Prin octombrie sau noiembrie 1951, un număr de deţinuţi care au
încăput în două camioane descoperite, au fost duşi la Peninsula, printre ei
aflându-mă şi eu. Acolo n-am mai găsit pe foştii elevi târgşoreni în brigăzile
în care-i lăsasem. Acum erau amestecaţi cu ceilalţi deţinuţi, aşa că nu mai
formau un grup compact. Am fost repartizat într-o brigadă care lucra la
grădină, dar n-am avut norocul să recoltăm roşii sau nişte legume care puteau
fi consumate pe loc, ci nişte fasole rămasă nerecoltată şi nişte bame (de care
aflam pentru prima dată) pe care de foame le mâncam, deşi nu erau deloc plăcute
crude. Brigadierul care conducea brigada şi al cărui nume l-am uitat, era
absolvent al Academiei comerciale şi s-a purtat frumos cu toată lumea. N-am
stat mult în brigada lui, de asta i-am şi uitat numele, pentru că am fost mutat
în brigada lui Aurel Meteşan. El era student, originar de prin părţile
Hunedoarei şi era şi el un produs al închisorii Piteşti. În baraca lui era o
disciplină de fier, nu departe de cea a lui Stănciugel; era un obsedat al
curăţeniei în interiorul barăcii şi era veşnic nemulţumit de echipa de serviciu
care făcea această curăţenie. În celelalte barăci fiecare deţinut avea o
pereche de galenţi cu care se încălţa, după ce în mod obligatoriu trebuia să-şi
lepede bocancii şi să-i cureţe “lună”. În baraca lui Meteşan n-aveai voie să
intri decât în ciorapi, iar bocancii erau lăsaţi pe sală. Punctul de lucru al
brigăzii era la şantierul Mustaţă unde încărcam piatra din excavările de la
cariera Ovidiu şi care se expedia la construirea portului Midia. Aici am lucrat
şi în schimbul de noapte.
Meteşan avea boala şedinţelor. Aproape în fiecare seară ţinea să
ne prelucreze cu câte o şedinţă de producţie, în care ne fericea cu câte un discurs
ameninţător pe un ton foarte aspru, în care punea accentul pe muncă şi
disciplină. Ţinea să ne atragă atenţia să nu încercăm să-i ştirbim din
autoritate, pentru că vom avea mari neplăceri. A introdus în brigadă şi un fel
de gazetă de perete cu fruntaşi şi codaşi în producţie şi cu desene care
ilustrau specificul muncii din brigadă: încărcări şi descărcări ale vagoanelor
cu piatră, sortări de anrocament etc. După el se înscriau la cuvânt şi unii din
brigadă, care veneau cu soluţii de mărire a productivităţii, iar alţii, cei
codaşi, îşi justificau nerealizările, fiecare cum putea. Cât a fost de
autoritar şi ameninţător cu vorba, nu ţin minte să fi pedepsit pe cineva. Era
totuşi un om absurd şi ar fi putut fi mai înţelegător.
În iarna lui 1951-52 am fost repartizat în brigada lui Subţirică,
un muncitor portuar din Constanţa, brigadier vechi în Peninsula şi, după câte
mi-amintesc, îi expira condamnarea în primăvara anului 1952, cam în acelaşi
timp cu mine. Lui Subţirică începuse să-i mai scadă din elanul de a obţine
titlul de fruntaş pe colonie, pentru că de vreun an de zile începuseră să apară
pedepsele administrative care se dădeau de către MAI după expirarea
condamnării. Cu brigada lui Subţirică am lucrat la cariera de piatră de la
Ovidiu unde spărgeam piatra pentru calea ferată. Toată ziua lucram în două
schimburi la spart piatra cu ciocanul, dotaţi cu nişte ochelari de protecţie
uzaţi şi cu sticlele în mare parte sparte. Lucrul la spart piatra n-ar fi fost
peste măsură de greu, deşi normele se cereau îndeplinite, dar vremea de iarnă
geroasă ne făcea viaţa grea.
