Poarta Albă

 

    La câteva zile după întâlnirea mea cu Miţa Sapariuc în luna mai 1951, când mai aveam un an până la expirarea condamnării, un lot de deţinuţi cu condamnări până la patru ani am fost trimişi la Poarta Albă, unde probabil se cerea o forţă de muncă mai mare. Deşi m-am despărţit de mulţi prieteni şi cunoscuţi, fiindcă “partir c’est mourir un peu”, pentru mine a fost un timp de uşurare deoarece am intrat într-o brigadă mai neomogenă ca vârstă şi profesie. Nu erau toţi tineri, iar vârsta mai înaintată şi mai înţeleaptă a deţinuţilor impunea şi un ritm de muncă mai puţin infernal, situaţie care m-a avantajat şi mi-a făcut puşcăria mai suportabilă.

    La Poarta Albă brigadierii erau numai deţinuţi de drept comun şi plantoanele din barăci la fel. Eu am fost repartizat la baraca nr. 17, brigadier fiind deţinutul Aldica, care în viaţa civilă fusese contabil şi care ţipa la oameni ca orice brigadier, dar n-a lovit pe nimeni, n-a pedepsit cu izolare sau cu reducerea porţiei de mâncare. Dintre foştii târgşoreni am stat cu Toader Petru de prin Sălaj. Toată vara lui 1951 până toamna târziu am lucrat la ripat linii de cale ferată şi la descărcat vagoane basculante ruseşti care erau încărcate cu excavatoarele. La Poarta Albă pământul excavat din albia Canalului era transportat pe cale ferată normală cu vagoane normale şi tractate cu locomotive cu abur, nu cu locomotive diesel şi pe linie îngustă ca la Mamaia.

    Un lucru care m-a şocat la Poarta Albă a fost când am văzut scris pe locomotivă cu litere mari “Slavă marelui Stalin”. În mintea mea cuvântul “slavă”, prin educaţia religioasă primită, era asociat întotdeauna cu numele lui Dumnezeu şi cu biserica, dar asocierea cu numele lui Stalin am considerat-o o blasfemie. Aveam să mă conving cu timpul de lipsa de măsură a comuniştilor în cultivarea greţoasă a cultului personalităţii.

    În vara lui 1951, cât am stat la Poarta Albă am fost martor la nişte evenimente mai deosebite:

1.   Împuşcarea unui deţinut care a depăşit zona interzisă de lângă gardul lagărului şi s-a îndreptat spre sentinela din post care l-a împuşcat mortal. Se numea Drăgoi şi era elev din Bacău. Motivul a fost disperarea în care se găsea şi pe care n-o mai putea suporta.

2.   S-a auzit de moartea doctorului Simionescu de la Peninsula şi cauza şi felul cum s-a produs: torturarea lui în brigăzile 13 şi 14.

3.   I-am văzut într-un grup de deţinuţi pe studenţii Bogdănescu şi Gherman care urmau să fie transferaţi la alt penitenciar după asasinarea doctorului Simionescu. Ei erau în trecere prin Poarta Albă, dar nimeni n-a putut lua contact cu ei.

4.   Într-o zi de duminică, când n-am fost scoşi la lucru, am fost băgaţi toţi în barăci fără să bănuim ce se va întâmpla. La un moment dat am văzut o echipă de ofiţeri ai lagărului împreună cu comandantul, iar în fruntea lor se afla Albon, directorul general al Canalului pe linie MAI, care umblau din baracă în baracă. Când au venit la baraca noastră, noi eram aşezaţi fiecare pe patul lui, aşa cum ni s-a cerut, iar Albon urmat de suita lui a intrat întrebând de la uşă: “Unde-i părintele Argint?” Părintele s-a ridicat şi a spus “prezent”, iar Albon a continuat: “Hai părinte, că te-aşteaptă americanii la Timişoara, fiindcă au venit în Iugoslavia.” Echipa lui Albon a plecat rămânând un miliţian care i-a spus părintelui să-şi facă bagajul şi să se îmbrace. S-a vorbit după aceea că pe toţi cei luaţi din barăci i-ar fi dus disciplinar la minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic.

