Bajenie si surghiun

Procesul

Pe data de 10 sau 12 martie 1959, mai mulţi deţinuţi din unele camere, printre care şi eu, am fost urcaţi într-o dubă, cu ochelarii de cârpă pe ochi, cu uşa dintre deţinuţi şi gardieni deschisă, ca să putem fi supravegheaţi de securiştii care ne escortau. am fost transportat la Tribunalul Militar de pe Negru Vodă. Aici, toţi cei 7 sau 8 acuzaţi din lot am fost băgaţi într-o anticameră, dar supravegheaţi permanent de doi securişti care ne-au atras atenţia că nu avem voie să vorbim sau să ne facem semne. Odată completul de judecată instalat, au început să facă apelul. Grefierul striga numele în ordinea în care era format lotul de judecată, la intervale scurte de timp, în care se confruntau datele din dosar ale fiecăruia. Ordinea a fost următoarea: Papanace Carol, Bogdan Traian – preot din Bihor, Iacob Pintilie, Bălan Iulian, Căliman Dumitru, Mureşan Ion şi Cucoli Ion. Am fost surprins că din lotul de judecată eu ocupam locul trei, de unde am tras concluzia că voi primi o condamnare mare. Voi relata cu modestele mele posibilităţi de rememorare cum se făcea un proces politic, la un tribunal militar sub regim comunist, aşa cum l-am trăit eu.

Îndată ce am fost strigat de grefier şi apoi de securistul de la uşa sălii de judecată, securistul care mă păzea m-a prins de gulerul mantalei vărgate, m-a condus către uşă (eu având ochelarii de cârpă la ochi) şi cu mâna stângă mi-a luat ochelarii de pe ochi, iar cu dreapta m-a îmbrâncit atât de tare încât era să cad în patru labe pe duşumeaua sălii şi cădeam sigur, dacă n-aş fi fost oprit de securistul din sală care supraveghea boxa acuzaţilor, în care m-a dirijat să intru şi să iau loc. Dacă nu mă oprea securistul din îmbrânceala primită, ajungeam printre civilii şi avocaţii din sală. Primul gest pe care l-am făcut a fost să mă frec la ochi din cauza luminii puternice care pătrundea în sală prin geamurile mari şi a contrastului faţă de întunericul în care eram ţinut de câteva ore. Mi s-au pus întrebările de verificare a datelor: numele, prenumele, numele părinţilor, data şi locul naşterii etc. După mine au fost strigaţi restul, îndeplinind aceleaşi formalităţi. Mi-am aruncat privirea prin sală să văd din cine era format “publicul civil” care asista la desfăşurarea procesului. N-am recunoscut decât două persoane: securistul Bruda îmbrăcat civil, cel care mă arestase, şi încă un securist tot civil, pe care l-am văzut de câteva ori intrând în biroul lui Vintilă Romeo când mă ancheta şi cu care schimba câteva vorbe pe şoptite. Se mai aflau în sală avocaţii care ne apărau şi care erau numiţi din oficiu precum şi 2 sau 3 femei care erau surorile lui Papanace. Vintilă Romeo nu era în sală deoarece probabil că era suprasolicitat cu ancheta DO-iştilor. La tribuna instanţei se aflau cei patru magistraţi în uniformă militară, cei trei judecători şi procurorul, precum şi grefierul împreună cu dactilografa.

S-a dat citire actului de acuzare de către grefier care a început aşa: “După înfrângerea Germaniei naziste, după cel de-al doilea război mondial, elemente duşmănoase şi reacţionare au încercat să submineze regimul de democraţie populară din ţara noastră…”

Procurorul l-a oprit pe grefier spunându-i: “Nu citi de la început. Ia-o de la Papanace.” Şi grefierul a continuat (reproduc în rezumat): “Papanace Carol, legionar notoriu, provenind dintr-o familie veche legionară şi care a militat în întregime pentru această idee dând concursul guvernării din 1940. Fixându-i-se domiciliu obligatoriu în comuna Pelican, raionul Călăraşi, a căutat să se înconjoare de elemente legionare cu care avea întâlniri regulate în locuinţele unora din ei, purtând discuţii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, unde au cântat cântece legionare, bla, bla, bla!”

