Capitolul XXV

Marturiile Anei, sotia lui Olimpiu Borzea

Motto:

A spune adevarul fara adaugiri e destul

pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e

destul pentru a cladi

Virgil Mateias

Gulagul comunist a declansat asupra tuturor celor care

reprezentau o amenintare asupra instaurarii regimului totalitar actiuni

de opresiune, compromitere si asasinat. S-a actionat dupa un plan bine

stabilit, care era coordonat pas cu pas de la centru lor de putere,

Moscova. Exercitiul teroarei era completat zi de zi cu noi metode,

care raspândeau multa durere în rândul oamenilor. Pentru a-si atinge

telul si a domina, comunistii au calcat în picioare totul, uzând de

puterea tuturor aparatelor de stat. Celor asupriti nu le-a mai ramas

decât durerea pe care au alinat-o în lacrimi de umilinta si neputinta.

Masinaria comunista actiona zi si noapte fara încetare, amenintând,

intimidând, lovind, schingiunind si ucigând.

Familia lui Olimpiu Borzea din Vistea de Jos a fost ani în sir

tinta razbunarii comunistilor. Pe lânga suferinta fizica, aceasta familie

a fost adusa în pragul disperarii. În timp ce Olimpiu Borzea a fost

încarcerat si condamnat la moarte într-un pseudoproces, cei dragi ai

lui au fost la rândul lor anchetati, torturati si umiliti de comunisti.

Ana, sotia lui Olimpiu Borzea, îsi aminteste cu durere de acei ani.

