare ordinul de reprimare.

                Organizarea şi dirijarea, de către inculpaţi, a represiunii (strîngerea de informaţii, preluarea comenzii trupelor din garnizoană, înarmarea lor cu muniţie de război şi cu grenade lacrimogene, instruirea lor cu privire la modul în care să acţioneze, scoaterea lor pe străzi, împreună cu tehnica de luptă, amplasarea lor în calea demonstranţilor, măsurile de anihilare a rezistenţei protestatarilor, ordinele date militarilor din subordine de a deschide foc, controlul executării ordinelor) - acte indispensabile represiunii - au avut un rol determinant în producerea rezultatelor represiunii şi s-au aflat într-o unitate indivizibilă cu activitatea celor ce au apăsat pe trăgaci.

                Activitatea celor care au apăsat pe trăgaci s-a integrat în activitatea inculpaţilor - care au dat (transmis) ordin să se tragă, contribuind, astfel, cu intenţie, la represiune.

                În baza planului pus la punct în comun, inculpaţii şi subordonaţii lor au desfăşurat activităţi concordante, care au urmărit aceeaşi finalitate: înăbuşirea revoltei.

                Inculpaţii au organizat şi condus represiunea potrivit regulilor specifice acţiunilor de război, strîngînd informaţii, fixînd, pe o hartă a oraşului, locul amplasării trupelor, verificînd personal, pe "terenul de luptă", modul în care decurg "operaţiunile" etc., cu deosebirea că "duşmanii" erau români şi nu străini...

                Într-un cuvînt, prin acţiuni simultane sau succesive, identice sau diferite, dar integrate în executarea planului de reprimare, în baza unei voinţe comune, inculpaţii au contribuit direct la sugrumarea revoltei, asumîndu-şi consecinţele acestui asasinat în masă.

 

                În al patrulea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că, potrivit Codului penal (art. 24), "autor este persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală", încît ei nu pot fi coautori ai infracţiunii de omor deosebit de grav sau al tentativei la această infracţiune, între activităţile lor şi împuşcarea demonstranţilor interpunîndu-se persoanele ce au apăsat pe trăgaci.

                Nefondată este şi această apărare.

                Conceptul de "săvîrşire nemijlocită" a infracţiunii presupune o raportare a acţiunii tipice la contextul desfăşurării ei concrete şi dinamice şi preluarea în elementul material al infracţiunii a tuturor acelor contribuţii care se instituie ca elemente, laturi sau părţi esenţiale şi, deci, indispensabile, ale procesului săvîrşirii faptei.

                Coautor la omor este cel ce contribuie nemijlocit la săvîrşirea faptei, chiar dacă activitatea sa serveşte indirect la producerea acestui rezultat. În adevăr, în caracterizarea faptelor prin care se realizează infracţiunea, sînt considerate nemijlocite nu numai contribuţiile creatoare care înfăptuiesc infracţiunea, ci şi acelea care servesc la înlăturarea sau paralizarea rezistenţei, pe care o întîmpină activităţile creatoare.

                Inculpaţii au contribuit nemijlocit la represiune, pe care au organizat-o, dirijat-o, controlat-o, pas cu pas. În plus, inculpaţii au luat măsuri de paralizare a rezistenţei demonstranţilor, scop în care au ordonat să fie folosite grenade cu gaze lacrimogene, să fie scoase pe străzi tehnica grea de luptă, să fie înarmate gărzile patriotice, să fie aduse trupe şi din alte localităţi.

                Ca atare, în lanţul cauzal al faptelor ce au avut ca rezultat împuşcarea demonstranţilor, faptele inculpaţilor constituie acte nemijlocite de execuţie.

                Chiar dacă s-ar admite că activitatea infracţională a inculpaţilor nu a fost, prin ea însăşi, cauza unică a împuşcării demonstranţilor, ci la aceasta au contribuit şi alţii, răspunderea generalilor Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai nu poate fi înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de ei, prevăzute şi asumate.

 

                În al cincilea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că trupele au deschis focul împotriva indivizilor care au atacat unităţi militare şi alte obiective de interes public.

                Apărarea nu este fondată.

                Probele existente atestă că împuşcaţii - manifestanţi paşnici, neînarmaţi - se aflau la Operă, la Catedrală, în Piaţa Libertăţii, în Piaţa Timişoara 700, în Complexul Studenţesc, în Calea Girocului, pe Calea Şagului, la Gara de Nord, pe Bulevardul 23 August[2], pe Calea Buziaşului şi pe Bulevardul Tinereţii, nu lîngă unităţi militare (volumele 4-7).