“Bogdan Traian, legionar cu trecut îndelungat în ML, a dus o activitate susţinută alături de Papanace C., pentru a menţine legătura cu cei ieşiţi din închisori. A luat parte la întâlnirile legionare din satul Pelican, bla, bla, bla!”

“Iacob Pintilie, având o condamnare politică anterioară pentru fapte asemănătoare, activând în Frăţiile de Cruce, a fost agentul de legătură dintre cele două comune Olaru şi Pelican. A lucrat în aceeaşi echipă pe şantier cu Papanace Carol şi Căliman Dumitru.”

Au urmat toţi ceilalţi, în ordinea menţionată anterior, cu aceeaşi placă.

Cazul lui Cucoli era puţin diferit de-al nostru. Acesta era un cioban macedonean, care lucra în Balta Ialomiţei. Nu avea domiciliu obligatoriu, dar fiind macedo-român se întâlnea deseori cu Papanace şi stăteau de vorbă. Şi după cum am aflat pe parcursul detenţiei din cele povestite de Papanace care era intens urmărit de securitatea din Călăraşi, la stâna unde lucra Cucoli s-a fixat un aparat ce înregistra convorbirile dintre cei doi, convorbiri din care n-a reieşit că cei doi iubeau PCR-ul. Papanace a fost bătut cumplit, pentru faptul că i se reproduceau de către anchetator convorbirile avute cu Cucoli şi el nu recunoştea fiind convins că aceste lucruri erau cunoscute numai de ei doi. Până la urmă a recunoscut crezând că tot ce i se impută a fost declarat de Cucoli. După detenţie, Papanace a aflat de la Cucoli că tot ce vorbiseră era înregistrat de securitate cu acel aparat. Cucoli avea un frate legionar, arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică şi care trecuse prin închisoarea Piteşti. Probabil că securitatea urmărea să vadă dacă Papanace ţinea legătura cu fratele lui din Occident.

În încheierea actului de acuzare se spuneau cam următoarele: “Aceste elemente trădătoare de ţară, puse în slujba imperialismului, sunt chemate azi să răspundă şi să dea socoteală în faţa justiţiei populare pentru faptele lor mârşave, pentru care trebuie să fie pedepsiţi cât mai aspru, pentru a nu se opune marşului clasei muncitoare spre construirea socialismului.”

A urmat interogatoriul. Ne-au scos pe toţi afară din sala de judecată şi băgaţi în acea mică anticameră, afară de Papanace Carol cu care începea interogatoriul şi apoi eram chemaţi fiecare pe rând şi interogaţi, astfel încât să nu auzim cele declarate de cel dinainte. În anticameră, de data aceasta am fost băgaţi fără ochelari, dar securistul ne supraveghea cu maximum de vigilenţă pentru a nu gesticula sau vorbi. Aşezaţi pe cele două bănci m-am nimerit faţă-n faţă cu Bălan Iulian cu care stătusem doi ani în aceeaşi casă în comuna Olaru. Am încercat să-i fac un semn lui Bălan, mişcând degetul arătător în dreapta şi în stânga în plan orizontal în semn de negaţie, pentru a-i sugera că n-am declarat nimic despre el. Securistul mi-a observat gestul ţipând la mine: “Ce mă, nu ţi-i bine? Cui faci semne acolo?” “Nu fac nici un semn nimănui.” “Mai şi minţi? Cui ai făcut semne cu degetul?” “N-am făcut nimănui nici un semn. Poate din cauza aşteptării sau a încordării am mişcat din deget.” “Vezi că te scot afară şi n-ai să ştii cum te cheamă.” Am scăpat numai cu-atât.

