La câteva zile după întâlnirea mea cu Miţa
Sapariuc în luna mai 1951, când mai aveam un an până la expirarea condamnării,
un lot de deţinuţi cu condamnări până la patru ani am fost trimişi la Poarta
Albă, unde probabil se cerea o forţă de muncă mai mare. Deşi m-am despărţit de
mulţi prieteni şi cunoscuţi, fiindcă “partir c’est mourir un peu”, pentru mine
a fost un timp de uşurare deoarece am intrat într-o brigadă mai neomogenă ca
vârstă şi profesie. Nu erau toţi tineri, iar vârsta mai înaintată şi mai
înţeleaptă a deţinuţilor impunea şi un ritm de muncă mai puţin infernal,
situaţie care m-a avantajat şi mi-a făcut puşcăria mai suportabilă.
La Poarta Albă brigadierii erau numai deţinuţi de drept comun şi
plantoanele din barăci la fel. Eu am fost repartizat la baraca nr. 17,
brigadier fiind deţinutul Aldica, care în viaţa civilă fusese contabil şi care
ţipa la oameni ca orice brigadier, dar n-a lovit pe nimeni, n-a pedepsit cu
izolare sau cu reducerea porţiei de mâncare. Dintre foştii târgşoreni am stat
cu Toader Petru de prin Sălaj. Toată vara lui 1951 până toamna târziu am lucrat
la ripat linii de cale ferată şi la descărcat vagoane basculante ruseşti care
erau încărcate cu excavatoarele. La Poarta Albă pământul excavat din albia
Canalului era transportat pe cale ferată normală cu vagoane normale şi tractate
cu locomotive cu abur, nu cu locomotive diesel şi pe linie îngustă ca la
Mamaia.
Un lucru care m-a şocat la Poarta Albă a fost când am văzut scris
pe locomotivă cu litere mari “Slavă marelui Stalin”. În mintea mea cuvântul
“slavă”, prin educaţia religioasă primită, era asociat întotdeauna cu numele
lui Dumnezeu şi cu biserica, dar asocierea cu numele lui Stalin am considerat-o
o blasfemie. Aveam să mă conving cu timpul de lipsa de măsură a comuniştilor în
cultivarea greţoasă a cultului personalităţii.
În vara lui 1951, cât am stat la Poarta Albă am fost martor la
nişte evenimente mai deosebite:
1.
Împuşcarea unui deţinut care a depăşit zona interzisă de lângă gardul
lagărului şi s-a îndreptat spre sentinela din post care l-a împuşcat mortal. Se
numea Drăgoi şi era elev din Bacău. Motivul a fost disperarea în care se găsea
şi pe care n-o mai putea suporta.
2.
S-a auzit de moartea doctorului Simionescu de la Peninsula şi cauza şi
felul cum s-a produs: torturarea lui în brigăzile 13 şi 14.
3.
I-am văzut într-un grup de deţinuţi pe studenţii Bogdănescu şi Gherman
care urmau să fie transferaţi la alt penitenciar după asasinarea doctorului
Simionescu. Ei erau în trecere prin Poarta Albă, dar nimeni n-a putut lua
contact cu ei.
4.
Într-o zi de duminică, când n-am fost scoşi la lucru, am fost băgaţi toţi
în barăci fără să bănuim ce se va întâmpla. La un moment dat am văzut o echipă
de ofiţeri ai lagărului împreună cu comandantul, iar în fruntea lor se afla
Albon, directorul general al Canalului pe linie MAI, care umblau din baracă în
baracă. Când au venit la baraca noastră, noi eram aşezaţi fiecare pe patul lui,
aşa cum ni s-a cerut, iar Albon urmat de suita lui a intrat întrebând de la
uşă: “Unde-i părintele Argint?” Părintele s-a ridicat şi a spus “prezent”, iar
Albon a continuat: “Hai părinte, că te-aşteaptă americanii la Timişoara,
fiindcă au venit în Iugoslavia.” Echipa lui Albon a plecat rămânând un miliţian
care i-a spus părintelui să-şi facă bagajul şi să se îmbrace. S-a vorbit după
aceea că pe toţi cei luaţi din barăci i-ar fi dus disciplinar la minele de
plumb de la Baia Sprie şi Cavnic.
5.
