Lagărul Midia

 

    În prima jumătate a lunii august 1952, un număr de cca. 20 de deţinuţi, printre care şi eu, am fost anunţaţi să ne prezentăm la grefa lagărului unde am fost identificaţi, am predat hainele de închisoare şi ni s-a spus să ne prezentăm cu bagajele la poartă. Toţi cei chemaţi eram dintre cei cu pedeapsa expirată şi toată lumea ne spunea că mergem acasă. Eu eram îmbrăcat într-un costum militar suedez primit în timpul foametei când eram elev şi cu care am făcut închisoarea. Văzându-mă aşa sărăcăcios îmbrăcat, Amzu Petre, gândindu-se că mă eliberez şi ca să nu ajung acasă în starea aceea, mi-a oferit o pereche de pantaloni ca să arăt şi eu mai om. Cu aceşti pantaloni mă voi elibera într-adevăr, dar peste doi ani când voi fi trimis în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu (DO), dar nu vor mai fi pantalonii în stare bună cum mi-i dăduse Amzu Petre, ci cu nişte petece mari şi albastre, care se vedeau de la distanţă, încât aveam înfăţişarea unui clovn.

    Am fost îmbarcaţi într-un camion descoperit şi transportaţi la Midia unde ni s-a comunicat că am primit o pedeapsă administrativă de 12 luni. Lagărul Midia avea comandant pe Liviu Borcea, brutar de prin Turda, iar ofiţerul politic se numea Lupu. Aici am văzut că lagărul era împărţit în două: secţia chiaburi în ţarcul mare al lagărului şi secţia legionarilor sau sârmiştilor care erau într-un alt ţarc, împrejmuit cu sârmă ghimpată şi cu care nimeni din ţarcul mare n-avea voie să ia legătura sau să le ofere ceva de mâncare, ţigări sau îmbrăcăminte. Cine era prins era aspru pedepsit cu zile şi nopţi de carceră, fără hrană şi, înainte de asta, o bătaie îngrozitoare. Aici se găseau legionarii arestaţi în 1948, dar care n-au putut fi implicaţi într-un proces şi aveau numai condamnări administrative.

    I-am văzut de câteva ori când ieşeau pe poartă la muncă, unde nu aveau voie să se întâlnească cu alţi deţinuţi, ei având un punct de lucru separat pe şantier. Era o coloană de umbre şi schelete ambulante, de care te mirai cum de mai rezistă. Brigadierul lor era un borfaş de drept comun pe nume Chiţu, care avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor. Şantierul cel mai mare, unde lucrau cei din colonia Midia, era Ecluza. Aici lucrau şi sârmiştii şi multe brigăzi din secţia chiaburi. Şantierul Ecluza era supravegheat de plutonierul Oancea care, împreună cu Chiţu, se plimba cu câte un ciomag în mână. Asemănarea dintre cei doi era şi ca aspect fizic, pentru că amândoi aveau o înfăţişare de oameni nevolnici şi de stârpituri, dar puterea care li se dăduse de către administraţie îi făcea de temut. Chiţu, când îi teroriza pe cei din brigada lui, le spunea: “Eu sunt căpitanul vostru.”

    La Midia am aflat că cei din sârmă au ajuns în aşa hal de înfometare şi distrofie încât au prins câini şi i-au pregătit ca hrană. Treaba asta ar fi făcut-o un farmacist al cărui nume l-am uitat. Înfometarea făcea parte din programul comunist de dezumanizare şi animalizare, pentru a-l face pe om să trăiască numai prin instinct. Au fost şi cazuri în închisorile comuniste când oamenii au înnebunit literalmente de foame. La toată mizeria şi teroarea impuse de Borcea şi Lupu se mai adăuga şi contribuţia medicului deţinut Radu, de prin Braşov, care colabora cu administraţia aproape pe faţă. Am văzut deţinuţi care ieşeau de la infirmeria lagărului şi care erau bandajaţi cu hârtie de sac de ciment în loc de feşe de pânză.