Când mi-a venit rândul la interogatoriu, am repetat cele spuse la anchetă, arătând că şederea mea în comuna Olaru n-a depins de mine, că n-am purtat nici un fel de discuţii cu caracter politic, nici acasă, nici în echipa de lucru, iar prietenia mea cu Papanace se datora vârstei noastre apropiate şi tinere, iar singurele noastre preocupări în afară de muncă erau cele de ordin tineresc, ca distracţii, filme, şah, literatură etc. Toţi cei care au urmat s-au menţinut pe poziţia de negare a oricărei activităţi contrarevoluţionare sau legionare, sau a purtării de discuţii duşmănoase. În declaraţiile acuzaţilor a fost totuşi o excepţie. Muncitorul Mureşan, de origine de pe lângă Tg. Mureş, a recunoscut la interogatoriu că cei câţiva deţinuţi din satul Pelican s-au adunat de câteva ori în casa unora dintre ei şi au criticat partidul că nu-şi respectă nici legile lui, prelungind închisoarea, dând pedepse administrative şi pe care le prelungeşte şi pe acelea fixând domiciliu obligatoriu. De asemenea, a recunoscut că o dată s-au cântat cântece legionare. Completul de judecată a zâmbit cu satisfacţie, având un argument în favoarea lui. Mai târziu, pe parcursul detenţiei, am aflat că cele declarate de Mureşan erau fapte reale. Securiştii l-au îmbrobodit pe Mureşan că el va scăpa necondamnat dacă recunoaşte că ceilalţi au purtat discuţii duşmănoase şi că au cântat şi un cântec legionar. Anchetatorii l-au intoxicat pe Mureşan cu argumentul că, el fiind muncitor, a fost indus în eroare de ceilalţi care sunt duşmani înrăiţi ai socialismului. Mureşan n-a înţeles un singur lucru, că toţi deţinuţii gândeau la fel şi discutau la fel, dar nu recunoşteau aceste discuţii în faţa anchetatorilor care ne pregăteau drumul spre închisoare.

Când am fost întrebat pentru ce am mai fost condamnat, am răspuns că pentru activitate în FDC, la care un magistrat mi-a replicat: “Deci tot activitate legionară.” “Da” am răspuns eu, iar el i-a spus grefierului: “Luaţi act de răspuns şi consemnaţi.”

După terminarea interogatoriului, din aşa-zisa asistenţă a sălii s-au desprins un număr de 7 bărbaţi şi au venit câte unul la fiecare din cei din boxă să ne întrebe ce argumente avem în plus faţă de cele expuse la interogatoriu. Erau avocaţii din oficiu. I-am spus avocatului meu că nu am nici un argument în plus faţă de cele declarate şi că n-am avut nici un fel de activitate contrarevoluţionară, legionară sau de altă natură politică, după care avocaţii au plecat în banca lor.

S-a dat cuvântul procurorului pentru rechizitoriu, care a reluat acuzaţiile din actul de acuzare, înfierând cu ură proletară “banda de legionari şi trădători ai clasei muncitoare, care barează drumul ţării spre făurirea socialismului”. În finalul rechizitoriului a cerut justiţiei poporului să pedepsească fără milă pe aceşti “duşmani ai poporului muncitor”, “pentru ca nimeni să nu mai ridice un deget împotriva clasei muncitoare care trudeşte din greu pentru a asigura un viitor de fericire şi bunăstare Republicii Populare Române”.

În cuvântul apărării, avocaţii nu ştiau nici ei ce să spună, fiindcă pledoaria lor se reducea la câteva fraze. Nici unul nu căuta să argumenteze nevinovăţia noastră sau înscenarea odioasă a acestui proces, de teama de a nu fi băgaţi şi ei în boxă, alături de noi. Ştiu că apărătorul lui Papanace a încercat să sugereze că nu poate argumenta mai bine decât cum s-a apărat acuzatul însuşi, respectiv clientul său. Apărătorul meu a adus ca argument că sunt cel mai tânăr din lot şi să mi se acorde circumstanţe atenuante. Toţi apărătorii au cerut instanţei de judecată să judece cu indulgenţă. Nici unul n-a îndrăznit să ceară achitarea cuiva, sau să demonstreze că procesul este o înscenare ordinară. A fost de neconceput aşa ceva în procesele judecate de comunişti.

