Copilăria
Pintilie
Iacob, conform actului de naştere şi conform împărţirii
teritorial-administrative a ţării la vremea aceea, născut la data de 18 iunie
1928 în satul Pilipăuţi, comuna Lunca, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, fiul lui
Haralambie şi Haritina Iacob (născută Matei), ţărani din aceeaşi localitate. Am
fost patru fraţi: Gheorghe, Mihai, Dumitru şi eu, Pintilie. Pe primul şi al
treilea nu i-am cunoscut; ei au murit înainte de a mă naşte. Mihai a murit în
decembrie 1990 în satul natal sub ocupaţie sovietică.
Şcoala
primară am făcut-o în satul natal, având ca învăţători pe Ion Ştefano (fiu de
ţărani din Târnauca), soţia lui şi Maria Constantinescu sora lui, el fiind
director al şcolii, iar ele învăţătoare.
Dragostea
de carte, sau poate iniţial teama de a nu fi pedepsit dacă nu aş învăţa şi de a
nu fi reţinut câtva timp “la arest” cum îi spuneam noi copiii, mi-au fost
imprimate de “domnul”, învăţătorul Ion Ştefano, care ne punea pe noi copiii cei
mai aproape de pădure să aducem la şcoală câte o legătură de vărguţe, cu
ajutorul cărora ne stimula la învăţătură sau bună purtare. Grija noastră, a
copiilor care eram furnizorii acestei materii prime, era aceea de a le alege pe
cele mai netede, fără noduri, ca să nu ne usture palmele, când ni se aplica
pedeapsa în funcţie de gravitatea faptei.
În timpul
iernii când muncile agricole erau mai reduse, tatăl meu se ocupa cu cărăuşia.
Lemnele care se tăiau în pădure le căra la Cernăuţi care, după unirea din 1918
a Bucovinei cu România, a devenit o bună piaţă de desfacere pentru lemnul de
foc. Din povestirile lui de cărăuşie reţin o întâmplare pe care el ne-o spunea
atunci când venea vorba de cinstea oamenilor. El pleca de acasă după ce se
însera cu sania încărcată cu lemne, pentru a ajunge la Cernăuţi când se făcea ziuă.
Într-una din aceste nopţi n-a observat că i-a căzut din sanie sumanul pe care-l
îmbrăca atunci când era vremea mai geroasă sau cu viscol. A observat lipsa
sumanului când a ajuns în piaţa din Cernăuţi spre dimineaţă. După ce a vândut
lemnele, spre seară a pornit către casă. Odată cu lăsarea serii începuse să
ningă şi să viscolească, gândindu-se ce bine i-ar prinde sumanul dacă l-ar
avea. La ieşirea din Cernăuţi, după ce a depăşit un sat sau două, printre
fulgii de zăpadă viscoliţi şi întunericul care se lăsase, a observat într-un
stâlp de telegraf cum vântul flutura ceva negru, care era de fapt sumanul lui.
S-a dat jos din sanie, şi-a recunoscut sumanul, fiind foarte mirat cum de a
stat acolo toată ziua fără să fie luat de cineva. Aşa ceva în vechiul regat nu
se pomenea, decât poate pe vremea lui Vlad Ţepeş.
Mama mea nu
ştia carte şi de multe ori era necăjită că noi cei din casă mai citeam câte un
ziar sau câte o carte şi ea nu putea să afle ce anume scria acolo. În zilele de
sărbători sau duminica, atunci când stăteam acasă, mă punea de multe ori să-i
citesc Epistolia sau Visul Maicii Domnului sau alte cărţulii, ca de pildă:
cărţi de vise, Trepetnicul sau diferite rugăciuni, cărţi care se găseau în casa
noastră. Ea era o femeie foarte credincioasă şi ne-a crescut şi pe noi copiii
în credinţa în Dumnezeu. Ţinea toate posturile când eram acasă. După ce am
plecat de acasă în refugiu, le mai ţinea după posibilităţi. Nouă copiilor ne
mai acorda câte o dezlegare, iar pe tata îl mai ocăra când observa că se abate
de la regula postului. Respecta de asemenea tradiţiile creştine, cum dealtfel
se păstrau în tot satul. Mă trimitea pe mine, mezinul familiei, cu daruri la
câteva familii sărace din sat, familii care aveau şi copii mulţi, punându-mi în
traistă plăcinte cu brânză şi o oală cu lapte, în timpul când se mânca de
dulce, sau plăcinte cu cartofi, varză sau mac, în timpul postului.