Tot timpul cât eram pe şantier ne aprovizionam cu bolovani mari
proveniţi din cariera pe unde urma să treacă viitoarea albie a Canalului şi,
improvizând un scaun dintr-un bolovan pe care aşezam un capăt de scândură, dacă
aveam norocul să-l găsim, ciocăneam bolovanii. În timpul zilei, când gerul nu
era prea mare, suportam mai uşor, dar spre seară frigul ne cuprindea şi nu mai
simţeam picioarele, până la ora zece când se suna încetarea lucrului. Din cauza
frigului şi a poziţiei în care lucram, eu am răcit la burtă şi eram deranjat la
stomac. Într-o noapte când veneam spre lagăr şi escorta ne grăbea să mergem mai
repede, fiindcă şi ostaşii de pază erau dornici să ajungă mai repede la unitate
ca să se odihnească şi să se dezmorţească de frigul acumulat, m-au apucat
durerile de stomac şi nevoia de a ieşi afară. Pe timp de noapte nu era permisă
oprirea cordonului care ne escorta şi nici ieşirea din formaţie. Vigilenţa era
mai mare ca în timpul zilei. I-am spus brigadierului că mi-e rău şi să ceară
şefului de escortă oprirea cordonului. Nici n-a vrut să audă: “Rabdă sau
cacă-te pe tine.” Şi aşa am şi făcut. Asta s-a întâmplat cu cca. 500 m înainte
de a intra în colonie unde mi-am luat izmenele de schimb şi am intrat la
spălător.
Tot în perioada cât am fost în brigada lui Subţirică, am avut
prilejul să iau contactul cu ofiţerul politic al lagărului, locotenentul
Chirion. În ziua de 13 ianuarie 1952 am fost afişat pe lista celor ce primiseră
pachete de-acasă şi, seara după ce veneam de pe şantier, se distribuiau
deţinuţilor. M-am prezentat şi eu ca toţi ceilalţi cu pătura în care să-mi pun
conţinutul pachetului. Fiecare din cei trecuţi pe listă aşteptam rândul să fim
chemaţi la geamul camerei unde se distribuiau pachetele. La distribuirea şi
controlul pachetelor asistau un ofiţer, un gardian şi prim-brigadierul Cujbă,
un deţinut de prin părţile Banatului. Se făcuse noaptea târziu, toţi cei ce
primiseră pachetele plecaseră la dormitoare, eu rămânând singur nechemat.
Prim-brigadierul Cujbă mă întreabă: “Da’ cu tine ce-i?” I-am spus că am fost
trecut pe lista celor care trebuia să primească pachet şi văd că nu sunt
strigat. M-a întrebat cum mă cheamă, i-am spus numele, iar Cujbă s-a dus de la
geam la masa ofiţerului supraveghetor şi de-acolo au mers amândoi într-o altă
cameră, probabil să verifice lista. Peste câteva minute vine Cujbă şi-mi spune:
“Pentru pachetul tău trebuie să te prezinţi mâine la raport la domnul
locotenent Chirion. Fără aprobarea lui nu-l putem da.” Am plecat în baracă şi
m-am culcat. A doua zi i-am spus lui Subţirică, cerându-i să mă scoată la
raportul ofiţerului politic. Brigada mea lucrând în schimbul II, în dimineaţa
de 14 ianuarie am fost duşi o oră la corvoadă la bucătărie, apoi la baie fiindcă
ne venea rândul, după care am revenit în baracă. Au fost aduse hârdaiele cu
mâncare şi grupa de serviciu începuse să distribuie masa, urmând să ieşim la
lucru, fiindcă se apropia ora de ieşire a schimbului. N-am apucat să mă
încolonez la hârdăul cu mâncare, fiindcă vine Subţirică din camera lui şi
strigă tare ca să fie auzit: “Iacobe, lasă totul că-ţi ia altul mâncarea. Hai
la raport la domnul locotenent Chirion.”
Nu eram nici bine uscat de la baie şi, prin frigul de ianuarie,
am plecat cu Subţirică spre baraca administraţiei, fără să-mi iau mantaua pe
mine. Credeam că se va termina convorbirea în câteva minute. Subţirică a intrat
în biroul lui Chirion anunţându-l de sosirea mea, după care a ieşit şi am
intrat eu. Nici n-am deschis bine uşa şi Chirion m-a întâmpinat cu o
înjurătură: “Biserica şi Dumnezeii mă-ti! Vrei să primeşti pachet? Ai să-l
primeşti când vor cădea comuniştii de la putere, aşa cum ai spus tu că vor
cădea ca şi imperiul otoman şi celelalte imperii.” Eu am negat că aş fi spus
aşa ceva, cerându-i să-mi spună cine l-a informat. Ridicându-se de pe scaun s-a
îndreptat spre mine înjurându-mă şi cu intenţia de a mă lovi, zicând: “Acum
vrei să-ţi spun şi cine mi-a spus?”