După terminarea acestei mascarade ni s-a dat ultimul cuvânt. Papanace Carol a vorbit cel mai frumos dintre noi toţi. În cuvântul său el a spus că recunoaşte că face parte dintr-o familie cu trecut naţionalist, care a suferit persecuţii sub stăpânirea grecească, fapt pentru care toată familia lui a imigrat în România, unde s-a angajat în lupta naţională a românilor, iar educaţia pe care a primit-o nu putea fi decât o educaţie naţionalistă şi patriotică, iar acum se află chemat în faţa justiţiei, dar nu recunoaşte că a comis fapte antistatale sau împotriva poporului român. A suferit ani de închisoare numai pentru trecutul naţionalist al familiei sale, trecut la care el n-a participat fiind prea tânăr.

Toţi cei care au urmat la cuvânt, au căutat să demonstreze că n-a fost nici o organizare şi că fiecare, după ridicarea restricţiilor domiciliare, n-a mai ţinut nici o legătură cu nici unul dintre ceilalţi.

Eu, la ultimul cuvânt, am cerut instanţei să ţină seama de faptul că prietenia mea cu Papanace, n-a fost o prietenie cu scopuri politice, ci o prietenie de circumstanţe şi datorată faptului că zilnic lucram împreună, iar vârsta ne determina să fim mai apropiaţi. M-am gândit într-un moment să nu spun nimic, sau să spun că n-am nimic de completat la cele spuse în interogatoriu, dar mi-am revenit gândindu-mă că o asemenea atitudine poate fi interpretată ca o sfidare la adresa instanţei şi am spus această frază, pe care am regretat-o ulterior în sinea mea, fiindcă nu mai avea nici un rost s-o spun.

Când s-a terminat procesul, se-nserase. Am fost duşi din nou la Jilava, după o zi de post negru în care nu băusem decât zeama neagră de surogat de orz. În camera din Jilava, colegii mei îmi păstraseră gamela cu mâncare de la prânz.

Zilele se scurgeau monoton în atmosfera de teroare a Jilavei. În mai puţin de o săptămână, a venit securistul de la grefa închisorii şi, prin vizeta de la uşă, mi-a întins o hârtie pe care trebuia s-o semnez de luare la cunoştinţă. Când am citit-o, am rămas descumpănit. Mi se aducea la cunoştinţă că fusesem condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru crimă de uneltire contra orânduirii sociale. S-au mai strâns în jurul meu câţiva din cameră să vadă şi ei ce scrie pe hârtie. Nu ştiu câţi au putut citi, fiindcă securistul s-a grăbit să ia hârtia după ce am semnat-o. Acum am realizat în ce consta schimbarea codului penal de care auzisem la intrarea în Jilava. Pentru fapte zise politice, precum discuţiile duşmănoase, circumstanţele agravante luau dimensiuni de spionaj şi înaltă trădare. Aceasta era prima sentinţă adusă în camera unde mă aflam. Vreo doi cetăţeni au început să plângă. Noi cei câţiva veterani ai puşcăriei (eram 3 sau 4 cu puşcărie anterioară) ne-am simţit datori să le ridicăm moralul, spunând că închisoarea politică nu se face niciodată completă sau pe viaţă, fiindcă la orice schimbare de orientare politică pe plan intern sau extern, putem fi oricând eliberaţi. Închisorile comuniste au demonstrat însă contrariul, murind în închisori oameni cu miile. Oamenii din camera mea se grupau câte 2-3 şi discutau despre perspectiva viitorului lor proces, făcând calcule cam cât ar putea să primească fiecare în cazul unui proces la care se cam aşteptau. Unii se consolau, comentând în şoaptă: lui i-a dat atâta fiindcă-i legionar, noi o să primim mai puţin.