În fiecare
primăvară când tata pregătea carul cu boi în care punea plugul şi grapa pentru
arat şi trebuia să tragă prima brazdă din acel an, mama pregătea o căţuie[1]
de lut ars în care punea cărbuni aprinşi şi tămâie şi o aşeza în faţa carului
cu boi, iar tata trebuia să aibă grijă să treacă peste ea cu carul fără să o
lovească.
Una din
amintirile pe care le păstrez în minte cu destulă fidelitate este imaginea
bunicilor mei după tată, Dumitru şi Alexandra Iacob cu care locuiam în aceiaşi
curte. Bunicul avea plete albe pe care i le bătea vântul de sub pălăria pe care
o purta. Cu asemenea plete în satul meu mai erau trei sau patru bătrâni şi
preotul satului. Cei de vârsta tatălui meu nu mai purtau plete; ei erau mai
“moderni” şi se tundeau “franţuzeşte”. Când părinţii mei plecau la munca
câmpului şi rămâneam noi copiii acasă împreună cu bunicii, eu cu fratele meu
Mihai îl rugam pe bunicul să ne arate decoraţiile ce le avea de la 1877, de pe
frontul cu turcii în Bulgaria, iar dacă noi eram cuminţi şi făceam toate
treburile la care ne mai puneau, bunicul le scotea din cufărul lui şi ni le
arăta. Noi copiii ne-am fi uitat la ele toată ziua. Doamne, tare ne-am fi
mândrit cu ele în faţa altor copii, dar bunicul nu ni le dădea.
Mi-aduc
aminte cu mare părere de rău, chiar şi astăzi când scriu aceste rânduri, cum
înainte de înmormântarea bunicului, tata i-a pus decoraţiile pe piept, astfel
că a intrat cu ele în mormânt. Când a fost dus la cimitir, era ograda plină de
lume şi, fiind penultimul veteran din sat de la 1877, l-au însoţit câţiva din
cei mai bătrâni cu drapelul adus de la primărie. Eu n-am mers cu cortegiul,
fiindcă trebuia să rămână cineva acasă, dar i-am auzit a doua zi pe părinţi
povestind că la biserică preotul şi primarul au vorbit foarte frumos.
Bunica mea
– mătuşa Sănduţa – cum îi spuneau vecinii, a murit doi ani mai târziu, prin
1934-35 tot primăvara ca şi bunicul.
Pe vremea
aceea la casa celui mort se făcea priveghi, adică se aduna lumea şi era un
prilej de a sta de vorbă, de a petrece în glume şi snoave. Ţin minte că veneau
tinerii, unii cu armata făcută alţii nu, şi se hârjoneau pe acolo. Odată era să
se răstoarne sfeşnicul cu lumânări de la capul mortului şi tata tocmai atunci
intrase în cameră. Mă aşteptam să le facă observaţie, fiindcă tata nu prea era
omul care să tolereze ieşiri din acestea deocheate, dar nu le-a zis nimic şi
m-am mirat. Mai târziu am înţeles că aşa se obişnuieşte la mort şi, mult mai
târziu, am înţeles că acesta era un obicei autentic dac, când ei se bucurau la
înmormântări şi se întristau la naştere.
Bunicul –
din cele povestite de părinţi – a murit la vârsta de 81 de ani, iar bunica la
62 sau 64 de ani, ea fiind a doua soţie a bunicului, întrucât prima murise.
