Sărbătorile religioase din iarna 1949-1950

 

    Crăciunul anului 1949 sărbătorit de noi cei nereeducaţi, a pus o amprentă deosebită asupra vieţii noastre de deţinuţi. Ardelenii, care pun mare preţ pe sărbătoarea Crăciunului, au fost cei care au organizat corul pentru câteva colinde şi, după ce am fost băgaţi în camere şi uşile au fost închise, cineva care făcuse rost de o modestă crenguţă de brad, probabil primită într-un pachet, a atârnat-o lângă becul din tavanul camerei. Şi cum marea majoritate dintre noi eram grupaţi pe cercuri de prieteni şi de colegi încă de afară, mâncând împreună pachetele ce le primeam de acasă indiferent de calitatea şi cantitatea conţinutului, am servit în mod simbolic câte ceva mai deosebit păstrat special pentru această noapte. S-au cântat colinde şi în final s-a cântat colindul de închisoare pe versurile lui Radu Gyr:


“O, brad frumos, ce sfânt păreai

în altă sărbătoare.

Mă văd copil cu păr bălai

şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi drag cămin

şi chipul mamei sfinte,

imagini de Crăciun senin

mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini

în amintiri s-arată.

În vis zâmbeşte ca un crin

copilul de-altădată.

Întregul cer era deschis

deasupra frunţii mele,

azi strâng doar pulbere de vis

şi numai scrum din stele…”


 

    După aceste manifestări a vorbit Roţ Ion de prin părţile Hunedoarei arătând în câteva cuvinte importanţa sărbătorilor pentru noi românii şi ne-a îndemnat să respectăm şi să păstrăm tradiţiile creştine şi româneşti.

    În camera mică a celor ce lucrau în ateliere, unde predominau cei reeducaţi, nu s-a petrecut nimic deosebit. A fost o zi de puşcărie obişnuită, peste care evenimentul Crăciunului a trecut nebăgat în seamă, conform dealtfel noilor convingeri căpătate. Când s-a bătut toaca şi s-a anunţat stingerea nici un deţinut nu era culcat. Au început gardienii să bată în geamuri şi să ne ameninţe să terminăm forfota şi să ne culcăm. Pentru mine şi pentru mulţi dintre noi acest Crăciun a fost trăit cu o intensitate care nu se putea compara cu cea de-afară. Ecoul sărbătorilor de Crăciun nu s-a stins repede din mintea noastră.

    Venea Anul Nou şi trebuia marcat şi acest eveniment al tradiţiei româneşti de către deţinuţi. Pe data de 30 decembrie 1949 au fost anunţaţi să-şi ia bagajele şi să se prezinte la grefa închisorii doi buni prieteni şi colegi de liceu de-ai mei: Modreanu Vasile şi Boghiţoi Teodor. Ei aveau pedeapsa expirată de mai bine de un an şi aşteptau să le vină rândul să fie eliberaţi, dar ziua întârzia să vină. Le-a venit rândul acum când aveau prilejul să le facă bucurie părinţilor într-o asemenea zi mare din calendar. M-am bucurat de plecarea lor, dar eu am rămas cu golul singurătăţii în suflet pentru încă doi ani şi jumătate cât mai credeam că mai am de făcut dintr-o condamnare de patru ani. După plecarea lor am intrat din nou în ritmul normal de puşcărie fiindcă aveam experienţa de un an şi jumătate şi aveam destui prieteni, cu care împărtăşeam impresii şi sentimente.