Atmosfera din cameră începuse să-şi revină la normalul dinaintea primirii sentinţei, iar eu începusem să mă resemnez. De fapt, resemnarea a fost una din armele mele cu care am rezistat. Eu nu făceam închisoare cu săptămânile sau cu lunile, ci cu anii. Dacă anul ăsta nu scăpam, la anul trebuie să se întâmple ceva şi tot aşa, în fiecare an prelungeam “tragerea” cu încă un an.

Din punct de vedere al perspectivelor şi al şanselor de eliberare, deţinuţii pot fi împărţiţi în trei categorii: ultrapesimiştii, care nu mai sperau să iasă afară; ei făceau parte din organizaţia “aici murim”. Urmează ultraoptimiştii, care credeau că în cel mult două-trei luni vom scăpa. Un caz tipic am cunoscut în primele zile din Aiud, când un inginer de prin Galaţi, un tip corpolent şi cu mustaţă neagră, arestat în 1958 sau 1959, susţinea sus şi tare că până la sfârşitul anului sigur vom fi liberi. Era de un optimism bolnăvicios, dar care am aflat prin morse, a murit în iarna 1959-’60. Din păcate, i-am uitat numele. A treia categorie de deţinuţi, care formau marea majoritate, era a celor resemnaţi sau împăcaţi cu soarta, sperând că toate au un sfârşit şi că vom scăpa când va vrea Dumnezeu. “Extremismul ” primelor două categorii era dăunător şi contraindicat. Noroc că în aceste categorii erau foarte puţini.

A doua zi, gardianul de pe sală m-a scos din celulă şi m-a dus în camera corpului de gardă, unde mi-a întins un imprimat tipizat pentru scrierea recursului. M-am apucat să scriu şi mă gândeam cum să formulez frazele, iar el tot mă grăbea să scriu mai repede, probabil că mai avea şi pe alţii de chemat pentru acelaşi lucru. Din când în când mai ieşea pe sală şi revenea cu întrebarea “N-ai terminat?” Eu îi răspundeam că-i vorba de o condamnare de 20 de ani şi trebuie să mă gândesc bine la ce scriu, dar el mi-a replicat: “Degeaba scrii tu acolo, că tot nu scapi de condamnare.” Am terminat de scris, i-am dat hârtia şi am fost dus înapoi în cameră. Pe la ora prânzului, când începuse să se distribuie turtoiul, a venit din nou gardianul împreună cu ofiţerul de serviciu având o listă în mână după care m-a strigat şi am fost dus din camera nr. 1 a celor în prevenţie în camera nr. 9 unde erau numai condamnaţi. Mutarea mea s-a petrecut pe la începutul lunii aprilie 1959. Odată cu mine au mai fost aduse câteva persoane, care şi ele fuseseră judecate. Aici am scăpat de şefia de cameră, având ca nou şef de cameră un fost colonel condamnat pentru crime de război. El a ţinut să ne prevină pe toţi, mai ales pe cei nou-veniţi, să respectăm regulamentul închisorii pentru a nu avea neplăceri şi să nu purtăm discuţii politice, fiindcă aşa cere administraţia închisorii. Odată anunţul făcut, am intrat în viaţa normală de puşcărie în care, bineînţeles, primul lucru care s-a făcut a fost informarea politică. Eu eram cel mai proaspăt arestat şi deci cu informaţiile cele mai recente. Eu în libertate nu aveam aparat de radio, iar Scânteia nu prea o citeam. Cele mai proaspete informaţii pe care le-am servit au fost două:

1. Venirea lui Fidel Castro la putere în Cuba, dar pe care eu nu-l percepusem ca fiind comunist în intervalul scurt de mai puţin de două săptămâni, şi înlăturarea lui Batista, conducător de dreapta al Cubei, care critica vehement URSS-ul. Îmi pare că Batista [lcb1] afirmase la tribuna ONU “mai deschideţi uşile şi ferestrele ca să intre aer curat în Uniunea Sovietică.”