„Eram în vizorul securitatii înca din 1948, dar nu aveau dovezi

sa ne aresteze. Dar au actionat altfel. L-au mutat pe sotul meu de la

scoala din Vistea de Jos la Vistea de Sus si apoi la Dragus. Chiar daca

eram constienti ca suntem urmariti i-am ajutat pe luptatorii din munti

cu tot ceea ce ne-a stat în putinta. Pe lânga relatia sotului meu cu

grupul din munti si fratele meu, Ion Bucelea, parintii mei si întreaga

familie ne-am implicat în Rezistenta. Prima arestare a sotului meu, din

10 martie 1955, nu ne-a îndepartat de luptatori. La putin timp,

respectiv în 11 iunie 1955, i-am adus în casa noastra pe Remus

Sofonea, ranit la picior si pe Laurean Hasu. În urma tragediei ce s-a

petrecut cu cei doi, a urmat înmormântarea lui Remus Sofonea în

spatele casei noastre si îngrijirea medicala, timp de o luna a lui

Laurean Hasu. Atunci speranta luptatorilor era plecarea în Grecia. În

iulie 1955, i-am îmbracat, le-am dat alimente si i-am condus pe

Laurean Hasu si pe Nelu Novac la gara pentru a lua drumul

strainatatii. Atunci l-am cunoscut pe Costica Nicolescu. În 14-15

august 1955 i-am condus pe Ioan Chiujdea, Gheorghe Hasu si Victor

Metea pâna la gara Vistea, iar pe sotul meu pâna în Piatra Olt pentru a

pleca prin filiera Nicolescu - Grovu în Grecia. Îmi amintesc de

profesorul Ioan Grovu, care ne aducea scrisori de la cei plecati în

Grecia. Târziu mi-am dat seama ca erau fictive. În plasa lor a cazut si

sotul meu, care a plecat la Costica Nicolescu la Bucuresti în 8

octombrie 1955, pentru a ajunge în Grecia. S-a dus si fratele meu,

Ioan Bucelea, care era profesor la Rupea, cu Olimpiu. De atunci nu

l-am mai vazut. Începând cu acea perioada eu am fost mereu anchetata

la postul de militie Vistea de securistii din Fagarasi de foarte multe

ori dusa la anchete la sediul Securitatii din Fagaras. În 13 si 14

decembrie 1956, Securitatea din Brasov a venit la noi si a facut o

perchezitie peste tot. Erau foarte multi soldati si securisti, au

înconjurat curtea si gradina, iar în strada au adus multe masini

militare. Procurorii care au venit de la Brasov au început ancheta cu

parintii lui Olimpiu si au continuat apoi cu mine. L-au dezgropat pe

Remus Sofonea din locul în care l-am înmormântat, au scos armele si

munitia din locurile unde au fost ascunse. L-au folosit în acest scop pe

fratele meu mai mic care stia unde erau îngropate armele. Oamenii din

sat ocoleau în acele zile si strada unde locuiam noi. S-a dus vestea

despre ceea ce au gasit la noi în toata zona. Tot în acele zile s-au facut

arestari în Vistea de Sus, Rucar, Arpas, Cârta. În noiembrie 1956,

mama mea a paralizat din cauza supararilor si terorii si nu dupa mult

timp a murit. În aprilie 1957, Securitatea a venit la tatal meu.

Negasindu-l acasa, i-au lasat vorba prin sotia fratelui meu Vasile sa

scoata armele si arhiva luptatorilor pentru ca în caz contrar îl vor lua

si pe el si nu va mai vedea lumina zilei. A doua zi au venit din nou la

tatal meu. Înfricosat, în momentul în care a auzit masina securistilor la

poarta s-a dus în sura si s-a spânzurat pentru a nu-si trada ginerele si

copiii. Am ramas singura cu cei doi copii, fara servici, fara nici un

sprijin si privita de vecini si cunoscuti ca sotia unui tradator de tara.

Copiii mei au fost marginalizati si la scoala, ei nu mai erau acceptati

la serbarile copiilor, nu primeau roluri, lucru ce i-a afectat foarte mult.

În mai 1959 a murit si socrul meu, tatal lui Olimpiu. Soacra mea s-a

mutat la Vistisoara, unde aveam o gradina si o gospodarie care ne

aducea singurul venit. Securistii mergeau saptamânal acolo în control,

întrebând de Ion Gavrila, conducatorul grupului din munti. Ei îmi

spuneau ca daca vreau sa am servici, sa divortez de Olimpiu. În

continuare copiii au fost respinsi de la liceu. Fetita a reusit cu greu la

Scoala de Contabilitate din Sibiu si aveam nevoie de adeverinta de la

CAP pentru a fi primita la cursuri. Conducerea din aceea vreme de la

CAP Vistea a refuzat sa-mi elibereze acel act. Am apelat la CAP

Oltet, iar presedintele de atunci Oprea Vasile, a fost îngaduitor si mi-a

dat actul care-mi trebuia. Fetitei mele i se spunea la scoala:

-Esti fiica unui tradator de tara si din mila noastra vei ajunge o

biata socotitoare.

Pentru a nu fi data afara din scoala, fetita a fost nevoita sa spuna

ca tatal ei este mort. Baiatul a fost dus de un unchi la Scoala de

Meserii Tractorul din Brasov“, povesteste sotia lui Olimpiu Borzea.

Chiar daca aveau venituri foarte mici si se descurcau foarte greu,

conducerea CAP-ului din Vistea de Jos a încercat în multe rânduri sa

le ia recolta de mere si fânul din gradina de la Vistisoara. Mama lui

Olimpiu Borzea s-a dus pâna la Bucuresti la Petru Groza si la

Gheorghe Gheorghiu Dej cu un memoriu privind situatia, atât a

gradinii, care nu era colectivizata, cât si a familiei lor. Dupa putin

timp oficialitatile din Vistea au primit ordin sa înceteze opresiunea

asupra familiei Borzea. În 1962, Ana a fost obligata sa se înscrie în

colectiv, dar ea a refuzat. Amenintata de catre peceristi ca refuzul ei

va aduce suferinta lui Olimpiu Borzea, femeia a cedat. A lucrat în

CAP din 1962 pâna în 1964, când a fost eliberat sotul ei. Anchetele si

perchezitiile securitatii au continuat pâna în 1989. În prezent, familia

Borzea traieste în Vistea de Jos.

Capitolul XXVI

Marturiile lui Ioan Grecu din Soars

Motto:

Trecutul unui luptator nu-i da decât un

singur drept acestuia: sa continue lupta.