Am cunoscut, mai bine zis l-am văzut o singură dată, pe cel mai sinistru
personaj al lagărului de la Poarta Albă, brigadierul Stănciugel, cel care a ars
de viu un om în cuptorul cu var al coloniei. Într-o dimineaţă când brigăzile de
deţinuţi ieşeau la lucru, brigada mea a fost strigată mai târziu, din cauză că
nu se formase încă cordonul militar. Atunci am avut prilejul să trec în revistă
brigăzile cu deţinuţi de drept comun şi tot atunci am văzut şi brigada condusă
de Stănciugel. Era formată din deţinuţi de drept comun, îmbrăcaţi în costum
penal nou, fiind brigadă fruntaşă; toţi erau tineri şi majoritatea foarte
bruneţi. Am uitat să spun că toate brigăzile intrau şi ieşeau pe poartă
încolonate câte cinci, astfel ca numărarea să fie mai uşoară (“ia pe cinci şi
ţine-aproape!”) şi, la comanda brigadierului, trebuia să bată pasul şi să
respecte distanţa reglementară. Vreau să spun că până la brigada lui Stănciugel
n-am văzut disciplină mai cazonă. Când au ajuns în apropierea porţii, la
comanda lui Stănciugel de “atenţie! stai” s-a executat o oprire demnă de cele
mai reuşite demonstraţii militare. La fel şi când s-a dat comanda de ieşire pe
poartă (“înainte marş!”). Toată brigada lui Stănciugel avea bocancii cu un
lustru izbitor de contrastant cu mizeria generală. Am făcut atunci o remarcă
pentru mine şi cei câţiva deţinuţi din jurul meu care ne cunoşteam, că singura
deosebire dintre bocancii deţinuţilor din brigadă şi faţa lui Stănciugel era
numai lustrul, fiindcă era la fel de neagră. El era un ţigan veritabil, negru
ca tăciunele şi foarte corpolent, dar uscăţiv la figură, deşi se ştie că nu
suferea de foame şi nici nu era istovit de muncă. După plecarea mea din Poarta
Albă n-am mai auzit nimic despre el, decât ce s-a scris în literatura
penitenciară de după 1989.
6.
Într-o după masă am observat o agitaţie printre deţinuţii politici
bănăţeni. Se aflase de sosirea unui nou lot de deţinuţi, printre care se afla
şi procurorul sau preşedintele Tribunalului militar Timişoara, care dăduse
condamnări mari deţinuţilor politici. Bănăţenii se pregăteau să-l bată.
Ştefănescu, despre el fiind vorba, a scăpat de întâlnirea cu bănăţenii pe
care-i condamnase, datorită faptului că lotul nou venit era sub supravegherea
miliţienilor care-i repartizau pe deţinuţi, precum şi pentru că administraţia
aflase de agitaţia din lagăr şi l-a izolat de restul deţinuţilor. Mi se pare că
a doua zi a fost trimis la altă colonie de pe Canal. Eu n-am asistat la cele
întâmplate, dar le-am auzit povestite de la câţiva bănăţeni.
Un caz deosebit este povestea părintelui Iftimie din
Vultureni-Tecuci care era condamnat şi-şi executa pedeapsa, pentru faptul că a
ţinut ascuns un ostaş german care, în urma evenimentelor de la 23 august 1944,
n-a mai putut să părăsească România şi stătea ascuns în timpul zilei într-un
nuc din grădina părintelui Iftimie. În timpul nopţii ostaşul cobora din nuc şi
se hrănea cu ce găsea prin grădini: struguri, fructe etc. Într-o noapte, când
bruma a fost mai puternică, frunzele nucului au căzut şi dimineaţa a fost
observat de către proprietar. Părintele Iftimie s-a înţeles cu el şi i-a oferit
adăpost şi hrană, aşteptând un prilej favorabil ca el să poată pleca din ţară.
Nu-mi amintesc în ce împrejurare securitatea a aflat de această colaborare,
fiind amândoi arestaţi. L-am văzut şi eu pe ostaşul german, care era în altă
brigadă, când se saluta cu părintele schimbând câteva cuvinte, în timp ce
coloanele de deţinuţi ieşeau pe poarta lagărului la lucru. La proces a fost
întrebat de ce a tăinuit prezenţa unui duşman al ţării. Părintele a răspuns că
el şi-a făcut datoria de creştin şi de preot. Atunci judecătorul l-a întrebat
dacă ar fi procedat la fel şi cu un comunist, la care el a răspuns c-ar fi
procedat la fel, atâta vreme cât avea o conştiinţă de preot creştin. Comuniştii
n-au fost capabili să înţeleagă atitudinea preotului.