    Într-o duminică dimineaţa în care n-am fost scoşi la lucru, ofiţerul de serviciu a cerut un număr de vreo zece deţinuţi, printre care am fost şi eu, ca să curăţim de buruieni zona dintre gardurile de sârmă ghimpată (zona interzisă). Aproape de amiază am fost aduşi în colonie, unde am văzut adunaţi pe platou pe toţi deţinuţii din lagăr, iar doi gardieni ţineau de braţ şi de subsuori pe un deţinut pe care comandantul Borcea îl bătea, lovindu-l cu ce-i venea mai bine, cu mâinile, dar mai ales cu bombeul cizmelor, fiind îmbrăcat în uniformă militară. Cei doi gardieni îl ţineau mai sus de pământ şi Borcea lovea fără întrerupere. Treaba asta s-a întâmplat la puţin timp după sosirea mea la Midia. M-am apropiat şi eu de ceilalţi deţinuţi şi am asistat la acest spectacol criminal. I-am întrebat pe cei mai vechi şi care îl cunoşteau, cine este deţinutul şi pentru ce este bătut. Mi s-a spus că deţinutul era generalul Pălăngeanu şi că este bătut, fiindcă Borcea crede că el simulează că este paralizat. Deţinuţii de pe platou îl acuzau pe doctorul deţinut Radu că el ar fi spus lui Borcea că generalul juca teatru.

    În prima parte a şederii mele la Midia am fost repartizat în brigada lui Pazarini, iar la muncă lucram la şantierul Ecluza, adică acolo unde în viitorul Canal urma să se facă tranzitul vapoarelor  din apa Canalului în apa mării şi invers. Aici săpăturile se făceau numai cu târnăcopul şi încărcarea cu lopata, dar roca formată numai din şisturi la lovirea cu târnăcopul sărea în aşchii ascuţite care ne loveau în picioare. Toţi cei ce lucram la Ecluză eram numai răni pe picioare, pentru că eram îmbrăcaţi cu reforme militare de doc şi cu pantaloni scurţi.

    Miliţianul care supraveghea munca deţinuţilor de pe şantierul Ecluza era plutonierul Oancea, care bătea pe oricine i se părea că nu munceşte cum pretinde el. El avea puterea de a tăia porţia de mâncare a oricărui deţinut care nu-şi făcea norma sau de a-i opri pe cei din schimbul I să rămână şi să lucreze şi în schimbul II. Era de un sadism bolnăvicios; se furişa după vagoneţi, după diverse obiecte, sau se urca într-o garnitură cu vagoneţi sau în locomotiva care îi tracta, numai să poată prinde pe cineva stând rezemat în lopată chiar dacă nu era vagonetul lângă respectivul, fiindcă trebuia să pregăteşti materialul pentru garnitura următoare. Nu ierta niciodată, pe nici un bătrân, nici pe schilod, absolut pe nimeni. După cum am cunoscut viaţa la Canal, consider că bestia nr. 1 dintre toţi miliţienii Canalului a fost Oancea, iar dintre ofiţeri a fost Borcea. Dintre ceilalţi, nici unul nu era înger, dar mai erau unii care te mai ameninţau, te mai amânau c-o pedeapsă până la proxima abatere, sau se mai făceau că nu le văd chiar pe toate. Oancea n-ar fi făcut niciodată un asemenea gest. Era în stare să omoare un om cu foamea sau cu bătaia fără să clipească din ochi.

    În lagărul de sub comanda lui Borcea se lucra toate duminicile, în afară de cele când paza militară, care ne supraveghea la muncă, cerea repaus pentru ostaşi. Cât am lucrat la Ecluză, o singură duminică n-am fost scoşi la lucru, atunci când s-au turnat primele betoane la viitoarea ecluză. Atunci au fost aduşi muncitori tineri îmbrăcaţi în salopete noi şi curate şi au fost filmaţi pentru jurnalul de actualităţi de la cinematograf. Era normal că nu puteau să apară în jurnal deţinuţi în haine vărgate, slăbiţi şi cu miliţianul cu ciomagul în mână în urma lor. Ce s-ar fi ales de superioritatea societăţii socialiste faţă de cea capitalistă?

    Aceste lucruri le-am aflat de la deţinuţii care lucrau la întreţinerea utilajelor de pe şantier, dar nu aveau nici o tangenţă cu locul unde se filma, fiind departe de obiectivul aparatului de filmat.