2. Venirea la putere în Franţa a generalului De Gaulle, care a fost o bombă pentru deţinuţii politici din camera respectivă.

Bineînţeles, discuţiile în Jilava se purtau aproape pe şoptite, fiindcă locotenentul Ştefan, dacă te auzea de dincolo de uşă sau de geam de unde trăgea cu urechea, te invita la o întâlnire în care îţi aplica 25 de lovituri la fundul gol, peste care punea un cearşaf ud. Am asistat în noua cameră la o asemenea scenă, când un ţăran care vorbea tare a fost bătut şi, când a fost adus în cameră, fesele lui erau negre ca ceaunul, iar noi cei din cameră îl oblojeam cu comprese reci. Deci se bătea “ştiinţific”.

În cameră l-am găsit pe Gache Gheorghe, DO-ist care a rămas în casa în care am stat eu în satul Olaru. El era macedonean, legionar adus din Aiud în Bărăgan şi acum arestat a doua oară, ca majoritatea dintre noi. Îmi mai amintesc din camera respectivă de avocatul Bogoiu, originar din Oltenia, un om de mare cultură; de asemenea, un cetăţean care se numea Grant, un tip puţin zaharisit, care cred c-avea puţin sânge francez în vinele lui, după cum îl arăta şi numele şi mai ales că vorbea o franceză aproape perfectă şi puţin graseiat. El fusese înainte de război directorul loteriei din România. Mai erau câţiva elevi de liceu arestaţi şi ei pentru motive destul de mărunte, aşa cum erau majoritatea celor arestaţi în anii 1958-59. Memoria mea a păstrat şi numele unui fost căpitan de jandarmi, condamnat pentru aceeaşi faptă a doua oară, adică pentru crime de război. Se numea Popovici, originar din Cernăuţi şi locuia în Mediaş. El a fost printre primii care m-a descusut despre procesul meu şi mi-a spus să nu mă aştept că la recurs mi se va reduce din pedeapsă, fiindcă la toţi cei din cameră le-a fost respins recursul, lucru care s-a dovedit real peste vreo două săptămâni. El s-a arătat entuziasmat de venirea lui De Gaulle la putere în Franţa. În timpul cât am stat în camera nr. 9 din Jilava, au fost aduşi cei din lotul Arsenescu şi Arnăuţoiu, condamnaţi la moarte şi băgaţi în camerele de lângă noi, nr. 7 şi 8.

Pentru aceşti oameni era stabilit de administraţie un program special. În fiecare seară şi dimineaţă, la numărătoarea care se făcea, erau bătuţi cu ciomegele de către echipa de securişti care luau în primire schimbul de pe secţia noastră. Urletele lor se auzeau în toată secţia din reduit şi acest lucru s-a repetat zi de zi până pe la sfârşitul lunii mai, când au fost transferaţi, probabil pentru execuţie.