Din
povestirile tatei când eram mai mare, reţin că bunicului meu îi dăduse statul
român după războiul din 1877, şapte hectare de pământ în Dobrogea – teritoriu
nou alipit la România – ca proprietate personală. El a refuzat să se mute
acolo, motivând că sunt mulţi ţânţari, fiind aproape de Dunăre şi de Marea
Neagră, deşi în satul lui avea pământ foarte puţin.
Despre
bunica ţin minte că după moartea bunicului a devenit o femeie slabă şi cam
bolnăvicioasă. Se plângea de “vătămătură”, o boală pe care n-o pot preciza şi
cred că nici medicii de astăzi nu prea ştiu despre ce este vorba. Acuza dureri
în regiunea abdominală şi avea în camera ei o sticlă cu rachiu în care punea
camfor şi zahăr şi din care mai lua din când în când câte o gură, când simţea
dureri. De fapt, în camera unde locuia, era persistent mirosul de camfor şi
leacuri bătrâneşti de pe vremea aceea.
Fiind
nepotul cel mai mic al ei, stăteam cel mai mult cu ea acasă şi o mai necăjeam
şi eu cu neascultarea mea; când trebuia să facă mâncare şi mă trimitea să aduc
un braţ de lemne pentru foc, nu mă prea dădeam dus la treabă, fiind ocupat cu
joaca pe uliţă cu alţi copii. Numai când îmi spunea că n-o să-mi dea mâncare mă
lăsam convins. Alteori îmi spunea să fac câte ceva, lucruri mărunte de obicei,
de exemplu să aduc o strachină de grăunţe, să dau mâncare la găini, şi o tot
amânam. Atunci se ducea ea să le facă spunându-mi: “Te spun eu diseară lui
taică-tu când vine acasă “dimune” ce eşti!” Şi cum tata nu ne sufla în borş
nouă copiilor, eram cuminţi o jumătate de oră, dar ea nu ne spunea niciodată,
că aşa sunt bunicii îngăduitori.
În ultimii
ani ai vieţii, cum era bolnăvicioasă, nu prea putea merge la biserică, biserica
fiind tocmai în celălalt capăt al satului, în schimb se ruga foarte mult. Când
era vremea mai rea se încuia în “casa cea mare” (camera curată) unde peretele
de la răsărit era plin de icoane şi se ruga mult, iar vara când era timp
frumos, aşternea un covor în grădină unde erau stupii cu albine şi unde nu era
văzută de nimeni. Acolo îşi făcea rugăciunea în genunchi timp îndelungat, mai
ales în zilele de Duminică şi de sărbătoare. Rugăciunea ei nu era întreruptă
decât atunci când auzea vitele mugind şi ne mustra: “Daţi mâncare (sau apă) la
vitele celea, nu le-auziţi cum rag?” Şi bineînţeles că cei mari din casă se
executau, eu fiind scutit la vârsta aceea, deoarece nu aveam voie să umblu la
fântână.
Despre
bunicii din partea mamei, cu care nu locuiam în aceeaşi ogradă, ştiu foarte
puţin. Pe bunicul Ion Matei nu l-am cunoscut. Nici mama mea nu-l ţinea minte
fiindcă el murise când ea era copil mic. Pe bunica o ţin minte foarte bine,
fiindcă ea a murit în urma bunicii dinspre tata, când eu eram în şcoala
primară. Mama mă trimitea la ea să culeg cireşe sau să fac crupe pentru puii de
găină împreună cu fratele meu, fiindcă ea avea râşniţă. Ţin minte un lucru
sigur despre ea şi anume acela că ea era moaşa satului care asista femeile la
naştere din jumătatea de sat în care locuiam. În cealaltă parte a satului erau
alte două femei care se ocupau cu această îndeletnicire.