    Voi povesti o glumă macabră pe care mi-o amintesc de la Midia datorată foamei la care erau supuşi deţinuţii. Prin luna august a lui 1952, securitatea a făcut arestări printre veteranii partidelor politice antebelice, oameni cu vârste de peste 60 de ani, supranumiţi de cei mai tineri, dar mai vechi în puşcărie “magi”, datorită faptului că erau bătrâni şi puţin cam zaharisiţi. Chiar dacă erau arestaţi de numai câteva luni, erau la fel de roşi de foame ca toţi puşcăriaşii. Într-o zi, un polonicar mai hâtru de la una din brigăzi a făcut o glumă cam nesărată, zic eu acum, fiindcă atunci am făcut puţin haz. După distribuirea mâncării din hârdău, oamenii erau obişnuiţi să primească prin rotaţie un supliment de mâncare din ceea ce rămânea peste numărul de porţii normale. Polonicarul, în loc să cheme la supliment pe cei care urmau de drept, a anunţat cu glas tare ca s-audă toţi din brigadă: “Să treacă la supliment cei ce au fost membri de partid afară.” Bieţii oameni împinşi de foame s-au pornit cu gamela spre hârdăul de mâncare, când toţi din brigadă au început să râdă cu hohote şi ei s-au întors umiliţi la locurile lor. Erau ei bătrâni ca ani, de asta li s-a zis “magi”, dar erau tineri în experienţa puşcăriilor comuniste. Un fapt divers până la urmă, într-o lume terorizată de foame; un fel de haz de necaz s-ar putea spune.

    În ultimele zile ale lunii septembrie 1952, într-o seară de duminică, am fost adunaţi toţi deţinuţii din lagăr pe platoul pentru apel. Un ofiţer a început să citească o listă mai lungă de vreo sută de persoane. Nimeni nu bănuia nimic şi nici nu se zvonise nimic despre vreun transfer. Toţi cei citiţi de pe listă erau încolonaţi departe de restul deţinuţilor. Printre numele strigate s-au auzit şi unele mai sonore, ca de pildă: generalul Mociulschi, inginer Ion Brătianu, fiul lui Dinu Brătianu, profesor Bourceanu, şeful PNŢ din Covurlui, Balica, fiul unui funcţionar de la ambasada engleză, Mihai Moţa, Mircea Florea, cumnatul lui Horia Sima, nişte ţărani din comuna Mândra-Făgăraş, care se numeau toţi Sima, precum şi mulţi deţinuţi care n-aveau nici un trecut politic sau vreun nume de rezonanţă. Au mai fost strigaţi pe listă şi frontierişti, funcţionari, muncitori şi ţărani, până la completarea numărului care se cerea. Penultimul pe listă am fost strigat eu. Nu mai ţin minte cine a fost ultimul. A venit ofiţerul politic Lupu care ne-a spus să mergem fiecare la brigada lui, să ne luăm bagajele şi să ne prezentăm la prima baracă din partea stângă a lagărului în cel mai scurt timp. Zis şi făcut. La noua baracă ne-a primit noul brigadier, în persoana unui deţinut de drept comun, care se numea Manole şi care era un falsificator de bani de prin Bucureşti. Ajutor de brigadier era tot un borfaş cu o figură tuciurie, căruia i-am uitat numele. Colac peste pupăză ne-au adus şi vreo 40 de deţinuţi de drept comun, tot pe motive disciplinare. Convieţuirea cu aceşti oameni de la dreptul comun a devenit un infern. Dormeam îmbrăcaţi şi cu bocancii sub cap fiindcă ei le furau şi le vindeau la alţi borfaşi de-ai lor pe câteva ţigări sau pe o porţie de pâine. Din cauza izolării în care eram ţinuţi şi a pazei severe care se făcea, nu-şi putea nici unul valorifica marfa, astfel că am mai scăpat de “binefacerile” convieţuirii cu ei.

    Nu mi-am putut explica niciodată raţiunea înfiinţării acestei brigăzi disciplinare. Administraţia lagărului hotărâse să deschidă un nou şantier unde se construia un terasament de cale ferată. Şantierul se chema Luminiţa. Se putea doar lucra şi cu o brigadă normală ca oricare alta, nu numaidecât cu una disciplinară, formată după dosarele politrucului. Cred că singura raţiune a formării acestei brigăzi era menţinerea terorii la un nivel cât mai ridicat şi în secţia chiaburilor, în afara celor din sârmă. Eu personal nu aveam nici două luni de şedere la Midia, nu avusesem nici o abatere, nu fusesem pedepsit niciodată, nu avusesem nici un conflict cu nimeni din administraţie, nu mă cunoştea nici comandantul nici ofiţerul politic, nici de bun nici de rău şi aproape nici brigadierul, şi totuşi am fost trecut pe lista cu pricina. Sigur numai referatul lui Chirion şi nota informativă care a însoţit referatul şi care amândouă m-au însoţit cu dosarul meu, au contribuit la aceasta.