Grant, fostul şef al loteriei naţionale, era unul din cei mai îngroziţi când auzea urletele celor din lotul Arnăuţoiu. Toţi eram îngroziţi, dar la el groaza se manifesta într-un mod vizibil prin culoarea feţei şi prin pierderea glasului minute bune după ce se termina spectacolul sinistru. Într-una din zile, Grant vorbea cu vecinul lui de pat franţuzeşte, despre Gache care făcuse atâta puşcărie şi-n timpul lui Antonescu şi sub comunişti şi acum era arestat a treia oară din DO, tot sub comunişti. Grant îi spunea vecinului că-i urăşte pe legionari c-au introdus crima în politică. Eu am auzit convorbirea şi i-am povestit lui Gache ce-am înţeles eu, cu modesta mea franceză pe care o posedam, din convorbirea celor doi. Peste o zi sau două, seara, după terminarea numărului şi după ce urletele au încetat, Gache s-a apropiat de Grant, eu fiind în apropiere de ei, şi l-a întrebat: “Ce părere aveţi domnule Grant de aceşti oameni care în fiecare dimineaţă şi seară îi bat pe cei lipsiţi de apărare şi ţinuţi în lanţuri şi despre care bătăuşii nici nu ştiu ce vină au?” “Sunt nişte chriminali, domnule Gache.” “Dar ce credeţi că s-ar întâmpla dacă peste câteva zile aceşti deţinuţi ar scăpa? Ce-ar face cu aceşti securişti?” “Ăştia merită să fie împuşcaţi.” “Aveţi dreptate. Cam aşa s-a întâmplat în 1940 cu cei omorâţi la Jilava. Cei omorâţi la Jilava n-aveau la activul lor nişte bătăi aplicate altora; ei aveau nişte crime odioase la activul lor.”

Grant a aprobat gestul celor din Jilava, recunoscând că era motivată răzbunarea. Nu cred c-a recunoscut-o din convingere, ci mai degrabă nu vroia să fie privit neprietenos de legionarii din cameră care erau aproape jumătate la număr, dintre toţi cei prezenţi. Felul cum Gache a dus discuţia cu Grant, nu cred că l-a făcut pe acesta să bănuiască că este urmarea conversaţiei lui în care afirma că-i urăşte pe legionari.

Un personaj al închisorii pe care nu-l pot uita, a fost Wurmbrandt Richard, un pastor neoprotestant, evreu trecut la creştinism, după ce încercase să colaboreze cu comunismul în perioada interbelică. Era un autodidact cu o cultură solidă. El era arestat cu cca. două săptămâni în urma mea. Mi se pare că i se reactivase un vechi dosar cu o condamnare pe care n-o executase toată şi fusese eliberat înainte de expirarea pedepsei. Săptămâna patimilor şi Paştele anului 1959 le-am petrecut în Jilava cu Wurmbrandt şi, neavând în cameră nici un preot ortodox, el a fost acela care ne-a vorbit tot timpul despre patimile, moartea şi învierea Mântuitorului. Ţinea conferinţe foarte documentate, de înalt nivel intelectual şi era o plăcere să-l asculţi, însă toate conferinţele lui purtau amprenta predestinării. Când a venit vorba de trădarea lui Iuda, aproape îl scotea nevinovat, deoarece el fusese predestinat să facă ceea ce a făcut. Bineînţeles, că după toate prelegerile sale se iscau discuţii în contradictoriu cu privire la tema predestinării şi liberului arbitru. Ne-a mai povestit foarte multe, fiindcă era în temă cu foarte multe evenimente politice şi altele mai vechi. Aşa de pildă a povestit cum în timpul guvernării legionare s-a dus în audienţă la preotul Palaghiţă, care era director în Ministerul Cultelor şi căruia îi cerea o aprobare pentru biserica neoprotestantă la care el era pastor. Palaghiţă l-a ironizat puţin spunându-i: “voi jidanii ăştia v-aţi făcut şi creştini” şi i-a dat aprobarea solicitată. Altădată, sub guvernarea legionară, au venit la el doi tineri evrei ca să-l întrebe dacă e păcat să omoare un legionar sau un neamţ. El le-a spus că e păcat să ucizi orice om şi că nici legea iudaică nu admite aşa ceva.

“Dacă aveţi de gând să faceţi aşa ceva” le-a spus el, “mergeţi întâi la poliţie şi vă mărturisiţi acolo şi după aceea veniţi la mine.” Wurmbrandt spunea că cei doi tineri evrei erau cunoscuţi în cercurile evreeşti ca fiind informatori ai Siguranţei. Lui nu i s-a întâmplat nimic după aceea din partea autorităţilor. Aşa a povestit Wurmbrandt, aşa o relatez şi eu.

