Colonia Grădina

Lagărul de muncă forţată Grădina, numit în jargon comunist Colonia de muncă Grădina, era situat în Balta Brăilei, teritoriu cuprins între Dunărea veche şi braţul care se desprinde din ea şi o reîntâlneşte în apropiere de localitatea Giurgeni. Lagărul Grădina se afla foarte aproape de malul Dunării şi era format din câteva barăci de pământ în care erau cazaţi noii deţinuţi. Munca deţinuţilor consta în construirea digului ce înconjura de jur împrejur terenul cuprins între cele două cursuri de apă.

Toţi cei veniţi din Aiud am fost organizaţi în două brigăzi, cunoscute sub numele de brigăzile legionare, separate de vechii locatari ai lagărului. Nu mai ţin minte cine a fost prim-brigadierul. Munca se făcea cu roaba, cazmaua şi lopata. Transportul se făcea la o distanţă de cca. 50 de metri. În primele zile de muncă în lagăr, pentru noi cei veniţi din închisoare, oameni nemângâiaţi de razele soarelui, adaptarea a fost anevoioasă. Cei dintre noi, care în dorinţa lor de a se bronza şi lucra la roabă fără cămaşă, au început să capete băşici pe piele, care se transformau în răni. Trecerea de la un regim alimentar total lipsit de grăsimi şi foarte sărac, la un regim mai bogat în grăsimi şi cu mai multă mâncare, ne-a îmbolnăvit de diaree. Era un spectacol de râsul lumii, când dimineaţa brigadierii nu reuşeau să adune toţi oamenii pentru număr, din cauza closetului din mijlocul lagărului, care se afla pe un loc mai înalt şi căruia îi spuneam în derâdere “Acropole”. Acesta nu făcea faţă cerinţelor, mai bine zis, în termeni economici, “oferta” noastră depăşea “cererea” pieţei. După fluierăturile şi înjurăturile miliţienilor reuşeam să ne adunăm cu pantalonii în mână, încheindu-ne curelele şi să completăm efectivul brigăzilor pentru a fi numărate. Seara, când reveneam de la lucru, fiecare brigadă venea cu câte un snop de mentă, culeasă de pe câmpul unde lucram, pentru a fi dată la bucătărie să se facă ceai şi să ne vindecăm de diaree. După aproape două săptămâni lucrurile au început să se normalizeze şi numărul celor bolnavi s-a redus. Rămâneau numai cei cronici de care lagărul nu ducea lipsă.

Pe lângă construirea digului mai făceam şi munci agricole cum ar fi prăşitul porumbului sau al florii soarelui. Şi muncile agricole ca şi munca de la dig nu erau de preferat una în locul alteia atâta vreme cât miliţianul ne silea din urmă ca pe robi. Era în aşa fel gândită detenţia sub regimul comunist, ca atunci când eram în celulă să ne dorim munca şi când eram la muncă să dorim celula.

La sfârşitul lunii august – începutul lui septembrie, ofiţerul de serviciu a făcut o listă de meseriaşi şi eu n-am pierdut ocazia de a mă trece pe listă ca dulgher şi peste o săptămână am fost duşi la Salcia, unde se solicitau meseriaşi pentru construcţiile ce le aveau de făcut. La plecarea din Grădina, Curpănaru, cu care eram în aceeaşi brigadă şi vecin de pat, mi-a dat vreo 15-20 de ţigări (pe atunci fumam) fiindcă el primise pachet de-acasă cu câteva zile mai devreme.

Ţin minte că de la Grădina la Salcia toţi cei cca. 15 aşa-zişi meseriaşi am mers pe jos escortaţi de doi miliţieni. Fiindcă eu aveam încălţăminte luată de la magazia lagărului, pe care n-au vrut s-o transfere odată cu mine la Salcia, am mers desculţ. Din cele două brigăzi venite de la Aiud la Grădina, am fost trimişi la Salcia numai eu şi un ţăran din Bucovina.