Horia Sima

Marea prigoana comunista împotriva poporului român începea în

1948, când mii de oameni, bâtrâni, dar mai ales tineri au fost

schingiuiti, arestati si aruncati în închisori si lagare. Începea marele

calvar, care a cuprins cu repeziciune toata tara, durând mai bine de 50

de ani, pentru ca putem spune ca nici astazi nu poate fi vorba de

normalitate în viata publica româneasca. În comunism, minciuna si

reaua credinta se ridicau la rang de politica de partid si de stat. Toti

cei care au servit regimului comunist au fost recompensati cu vârf si

îndesat si, drept urmare, ei au aplicat cu mult zel odioasele metode

bolsevice, asuprindu-si semenii pîna la înfaptuirea de crime sau chiar

de genocid. Cei care s-au împotrivit dictaturii au fost în timp anihilati,

lupta lor ramânând doar un ideal pe care l-au închis în carapacea

sufletului lor curat de români adevarati. Unul din satele Tarii

Fagarasului care s-a opus în majoritate instaurarii comunismului,

considerându-l o amenintare la însasi puritatea neamului românesc, a

fost Soars. Idealurile de dreptate, adevar si credinta pe care le

respectau opunându-se comunismului, ar explica de ce sorsenii erau

în 1940 în totalitate legionari. Pentru a se cunoaste adevarul despre

actiunile locuitorilor din Soars în acea perioada stau marturiile

fratiilor Ioan si Nicolae Grecu. „ Începând cu 1948, satenii din Soars,

de la tarani si pâna la cei care ocupau functii de conducere în

localitate au respins ideile comu niste. Prin urmare, ei s-au raliat,

fiecare aducându-si contributia la lupta împotriva noului regim si în

sprijinul semenilor lor care luptau deja cu arma în mâna“, spune Ioan

Grecu. Luptatorii din munti aveau în Soars puncte de sprijin în care

aveau încredere si la care puteau apela oricând cu succes. „ Îl

cunosteam pe Gavrila Ogoranu, seful luptatorilor din munti, de când

eram copii. Tatal lui era coleg de munca la drumuri cu tatal meu. De

atunci ne-am câstigat încrederea. Ulterior, când era în formare „Fratia

de Cruce“ Soars, organizatie care cuprindea tinerii din sat si pe care

am condus-o, relatiile mele cu Ogoranu s-au intensificat, având în

vedere si faptul ca el era seful Fratiei de la Liceul Radu Negru. Pe

acelasi sistem colaboram cu Dumitru Comsa, seful Fratiei de Cruce

din Cincu. Faceau parte din organizatia din Soars: Ioan Malene, Ioan

Vâja, alt Ioan Malene, Dumitru Bârsan, Cornelia Oala, Emilia Bârsan,

Gheorghe Puia si altii. Ne desfasuram activitatea dupa Legea Onoarei

care ne-a fost descifrata (si în acelasi timp ne-au ajutat s-o întelegem)

de învatatorul Danila Pop si de preotul doctorand Petru Bruda care a

fost coleg la Cernauti cu parintele Galeriu. Eram instruiti în spiritul

dreptatii si al credintei. Aveam întâlniri în care subiectele de discutie

erau axate pe cele mai elementare reguli de buna credinta, pe adevar,

corectitudine, dreptate, cultura generala, istorie si chiar idei politice.

Realizam marsuri prin sat, când cântam cântece legionare si când ni

se alaturau si vechii legionari, vechea garda din sat. Îmi amintesc cu

placere de acele vremuri. Mergeam regulat la biserica, unde cântam în

corul liturgic existent. Cum puteam sa acceptam ideile comuniste

când noi eram crescuti si cultivati într-o alta lume de idei? Ceea ce a

fost în tara si ceea ce urma reprezentau poli opusi“, relateaza Ioan

Grecu.