    Istrate Grigore originar din Oglinzi-Neamţ era un om cu preocupări literare şi cu înclinaţii de versificator. El a compus un pluguşor sau o urătură, cum se obişnuieşte prin Moldova. În noaptea de Sf. Vasile (Anul Nou), în intervalul de timp dintre numărătoarea deţinuţilor şi închiderea uşilor şi stingere, am pornit cu pluguşorul în cele două camere ale închisorii. Prima cameră în care am urat a fost camera mare a nereeducaţilor. Printre cei care hăiau m-am aflat şi eu, îmbrăcat cu un suman ţărănesc de-al tatei, pe care îl primisem la pachet când ni s-a aprobat să primim îmbrăcăminte pentru iarnă. Pluguşorul lui Grigore cuprindea aspecte din viaţa noastră din închisoare şi urări pentru eliberare cât mai grabnică. După schimbul de glume între urători şi “gazde”, adică cei ce ne priveau şi ascultau de pe priciuri, am trecut şi-n camera mică a închisorii unde erau cei ce lucrau la atelier şi unde se aflau şi cei care participau la reeducare. În camera mică, bineînţeles că s-a repetat acelaşi pluguşor care s-a spus şi-n camera mare, numai că aici am fost primiţi cu foarte mare răceală. Când Grigore a ajuns cu citirea pluguşorului la versurile care le zgâriau timpanele celor reeducaţi, în loc de mulţumire ei ne-au făcut o primire şi o demonstraţie de înalt nivel politic marxist pe care şi-l însuşiseră, dându-şi pantalonii jos şi arătându-ne fundul gol. Gestul lor ne-a jignit profund şi este regretabil că nici acum mulţi dintre ei nu încearcă să se apropie de restul foştilor deţinuţi şi să caute să promoveze relaţii umane în care să recunoască greşelile inerente vârstei şi minciunilor cu care au fost intoxicaţi. Sigur c-ar avea de câştigat şi ar fi acceptaţi cu înţelegere de cei pe care i-au denigrat atunci.

 

Pluguşor de la Târgşor


Aho, aho copii şi fraţi

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Că-s trudiţi boii bălţaţi

Şi-au ajuns l-ai noştri fraţi

Tot ca noi încarceraţi

Cu mulţi ani împovăraţi.

Hai fraţilor, ce-aşteptaţi?

Deschideţi uşile voastre

Să intre vorbele noastre.

Hai voinici şi mai strigaţi

Că găzdaşii nu-s culcaţi…

Îndemnaţi voinici flăcăi…hăi, hăi…

Nu ne ţineţi lângă uşă

Fraţi de lanţ şi de cătuşă,

Ori ne-am chinuit degeaba

În beciurile din Suceava?

Sau la iadul din Jilava?

Fraţii noştri din Piteşti

Aiud, Gherla, Văcăreşti

Amarnic v-au judecat

Cum credinţa le-aţi trădat

Pentr-un turtoi şi mâncare

Aţi primit reeducare,

Aţi primit pe-un blid de linte

Satanice-nvăţăminte,

Aţi băgat la închisoare

Pentr-un colet şi-o scrisoare,

Părinţi, fraţi şi surioare.

Nu vă temeţi, Domnu-i mare,

Şi milostiv în iertare

La căinţă şi-ndreptare.

Îndemnaţi voinici flăcăi

Din bice şi zurgălăi…hăi, hăi…

Să nu faci rău la un frate

Pentr-un pachet sau o carte

Că de-ai făcut rău sau bine,

Mănânci tot un sfert de pâine…

Astă seară, bunăoară,

Ai mâncat o ciorbă chioară

Cum am mâncat-o şi eu,

Prieten sau duşmanul tău…

Câte cătuşe nu vezi,

Arme, lanţuri şi obezi;

Către noi sunt îndreptate,

C-am pus preţ pe libertate.

Iată-ne-n groapa murdară-a

Vânzătorilor de ţară;

Noi nu ne ştim vre-o vină,

Ştim că ne-am născut din tină

Şi Domnul ne-a dat lumină.

Ne-a supranumit români

Şi ne-a botezat creştini…

Fraţilor, daţi-ne mâna,

Nouă, crucea ni-i stăpâna,

Trădătorul ni-i duşmanul

Ce ne pângăreşte neamul

Cu secera şi ciocanul.

Neamul nostru-adevărat

Din oraş şi de la sat,

Acolo în astă seară

Vin cu plugul şi ne ară

Prieteni şi colegi din ţară.

Iar pe inimile noastre

Ar-un plug cu şase brazde,

Nu cu boi, ci trag la ele

Suferinţe, zbucium, jele…

Sămânţă ne dă mereu

Numai bunul Dumnezeu

Ca pe inimi să ne crească

Flori de dragoste frăţească,

Ia mai daţi din clopoţei

Şi strigaţi la bălţaţi măi, hăi, hăi…

Lacrimile mamei tale

Se-ntâlnesc cu-a mamei-n cale

Şi te plâng copil iubit

Că şi-acuma ai lipsit

Un colac frumos acasă

Sfinţeşte faţa de masă

Pentru cei ce-n astă seară

Vin cu plugul şi ne ară.

În zâmbet mama-i primeşte,

Deloc nu se-nveseleşte;

Ia colacul şi îl frânge

Apoi plânge, plânge, plânge…

Îl sărută şi-l împarte,

Apoi plânge mai departe…

Sfânta zi a libertăţii,

Sfântul soare-al dreptăţii

Toţi dorim ca să răsară

Peste scumpa noastră ţară…

Suntem singuri, izolaţi,

Fără părinţi, fără fraţi

Ca o pleavă aruncaţi!