Fiind lângă uşă am deschis-o şi am fugit afară. În biroul lui mai
era un ofiţer, care tot timpul a tăcut asistând la scena pe care o relatez.
Chirion i-a spus: “Du-te şi-l bagă la carceră!” Sublocotenentul pe care nu ştiu
cum îl chema, m-a mustrat cu un ton destul de omenos: “Mă, şi tu cereai
tovarăşului locotenent să-ţi spună cine l-a informat pe el?” şi m-a însoţit
până la una din carcerele care erau în spatele bucătăriei din lagăr, special
pregătite pentru pedepsirea deţinuţilor care se făceau vinovaţi de
indisciplină. În acest timp brigada mea lua masa de prânz, iar eu, care nici
nu-mi luasem mantaua vărgată pe mine, îmbrăcat cu zeghea, ieşit dintr-o baie
făcută cu vreo jumătate de oră înainte şi nemâncat, stăteam într-o carceră de
scânduri, unde nu puteam să fac nici o mişcare. Eram într-o situaţie disperată
şi mă gândeam cu groază că dacă mă ţine trei zile şi trei nopţi în condiţiile
acelea de iarnă, pot să spun adio vieţii. Nu-mi rămânea decât resemnarea. Peste
vreo oră auzeam fluierele gardienilor şi comenzile de ieşire pe poartă a
brigăzilor din schimbul doi, printre care şi brigada lui Subţirică, din care
făceam şi eu parte. Dar ca întotdeauna, Dumnezeu în care nu mi-am pierdut
credinţa, chiar dacă aveam momente de revoltă şi de îndoială uneori, m-a salvat
ca şi alte dăţi, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut suporta.
Aud cum un gardian pe care-l vedeam printre crăpăturile scândurilor, deschide
zăvorul de la uşa carcerei şi strigă la mine: “Du-te la baracă, ia-ţi mantaua
pe tine şi vino la poartă fuga marş.”
Brigada mea era în poartă singura care nu ieşise; celelalte de la
alte puncte de lucru ieşiseră şi ofiţerul de la poartă şi ceilalţi gardieni
strigau la mine înjurându-mă să fug mai repede. Am luat-o la fugă, m-am
îmbrăcat şi am venit la poarta lagărului încolonându-mă la coada brigăzii şi am
şi pornit. Cordonul de militari securişti aştepta să ne ia în primire şi să
plecăm pe şantier. Nu-mi venea să cred că am scăpat de groaza ce mă apucase,
dar urmărit de gândul că la noapte când voi veni de la muncă, voi fi băgat din
nou la carceră şi ziua voi fi scos la muncă. Dar n-a fost aşa. Ce se
întâmplase? Ofiţerul responsabil cu producţia, care urmărea ieşirea pe poartă
şi confrunta lista lui cu numărul deţinuţilor care ieşeau, văzând că lipseşte
un om, l-a întrebat pe brigadier unde-i omul lipsă, fiindcă nu-l avea în
evidenţa lui ca scutit medical sau repartizat la alt punct de lucru.
Brigadierul Subţirică i-a spus că sunt băgat la carceră de locotenentul
Chirion. Îndată ofiţerul cu producţia i-a spus unui miliţian să mă scoată din
carceră fiindcă el are nevoie de producţie şi de plan. Am mulţumit lui Dumnezeu
că am scăpat de perspectiva funestă ce mi se arătase, văzând că şi noaptea când
am intrat în colonie, nu am fost invitat la carceră. Masa de prânz n-am mai
primit-o în ziua aceea, dar la dosarul meu s-a adăugat o hârtie care m-a
urmărit toată puşcăria şi poate şi după aceea, după cum voi arăta la timpul
potrivit.