    Lucrările de pe şantierul Luminiţa erau supravegheate şi coordonate din punct de vedere tehnic de inginerul Fetcu Alexandru, care avea atribuţii strict inginereşti.

    Am lucrat în aceeaşi grupă cu următorii de care-mi amintesc: avocatul Olaru din Iaşi, procurorul Berindei din Cluj, un student Crainic Nicolae care nu trecuse prin Piteşti, tot din Cluj, un moşier din Tecuci în vârstă de 80 de ani care se numea Vidraşcu şi Bărbulescu Neculai, avocat din Bucureşti pe care Manole, brigadierul, îl numise şeful nostru de grupă.

    Cei doi deţinuţi de drept comun, brigadierul şi adjunctul său terorizau deţinuţii până la limita insuportabilului. Noroc că nu era şi miliţianul Oancea acolo. Miliţianul care supraveghea deţinuţii de pe şantierul Luminiţa nu se manifesta aproape deloc, căci vedea că Manole îi face şi partea lui de muncă. Pentru ca teroarea să fie mai cumplită, într-o zi Manole a luat porţia de pâine de la mai mulţi deţinuţi ce nu dădeau randamentul cerut de el şi a dat-o altora care erau “fruntaşi” în muncă; aşa de exemplu, i s-a luat pâinea căpitanului Chiriţescu, fost prizonier în URSS şi adus direct pe Canal şi unui deţinut de drept comun de prin judeţul Bacău care se numea Cojoc şi i-a dat-o şefului meu de grupă N. Bărbulescu, dar Bărbulescu mi-a dat-o mie să i-o duc lui Cojoc cu grija de a nu fi văzut cumva de Manole. După ce ne-am apucat de lucru, eu i-am dus pâinea lui Cojoc păzindu-mă să nu fiu văzut de nimeni. N-am mai văzut pe nimeni care primise pâinea altuia s-o dea înapoi, sau poate a scăpat observaţiei mele. Iată cine împărţea dreptatea proletară insultându-ne pe noi, deţinuţii politici că suntem puturoşi şi vrem să ajungem miniştri. Nişte borfaşi ordinari care toată viaţa au trăit din furat şi din crime. Ei erau mâna lungă a securităţii şi MAI-ului cu care loveau în “duşmanul de clasă”. Aici nu era vorba de o foame de un ceas, de o zi sau de câteva zile, ci era foamea de ani care ţi se păreau veacuri şi nu-ţi mai aminteai dacă ai fost vreodată sătul în viaţa ta.

               
                Parcă de veacuri, parcă de mii de ani

n-am mai prânzit, n-am stat şi noi la cină.

Parcă de veacuri, parcă de mii de ani

am suge fier, am roade bolovani

şi-am hăpăi moloz şi rogojină.        

                      În foamea noastră vâjâie păduri,

se cască mări, se surpă munţi din coame.

În foamea noastră vâjâie păduri

şi parcă din străbuni sau din scripturi,

de la-nceputul lumii ne e foame.

                Ziua pândim cu nările în vânt

năluca unui abur de mâncare.

Ziua pândim cu nările în vânt,

din cer, din iad sau poate din mormânt

să ni se-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi

şi ne-ospătăm cu câte-un hoit fierbinte.

În bezna nopţii ne visăm strigoi,

dar numai moartea muşcă hălci din noi

ea singură înfulecă morminte.

                                                        Radu Gyr

    Despre oamenii cu care am lucrat în grupă am amintiri frumoase. Erau oameni serioşi şi căutam tot timpul să ne întreţinem cumva în aşa fel încât să evităm discuţiile despre mâncare care ne făceau viaţa chin. Uneori ne mai abăteam de la regula stabilită şi mai făceam haz de necaz. Atunci când procurorul Berindei, care era prieten cu studentul N. Crainic, când eram în culmea foamei şi ne uitam în zare să vedem dacă nu vine căruţa cu marmitele cu mâncare, îl întreba: “Ce-ai zice măi Nicule de-o ratotă de zece ouă? Ţi-ar plăcea?” Atunci am aflat că ratotă în grai ardelenesc înseamnă omletă.