Nu ne temem, astea toate

Le-am trece cu sănătate

Căci avem un Tată-n cer

Şi o Mamă tot la fel

Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte

Şi cu harul ne sfinţeşte…

Umila noastră urare

Primiţi-o în închisoare.

Nu cerem colaci, nici bani…

Ci dragoste…La Mulţi Ani!


    Pluguşorul lui Istrate Grigore n-a rămas fără urmări, el fiind trimis disciplinar la Jilava cu un grup de vreo 30 de deţinuţi pe data de 5 martie 1950.

    S-au înfiinţat camere de izolare pentru cei consideraţi nereeducabili de către cei din tabăra opusă. Dintre cei izolaţi, un grup a fost trimis disciplinar la Jilava la începutul lui martie 1950: Iencea Victor, care a murit în scurtă vreme la Jilava, Maxim Virgil, Coriciuc Traian, Coriciuc Vasile, Bardac Nicolae, Râmboiu Septimiu, Neagu Dumitru, Stoica Aurel, Popescu Vasile, Stamu Dumitru, Vanghele Vanghele, Iorgulescu Constantin, Lupoaie Constantin (Titi), Voloşniuc Constantin (Nică), Nour Mihai, Obreja Aurel, Negoiţă Constantin (Titi), Bandrabur Constantin, Dipşe Gheorghe, Man Nistor, Balaban Octavian, Daina Dumitru, Fulea Ion, Popa Ilie, Roţiu Ion, Străchinaru V. şi Istrate Grigore.

    Cu excepţia celor trimişi disciplinar, iarna 1949-50 a trecut fără evenimente deosebite, faţă de cele de până atunci, care se limitau la cele specifice Târgşorului şi a venit primăvara cu bucuria că am scăpat de frigul iernii şi cu tristeţea că ne găseam tot sub cheie.

    Îmi mai aduc aminte de diferite momente, pe care nu mai sunt sigur dacă s-au petrecut în vara lui 1949 sau 1950. Le voi menţiona pentru ineditul lor. În sala de lectură (clubul reeducării) eram aduşi de gardieni să participăm la cursul de reeducare aşa cum se practica. Într-una din zile se dezbătea cu aprindere problema superiorităţii moralei proletare faţă de morala burgheză. De la tribuna reeducării vorbeau Stoian şi Ungureanu şi demonstrau cu vehemenţă că morala proletară are cele mai înalte principii faţă de toate moralele religioase sau politice din lume. Nu ni s-a pus la dispoziţie un cod al moralei proletare, ci numai citate din “marii dascăli ai proletariatului”, iar morala burgheză se reducea după lectorii reeducării la principiul “homo homini lupus”. Ei prezentau această maximă latină care reflecta o realitate socială, ca pe un principiu de morală burgheză; de principiile moralei creştine nici nu aduceau aminte, fiindcă n-ar fi putut s-o combată.

    Nădăban Fredolin din judeţul Arad s-a ridicat şi a încercat să dea un răspuns celor ce susţineau superioritatea moralei proletare, spunând în faţa tuturor că el a primit o educaţie burgheză de la părinţii lui, dar această educaţie îşi avea baza în morala creştină. Morala creştină este o morală a iubirii, iar ceea ce se afirmă de la tribună că maxima “homo homini lupus” este un principiu al moralei burgheze, este un mare neadevăr. Acesta nu este un principiu de morală, ci o constatare a societăţii omeneşti care trăieşte în afara principiilor moralei creştine sau în afara oricărei morale. Bineînţeles că dialectica reeducării respingea orice argument de bună credinţă şi de bun simţ, susţinând că infrastructura determină suprastructura, deci morala făcând parte din suprastructură este un produs al maţului plin sau gol.