Anul 1948 l-a gasit pe Ioan Grecu la conducerea

cinematografului din Soars, iar pe fratele lui, Nicolae Grecu în CAP,

unde a fost numit presedinte, acc eptând sfatul lui Gavrila, Hasu si

Gelu Novac, care erau ascunsi la el acasa. Prin prisma posturilor pe

care le ocupau si cu ajutorul si altor sateni care detineau functii în sat,

precum brigadier, contabil, director de banca, secretar de partid au

reusit sa sustina miscarea anticomunista. „Primul contact al meu cu

grupul lui Gavrila Ogoranu a fost în toamna lui 1948, când luptatorii,

mai precis Gavrila, Nelu Novac si Hasu erau în zona Rotbav, ascunsi

la o femeie, ruda cu Gavrila. Initial au venit la Nicolae Puia (fiul lui

era contabil la CAP), nasul meu de botez. Acesta a venit la mine sa-mi

ceara sfatul în privinta sigurantei celor trei. Puia fusese închis în 1947

pentru un an la închisoarea Pitesti împreuna cu Coposu. I-am ascuns

în sopron 1-2 zile. De atunci vizitele lor au devenit din ce în ce mai

dese. În iarna aceluiasi an m-a vizitat notarul Câltea sa ma întrebe

despre fiul sau, Cornel Câltea. Atunci, acesta nu era la mine. Timp de

doua saptamâni i-am gazduit pe Cornel, fiul notarului si pe un coleg

de al lui, Ilie, în grajd. Ulterior am aflat ca ei s-au predat sub

îndrumarea notarului, care a fost apoi pedepsit cu trei ani de

închisoare. Pentru grupul lui Gavrila am amenajat un buncar în fân

deasupra grajdului, încapator pentru trei persoane, la casa fratelui

meu, Nicolae, care se afla atunci la o scoala de presedinti de CAP în

Alba. De acolo, fugarii puteau observa cu binoclu toata miscarea din

strada. Îi alimentam eu si sotia lui Nicolae. Au ramas în buncar pâna

primavara, când au plecat spre munte. Erau dotati cu arme si le-am

procurat si eu un pistol. În acea perioada securitatea împânzise toata

zona, dat fiind faptul ca în acea vara fugarii au actionat la Cincu.

Acolo au blocat ferma de porci de la Piscu Morii, au facut taieri si

carnea au depozitat-o la Toarcla. Securitatea a pus paza la toate

fermele din zona pentru a preveni astfel de actiuni si totodata a marit

numarul de gardieni de peste tot. La Soars erau atunci 60 de soldati

care patrulau si supravegheau fiecare casa din sat. Eu eram singurul

din Soars care aveam aparat de radio si veneau la mine inclusiv

securistii sa asculte Vocea Americii. Era de fapt un pretext, pentru ca,

în realitate, doreau sa afle informatii despre luptatori. De multe ori

îmi spuneau sa devin „om nou“ si sa fiu de partea lor. Nu puteam face

asa ceva“, marturiseste Ioan Grecu.

Ioan Grecu avea posibilitatea sa contacteze oameni din toata

Tara Fagarasului si sa vada pe viu ceea ce presupunea aderarea la

comunism, El era mecanic la o batoza cu care treiera grâul în mai

toate satele. Era omul care afla multe informatii absolut necesare

pentru luptatori si un pion de baza al acestora. „Comunicam cu

luptatorii codificat. Când erau în sat veneau la mine acasa, bateau la

geamul unei camere aflate în spatele curtii si suierau, un zgomot ca de

sarpe. Ne lasam bilete într-o sticla la o salcie si la un anume stejar, în

câmp, unde scriam noutatile si eventual locul viitoarei întâlniri. M-au

rugat o data sa le pregatesc carteruirea la Grânari. Am pregatit totul la

un anume Renciu din Grânari, dar problema nu a mai ramas valabila

atunci. Erau de partea noastra Ioan Roman, directorul bancii din sat,

care a spus ca îi poate ajuta cu bani din banca pe care îi va acoperi

înscenând un furt. Întorsatura pe care o luasera lucrurile a facut sa nu

mai fie valabil acel „împrumut “. Mai aveau ajutorul sincer al

conducerii CAP-ului, respectiv pe fratele meu, pe secretarul de partid,

Ioan Puscasu. Au fost însa tradati de un brigadier de CAP, Gheorghe

Kraus, dar din fericire nu au fost prinsi atunci, ci doar ne-au fost

supravegheate actiunile si au fost descoperite legaturile lor în sat.