    De la avocatul Olaru mi-amintesc povestirea din timpul războiului din răsărit, când el era ofiţer de rezervă fiind pe front, a trimis doi soldaţi să ia nişte fân din grădina unei case pentru caii pe care-i avea unitatea sa militară. Atunci a ieşit din casă o femeie care a strigat la soldaţi “Ardă-vă focul să vă ardă. Lăsaţi fânul acolo!” Auzind-o vorbind româneşte el a întrebat-o dacă este româncă şi ea i-a spus că este moldoveancă. Atunci el le-a spus soldaţilor să nu ia fânul din grădina femeii şi s-o lase în pace pentru că avea şi ea nevoie pentru animalele ei. Asta se întâmpla departe dincolo de Nistru unde se mai găseau sate româneşti.

    Avocatul Nicolae Bărbulescu ne-a povestit mai multe întâmplări din viaţa lui, din care reţin şi eu câteva. Prima povestire pe care o reţin este cununia lui religioasă, din ziua de duminică 10 noiembrie 1940, când l-a avut ca naş de cununie pe Horia Sima. Era în dimineaţa următoare cutremurului din 9/10 noiembrie, în urma căruia se dărâmase blocul Carlton din Bucureşti şi care acoperise sub dărâmăturile lui mulţi morţi şi răniţi. Tot guvernul era mobilizat pentru a înlătura urmările dezastrului. N. Bărbulescu a telefonat lui Horia Sima pentru a-l informa că este dispus să amâne ceremonialul religios care era fixat pentru această zi, din cauza cutremurului care paralizase viaţa normală a Bucureştiului. Horia Sima, care era ocupat încă din timpul nopţii cu mobilizarea, coordonarea şi supravegherea măsurilor ce trebuia să fie luate, i-a răspuns că nu trebuie să se amâne ceremonialul stabilit, ci numai să fie anunţată ora exactă când trebuia să fie prezent, fiindcă nu va participa decât în timpul strict necesar slujbei religioase. I s-a comunicat acest lucru, a sosit la ora respectivă cu soţia în chip de naşi şi, după ce preotul a înconjurat masa cu mirii şi naşii cântând “Isaia dănţuieşte”, s-a urcat în maşină şi a plecat fără a mai participa la restul petrecerii.

    A doua relatare pe care o reţin de la N. Bărbulescu este aceea în care ne-a povestit cazul comisarului de poliţie Ionel Dumitrescu, din timpul lui Carol al II-lea. Acesta fusese arestat odată cu cei ce au fost executaţi în Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, fiind acuzat de maltratările aplicate legionarilor arestaţi şi anchetaţi de el, în timpul domniei regelui Carol II. Ionel Dumitrescu, ca şi toţi ceilalţi, încercau pe toate căile să obţină legături cu persoane din conducerea Ministerului de Interne sau cu cei din apropierea conducerii pentru a fi eliberat. Printre colegii lui de studenţie erau şi mulţi legionari, cum era şi N. Bărbulescu. Nici unul însă nu i-a dat vreo speranţă de scăpare de anchetă sau de eliberare. Toţi i-au spus că faţă de cele ce are el pe conştiinţă trebuie să se resemneze că nu va scăpa fără proces. Ionel Dumitrescu a spus că-şi dă seama de situaţie şi că nu-i roagă altceva decât să-i înlesnească un vorbitor cu mama sa în închisoarea unde se afla (probabil Jilava sau Poliţia Capitalei). I s-a aprobat cererea şi, în ziua respectivă, când mama lui a venit la vorbitor, din cauza emoţiei întâlnirii sau din altă cauză a alunecat şi s-a accidentat la o mână, motiv pentru care a fost internat în spital. Datorită acestei întâmplări în noaptea fatală din 26/27 noiembrie a scăpat cu viaţă când toţi cei 64 de arestaţi din Jilava au fost executaţi. Destinul însă, l-a urmărit pe Ionel Dumitrescu în continuare. Doi dintre legionarii care-l aveau în colimator, l-au ridicat din spitalul unde era internat, l-au dus la marginea Bucureştiului într-o pădure şi, la câţiva metri de şosea, l-au coborât din maşină şi au descărcat asupra lui în întunericul nopţii gloanţele din cele două pistoale, după care au plecat. Probabil că cei doi care l-au împuşcat, din cauza întunericului şi a emoţiei nu l-au lovit mortal. Aşa rănit cum era, s-a târât cei câţiva metri care-l despărţeau de şosea, unde a aşteptat un prilej să apară cineva care să-l ajute. A apărut un ţăran cu căruţa care mergea spre Bucureşti, pe care el l-a rugat să-l ducă la Bucureşti la o adresă pe care i-o indicase, Ionel Dumitrescu plătindu-l pe căruţaş cu ceasul de aur de la mână şi cu banii pe care-i avea în buzunar. Căruţaşul l-a dus la adresa respectivă unde era o rudă de-a lui Dumitrescu. Rudele au adus un medic acasă ca să-l îngrijească, dar şi rudele şi medicul dându-şi seama de situaţia creată şi de teama să nu fie pedepsiţi, au anunţat pe şeful poliţiei legionare, prinţul Alexandru Ghica. Toţi cei implicaţi în întâmplarea respectivă aşteptau cu sufletul la gură deznodământul. La rândul său prinţul Ghica l-a anunţat pe Horia Sima de cele întâmplate. Atunci Horia Sima împreună cu Alexandru Ghica s-au deplasat la locul cu pricina, în casa unde se afla rănitul. După întâlnirea cu rănitul, Horia Sima a spus că destinul a vrut ca acest om să fie salvat de două ori de la moarte şi că noi n-avem voie să-i luăm viaţa. A dat dispoziţie apoi, ca cei mai buni medici să-l îngrijească.