    Balla Cornel, de prin părţile Bihorului, s-a aflat în tabăra reeducaţilor pentru multă vreme. Era un tip foarte inteligent şi care pleda de multe ori cauza reeducării. În urma schimburilor de idei dintre cele două tabere şi văzând atitudinea majorităţii celor ce refuzau reeducarea, într-o zi, când de la tribună se argumentau cu cifre şi procente cât a progresat URSS faţă de ţările capitaliste, el intervine în discuţie. Toţi ne aşteptam, cunoscându-i antecedentele, să bată tare în struna reeducării. Dar surpriză. Balla Cornel nu s-a întins la vorbărie multă, ci a exemplificat diferenţa de nivel de trai între societatea capitalistă şi cea comunistă prin următorul contrast, spunând:

    “Da, e adevărat că Uniunea Sovietică a progresat mult de când a renunţat la societatea capitalistă, fiindcă până ieri mâncau mămăligă cu ceapă şi azi mănâncă mămăligă cu lapte, iar capitaliştii mâncau pâine cu lapte şi azi mănâncă cozonac cu lapte şi cu cafea. Cam asta este diferenţa de progres dintre cele două societăţi.” Toţi deţinuţii, bineînţeles cei nereeducaţi, au izbucnit în râs. Tabăra reeducaţilor s-a abţinut de a se manifesta în vreo formă potrivnică unui om reeducat din tabăra lor. Parcă s-au ridicat câţiva dintre zeloşii reeducării să-l combată, dar nu-mi amintesc ce s-a spus, deoarece n-am acordat nici o importanţă faptului, iar deţinuţii începuseră să părăsească sala. Cred că Balla Cornel avea o condamnare mică şi se apropia de eliberare, fiindcă nu-mi amintesc ca el să fi mers cu noi mai târziu la canalul Dunăre-M. Neagră, sau o fi avut o condamnare mare şi o fi fost  trimis la Gherla sau în alte închisori. Nu l-am mai întâlnit şi nu am auzit nimic despre el până în decembrie 2000 când în numărul 32 al revistei „Memoria” i-am citit un text de rememorare a Târgşorului, text din care am aflat că după expirarea pedepsei a fost eliberat, a fost rearestat şi condamnat pentru a doua oară.

    Un alt deţinut reeducat şi foarte zelos, căruia îi plăcea să iasă în faţă şi să se afirme demonstrând superioritatea moralei proletare faţă de cea burgheză, când prezenta la club broşura în care se dezvolta maxima latinească homo homini lupus, era Burlacu Gheorghe de prin părţile Bacăului. Fiind şi el şi eu moldoveni, pe mine mă tachina un alt coleg de detenţie, Niţu Gheorghe din părţile Făgăraşului şi îmi spunea: “Măi Iacobe, voi moldovenii aveţi un mare filozof.” “Pe cine?” întreb eu. “Cum, nu-l cunoşti? Pe Jorj Biurlé” adică Gheorghe Burlacu. “Nu l-ai văzut câtă filozofie făcea cu morala proletară?”  Am înţeles aluzia lui Niţu şi am râs împreună de felul cum l-a caracterizat.

    Tabăra reeducaţilor evolua în forme mai organizate. Au introdus în activitatea lor funcţia de ofiţer de serviciu care purta pe mâna stângă o banderolă din pânză roşie pe care scria O.S. (ofiţer serviciu). Datoria acestui ofiţer era să organizeze orele de studiu colectiv ale grupelor de studiu în cele două schimburi care lucrau în atelierul de ţesătorie. Un caz deosebit pe care îl cunosc foarte bine şi care mi-a produs o mare decepţie, a fost Lupeş Ion, pe care l-am observat că începuse să se apropie de tabăra reeducaţilor şi să colaboreze cu ei. Surpriza mare pentru mine a fost atunci când l-am văzut cu banderola roşie pe mâneca hainei. Lupeş Ion era la data arestării elev la liceul din Moineşti-Bacău şi era originar din Tescani-Bacău. El a fost adus la câteva zile după sosirea lotului de dorohoieni la închisoarea Suceava şi tot în acele zile a fost adus şi studentul Parizeanu Gioga. Ei se cunoşteau de afară, dar evitau să recunoască faţă de cei din cameră, deoarece era în perioada de anchetă şi nu trebuia să ştie toată lumea. Deşi Lupeş avea un caracter ferm şi dur, l-am văzut plângând lângă Parizeanu Gioga, când acesta venea bătut de la anchetă şi cu nervii zdruncinaţi, până aproape de nebunie. Lupeş Ion a sosit la Târgşor în vara lui 1949, prin luna august, odată cu lotul mare de suceveni. În cele cca. zece luni cât am stat cu Lupeş în aceeaşi cameră am constatat că era un tip inteligent, cu un nivel ridicat de cultură generală. Nu era prea comunicativ şi demonstra a fi un caracter hotărât.