Wurmbrandt, fiind un om cu experienţa închisorilor şi a vieţii de claustraţie, căuta mereu să uşureze povara timpului şi a spaţiului închisorii, întreţinând o atmosferă de permanentă comunicare cu cei din jur. Aşa ne-a povestit romanele “Învierea” de Tolstoi sau “Crimă şi pedeapsă” de Dostoievschi. Şi pentru ca gama de fapte povestite de el să fie mai completă, Wurmbrandt ne povestea de foarte multe ori şi diferite bancuri, în multe dintre ele fiind vorba de evrei. Iată unul care merită povestit: “Se duce Iţic la biroul de paşapoarte la securitate şi depune o cerere pentru eliberarea unui paşaport în vederea plecării din România în Israel. Colonelul citeşte cererea şi-l întreabă: Bine măi Iţic, de ce vrei tu să pleci în Israel când în România ai un serviciu bun, ai de toate, eşti membru de partid şi nu te deranjează nimeni?” “Din două motive, domnule colonel.” “Care sunt alea?” Primul motiv, domnule colonel, este că noi evreii ne gândim că se vor schimba lucrurile când comuniştii nu vor mai fi la putere, iar noi evreii care am ocupat funcţii mari în partid şi în securitate vom fi traşi la răspundere. “Iţic, fii sigur că acest lucru nu se va întâmpla niciodată..” “Ei bine domnule colonel, acesta-i al doilea motiv pentru care vreau să plec.”

Un alt episod din viaţa lui Wurmbrandt este acela când ministrul cultelor din 1946, care era preotul Burducea (“când cu steaua, când cu crucea”), i-a convocat pe toţii şefii cultelor religioase, invitându-i să dea concursul puterii comuniste din România prin predici şi scrisori pe care să le adreseze enoriaşilor lor. La această invitaţie a ministrului Burducea, singurul care s-a ridicat şi a spus “noi n-avem decât un singur Domn, pe Iisus Hristos şi nu înţelegem să servim alţi stăpâni care sunt împotriva lui Dumnezeu” a fost Wurmbrandt. În sală se produsese rumoare şi Burducea nu reuşea să facă linişte. Aceasta a fost prima ciocnire dintre Wurmbrandt şi comunişti. După cum este cunoscut, Burducea a lăsat până la urmă steaua şi-a luat crucea, plşi a plecat în Occident.

Într-o zi l-am rugat să ne vorbească despre francmasonerie, despre care nu ştiam mai nimic. El a fixat începuturile francmasoneriei în antichitate, când constructorii de înaltă pregătire profesională erau solicitaţi şi umblau din ţară-n ţară practicându-şi meseria şi păstrându-şi cu stricteţe secretul profesional pe care nu-l încredinţau nimănui. Aşa a fost arhitectul fenician Hiram care a construit templul din Ierusalim sau preoţii egipteni care cunoşteau secretele construcţiei piramidelor. Mai aproape de noi a fost cazul meşterului Manole care a construit mănăstirea Curtea de Argeş şi care, potrivit legendei, n-a mai fost lăsat să coboare de pe acoperiş pentru a nu construi altă biserică mai frumoasă. Un exemplu de secret în construcţii era litera grecească p (3,14) pe care la vremea respectivă n-o ştia orice muritor. Aceşti constructori care aveau legături cu oamenii politici din vremea lor (domnitori, dregători) erau de multe ori purtătorii unor mesaje transmise dintr-o ţară în alta. În felul acesta, de la cunoaşterea secretelor de construcţie (zidari = masoni) au devenit deţinători ai secretelor cu caracter politic şi, cu timpul, au format organizaţii secrete în care au păstrat numai numele, fondul fiind de politică ocultă şi care se autodefinesc drept societăţi de binefacere. Cu timpul masoneria a fost infiltrată de evrei, care au folosit-o în interese proprii.