    Timpul a trecut, guvernarea legionară a luat sfârşit odată cu “rebeliunea” lui Antonescu şi, aproape după un an, N. Bărbulescu s-a întâlnit cu I. Dumitrescu. Ei amândoi erau olteni şi foşti colegi de facultate. Când N. Bărbulescu l-a întrebat ce mai face şi cu ce se mai ocupă, acesta i-a răspuns: “Dragă, viaţa mea s-a schimbat radical. Mă ocup în satul meu natal cu prepararea unor copii care vor să înveţe carte şi-i ajut fără să le iau bani, iar în zilele de duminică şi sărbători sunt cântăreţ bisericesc şi servesc acolo unde este nevoie de mine. Mi s-a oferit prilejul de a intra din nou în poliţie sub regimul Antonescu, dar am refuzat. Mă mulţumesc că sunt în viaţă şi altceva nu-mi mai trebuie.”

    Aşa mi-a relatat N. Bărbulescu întâmplarea, aşa o prezint şi eu, poate cu excepţia unor mici scăpări din vedere din cauza timpului scurs şi împrejurărilor în care am ascultat-o, care n-au fost de natură să înregistrez cu acurateţe cele spuse.

    Cea de-a treia relatare a lui N. Bărbulescu a pornit de la mâncarea de mazăre care ni s-a dat într-o zi pe şantierul Luminiţa când eram împreună, o mâncare pe care o consideram bună, dar din păcate ni se dădea foarte rar. Oamenii ştiau din presa comunistă că se făcea mult caz pe chestiunea mâncării de mazăre care s-a dat evreilor din Transnistria şi care se spunea atunci că li s-a servit mazăre furajeră care influenţa sistemul nervos uman.

    Într-o zi, când căruţaşul care adusese marmitele cu mâncare şi pe care grupa de serviciu le descărca, când polonicarul a deschis marmitele noi ne uitam să vedem ce mâncare este înăuntru. Ne-am bucurat când am văzut că era mâncare de mazăre. Câţiva dintre noi au făcut observaţia că s-ar putea să fie mazăre furajeră. Atunci N. Bărbulescu a spus celor din jurul lui că în România nu există şi nu se cultivă mazăre furajeră. Era un lucru nou pentru mine, deoarece nu ştiam, deşi auzisem vorbindu-se de mazărea furajeră. După ce am mâncat şi ne-am apucat de lucru, l-am întrebat pe N. Bărbulescu ce ştia despre mazărea furajeră. El mi-a spus că în cariera lui de avocat a pledat această cauză într-un proces, în care un fost comandant de lagăr din Transnistria era acuzat de nişte evrei că i-a hrănit cu mazăre furajeră. N. Bărbulescu, fiind apărătorul acelui acuzat s-a consultat cu oameni de specialitate, citind şi cursuri universitare şi n-a găsit nicăieri că se cultiva undeva mazăre furajeră. Mi se pare că acuzarea avea un document (o factură) în care era menţionată livrarea unei cantităţi de mazăre furajeră, iar el nu ştia cum să contraargumenteze. Până la urmă a fost îndrumat de cineva să cerceteze Monitorul Oficial din perioada războiului, unde a găsit o hotărâre a guvernului prin care se stabilea din motive economice şi financiare că mazărea din depozitele armatei care conţine o cantitate mai mare de 5 % corpuri străine să fie declarată mazăre furajeră. Aceasta se datora faptului că depozitarea se făcea în magazii unde se aflaseră anterior alte produse agricole, precum cereale, floarea-soarelui sau chiar pământ şi alte impurităţi. Toate aceste impurităţi se puteau înlătura prin sortare, spălare, vânturare, ele nefiind toxice. Cu aceste argumente N. Bărbulescu a câştigat procesul, clientul său fiind achitat.