    Sosit la Târgşor, chiar după o perioadă mai lungă de şedere în Suceava, Lupeş a stat rezervat, neaderând la tabăra reeducaţilor mult timp, până prin primăvara anului 1950. Mi-amintesc foarte bine că în una din aceste zile când era ofiţer de serviciu şi-şi manifesta atribuţiile ca atare, privirile noastre s-au întâlnit. El a observat privirea mea cu semn de întrebare şi după câteva secunde şi-a întors capul, schimbând direcţia de mers. Eu n-am fost un prieten intim cu el, n-am avut schimburi de gânduri sau de păreri, dar ştiam fiecare pe ce poziţie ne aflam până atunci. Nu sunt absolut sigur, dar îmi pare că şi el se afla cu mine la izolare când a venit în inspecţie Nicolschi, fiindcă-mi amintesc comentariul lui ironic despre proletarii care au venit toţi îmbrăcaţi în haine de piele. Nu bănuiam şi nu-mi închipuiam ce intenţii avea el pentru mai târziu. Prietenia lui intimă şi puternică era cu Măzăreanu Petre. Căpătând încrederea nucleului conducător al reeducării, Lupeş a obţinut avantajul de a lucra în atelier şi i s-a dat un război de ţesut în care mi se pare că era în acelaşi schimb sau în schimburi diferite dar la acelaşi război cu Măzăreanu. Amănuntele evadării care urma să aibă loc nu le ştiu prea bine, fiindcă nu lucram în atelier.

    La începutul toamnei lui 1950, secţia deţinuţilor foşti poliţişti s-a desfiinţat prin plecarea acestora la Făgăraş, unde au fost instalaţi în fosta cetate a Făgăraşului transformată acum în închisoare. Secţia elevilor s-a modificat prin faptul că a rămas numai ca secţie de ateliere de ţesut şi de întreţinere a atelierului de ţesătorie. Secţia poliţiştilor a fost ocupată de elevi, iar cei ce lucrau în ateliere erau duşi în secţia de ateliere (fostă a elevilor) numai la lucru în cele două schimburi.

    Viaţa de închisoare îşi continua drumul ei obişnuit, cu deosebirea că devenise mai apăsătoare. Directorul Spirea Dumitrescu a fost schimbat şi înlocuit cu Zaharia Negulescu, ofiţer MAI care nu mai era îmbrăcat civil, ci cu uniformă de miliţie. El aplica un regim mai sever şi ne atenţiona mereu să nu cumva să ne gândim la evadare. Probabil avea o premoniţie. Plecase un prim lot de elevi la Canalul Dunăre-M. Neagră şi numărul de cunoştinţe şi cercul prietenilor se micşora. Trăiam cu toţii sentimentul unor schimbări şi al necunoscutului ce ne aştepta.

    Un eveniment deosebit, care avea să ne marcheze viaţa din închisoare, s-a petrecut în noaptea de 6/7 noiembrie 1950, ziua “marii revoluţii socialiste din octombrie”. Îmi amintesc perfect cum am aflat că s-au petrecut lucrurile. Era trecut de miezul nopţii când schimbul doi din atelier venea la dormitor, când l-am auzit pe Obreja Octav, care dormea lângă mine, întrebând pe un alt deţinut din dormitor: “Ce spui bre, a evadat Lupeş?” M-am trezit şi eu din somn şi odată cu mine au început să se trezească toţi din cameră comentând evenimentul. Momentul evadării se petrecuse cu puţin înainte de ora zece noaptea, când afară era întuneric beznă şi o vreme cu burniţă, când lumina se stinsese pe toată închisoarea în urma unui scurtcircuit provocat de Lupeş. S-a dat alarma de către paza exterioară a închisorii şi toţi cei care lucrau la atelier în schimbul doi au fost adunaţi şi număraţi să vadă dacă lipseşte cineva. Până au fost adunaţi toţi deţinuţii din atelier, până s-a verificat numărul lor care nu mai ieşea din cauză că unul lipsea şi nu se ştia cine-i acela, până s-a aflat cine este cel care lipsea, timpul s-a scurs şi acum era trecut de miezul nopţii. Când miliţienii îi anchetau şi îi băteau la numărătoare pe cei din atelier să spună cine lipseşte, după ce au aflat că Lupeş era cel ce evadase, îi întrebau dacă Lupeş era la reeducare sau nu. Cei de la atelier s-au împărţit în două tabere; o parte spuneau că Lupeş a fost la reeducare (probabil cei nereeducaţi), iar alţii spuneau că n-a fost (probabil cei reeducaţi, care se simţeau compromişi).

