Seceta şi foametea

 

          Liceul din Pomârla, conform testamentului lui Başotă, avea peste o sută de hectare de pământ, pe care-l lucra cu oameni din sat şi uneori şi cu elevi, în perioade de vârf ale muncilor agricole. Eu împreună cu alţi elevi refugiaţi din plasa Herţa lucram vara în timpul vacanţei pe moşia liceului, pentru masa şi cazarea pe care o primeam, liceul fiind pentru noi a doua casă părintească. Mama lucra cum putea prin satul Cristineşti, unde se stabilise, dar abia se întreţinea pe ea cu mâncare şi lemne de foc. Erau printre noi copii refugiaţi, mulţi fără ambii părinţi, care erau fie deportaţi în 1940, fie nerepatriaţi în România.

          Un om faţă de care mă simt  mult îndatorat este agronomul liceului, care se ocupa cu administrarea moşiei şi care ne-a ajutat foarte mult, menajându-ne pe noi copiii, asemenea unui părinte. Era originar din Ardeal, un om corect şi foarte bun român. Se numea V. Saplonţai.

          Anul şcolar 1945-46 şi următorul i-am petrecut într-o cumplită sărăcie şi foame. Eram acum elev în clasa a VI-a de liceu, când aveam nevoie de o haină şi de un ban de buzunar. Era greu şi pentru elevii care aveau părinţi şi care erau la casele lor, dar pentru mine era şi mai greu. Nu participam la întâlniri de tineret fiind complexat de situaţia materială şi de lipsa îmbrăcămintei. Aveam o haină şi o pereche de pantaloni de-ai fratelui meu, care rămăsese în Rusia la Onega, atunci când mama a fost repatriată în România, dar pe care le îmbrăcam foarte rar, ca să nu le uzez, fiindcă vedeam neputinţa mamei de a-mi procura alte haine.

          În timpul secetei şi al foametei, Crucea Roşie din Dorohoi a trimis şi liceului din Pomârla nişte haine militare suedeze uzate, sub formă de ajutor, de care am beneficiat şi eu şi pe care le-am purtat aşa cum erau, neavând bani să le modific pe măsura mea la un croitor.

          La venirea peste graniţă mama adusese cu ea nişte covoare şi nişte pânzeturi, pe care le-a vândut în timpul foametei pe câteva kilograme de mălai din care făcea câte un terci, în loc de mămăligă. Noi, elevii de la internat, în iarna 1946-47, în toiul foametei, primeam mâncare de gogonele murate fierte. Deşi liceul avea pământ, recolta a fost extrem de slabă. Până la Crăciunul anului 1946 mai vedeam prin ciorba de murături câte un cartof, dar de la Crăciun până la Paşti numai gogonele murate, tăiate bucăţi şi fierte cu apă; şi acelea dacă ar fi fost de ajuns, încă ar fi fost bine. Dimineaţa ni se servea o lingură de magiun şi o felie de mămăligă.

          În vacanţa de Paşti a anului 1947, când eram elev în clasa a VII-a, am fost invitat de un coleg de liceu, Cuzub Ion, din Ştiubieni, să petrec vacanţa la el acasă. Am acceptat bucurându-mă de invitaţie. Părinţii lui erau oameni înstăriţi şi, pentru două săptămâni, am uitat de mizeria în care trăiam. Spre casa lui am plecat cu trenul, dar ne-am înapoiat la Pomârla cu căruţa, fiindcă el îşi aducea bagaje şi alimente pentru gazda unde stătea. Atunci am văzut sate întregi părăsite, cu geamurile bătute cu două scânduri în cruce şi cu buruienile cât gardul. Erau casele celor plecaţi în căutare de hrană prin Oltenia şi Ardeal. Ei formau “trenurile  foamei” în care urcau cu câte un sac sau doi nădăjduind să-i aducă plini cu mălai.

          Era o atmosferă de puternică deprimare. Începuseră să circule tot felul de zvonuri, că Moldova se va transforma într-un pustiu şi că nu va mai fi niciodată cum a fost. Atât era seceta de mare şi foametea de înspăimântătoare.