5.   Am cunoscut, mai bine zis l-am văzut o singură dată, pe cel mai sinistru personaj al lagărului de la Poarta Albă, brigadierul Stănciugel, cel care a ars de viu un om în cuptorul cu var al coloniei. Într-o dimineaţă când brigăzile de deţinuţi ieşeau la lucru, brigada mea a fost strigată mai târziu, din cauză că nu se formase încă cordonul militar. Atunci am avut prilejul să trec în revistă brigăzile cu deţinuţi de drept comun şi tot atunci am văzut şi brigada condusă de Stănciugel. Era formată din deţinuţi de drept comun, îmbrăcaţi în costum penal nou, fiind brigadă fruntaşă; toţi erau tineri şi majoritatea foarte bruneţi. Am uitat să spun că toate brigăzile intrau şi ieşeau pe poartă încolonate câte cinci, astfel ca numărarea să fie mai uşoară (“ia pe cinci şi ţine-aproape!”) şi, la comanda brigadierului, trebuia să bată pasul şi să respecte distanţa reglementară. Vreau să spun că până la brigada lui Stănciugel n-am văzut disciplină mai cazonă. Când au ajuns în apropierea porţii, la comanda lui Stănciugel de “atenţie! stai” s-a executat o oprire demnă de cele mai reuşite demonstraţii militare. La fel şi când s-a dat comanda de ieşire pe poartă (“înainte marş!”). Toată brigada lui Stănciugel avea bocancii cu un lustru izbitor de contrastant cu mizeria generală. Am făcut atunci o remarcă pentru mine şi cei câţiva deţinuţi din jurul meu care ne cunoşteam, că singura deosebire dintre bocancii deţinuţilor din brigadă şi faţa lui Stănciugel era numai lustrul, fiindcă era la fel de neagră. El era un ţigan veritabil, negru ca tăciunele şi foarte corpolent, dar uscăţiv la figură, deşi se ştie că nu suferea de foame şi nici nu era istovit de muncă. După plecarea mea din Poarta Albă n-am mai auzit nimic despre el, decât ce s-a scris în literatura penitenciară de după 1989.

6.   Într-o după masă am observat o agitaţie printre deţinuţii politici bănăţeni. Se aflase de sosirea unui nou lot de deţinuţi, printre care se afla şi procurorul sau preşedintele Tribunalului militar Timişoara, care dăduse condamnări mari deţinuţilor politici. Bănăţenii se pregăteau să-l bată. Ştefănescu, despre el fiind vorba, a scăpat de întâlnirea cu bănăţenii pe care-i condamnase, datorită faptului că lotul nou venit era sub supravegherea miliţienilor care-i repartizau pe deţinuţi, precum şi pentru că administraţia aflase de agitaţia din lagăr şi l-a izolat de restul deţinuţilor. Mi se pare că a doua zi a fost trimis la altă colonie de pe Canal. Eu n-am asistat la cele întâmplate, dar le-am auzit povestite de la câţiva bănăţeni.

    Un caz deosebit este povestea părintelui Iftimie din Vultureni-Tecuci care era condamnat şi-şi executa pedeapsa, pentru faptul că a ţinut ascuns un ostaş german care, în urma evenimentelor de la 23 august 1944, n-a mai putut să părăsească România şi stătea ascuns în timpul zilei într-un nuc din grădina părintelui Iftimie. În timpul nopţii ostaşul cobora din nuc şi se hrănea cu ce găsea prin grădini: struguri, fructe etc. Într-o noapte, când bruma a fost mai puternică, frunzele nucului au căzut şi dimineaţa a fost observat de către proprietar. Părintele Iftimie s-a înţeles cu el şi i-a oferit adăpost şi hrană, aşteptând un prilej favorabil ca el să poată pleca din ţară. Nu-mi amintesc în ce împrejurare securitatea a aflat de această colaborare, fiind amândoi arestaţi. L-am văzut şi eu pe ostaşul german, care era în altă brigadă, când se saluta cu părintele schimbând câteva cuvinte, în timp ce coloanele de deţinuţi ieşeau pe poarta lagărului la lucru. La proces a fost întrebat de ce a tăinuit prezenţa unui duşman al ţării. Părintele a răspuns că el şi-a făcut datoria de creştin şi de preot. Atunci judecătorul l-a întrebat dacă ar fi procedat la fel şi cu un comunist, la care el a răspuns c-ar fi procedat la fel, atâta vreme cât avea o conştiinţă de preot creştin. Comuniştii n-au fost capabili să înţeleagă atitudinea preotului.