Unul dintre prietenii mei de-atunci, Amzu Petre din
Dobromir-Constanţa, a venit la mine peste vreo două săptămâni şi m-a întrebat
pe cine bănuiesc eu că m-ar fi turnat lui Chirion. Nu ştiu dacă i-am spus că
bănuiesc pe cineva, deşi eu recunoşteam şi atunci, şi acum când scriu, că
expresia cu “imperiul otoman” îmi aparţine şi o foloseam de multe ori
comparându-l cu imperiul sovietic. Amzu Petre era un caracter integru şi mi-a
spus: “să ştii că pe tine te-a turnat cutare” şi mi-a spus numele altui deţinut
cu care dormeam alături pe acelaşi prici şi cu care mă împrietenisem la Canal.
Am rămas puţin contrariat. Era un student care nu trecuse prin Piteşti şi al
cărui nume nu-l dau, fiindcă nu vreau să-mi încarc sufletul pe lângă păcatul
bănuielii şi cu păcatul calomniei, şi încă scrise. Dacă s-ar confirma acest
lucru, mi-ar părea cumplit de rău şi m-ar întrista mult, căci era un om
inteligent şi cult şi avea simţul măsurii. Am aflat despre cel bănuit de Amzu
când cartea de faţă era în formă de manuscris, c-a murit şi că n-a avut o
purtare prea bună în libertate.
Din brigada lui Subţirică am mai reţinut doi studenţi trecut prin
moara dracilor de la Piteşti: Ravaru Radu din Petricani-Neamţ şi Mureşan Ion
(?) din Ardeal.
De la Radu Ravaru, student la teatru (?), am aflat prima dată
scene trăite de el în iadul Piteştiului. Lucra şi el la spart piatra împreună
cu noi la cariera de la Ovidiu, dacă nu cumva eram în aceeaşi grupă. Înainte de
a descrie scenele prezentate de el, vreau să înfăţişez evoluţia vieţii din
lagărul Peninsula. Spre primăvara anului 1952, lumea începuse să afle mai multe
despre ororile şi detaliile celor petrecute la Piteşti. Bieţii studenţi erau
categoria de deţinuţi cea mai marginalizată şi cea mai evitată. Toţi ceilalţi
deţinuţi se fereau de ei şi-i ocoleau. Dacă într-un cerc de deţinuţi se vorbea
mai deschis sau se discutau probleme cu tentă politică, sau numai cu aluzii
politice, la apropierea unui student se schimba subiectul discuţiei sau se
tăcea. Acest lucru era observat şi de ei şi-şi dădeau seama de izolarea în care
erau ţinuţi de către ceilalţi şi sigur că cei dintre ei care au înţeles că
demascările şi reeducarea de la Piteşti erau opera celor care conduceau MAI-ul,
sufereau cumplit de izolarea în care erau ţinuţi şi felul în care erau trataţi.
Radu Ravaru era unul dintre aceştia. Brigăzile 13 şi 14 se
desfiinţaseră. O atmosferă de destindere se observa, când oamenii se mişcau în
cadrul lagărului mai puţin supravegheaţi şi când vigilenţa brigadierilor şi
chiar a administraţiei scăzuse. Nu pot spune dacă schimbarea comandantului
coloniei cu Lazăr Tiberiu avusese loc sau dacă era puţin înainte de venirea sa.
La cariera de piatră noi, cei câţiva elevi de la Târgşor, chiar dacă eram sau
nu în aceeaşi grupă, ne aşezam mai aproape unii de alţii, fiindcă vârsta cu
preocupările ei tinereşti ne atrăgea. Radu Ravaru era şi el printre noi.
Desigur că în cele opt ore de lucru şi deplasarea pe drum împreună, ne
familiarizam şi, cu toată reticenţa ce-o aveam faţă de Radu Ravaru, ni se oprea
în gât câte o vorbă sau câte o expresie, dar la multe le dădeam drumul şi erau
auzite şi de el. Într-una din după-amiezile friguroase de martie sau aprilie,
când noi spărgeam piatra şi ne mai aprovizionam cu bolovani, apropiindu-i de
scaunele noastre improvizate, făcând diverse aluzii şi glume cu jumătate de
gură, Radu Ravaru şi-a impus curajul să se exprime faţă de noi întrebându-ne:
“De ce vă păziţi de mine şi nu vorbiţi deschis? Eu am observat că voi mă
ocoliţi şi vă temeţi să nu vă pârăsc administraţiei.” Noi, ceilalţi, am rămas
fără replică, mai întâi pentru că nu ne aşteptam ca un piteştean să vorbească
aşa şi apoi pentru că nu eram convinşi că nu e o cursă întinsă de el sau o
provocare.