Şcoala
primară, cu cele cinci clase pe care le-am absolvit, am făcut-o cu învăţătorii
menţionaţi şi am fost coleg de clasă cu fiica cea mare a învăţătorului meu. Ea
era premianta clasei în fiecare an, nu numai fiindcă era fiica directorului
şcolii ci, şi pentru că era o fată care învăţa bine şi bineînţeles că avea cine
s-o ajute la carte. Nici nu avea de făcut alte treburi la gospodărie cum aveam
noi ceilalţi, care trebuia să păşunăm vitele, să ne ajutăm părinţii la munca
câmpului sau la îngrijirea vitelor.
Un
eveniment deosebit care a schimbat monotonia vieţii mele de elev de şcoală
primară, care nu ştiam decât drumul de acasă până la şcoală şi înapoi, a
fost trimiterea mea şi a încă doi elevi
dintr-o clasă mai mică la o tabără judeţeană de străjeri, la Şcoala Normală din
Şendriceni-Dorohoi. Bucuria a fost de scurtă durată fiindcă a doua zi am fost
trimişi îndărăt acasă, părinţii noştri neavând sau nevoind să contribuie cu o
sumă de câteva sute de lei la întreţinerea noastră acolo. Cele câteva ore cât
am stat acolo au fost pentru mine ceasuri de grozave descoperiri; vedeam pentru
prima dată apa curgând din perete prin robinet şi nişte săli lungi care-mi
păreau fără capăt; la mine în sat apa era scoasă din fântână cu căldarea şi
clasele de la şcoală erau mult mai mici.
Anul 1939 a
fost anul care a început să schimbe viaţa şi faţa satului. După începerea
războiului la 1 septembrie 1939 între Germania şi Polonia, noi copiii din sat
am văzut pentru prima dată stoluri de avioane în număr mare, care se retrăgeau
din Polonia şi se refugiau în România. Toţi copiii ne întreceam numărând
avioanele, să vedem care dintre noi a văzut mai multe. Atunci am auzit în casă
pe părinţi vorbind despre concentrări şi despre posibilitatea intrării României
în război. Ţin minte că un vecin de-al nostru, care venise de la Herţa, l-a
chemat pe tata la gard să-i spună ultimele noutăţi care se auzeau prin târg şi
să aflăm c-a fost împuşcat prim-ministrul ţării, Armand Călinescu.
Nu mult
după aceste evenimente, a apărut în sat la mine o unitate militară. Era bateria
a cincea a regimentului 16 artilerie din Bacău. Soldaţii au fost cazaţi pe la
casele oamenilor, iar acolo unde se găseau grajduri se ocupau o parte dintre
ele de către armată pentru caii regimentului. În casa părinţilor mei au fost
încartiruiţi vreo trei soldaţi de prin judeţele Putna (actualul Vrancea) şi
Bacău, împreună cu câţiva cai. Comandantul bateriei era locotenentul Dănică
Răduţ, un om foarte exigent şi sever. Am rămas impresionat când l-am văzut
într-o inspecţie făcută în grajdul unde se aflau caii, cum l-a bătut cu cravaşa
la palmă pe soldatul îngrijitor fiindcă nu erau caii bine ţeselaţi şi curăţenia
în grajd lăsa de dorit. Nu-mi închipuiam că un om în etate putea fi bătut de
unul mai tânăr decât el, deoarece soldatul nu făcea parte dintre cei activi, ci
era concentrat. Într-adevăr, după aceea, la toate inspecţiile nu s-au mai
constatat nereguli, iar caii au fost duşi într-un grajd făcut de ostaşi la
marginea pădurii satului, unde erau adunaţi toţi caii bateriei.
Pe
locotenentul Dănică l-am văzut ultima dată la serbarea zilei de 10 mai 1940,
când la Tedeum-ul oficiat la biserica din Lunca, după ce a vorbit preotul şi
învăţătorul, a luat cuvântul comandantul bateriei, locotenentul Dănică Răduţ şi
care a vorbit aşa cum trebuia să vorbească un ostaş, ceea ce pe mine m-a
impresionat foarte mult. Era timpul când în Europa zăngăneau armele, iar în aer
mirosea a praf de puşcă. El ne-a asigurat că armata îşi va face datoria şi nici
o brazdă nu vom da cotropitorilor. Dealtfel, trăiam sub impresia eroismului
finlandez, iar eu judecam atunci lucrurile numai după mărimea hărţii şi a
numărului de locuitori. De aceea, refuzam să admit că ruşii ar îndrăzni să ne
ocupe, fiindcă noi eram mai mari ca ţară şi mai mulţi decât finlandezii, pe
care ruşii nu-i puteau înfrânge. Sic transit gloria mundi!