                Din declaraţiile martorilor din lucrări - în număr de 182 - rezultă că manifestanţii, printre care s-au aflat şi împuşcaţii, au fost paşnici şi neînarmaţi (volumele 1, 2, 3, 4, 5, 11, 12, 14, 16, 17, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25 şi 26).

                Cei - foarte puţini şi izolaţi - care s-au dedat la acte violente (spargerea vitrinelor unor magazine etc.) se detaşau de masa demonstranţilor, nu aveau nici o legătură cu revolta.

                Liniştirea acestor grupuri răzleţe nu justifica scoaterea pe străzi a tehnicii grele de luptă, o asemenea desfăşurare de forţe militare şi folosirea muniţiei de război împotriva masei de demonstranţi.

                Au fost împuşcaţi şi oameni care nici nu au manifestat, oameni aflaţi pe trotuare, pe casa scărilor blocurilor şi oameni aflaţi în balcoanele propriilor locuinţe.

                Este evident că reprimarea manifestanţilor a vizat intimidarea populaţiei şi nu a celor cîţiva spărgători de vitrine, care, în mod ciudat, nici nu au fost identificaţi, cu atît mai puţin reţinuţi, sancţionaţi.

                Folosirea, ore şi zile în şir, a muniţiei de război a depăşit cu mult limitele unei riposte şi a pus în primejdie viaţa multor oameni.

 

                În al şaselea rînd, inculpaţii se apără, susţinînd că, potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 2), puterea, legal constituită, de atunci putea folosi armele de foc, cu consecinţe mortale, împotriva unei răscoale (insurecţii) - ca aceea declanşată la Timişoara - mişcare care punea în primejdie însăşi ordinea constituţională.

                Această apărare nu este fondată.

                Manifestaţia de la Timişoara avea forma unei ample mişcări populare prin care se exprima, făţiş şi în proporţii de masă, retragerea încrederii în guvern. În aceste condiţii, voinţa celor care au reprimat mişcarea populară a devenit o voinţă criminală; ea nu mai era expresia legitimităţii politice a unui guvern legal constituit, de a răspunde, cu arme de foc, protestului unor adversari politici, ci exprima hotărîrea criminală de a se opune, prin orice mijloace, mîniei dezlănţuite a poporului, al cărui protest unanim a înlăturat orice legitimitate a guvernului, a regimului. Era evident pentru o lume întreagă - mai puţin pentru Nicolae Ceauşescu şi fidelii lui - că puterea, repudiată de popor, era emanaţia unei oligarhii care îşi apăra, cu armele şi muniţia de război, propriile interese şi nu interesele poporului.

                În dosarele anterioare, în care au fost judecate alte personalităţi responsabile ale fostului regim, pentru implicarea în represiunea de la Timişoara - s-a decis, iar decizia aceasta a rămas definitivă, că, prin amploarea lor, manifestările de masă din oraşul de pe Bega au reprezentat nu simple acte de dezordine, fără caracter politic, ci acte de revoltă în masă împotriva regimului dictatorial.

 

                În al şaptelea rînd, inculpaţii se apără că regimul Ceauşescu - recunoscut ca legitim în toate ţările lumii (dovadă fiind, printre altele, vizitele reciproce şi întîlnirile personale cu şefii mai multor state) - nu putea deveni ilegitim peste noapte, ilegitimitate care să explice şi să justifice saltul de la răzmeriţă la răscoală populară[3].

                Şi această apărare este nefondată.

                "Saltul", de la răzmeriţă la răscoală populară, produs atunci, s-a datorat întunericului, frigului din case, foamei, fricii, minciunii generalizate şi perpetuate, invadării vieţii private, dictaturii poliţieneşti, domniei nomenclaturii, colapsului economic, monismului ideologic, cinismului birocratic, pauperizării, încarcerării societăţii înlăuntrul statului, drumului fără ţintă, credinţei fără Dumnezeu. Sistemul social politic şi de guvernămînt nu mai avea nici o legitimitate, motiv pentru care, peste cîteva zile, s-a prăbuşit.

 



[1] Comandantul.

[2] acum Bulevardul Revoluţiei.

[3] odată ce sentinţa explică ilegalitatea ordinelor de reprimare a revoluţiei conform chiar legislaţiei în vigoare în 1989 ("în primul rînd"), întreaga discuţie privitoare la legitimitatea regimului comunist este irelevantă.