Atunci oamenii nu erau fricosi, aveau curaj sa înfrunte situatiile

dificile“. Ioan Grecu a riscat foarte mult ajutându-i pe luptatori, mai

ales ca avea familie si copii. Fugarii poposeau prin sate, în general în

grupuri de câte trei sau doi. Perchezitiile securistilor s-au intensificat

si mai mult dupa ce Ion Ilioiu a cazut în lupta directa cu armata. „În

perioada 1948-1955, fugarii au tot venit la Soars. Le procuram

alimente si piatra acra si îi gazduiam. O data erau în sop. Baiatul meu,

care avea 4 anisori, s-a urcat la ei si le-a vazut armele. Îmi amintesc

cum mi-a descris copilul intâlnirea lui cu baietii: „sunt trei oameni cu

vorvecel“. Era mic si nu vorbea destul de bine. Timp de o luna l-am

supravegheat pe micut si nu l-am lasat pe strada pentru a nu povesti si

altora întâmplarea lui. Dupa prinderea lui Ilioiu a venit într-o seara la

una din întâlnirile programate un securist care s-a prezentat Victor

Metea. Mi-am dat seama ca nu este Metea pentru ca nu a vrut sa vina

în casa chiar daca am insistat si în al doilea rând m-a întrebat daca

inginerul a mai venit, referindu-se la Gavrila. Noi toti îi spuneam lui

Gavrila, Mosul, amanunt pe care securistii l-au scapat din vedere sau

nu-l stiau atunci. Mi-am dat seama ca eram vizat si ca va urma

arestarea mea. Mi-am pregatit o s uba cu care sa plec în munti cu

prima ocazie când Gavrila va reveni la mine la Soars. Planul mi-a fost

dat peste cap, pentru ca securistii m-au chemat la Brasov. Dupa doua

saptamâni de la vizita acelui pretins Metea, seful meu de la Cinema

Brasov m-a chemat sa-mi predea un film. M-am dus, cum era si firesc.

La plecare m-a luat un ARO. Dupa ce am urcat în masina mi s-a spus

ca sunt în masina Securitatii. M-au dus la sediul Securitatii din Brasov

unde m-au tinut doua zile în anchete. Mi-au dat drumul acasa cu

conditia sa-i anunt daca Gavrila sau alti fugari mai vin la mine. Printre

altele mi-au sugerat sa le pun otrava în mâncare. Era în sat un inginer

agricol care era securist si care ma supraveghea. Colonelul Craciun a

încercat prin diverse metode sa ma determine sa fiu colaboratorul

securitatii. „Îti dau 30.000 de lei daca îl denunti pe Ogoranu“, îmi

spunea Craciun. Ma gândeam ca atât a luat Iuda pentru vânzarea lui

Iisus. Nici prin gând nu-mi trecea sa fac asa ceva. În acea perioada

faceam drumuri la Bucuresti. Le-am spus securistilor, prin omul lor de

legatura, Dascalul, ca l-am vazut pe Gavrila în Bucuresti, în tramvaiul

nr. 17 pe strada Serban Voda. M-au trimis la Bucuresti sa aflu alte

date despre Gavrila. Bineînteles ca nu aveam ce sa aflu, pentru ca era

o minciuna. Am persistat în ideea mea timp de un an, când si-au dat

seama cu adevarat ca i-am înselat. M-au dus la Securitate în Brasov

unde era col. Craciun, Col. Mezei si un rus. Nu au avut ce sa-mi faca.

Dupa un timp col. Alexandrescu mi-a zis: ne-ai trântit o minciuna

dupa care am facut investigatii timp de un an. Am pierdut un an dupa

vorba ta. A fost perioada când Gavrila plecase la Alba. Eu banuiam

atunci ca el fugise din tara“, îsi aminteste Ioan Grecu.