    A doua zi dimineaţă, pe 7 noiembrie, se arătase soarele de după norii din timpul nopţii, şi prin curtea închisorii erau bălţi de ploaie. Trecuse ora când trebuia să se schimbe paza şi să se facă numărul. Bucătarii deţinuţi care erau scoşi în fiecare zi înainte de-a ne scoate pe noi afară, n-au mai fost scoşi. Aşteptam toţi cu simţurile încordate să vedem ce se va întâmpla. După vreo două ore de aşteptare, am văzut cum se umple curtea de gardieni şi se aşează în două şiruri în faţa uşii de la ieşirea din cameră, fiecare având în mână câte un mijloc contondent: ciomege, bucăţi de lemn sau câte un scaun sau taburet. Cu un astfel de taburet urma să fiu lovit şi eu, dar cum ieşeam din cameră câte unul sau doi deodată, în momentul când mi-a venit rândul, gardianului care urma să mă lovească i s-a răsucit scaunul în mână şi eu am scăpat neatins. După ce am fost scoşi toţi afară, când aproape fiecare a încasat cel puţin o lovitură peste cap, spate sau unde se nimerea, ni s-a ordonat să executăm poziţia de “drepţi” şi “culcat” în mijlocul curţii care era plină cu bălţile de apă. Cei dintre noi care căutau să evite bălţile încasau câteva ciomege în plus. De data asta n-am mai avut norocul de la ieşirea din cameră să scap nelovit. Măsura aceasta de pedepsire a durat cam o oră, în aşa fel încât să nu scape nimeni nebătut. Întregul spectacol a fost supravegheat de cele trei persoane sosite în această dimineaţă de la Direcţia generală a penitenciarelor, cărora nu le-a tihnit sărbătoarea din 7 noiembrie. După terminarea răfuielii am fost băgaţi în camere şi încuiaţi cu lacătul, fără a avea dreptul să ieşim în curte. Toată ziua nu ni s-a dat nimic de mâncare fiind anulate cele trei mese: terciul de dimineaţă, mâncarea de prânz şi de seară. Astfel am sărbătorit ziua de 7 noiembrie 1950, cea de-a 33-a aniversare a “marii revoluţii socialiste din octombrie”, prin post negru.

    Alimentele pregătite şi scoase din magazia închisorii pentru ziua de 7 noiembrie 1950 în care se repartizase mult dorita şi aşteptata fasole, s-au dat în consum a doua zi, pe 8 noiembrie. Deţinuţii glumeau între ei spunându-şi: “Vedeţi că mâncarea mai bună nu trebuia s-o mâncăm de ziua comuniştilor, ci de ziua Arhanghelului Mihail şi ştiţi voi a cui sărbătoare este azi.”

    Voi relata acum pe scurt modul în care a avut loc evadarea, după cele auzite de la deţinuţii care erau în atelier la lucru în schimbul doi şi unii care au asistat la ancheta făcută de gardienii închisorii. Atelierele de ţesătorie şi fostele camere unde erau dormitoarele elevilor aveau peretele exterior direct afară spre câmp sau spre sat. Prepeleacul soldaţilor de pază ai MAI (securişti) era lângă zidul închisorii. Din atelierul de ţesătorie se putea intra în fostele dormitoare care erau atunci un fel de magazii sau pur şi simplu erau camere goale şi neluminate în care rămăseseră priciurile. În intervalul dintre zid şi priciuri Lupeş putea lucra şi, în câteva zile, a reuşit să scoată câteva cărămizi, suficient cât să iasă un om pe burtă. A lucrat cu mare atenţie şi răbdare, în aşa fel încât tencuiala exterioară a zidului să nu cadă şi să nu poată fi observat de patrulele militare din jurul închisorii. Toată munca aceasta a făcut-o împreună cu Măzăreanu, prietenul său.

