Voi aminti câteva figuri proeminente
dintre profesorii pe care i-am avut în perioada adolescenţei, când începeam să
înţeleg mai bine vremurile.
Directorul liceului între anii
1943-47, Gheorghe Romândaşu, profesor de istorie, era un om cu multă
autoritate, corect şi bun pedagog. Mi-amintesc de una din lecţiile sale de
istorie în care a vorbit de procesul Memorandiştilor transilvăneni. A expus
tema cu atâta patos încât noi am fost atâta de captivaţi de ceea ce ne spunea,
că la terminarea orei care a coincis cu finalul lecţiei, la plecarea lui din
clasă am rămas extaziaţi şi nici nu ne-am mai ridicat în picioare, atât eram de
subjugaţi verbului său. Mintea noastră trăia vremea Memorandiştilor. Abia după
câteva secunde ne-am revenit ca dintr-o hipnoză. Ore şi lecţii ca acestea am
mai trăit de mai multe ori cu profesorul Romândaşu.
Cu Ion Parasca, profesor de franceză,
am învăţat în clasa I, după care el a plecat pe front şi acolo a fost luat
prizonier. După întoarcerea lui din prizonierat l-am reîntâlnit în clasele a
VII-a şi a VIII-a. Era fiu al satului Pomârla şi era o fire foarte apropiată de
copiii de la ţară.
Profesorul preot Dumitru Bodale din
Marginea-Rădăuţi era preot celibatar, doctor în teologie; un om energic şi
activ, mare patriot şi bun vorbitor la diverse ocazii festive. Era prin anul
1941 sau 1942. Avusese loc, probabil în preajma zilei de 1 decembrie, o serbare
dată de elevii liceului închinată Ardealului ocupat de unguri. Preotul Bodale a
vorbit cu atâta suflet încât dacă ne-ar fi cerut să mergem cu el în frunte să
eliberăm Ardealul, ne-am fi încolonat toţi în urma lui. Tot de aceeaşi calitate
erau şi discursurile pe care le ţinea el în diferite ocazii despre războiul dus
de armata română împotriva bolşevismului ateu.
Era un om vesel şi glumeţ. Odată, după
întoarcerea copiilor din vacanţa de Crăciun, ne-a întrebat pe toţi cum ne-am
petrecut vacanţa şi la urmă ne-a pus să strigăm toată clasa “nihoho” aşa cum se
strigă în Moldova de către copiii care merg pe la casele oamenilor înainte de a
veni preotul cu ajunul, ocazie cu care primeam nuci, mere şi ştrudel. Când am
strigat noi aşa cum ne-a îndemnat părintele, au vibrat pereţii şcolii, iar
pedagogul liceului a venit furios în clasa noastră să ne pedepsească. Pe atunci
pedeapsa era bătaia, dar când a deschis uşa şi l-a văzut la catedră pe
părintele Bodale şi-a cerut scuze şi a plecat. Printre elevi se vorbea că
fusese repartizat la Pomârla din motive politice, fiind legionar. Era singurul
dintre profesori care avea şi doctoratul.
O amintire hazlie legată de profesorul
Bodale o am de pe timpul când a avut loc inspecţia unuia dintre superiorii lui,
tot un preot. Pentru vizita respectivă
părintele Bodale ne-a avertizat cu vreo două săptămâni înainte, să ne pregătim
pentru a ieşi bine la inspecţie. A venit preotul inspector, un om cu vocea
piţigăiată şi s-a aşezat la catedră răsfoind nişte hârtii. Noi, elevii, credeam
că el nu a auzit expresia “adunătură de preoţi”, rostită de unul dintre elevi
când a încercat să definească ce este un sinod ecumenic, iar părintele Bodale
şi-a pus degetul la gură muşcându-l şi uitându-se la inspector. Inspectorul
însă a făcut observaţie elevului că sinoadele ecumenice erau adunări de
sfinţi-părinţi şi “adunăturile” sunt grupuri de derbedei.
Recent l-am vizitat pe fostul meu
profesor în satul Marginea din judeţul Suceava, revenit în ţară de câţiva ani
din SUA şi unde trăieşte modest. I-am spus că am venit să-l mai văd şi să-i
sărut mâna fiindcă eu i-am păstrat o frumoasă amintire şi un deosebit respect.
Nu-şi mai amintea de mine, dar l-am asigurat că important e ca elevul să-l ţină
minte pe profesor şi nu profesorul pe elev. Am comunicat destul de greu cu el
deoarece avea auzul foarte slăbit şi sănătatea foarte şubredă. La cei 90 de ani
ai săi nu mai era părintele Bodale cel cu mai bine de 50 de ani în urmă, când
era ca argintul viu şi care juca volei cu elevii pe care îi mai şi mustra:
“Mişcaţi-vă mai repede, nu ca nişte moşnegi!”, sau când ne punea să strigăm în
clasă “nihoho” cât ne ţinea gura.
N-am apucat a-i spune că plecarea lui
în America l-a scutit de a face cunoştinţă cu închisorile comuniste, de care în
mod sigur n-ar fi scăpat dacă rămânea în România.
