Câteva rânduri despre profesorii mei

 

          Voi aminti câteva figuri proeminente dintre profesorii pe care i-am avut în perioada adolescenţei, când începeam să înţeleg mai bine vremurile.

          Directorul liceului între anii 1943-47, Gheorghe Romândaşu, profesor de istorie, era un om cu multă autoritate, corect şi bun pedagog. Mi-amintesc de una din lecţiile sale de istorie în care a vorbit de procesul Memorandiştilor transilvăneni. A expus tema cu atâta patos încât noi am fost atâta de captivaţi de ceea ce ne spunea, că la terminarea orei care a coincis cu finalul lecţiei, la plecarea lui din clasă am rămas extaziaţi şi nici nu ne-am mai ridicat în picioare, atât eram de subjugaţi verbului său. Mintea noastră trăia vremea Memorandiştilor. Abia după câteva secunde ne-am revenit ca dintr-o hipnoză. Ore şi lecţii ca acestea am mai trăit de mai multe ori cu profesorul Romândaşu.

          Cu Ion Parasca, profesor de franceză, am învăţat în clasa I, după care el a plecat pe front şi acolo a fost luat prizonier. După întoarcerea lui din prizonierat l-am reîntâlnit în clasele a VII-a şi a VIII-a. Era fiu al satului Pomârla şi era o fire foarte apropiată de copiii de la ţară.

          Profesorul preot Dumitru Bodale din Marginea-Rădăuţi era preot celibatar, doctor în teologie; un om energic şi activ, mare patriot şi bun vorbitor la diverse ocazii festive. Era prin anul 1941 sau 1942. Avusese loc, probabil în preajma zilei de 1 decembrie, o serbare dată de elevii liceului închinată Ardealului ocupat de unguri. Preotul Bodale a vorbit cu atâta suflet încât dacă ne-ar fi cerut să mergem cu el în frunte să eliberăm Ardealul, ne-am fi încolonat toţi în urma lui. Tot de aceeaşi calitate erau şi discursurile pe care le ţinea el în diferite ocazii despre războiul dus de armata română împotriva bolşevismului ateu.

          Era un om vesel şi glumeţ. Odată, după întoarcerea copiilor din vacanţa de Crăciun, ne-a întrebat pe toţi cum ne-am petrecut vacanţa şi la urmă ne-a pus să strigăm toată clasa “nihoho” aşa cum se strigă în Moldova de către copiii care merg pe la casele oamenilor înainte de a veni preotul cu ajunul, ocazie cu care primeam nuci, mere şi ştrudel. Când am strigat noi aşa cum ne-a îndemnat părintele, au vibrat pereţii şcolii, iar pedagogul liceului a venit furios în clasa noastră să ne pedepsească. Pe atunci pedeapsa era bătaia, dar când a deschis uşa şi l-a văzut la catedră pe părintele Bodale şi-a cerut scuze şi a plecat. Printre elevi se vorbea că fusese repartizat la Pomârla din motive politice, fiind legionar. Era singurul dintre profesori care avea şi doctoratul.

          O amintire hazlie legată de profesorul Bodale o am de pe timpul când a avut loc inspecţia unuia dintre superiorii lui, tot un preot.  Pentru vizita respectivă părintele Bodale ne-a avertizat cu vreo două săptămâni înainte, să ne pregătim pentru a ieşi bine la inspecţie. A venit preotul inspector, un om cu vocea piţigăiată şi s-a aşezat la catedră răsfoind nişte hârtii. Noi, elevii, credeam că el nu a auzit expresia “adunătură de preoţi”, rostită de unul dintre elevi când a încercat să definească ce este un sinod ecumenic, iar părintele Bodale şi-a pus degetul la gură muşcându-l şi uitându-se la inspector. Inspectorul însă a făcut observaţie elevului că sinoadele ecumenice erau adunări de sfinţi-părinţi şi “adunăturile” sunt grupuri de derbedei.

          Recent l-am vizitat pe fostul meu profesor în satul Marginea din judeţul Suceava, revenit în ţară de câţiva ani din SUA şi unde trăieşte modest. I-am spus că am venit să-l mai văd şi să-i sărut mâna fiindcă eu i-am păstrat o frumoasă amintire şi un deosebit respect. Nu-şi mai amintea de mine, dar l-am asigurat că important e ca elevul să-l ţină minte pe profesor şi nu profesorul pe elev. Am comunicat destul de greu cu el deoarece avea auzul foarte slăbit şi sănătatea foarte şubredă. La cei 90 de ani ai săi nu mai era părintele Bodale cel cu mai bine de 50 de ani în urmă, când era ca argintul viu şi care juca volei cu elevii pe care îi mai şi mustra: “Mişcaţi-vă mai repede, nu ca nişte moşnegi!”, sau când ne punea să strigăm în clasă “nihoho” cât ne ţinea gura.

          N-am apucat a-i spune că plecarea lui în America l-a scutit de a face cunoştinţă cu închisorile comuniste, de care în mod sigur n-ar fi scăpat dacă rămânea în România.