Cum a fost, cum n-a fost, în după-amiaza acelei zile s-a spart
gheaţa dintre noi şi el. Dintre cei ce participam la aceste discuţii îl reţin
numai pe Măduţă Ion din lotul beiuşenilor. Am început să-l asaltăm cu întrebările
despre cele petrecute la Piteşti, iar el ne răspundea în măsura în care le
cunoştea, când era vorba de persoanele pe care le ştiam de-afară. Metodele de
tortură aplicate de Ţurcanu şi complicii lui sunt cunoscute şi prezentate în
literatura penitenciară mai bine decât le-aş reda eu după povestirile lui Radu
Ravaru. Personal, l-am întrebat despre Chirică Balanişcu, student la matematici
la Cluj, originar din Pomârla. Mi-a povestit cum l-au bătut într-un mod
groaznic, forţându-l apoi să bea trei-patru gamele de apă, apoi l-au legat cu
curele şi cearşafuri de gratiile unei ferestre, după care au deschis fereastra
şi uşa celulei ca să se facă curent. A rămas aşa până a transpirat toată apa
din el, s-a îmbolnăvit de pneumonie şi când a început să aiureze l-au dus la
infirmerie, de unde nu s-a mai întors. A murit la infirmeria închisorii
Piteşti. Despre Leon Abăcioaiei voi afla în cea de-a doua detenţie c-a fost
omorât de securitatea din Cluj, fără a fi judecat şi condamnat de un tribunal.
Alt caz povestit de Radu Ravaru a fost cel al lui C. Oprişan,
şeful FDC pe ţară, care a fost întins pe o bancă şi legat, fiind bătut de
echipa de bătăuşi până a fost adus în stare de totală lipsă de autocontrol,
încât materiile fecale au ţâşnit din el pe tavanul celulei. A doua zi dimineaţă
când a venit schimbul de gardieni la numărătoarea deţinuţilor şi şeful
gardienilor a întrebat ce este sus pe tavan, Ţurcanu a răspuns: “acela-i căcat
de şef.” Miliţianul a plecat la celula următoare, fără să mai facă vreo
anchetă.
În această zi am înţeles în profunzime “fenomenul Piteşti”, marea
realizare a “socialismului victorios”. În momentul când Radu Ravaru a terminat
de povestit a început să se însereze şi, odată cu înserarea, a început să sune
prelung şi înfiorător sirena şantierului, pentru ca toată lumea să se adune la
locul stabilit în afara razei de acţiune a exploziilor, pentru că urma
dinamitarea stâncii pentru schimbul următor. Acest sunet de sirenă l-am asociat
atunci cu un strigăt de deznădejde al celor striviţi şi fizic şi moral de către
forţele întunericului.
Scena aceasta, când s-au limpezit în mintea mea ororile
Piteştiului, mă urmăreşte şi azi cu aceeaşi intensitate ca şi atunci, chiar
dacă am citit şi auzit şi altele mai înfiorătoare. Prima impresie îşi pune
amprenta mai puternic întotdeauna.
Despre Mureşan (Ion ?) nu pot spune prea multe. El a fost
normator în brigada lui Subţirică, fiind student ardelean trecut prin “moara de
măcinat suflete” a Piteştiului. Expresia îi aparţine şi de la el mi-am
însuşit-o şi eu folosind-o în multe ocazii. În calitatea lui de normator,
oridecâteori brigadierii şi normatorii erau chemaţi la adunare şi erau
prelucraţi de către prim-brigadier, ofiţerul politic sau cel cu producţia, dacă
era vreo problemă de disciplină în producţie sau de atitudinea deţinuţilor,
veneau în baraca noastră şi ne prelucrau materialul. Lua cuvântul întâi
Subţirică, care cu pregătirea lui de muncitor în port ni se adresa cu un limbaj
foarte colorat şi presărat cu cuvinte mai triviale şi cu câte o înjurătură, cu
scopul de a ne stimula să muncim mai cu elan. Era urmat de Mureşan, care ni se
adresa într-un stil elevat şi, chiar dacă avea de atins o problemă delicată
despre un deţinut despre care i se atrăsese atenţia în mod expres, prezenta de
aşa manieră încât să jignească cât mai puţin sau chiar deloc.