În
primăvara lui 1940, în satul meu nu mai erau militari, fiind toţi cazaţi în
bordeiele de la marginea pădurii, în afara satului. În iarna aceluiaşi an, tata
a fost concentrat în judeţul Hotin din Basarabia la o unitate de jandarmi, pe
timp de o lună de zile. În casa noastră îşi făcea loc tot mai mult o atmosferă
de vremuri grele care se anunţau. În fiecare zi de lucru sau duminica la
biserică nu se vorbea decât de războiul care se întindea în Europa şi de
concentrările de oameni care se făceau în ţară. Tata, deşi nu avea decât patru
clase primare, era un om căruia îi plăcea să mai citească o gazetă şi mă
trimetea uneori până la Herţa – distanţă de cca. trei kilometri pe cărările de
peste ogoare – şi-i cumpăram un ziar pe care noi “ştiutorii de carte” (tata,
fratele meu şi cu mine), îl mai răsfoiam şi mai aflam ce se petrece prin lume.
În legătură
cu citirea ziarelor îmi amintesc două întâmplări:
Cărţile şi caietele mele de şcoală erau
învelite cu ziare, bineînţeles. Odată când eram în clasă, iar învăţătorul ne
preda lecţia, eu le arătam copiilor de lângă mine o caricatură de pe
învelitoarea caietului, caricatură în care se vedea o vacă slabă, în jurul ei
fiind numai şefii partidelor politice de pe atunci: doi mulgeau vaca, unul o
trăgea de coadă, unul o ţinea de coarne, altul îi aducea fân etc. Noi ne uitam
pe furiş la caricatura din ziar care era bine potrivită pe coperta caietului şi
chicoteam văzând-o. Învăţătorul observă acest lucru şi vine lângă mine
întrebând al cui este caietul şi cărţile de sub el. Am recunoscut că sunt ale
mele şi atunci a luat teancul de cărţi şi caiete şi mi l-a trântit de cap. Am
scăpat ieftin, fiindcă nu m-a bătut. Învăţătorul meu făcea politică liberală,
iar ziarul era, mi se pare, cuzist.
O altă
întâmplare tot cu ziarele şi legată de nivelul de cunoştinţe şi cultură a
ţăranului de atunci şi al meu, bineînţeles, a fost următoarea: într-o zi
păşteam vitele pe un fânaţ în marginea satului, lângă o cărare care ducea la
Oroftiana – satul vecin. Doi oameni veneau de la Herţa şi s-au aşezat lângă
mine să se odihnească. Ei au scos din traista lor un ziar pe care-l cumpăraseră
şi au început să citească. Eu eram în spatele lor şi trăgeam cu ochiul la
titlurile din ziar. La un moment dat văd că unul spune către celălalt: “U ite că a început războiul dintre Germania şi
Italia, nu vezi ce scrie aici? Germania
a învins Italia cu 2 – 1.” Am privit şi eu din spatele lor şi scria aşa
cum citiseră ei. Eu le-am spus atunci că nu-i război între Germania şi Italia,
dar nu puteam să le explic că e vorba de fotbal, deoarece nici nu ştiam la
vremea respectivă ce este fotbalul. În satul meu nu se ştia decât de oină şi de
ţâcă, două sporturi sau jocuri cunoscute de copiii de vârsta mea. Cei doi
oameni s-au ridicat şi au plecat spre satul lor, neconvinşi de mine, dar nici
eu neştiind să le explic că era vorba de o întrecere sportivă.