          Sârbu Leonida, profesor de istorie, basarabean din Briceni-Hotin, avea ca obiect secundar limba română, obiect la care l-am avut ca profesor de gramatică şi ortografie. Dacă le ştiu şi astăzi este datorită exigenţei lui. Era profesorul de care tot liceul vorbea că nu-l copiază nimeni. La capitolul copiat era o teroare pentru elevi. Ne spunea că orice elev care copiază, înseamnă că fură şi că prin furt ajunge funcţionar public sau inspector şi-l dă pe el afară din slujbă. Într-adevăr se ţinea de cuvânt. Am avut un coleg, Lupu Constantin, pe care l-a prins că a copiat nu în timpul tezei, ci după ce i-a corectat-o. A observat cu uşurinţă că erau fraze întregi din carte şi lecţia n-o ştia. I-a pus nota 1 şi l-a lăsat corigent la istorie, când ne pregăteam de refugiu în 1944, iar la examenul de corigenţă l-a lăsat repetent, cu toate că bietul Lupu ştia atâta istorie cât nu ştia toată clasa la un loc.

          În rest era un profesor obişnuit şi în relaţii normale cu elevii; nu era absurd, dar foarte exigent. Când ne lua caietele de română la control, la trei greşeli de ortografie, ca de exemplu trei puncte omise la sfârşitul propoziţiilor, scădea un punct din notă. Până la sfârşitul anului şcolar însă se mai dregea busuiocul şi procentajul de corigenţi se apropia de cel al celorlalţi profesori.

          Câteodată, la lecţia de istorie, când ne examina oral, iar câte un elev mai bătea câmpii şi spunea prostii, el îl lăsa să debiteze câte un minut-două şi deodată striga de la catedră “Ho dihanie! Opreşte!” Toată clasa râdea în hohote, iar profesorul îi punea nota meritată. Nu prea erau elevi în liceu care să neglijeze disciplina lui Sârbu Leonida.

          Profesorii noştri nu erau comunişti, ei n-aveau voie să facă politică, dar pentru cei ce aveau urechi de auzit, ne serveau câte o replică memorabilă. Odată, de exemplu, la o oră de sociologie în clasa a VII-a, pe care o făceam cu preotul Amălinei, parohul bisericii din Pomârla, el s-a abătut de la lecţia respectivă criticând comportamentul unui elev din sat care se îmbătase şi s-a bătut în cârciuma din sat cu alţi băieţi. Observaţia a avut un caracter moralizator şi a concluzionat: “ăştia suntem noi românii, cel mai beţiv popor”. La care un elev din clasă se ridică şi spune: “Părinte, dar nu românii sunt cei mai beţivi.” “Dar cine?” întreabă preotul. “Ruşii părinte.” “Da’ ce, pe ruşi îi pui în rând cu lumea?” Acesta a fost argumentul suprem. Preotul a fost arestat odată cu plecarea regelui în 1947, iar Titian, elevul beţiv care a provocat scandalul de la cârciumă şi a făcut obiectul conversaţiei din clasă, a intrat mai târziu în Securitate…

          Profesorul de matematică Niceaev era un fost ofiţer rus sau ucrainean din Harkov, fugit în România din cauza revoluţiei bolşevice; soţia lui era fiică de preot. Era stabilit tot în Briceni-Hotin şi era bun prieten cu Sârbu Leonida. Un om de-o sobrietate rară şi foarte oficial în relaţiile cu cei din preajmă. Nu râdea niciodată în timpul orelor, cu noi elevii. L-am văzut râzând numai în discuţiile cu colegii lui profesori. Era foarte respectat de elevi şi era singurul profesor care nu avea poreclă dată de elevi, aşa cum aveau toţi ceilalţi.

          Moga Carmen, profesoară de limba română, venită la Pomârla în toamna anului 1947, tânără absolventă a facultăţii de litere din Iaşi şi originară din acelaşi oraş, era o femeie blondă, nu prea înaltă, dar o adevărată bibliotecă ambulantă în materie de ştiinţe umaniste. Apele politice în ţara noastră încă nu se limpeziseră, comunismul nu pusese bine picioarele în şaua istoriei şi nimeni la vremea aceea nu credea într-o menţinere prelungită a comuniştilor la putere, deoarece regele nu plecase încă. Lecţiile domnişoarei profesoare Moga Carmen erau pline de ironii şi aluzii transparente la adresa guvernanţilor ţării. Când venea vorba, de exemplu, despre C.D. Gherea, îl prezenta în cu totul altă lumină faţă de cum începuseră să-l prezinte manualele noi de literatură şi istorie. Am vizitat-o în anul 1998 la Câmpina unde locuieşte în prezent.

          Vasile Calistru, ultimul director pe care l-am avut înainte de-a pleca din Pomârla, era profesor de ştiinţe naturale.

          Ceilalţi profesori pe care i-am avut şi nu i-am menţionat mi-au marcat viaţa mai puţin datorită faptului că au avut o trecere sporadică prin liceu din cauza deselor schimbări şi concentrări.