Data fiind activitatea lui, nu dupa mult timp, Ioan Grecu a fost

arestat. În 23 aprilie 1947, de Sfântul Gheorghe l-au ridicat de acasa

de lânga familie. În luna august au fost arestati si Nicolae Grecu,

fratele sau, Nicolae Puia si Ion Puscasu. Au fost depusi la Securitate

în Brasov, când au început anchetele. „Locotenentul Popeia le spunea

consatenilor mei ca daca eu eram baiat destept nu sufereau atîta. Voia

sa-i determine sa ma urasca, ceea ce nu s-a întâmplat“. În toamna lui

1958 a avut loc procesul la Brasov, unde ne-a judecat Tribunalul

Militar Cluj. Pâna la proces cei patru sorseni au stat încarcerati la

Codlea. Sentintele au fost dure. „Desi faptele se încadreaza la

pedeapsa cu moartea, propunem munca silnica pe viata“, asa suna

pledoaria avocatului dat din oficiu, spune Grecu. Chiar daca exista

sentinta, ei au fost tinuti la Codlea pâna dupa Boboteaza, ianuarie

1949. Au fost încarcati apoi în duba cu lanturi la mâini si la picioare

si depusi la Aiud. „Lui Puia i s-au umflat picioarele foarte tare încât

lanturile îl strângeau provocându-i dureri groaznice. A tras foarte

mult, tipa de durere. La Aiud am ramas timp de o luna împreuna într-o

celula. M-au mutat apoi într-o camera cu alte 42 de persoane. Printre

noi erau si informatori. Ne-au tratat dur si ne-au aplicat metoda

înfometarii. Timp de cinci ani m-au tinut în celula. Beneficiam doar

de putin timp de plimbare prin curtea închisorii. Am fost obligat sa

gasesc ceva care sa ma ajute sa-mi pastrez mintea întreaga. Nevoia,

însa, te învata. Erau în penitenciar încarcerati si Radu Gyr, Nichifor

Crainic si multi alti oameni de onoare ai vremii, legionari. Am învatat

atunci sute de versuri. De folos mi-a fost alfabetul morse. Erau

studenti care stiau morse. Din celula în celula ne transmiteam

versurile marelui poet Radu Gyr, care compusese acolo, în gând, sute

de versuri. Sa pot repeta versurile trimise prin morse mi le scriam pe

talpa ghetelor cu o sârma. Rezistau înscrisurile pâna la prima plimbare

în curtea închisorii. Asa am învatat cele 146 de strofe ale Baladei

Codrului fara Haiduc si multe alte poezii pe care le pot reproduce

integral si acum. Radu Gyr avea un regim special. Era scos la

plimbare singur, foarte rar si doar câteva minute. I-am întâlnit acolo

pe Virgil Mateias, pe Emil Tokaci (era sef de camera), pe Costica

Cismasu din Porumbacul de Sus, pe Olimpiu Borzea, care era foarte

bolnav si se chinuia mult. În ultimii doi ani am fost scos la munca.

Faceam sobe, tuburi si tot felul de obiecte. Aveam în subordine o

echipa de 12 preoti. M-au pus sef de echipa, pentru ca m-au vazut bun

meserias. Am învatat multe în închisoare de la ingineri renumiti,

precum Gavrilescu. Am facut multe inovatii, am copiat o masina de

ouat a englezilor, acumulatoare care reduceau consumurile cu 300%

etc. Degeaba ne straduiam, însa, ca tot banditi ne numeau“, relateaza

Ioan Grecu.

Suferintele celor întemnitati la Aiud (si nu numai) nu pot fi

descrise în cuvinte. Cred ca nici unii dintre cei care le auzim astazi nu

putem întelege pe deplin ceea ce a fost cu adevarat în sufletul acelor

oameni. Nu putem constientiza comportamentul malefic al slugailor

comunisti si nici gândirea lor bolnava si satanica. Daca minutele de

plimbare prin curtea unui penitenciar însemnau pentru detinutii

politici o oaza de fericire, o lumina în viata lor zilnic întunecata ne

poate pune doar pe gânduri, dar nu ne poate identifica cu trairile lor

timp de ani. Ne putem oare imagina cum poate ferici pe cineva un

dialog imaginar cu o creanga de bozie ce creste pe zidul unei

închisori? Nu cred, dar a existat asa ceva. Fostii detinuti politici s-au

încurajat si au gasit resursele fizice si psihice necesare sa faca fata cu

fruntea sus la toate metodele inumane la care au fost supusi de catre

reprezentantii ciumei rosii. Cum au reusit? Printr-o educatie de durata,

în timpul Miscarii Legionare, pe care si-au însusit-o si care s-a

dovedit a fi un succes. Ioan Grecu este o dovata a acestor afirmatii. Ca

si Nea’ Grecu mai sunt multi care ne pot convinge nu doar povestind

si derulând firul istoriei acelei vremi, ci doar privindu-le fata, mâinile

si ochii care exprima durere si dezamagire. În interiorul sufletului lor,

acesti oameni care au trecut prin tavalugul comunist spun cu tarie si

cu convingere ca oricând ar lua de la capat lupta împotriva a tot ceea

ce nu este drept si cinstit pentru poporul român.