          Pe de altă parte, ziarele anunţau despre ajutoarele trimise de Uniunea Sovietică, dar nu se sufla o vorbă despre faptul că în România se crăpa de foame. Circulau şi glumele că “noi le dădeam grâul şi ei ne luau petrolul” sau gluma cu cetăţeanul care şi-a uitat haina într-un vagon cu grâu sau porumb, la Galaţi sau Iaşi, iar când s-a dus omul a doua zi în gară să-şi caute haina în vagonul respectiv, i s-a spus de către ceferişti: “Ce vorbeşti omule? Cum să fie haina dumitale în vagon, că doar vagonul a venit aseară din URSS cu ajutoare pentru înfometaţii din Moldova”, dar la deschiderea vagonului s-a văzut că încărcătorul, adică omul nostru care-şi uitase haina, nu minţea.

          O fi anecdotă, dar aşa cum i-am cunoscut pe ruşi de atunci şi până azi, ca şi pe comunişti, eu cred că povestea a pornit de la un dureros şi sinistru adevăr.

          În legătură cu seceta din anul 1947 reţin o scenă emoţionantă. Deşi iarna 1946-47 a fost mai bogată în zăpadă, seceta a continuat în primăvara şi vara acelui an până târziu. După ce că lumea însămânţase puţin, neavând grâu şi porumb de sămânţă din cauză că-l consumase pentru hrană, porumbul nu mai încolţea din cauza că seceta se prelungea. În fine, pe la jumătatea lunii iunie au început să apară nori şi s-a auzit tunând în depărtare. Am memorat cu precizie ziua de 17 iunie fiindcă era şi preziua mea de naştere şi deoarece în timp ce noi eram la cursuri în clasă, au apărut la orizont câţiva nori groşi de ploaie şi a început să tune şi să fulgere. Dar ploaia ne-a ocolit trecând pe alături de sat şi noi ne uitam cum plouă spre Dorohoi, iar atât profesorii cât şi elevii eram întristaţi şi aproape disperaţi. Norii s-au îndepărtat, cerul a început să se însenineze, dar peste o oră a venit alt val de nori, care de data asta a adus o ploaie torenţială. Minunea asta se petrecea după orele 11 dimineaţa. Când a început ploaia şi profesorul şi noi elevii am uitat de învăţătură. Priveam cu toţii cum ploua afară. În pauză am ieşit toată şcoala afară să simţim plăcerea ploii pe care o aşteptam de doi ani. În ziua aceea nu s-a mai învăţat carte. Era o zi de sărbătoare. După aceea ploile s-au normalizat şi mulţi oameni au arat din nou pentru a semăna porumb, fiindcă cel semănat în primăvară nu încolţise. Lumea devenea mai comunicativă şi mai plină de speranţă. Amintesc că în primăvara lui ’47 prin toate satele s-au făcut rugăciuni pe câmp cu preoţii şi poporul. O rugăciune asemănătoare a fost făcută şi în Pomârla unde au participat oamenii din sat, profesorii şi toţi elevii liceului. Ateismul comunist încă nu-şi făcuse apariţia.

          Sfârşitul de an şcolar al clasei a VII-a a avut loc în timpul când foamea şi mizeria erau la apogeu. Pe la începutul lunii iulie, când şcoala nu mai funcţiona, elevii fiind în vacanţă şi singurii elevi fiind noi cei refugiaţi care lucram pe moşia liceului, gestionarul cu alimentele a spus că nu mai are nici un gram de făină pentru a face mâncare oamenilor. Atunci agronomul a trimis câţiva oameni cu coasele, care au cosit o postată de grâu ce nu era bine copt încă, l-au treierat şi din făină a făcut mămăligă. Asta se întâmpla pe la orele 4 după amiază. Atunci am mâncat prima dată mămăligă făcută din făină de grâu. La facerea mămăligii priveam toţi cu nerăbdare şi curiozitate şi oamenii de serviciu şi elevii, fiindcă nici bucătarul nu ştia să facă o mămăligă din făină de grâu. Toţi îşi dădeau cu părerea, dar nici unul nu era expert. Din cauză că s-a făcut o pastă omogenă şi se umfla repede, peste jumătate din cazanul cu mămăligă s-a vărsat în foc. Trebuia fiartă la foc slab şi turnat câte puţină făină, tocmai când noi toţi nu mai aveam răbdare de foame.