    O altă relatare a lui N. Bărbulescu a fost aceea când ne-a povestit despre alegerile parlamentare din 1937, el aflându-se la sediul legionar din Bucureşti împreună cu alţi camarazi de-ai lui şi unde bineînţeles se găsea şi Corneliu Zelea Codreanu.

    Când după miezul nopţii au început să sosească primele rezultate ale alegerilor de la secţiile de votare, legionarii veneau bucuroşi să-l anunţe pe Căpitan, dar el nu se manifesta prea entuziasmat de cele ce i se comunicau, ba chiar se arăta puţin îngândurat. Atunci unii legionari au încercat să afle cauza lipsei lui de entuziasm şi l-au întrebat: “Căpitane, nu te bucură succesul nostru în alegeri?” “Aş da bucuros jumătate din voturile noastre lui Tătărăscu”, a răspuns el. “Încă nu suntem pregătiţi şi nu avem oameni destui pentru a conduce.” Mulţi legionari au rămas nedumeriţi de răspunsul lui. Ei nu înţelegeau exigenţa lui în materie de a realiza o elită politică superioară capabilă de a conduce cât mai eficient destinele unui stat. Probabil întrezărea şi presimţea posibila lui asasinare.

    Despre Nicolae Bărbulescu am aflat că a murit în cea de-a doua arestare în 1958, când a fost omorât în anchetă la Securitatea din Bucureşti.

    Despre bătrânul Vidraşcu am aflat că a murit în iarna 1952-53 după plecarea mea din Midia. Era şi de aşteptat un asemenea final, la vârsta lui şi în condiţiile de exterminare de la Midia.

    În condiţiile de teroare de la Midia şi mai ales în brigada lui Manole, vreau să menţionez un gest de solidaritate făcut de prietenul meu Balaban Octavian din Sibiu, când dimineaţa pe întuneric, atunci când brigăzile se încolonau pentru ieşirea pe poartă, el mi-a plasat cu o viteză uimitoare o jumătate de pâine pe care am băgat-o în mâneca sumanului cu care eram îmbrăcat. A fost norocul lui Tavi c-a fost iute de picior şi a fugit, pentru că Manole observase o persoană străină ce se infiltrase în brigada lui şi a fugit după el să-l prindă. Şi eu am avut noroc că n-a observat că am primit ceva de la el. Este uşor de închipuit ce-am fi păţit amândoi. Pâinea am împărţit-o între noi, cei câţiva prieteni de-ai lui Tavi: Daina Dumitru, sibian de-al lui Tavi, Mihai Moţa şi Mircea Florea.

    În timpul cât am fost pe şantierul Luminiţa, am aflat de venirea lui Eisenhower la putere în SUA. Căruţaşul care ne aducea mâncarea şi, căruia deţinuţii care descărcau i-au dat târcoale întrebându-l cine a câştigat alegerile în America, le-a spus: “Aţi scăpat şi voi şi noi, fiindcă a venit Eisenhower.” Şi oamenii de afară, ca şi noi cei din puşcărie, sperau că noul preşedinte american ne va scăpa de robia rusească, dar n-a fost să fie.

    Pe lângă numărul mare de victime, elevii din Târgşor şi-au dat şi ei tributul de jertfă la Midia prin moartea lui Mircea Mârza din Sibiu, care dintr-o noapte ploioasă de toamnă, când a vrut să înlocuiască un bec la draglina la care lucra, a fost electrocutat.