Pentru Ioan Grecu si pentru toti detinutii politici, botezati de

comunisti -banditi- decretul din 1964 a însemnat eliberarea din

închisori. Ca o ultima umilinta în Aiud a fost „spovedania“ în fata

tuturor colegilor de suferinta si a conducerii penitenciarului. Trebuia

sa spuna cu voce tare ca regreta ceea ce au facut, ca nu se vor mai

împotrivi partidului si sa ponegresca Miscarea Legionara si pe

conducatorul ei. Ioan Grecu a participat la acea analiza, dar

spovedania lui a fost cu totul altfel decât s-au asteptat sefii închisorii.

„Nu puteam sa urlu în gura mare în fata tuturor ceea ce-mi pretindeau

ei. Am refuzat. Am spus în schimb ca as lupta împotriva comunistilor

indiferent unde m-as afla, pentru ca stiam de ce sunt în stare. Am

vazut cum toata munca omului de un an era luata de catre ei. Eram cu

batoza la treierat în Ileni. Metea trebuia sa dea dare 100 de saci de

grâu pentru ca era considerat chiabur. Nu ramasese cu nimic din

recolta acelui an. Cum puteam sa-i laud pe nemernici dupa astfel de

acte si sa defaimez Miscarea care lupta pentru binele nostru al tuturor.

Reactia mea m-a costat înca 3 luni de închisoare dupa eliberarea

tuturor detinutilor. M-am întors acasa abia în august 1964, dupa 7 ani

de detentie“, spune Ioan Grecu.

Dupa arestarea lui Ioan Grecu, familia a ramas fara nici un

sprijin. Eugenia, sotia lui, trebuia sa îngrijeasca cei 5 copii minori, cel

mai mare având doar12 ani. I-a fost confiscata toata averea, toate

bunurile si casa. Singura sursa de venit era munca în colectiv. Eugenia

muncea zi lumina la câmp si abia reusea sa câstige mâncarea pentru

pruncii ei. Copiii nu au fost primiti în scoala pentru ca erau fii de

„bandit“. Au fost acceptati la cursuri în Felmer si Calbor abia dupa ce

Eugenia a divortat de sotul ei. Un alt divort fortat, de data aceasta pus

la cale de un anume Filip, slugoi al securitatii.

Dupa eliberarea din închisoare cei doi soti divortati s-au

recasatorit si traiesc si astazi fericiti alaturi de copiii si nepotii lor.

„M-am angajat la ferma din sat. Dupa putin timp a venit un ordin sa

ma prezint la Centrul Cinematografic Brasov. Am semnat cu ei

contractul de munca si mi-am reluat lucrul dar la Cinema Fagaras.

Acolo m-au supravegheat tot timpul. Comandantul Bâlba al Securitatii

m-a abordat deseori pentru a ma convinge sa devin informator. Nu

renuntasera la practicile lor. I-am refuzat de fiecare data. Am lucrat 20

de ani acolo. În paralel am pus în practica ceea ce am învatat în timpul

detentiei. Am confectionat aparate de sudura. M-am pensionat în

1982. Traiesc dintr-o pensie de vechime si cea de fost detinut politic

si de veteran de razboi. Sotia mea, dupa zeci de ani de munca la CAP,

are doar o pensie de 80.000 de lei pe luna. Noul regim instaurat dupa

’89 mi-a dat sperate, dar acestea s-au spulberat. Nici acum dupa 10

ani de democratie nu pot sa-mi recapat casa confiscata în anii

prigoanei comuniste. Daca ma gândesc si la haosul din tara pot spune

ca nu s-a realizat nimic din ceea ce se astepta. Toti au fost si sunt o

apa si un pamânt. Pacat de neam si tara. Cred ca românul din noi

odata si odata se va trezi la realitate si va scoate la lumina adevaratele

valori ale neamului nostru“, a încheiat Ioan Grecu din Soars.