    Nu  ştiu dacă Lupeş a ales în mod special noaptea de 6 / 7 noiembrie pentru evadare sau atunci îşi încheiase toate pregătirile, fiindcă la asemenea zile festive toţi gardienii erau consemnaţi în interior şi vigilenţa era mult mai ascuţită. Fapt cert este că evadarea s-a produs în acea noapte după următorul procedeu: fiind întuneric beznă, nopţile de toamnă fiind lungi, a profitat de momentul şi vremea care îl avantajau. Fiind amândoi în schimbul doi au putut aranja ca să evadeze împreună. La momentul potrivit şi stabilit de ei, înainte de expirarea timpului de lucru, s-au dus în camera unde era pregătită spărtura din zid, au provocat un scurtcircuit astfel că toată închisoarea şi paza exterioară au rămas pe întuneric. Cu o lovitură de pumn au spart tencuiala care se ţinea de cărămizile nescoase şi Lupeş a ieşit primul afară, dincolo de zid. Deşi întuneric, soldatul din prepeleacul de pază a observat o mişcare şi a tras un foc de armă, dar Lupeş s-a făcut nevăzut. Măzăreanu care era al doilea, auzind focul de armă şi luminile care probabil se aprinseseră, n-a mai ieşit, ci a căutat să revină între războaiele de ţesut din atelier. La locul evadării a rămas zeghea unuia dintre ei. Bineînţeles că s-a dat alarma, toţi gardienii fiind consemnaţi în corpul de gardă, s-a restabilit reţeaua electrică, s-a dat ordin deţinuţilor din atelier să iasă afară şi au fost aduşi la poarta secţiei dormitoare. La numărătoarea făcută şi repetată de mai multe ori, văzând că lipseşte un deţinut s-au făcut din nou controale în secţia războaielor de ţesut. Constatându-se în continuare lipsa unui deţinut, i-au pus pe deţinuţi să se aranjeze pe echipele de lucru. În felul acesta s-a aflat că cel care lipsea era Lupeş.

    După venirea lui Negulescu la conducerea închisorii Târgşor, regimul de detenţie s-a înăsprit; nu mai primeam carte poştală şi nici pachete. Educatorul Antonescu plecase şi el şi activitatea de reeducare se mai împuţinase, iar înainte de venirea lui fusese arestat maistrul civil al atelierului de ţesătorie bănuit de favorizarea deţinuţilor. În toamna anului 1950 deţinuţii discutau mult despre plecarea noastră la canal, unde sperau să obţină condiţii mai bune de detenţie şi aplicarea condiţionalului de muncă, adică reducerea pedepsei cu trei luni pentru fiecare an. Despre canal circulau printre deţinuţi două feluri de zvonuri:

1.   E bine că poţi coresponda cu familia, se dau 750 g de pâine pe zi, două feluri de mâncare la prânz, se primeşte pachet de acasă, eşti liber prin colonia de muncă după terminarea lucrului, se aplică condiţionalul etc.

2.   Munca la roabă e foarte grea, se lucrează zi lumină, norma e mare şi cei ce n-o fac nu primesc dreptul la scrisoare şi pachete, cei ce nu primesc pachete sunt insuficient hrăniţi şi nu fac faţă muncii care se cere, e mai bine la închisoare decât la canal.

Eu eram foarte atent la tot ce se vorbea, cu urechile ciulite la toate zvonurile şi veştile care ne parveneau prin diverşi deţinuţi ce treceau prin Jilava, închisoarea de tranzit a României, care veneau ca noi arestaţi sau trimişi şi întorşi de la diverse anchete şi procese. Din toată zvonistica eu mi-am format o convingere fermă. Eu n-am de unde primi pachete, fiindcă mama mea nu are nici o posibilitate materială; ea trebuie să-şi asigure existenţa personală. În situaţia dată m-am hotărât să fac tot ce pot şi să mă eschivez de a fi trimis la canal, preferând închisoarea, fiindcă prin structura mea, aveam o viaţă interioară mai bogată, cu care-mi umpleam golul creat de puşcărie, făcându-mi planuri şi iluzii care să mă ferească de apăsarea pereţilor celulei. Hotărârea fiind luată aşteptam desfăşurarea evenimentelor.