Mai târziu, prin 1953, după moartea lui Stalin, când am plecat de
la Peninsula şi am ajuns într-o trecere de o zi şi-o noapte pe la şantierul
Stadion din Constanţa, l-am găsit în cercul prietenilor mei cu Ilie Popa din
Sibiu şi alţii care l-au primit cu toată camaraderia. În singura seară cât am
stat la Stadion, m-am întâlnit cu tot grupul în care se găsea şi Mureşan. El
m-a întrebat dacă sunt supărat pe el, iar eu l-am făcut să priceapă că şi eu am
înţeles “fenomenul Piteşti”. I-am spus că i-am admirat întotdeauna nivelul de
pregătire intelectuală, mai ales în seara când trebuind să ne vorbească despre
probleme de muncă şi administrative, el s-a abătut de la subiect şi a tratat
într-o ţinută intelectuală majoră cartea “La Trahison des clercs” (Trădarea
intelectualilor) a lui Julien Benda.
Începusem să devin şi eu mai cunoscut şi cu relaţii mai multe
printre deţinuţii din lagăr, lucru ce m-a ajutat să fiu repartizat la atelierul
mecanic de la cariera Ovidiu. N-am lucrat prea mult aici, dar a fost o viaţă
aproape ca de om liber în ce priveşte efortul fizic şi ritmul de muncă.
Brigadierul atelierului era un fost ofiţer de aviaţie care se numea Chiş şi
care a creat o atmosferă aproape familială. Aici se lucra în voie şi miliţienii
nu numărau câte şuruburi s-au făcut la strung sau câte piese s-au confecţionat.
Cât timp am stat la atelierul mecanic, am lucrat la o raboteză şi la diverse
munci de întreţinere în cadrul atelierului.
Venirea lui Lazăr Tiberiu la comanda lagărului de la Peninsula,
ofiţerul evreu care fusese comandant la Gherla în primăvara lui 1952, a produs
o stare de panică printre oameni, mai ales printre cei ce-l cunoşteau de la
Gherla, unde s-a purtat ca o fiară. Printre faimoasele lui plăceri era şi aceea
de a ordona deţinuţilor să se bage sub prici şi apoi le comanda “drepţi”, iar
deţinuţii se ridicau cu scândurile în cap, iar cei ce nu executau erau bătuţi
cu ciomagul. O dovadă în acest sens este că bucătarul-şef deţinut, care-l
cunoştea de la Gherla, a cerut să fie schimbat de la bucătărie, preferând să
meargă la muncă cu lopata de frica lui Lazăr, numai ca să evite întâlnirea cu
el, unde la muncile de interior îi teroriza pe deţinuţi. Şi când te gândeşti că
munca de bucătar, pe care mulţi ar fi dorit-o, nu se compara cu cea de la roabă
sau cu cea de încărcător la piatră.
Spre surpriza generală a deţinuţilor, venirea lui Lazăr a
schimbat viaţa din lagăr, probabil pentru că aşa erau indicaţiile de sus. Una
caldă, alta rece. Duminicile nu se mai ieşea la lucru, ci se rămânea în
interior unde ne făceam program administrativ personal, cârpindu-ne hainele şi
spălându-ne rufele. Întâlnirile cu cei din alte brigăzi nu mai erau pedepsite.
Vara lui 1952 a fost o perioadă de relativă relaxare.
Pe data de 15 mai 1952 mi-au expirat cei patru ani de condamnare, dar speranţa eliberării nu mai
plutea prin aerul lagărului. Nimeni nu era eliberat la termenul expirării,
nimeni nu ştia dacă va primi o pedeapsă administrativă sau nu. Chiar şi cei ce
nu primeau pedeapsa administrativă, exprimată de data asta în luni şi nu în ani
(n-am înţeles niciodată de ce), erau eliberaţi cu întârziere de câteva luni.
În primăvara anului 1952 l-am întâlnit
la Peninsula pe Cojocaru Gheorghe, student la Conservator, arestat cu un an în
urma mea, care trecuse prin Piteşti unde a cunoscut ororile demascărilor. El a
fost coleg de liceu cu mine la Pomârla şi era originar din satul Corjăuţi. Târgşorul are şi el contribuţia lui de jertfă
la Peninsulă prin elevul Roiban Alexandru care a murit acolo şi a fost
înmormântat în cimitirul din satul Valea Neagră.