Sârbu Leonida, profesor de istorie,
basarabean din Briceni-Hotin, avea ca obiect secundar limba română, obiect la
care l-am avut ca profesor de gramatică şi ortografie. Dacă le ştiu şi astăzi
este datorită exigenţei lui. Era profesorul de care tot liceul vorbea că nu-l
copiază nimeni. La capitolul copiat era o teroare pentru elevi. Ne spunea că
orice elev care copiază, înseamnă că fură şi că prin furt ajunge funcţionar
public sau inspector şi-l dă pe el afară din slujbă. Într-adevăr se ţinea de
cuvânt. Am avut un coleg, Lupu Constantin, pe care l-a prins că a copiat nu în
timpul tezei, ci după ce i-a corectat-o. A observat cu uşurinţă că erau fraze
întregi din carte şi lecţia n-o ştia. I-a pus nota 1 şi l-a lăsat corigent la
istorie, când ne pregăteam de refugiu în 1944, iar la examenul de corigenţă l-a
lăsat repetent, cu toate că bietul Lupu ştia atâta istorie cât nu ştia toată
clasa la un loc.
În rest era un profesor obişnuit şi în
relaţii normale cu elevii; nu era absurd, dar foarte exigent. Când ne lua
caietele de română la control, la trei greşeli de ortografie, ca de exemplu
trei puncte omise la sfârşitul propoziţiilor, scădea un punct din notă. Până la
sfârşitul anului şcolar însă se mai dregea busuiocul şi procentajul de
corigenţi se apropia de cel al celorlalţi profesori.
Câteodată, la lecţia de istorie, când
ne examina oral, iar câte un elev mai bătea câmpii şi spunea prostii, el îl
lăsa să debiteze câte un minut-două şi deodată striga de la catedră “Ho
dihanie! Opreşte!” Toată clasa râdea în hohote, iar profesorul îi punea nota
meritată. Nu prea erau elevi în liceu care să neglijeze disciplina lui Sârbu
Leonida.
Profesorii noştri nu erau comunişti,
ei n-aveau voie să facă politică, dar pentru cei ce aveau urechi de auzit, ne
serveau câte o replică memorabilă. Odată, de exemplu, la o oră de sociologie în
clasa a VII-a, pe care o făceam cu preotul Amălinei, parohul bisericii din
Pomârla, el s-a abătut de la lecţia respectivă criticând comportamentul unui
elev din sat care se îmbătase şi s-a bătut în cârciuma din sat cu alţi băieţi.
Observaţia a avut un caracter moralizator şi a concluzionat: “ăştia suntem noi
românii, cel mai beţiv popor”. La care un elev din clasă se ridică şi spune:
“Părinte, dar nu românii sunt cei mai beţivi.” “Dar cine?” întreabă preotul.
“Ruşii părinte.” “Da’ ce, pe ruşi îi pui în rând cu lumea?” Acesta a fost
argumentul suprem. Preotul a fost arestat odată cu plecarea regelui în 1947,
iar Titian, elevul beţiv care a provocat scandalul de la cârciumă şi a făcut
obiectul conversaţiei din clasă, a intrat mai târziu în Securitate…
Profesorul de matematică Niceaev era
un fost ofiţer rus sau ucrainean din Harkov, fugit în România din cauza
revoluţiei bolşevice; soţia lui era fiică de preot. Era stabilit tot în
Briceni-Hotin şi era bun prieten cu Sârbu Leonida. Un om de-o sobrietate rară
şi foarte oficial în relaţiile cu cei din preajmă. Nu râdea niciodată în timpul
orelor, cu noi elevii. L-am văzut râzând numai în discuţiile cu colegii lui
profesori. Era foarte respectat de elevi şi era singurul profesor care nu avea
poreclă dată de elevi, aşa cum aveau toţi ceilalţi.
Moga Carmen, profesoară de limba
română, venită la Pomârla în toamna anului 1947, tânără absolventă a facultăţii
de litere din Iaşi şi originară din acelaşi oraş, era o femeie blondă, nu prea
înaltă, dar o adevărată bibliotecă ambulantă în materie de ştiinţe umaniste.
Apele politice în ţara noastră încă nu se limpeziseră, comunismul nu pusese
bine picioarele în şaua istoriei şi nimeni la vremea aceea nu credea într-o
menţinere prelungită a comuniştilor la putere, deoarece regele nu plecase încă.
Lecţiile domnişoarei profesoare Moga Carmen erau pline de ironii şi aluzii
transparente la adresa guvernanţilor ţării. Când venea vorba, de exemplu,
despre C.D. Gherea, îl prezenta în cu totul altă lumină faţă de cum începuseră
să-l prezinte manualele noi de literatură şi istorie. Am vizitat-o în anul 1998
la Câmpina unde locuieşte în prezent.
Vasile Calistru, ultimul director pe
care l-am avut înainte de-a pleca din Pomârla, era profesor de ştiinţe
naturale.
Ceilalţi profesori pe care i-am avut
şi nu i-am menţionat mi-au marcat viaţa mai puţin datorită faptului că au avut
o trecere sporadică prin liceu din cauza deselor schimbări şi concentrări.