    Într-una din zilele începutului lui noiembrie 1950 apare la Târgşor directorul adjunct al Direcţiei generale a penitenciarelor, Constantinescu şi ne adună pe toţi în curtea închisorii. Ne-am dat seama despre ce-i vorba fiindcă cu câteva săptămâni mai înainte tot el se ocupase de expedierea la canal a primului lot de elevi din Târgşor. I s-a adus o masă şi un scaun la care s-a aşezat şi, asistat de un ofiţer de miliţie, treceam pe rând prin faţa lui şi măsurându-ne din cap până-n picioare ne întreba pe fiecare ce condamnare avem şi dacă suferim de vreo boală. După răspunsul fiecăruia şi după aprecierea lui făcea un semn cu degetul arătător la stânga sau la dreapta. Cei din stânga erau cei ce urmau să rămână pe loc, având condamnări de peste zece ani; cei din dreapta lui urmau să meargă la canal. Când mi-a venit mie rândul, după ce am răspuns la tot ce mă întreba, a urmat întrebare hotărâtoare, dacă sufăr de vreo boală. Cum eram hotărât să nu optez pentru canal, am spus că sufăr de dureri în piept şi că mă simt fără putere, lucru care părea că l-a convins, fiindcă eram şi slab la înfăţişare. Atunci a făcut semn cu degetul la stânga, adică spre grupul celor care urmau să rămână pe loc. N-am făcut un pas şi imediat a revenit indicându-mi să trec spre partea dreaptă, deci bun pentru canal, iar ofiţerul de serviciu m-a trecut pe lista respectivă. În acel moment, fără voia mea, chiar împotriva voinţei mele şi cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-mă de încercări mai grele decât aş fi putut să le înfrunt sau să le rezist când puterile fizice şi morale te părăsesc. Când aştern pe hârtie aceste gânduri, îmi dau seama că sunt în viaţă situaţii când o nenorocire poate fi o salvare de la o altă nenorocire mai mare. Dacă nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a închisorii Piteşti şi a demascărilor lui Ţurcanu şi unde, fiind supus torturilor şi dezumanizării, aş fi devenit şi eu la rândul meu torţionar. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit de asemenea grozăvii, unice în universul concentraţionar al lumii.

    Judecând după cei 50 de ani, sunt convins că nimeni dintre foştii deţinuţi, dar mai ales nimeni dintre cei ce n-au cunoscut ororile comunismului în închisorile din România, n-are dreptul să-i judece pe cei ce au trecut prin moara de măcinat suflete şi strivit conştiinţe, care au fost închisorile Piteşti şi Gherla. În aceste închisori oamenii au fost părăsiţi de ultimele puteri fizice şi morale, ajungând în “mlaştina deznădejdii” prin imaginaţia luciferică a unora ca Nicolschi, Drăghici, Sepeanu, Dulgheru şi ceilalţi şi aplicate de un grup de deţinuţi nemernici, care au crezut în promisiunile mai marilor MAI, dar n-au înţeles că Partidul Comunist va pune în practică la modul absolut şi cel mai pervers şi cinic maxima lui Napoleon “iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător”. Grupul din MAI care a iniţiat, tolerat, supravegheat şi condus procesul de dezumanizare precum şi nucleul de deţinuţi nemernici n-au nici o scuză şi nu merită nici o iertare în faţa istoriei din următoarele motive:

1.   Oamenii din MAI, cu lecţia învăţată în URSS, n-aveau nici un motiv de răzbunare faţă de tineretul studenţesc român din Piteşti şi Gherla. Nicolschi, un străin de neam şi ţară, trimis ca spion în România de ţara cu care eram în război n-a primit nici o palmă de la aceşti oameni, n-a fost torturat să-şi mănânce fecalele, să-şi bea urina sau să-i sărute în fund la propriu pe tovarăşii lui bolşevici. Multe dintre victimele lui din Piteşti şi Gherla erau foşti colegi de detenţie de-ai lui la Aiud, unde i-au mâncat aceeaşi păduchi în timpul războiului.

2.   Grupul de deţinuţi care au pus în practică sistemul diabolic, n-au luat nici măcar o palmă înainte de a deveni torţionari fără măsură.

    Toţi iniţiatorii şi torţionarii au scontat pe două fapte: mai întâi că nimeni nu va avea curajul să se privească în oglindă măcar şi să-şi recunoască halul de decădere în care a ajuns. Apoi că nimeni, dintre cei care vor afla ulterior aceste grozăvii, nu va crede că aşa ceva a fost posibil, fiindcă este peste puterea de înţelegere omenească.

    Se pare că şi iniţiatorii şi executanţii au avut dreptate, fiindcă foarte târziu şi foarte greu s-au găsit oameni care să depună mărturie despre ororile petrecute. Astfel, istoria s-a îmbogăţit cu o dureroasă experienţă de dezumanizare.

    Chiar dacă s-au găsit câteva minţi bolşevice care să dea vina pe victime, totuşi nici unul n-a ieşit în faţă să spună: “Iată marea noastră realizare! Am compromis toată reacţiunea şi toată rezistenţa din închisori prin tortură, foame şi dezumanizare”; n-au curajul s-o facă şi nici neobrăzarea, fiindcă sunt conştienţi că nu le face cinste şi nici nu pot fi crezuţi de o minte normală şi cu bun simţ.