Capitolul XVI

Confesiunea lui Aurel Banciu din Cârtisoara

Motto:

Viata are pret sa fie traita numai în masura

în care prin ea si în ea putem sa însufletim

un superior, o misiune ideala

Dimitrie Gusti

Aurel Banciu, pensionar, a început sa-si depene firul

întâmplarilor pe care le-a trait în timpul prigoanei comuniste întrerupt

fiind de nemiloase accese de Parkinson. El a fost padurar.

„În 1949, când am fost angajat padurar, am început sa vad

comunismul cu alti ochi, întelegând ca raul acesta nu va trece usor si

de la sine si ca este un mare pericol pentru tara. Provin dintr-o familie

cu vederi si convingeri politice national-taraniste. Tata a fost seful

PNT din Cârtisoara, prieten cu liderii taranisti fagaraseni Dobrescu,

Zagan si Cosgarea. Am crescut în dragoste fata de tara, neam si

credinta în Dumnezeu. La Ocolul Silvic din Vistea de Jos de care am

apartinut ca padurar, sef era unul Gheorghe Ciolacul care era activist

de partid aproape analfabet. Ne tinea sedinte politice. Desi eram

padurar calificat, scolarizat, m-a angajat ca plivitor în plantatia de

brad si molid din Laita. Ciolacul locuia în casa protopopului Pavel

Borzea din Vistea care a fost arestat. Acolo, el ocupa abuziv doua

camere mobilate. Acest sef de ocol nu avea respect pentru bunul

altuia, asa ca în scurt timp el si familia lui au distrus mobila scumpa

de furnir pe care obisnuiau sa taie ceapa, pâine si slanina. Acest

Ciolacu avea pretentii ca angajatii sa-i duca plocoane si de asemenea

îi placea sa manânce si sa bea pe la unii si altii. Dupa un timp Ocolul

Silvic si-a mutat sediul din Vistea în Arpasul de Jos, dar sef a ramas

tot Ciolacul“, povesteste Aurel Banciu.

Întâlnirea cu partizanul Jean Pop

„Eram în plantatie pe Laita când m-am întâlnit prima si ultima

oara cu Jean Pop. Era în 1953. Zic ultima oara, pentru ca desi am tinut

mai multi ani legatura cu el nu ne-am întâlnit fata în fata pâna atunci.

Auzisem de el, aflasem ca plecase de acasa în munte sa se alature

grupului de luptatori anticomunisti, dar nu-l cunoscusem personal desi

si el era padurar. În acea zi tocmai pornisem la vale spre casa dupa

provizii.Era pe la 10 ziua. Mi-a iesit pe poteca un om cu barba,

înarmat cu o pusca cu luneta si m-a somat aspru sa pun arma mea de

padurar jos. Câinele meu a fugit catre el, fara sa latre si s-a lipit de

picioarele lui ca si cum l-ar fi cunoscut. Mi s-a parut ciudata

comportarea câinelui. S-a apropiat încet de mine si mi-a cerut actele.

Mi-a luat carnetul de Frontul Plugarilor si mi-a spus rastit sa nu mai

tin acest document asupra mea. Eu l-am rugat sa nu-mi ia arma ca as

fi avut de furca cu securitatea. Din vorba în vorba s-a mai domolit, asa

ca la o vreme ne-am asezat sa mâncam din merindea mea aproape ca

doi prieteni. Am înteles amândoi destul de repede ca aveam aceeasi

parere despre comunism. M-am hotarât dintr-o data sa-i ajut pe

partizani în lupta împotriva comunismului si a ticalosilor care îl

sprijineau. Jean Pop m-a rugat sa nu spun nimanui de întâlnirea

noastra si asa am facut. Nici sotia mea nu a stiut pâna dupa arestarea

mea. Am stabilit apoi o ascunzatoare în munte, sub Piatra Oii, unde sa

pun bilete, ziare si obiecte pentru el si ceilalti. M-a rugat sa-i informez

despre miscarile securitatii si despre starea de spirit a oamenilor din

sate. Mi-a dat doua casti pentru radio cu galene sa le repar si sa le

aduc la locul convenit. Asa am facut. Alta data am pus acolo si câteva

cartuse de 9,72 mm pentru pusca ZB.

Stiam ca si altii îi ajuta, între acestia fiind si profesorul Remus

Budac din Cârta cu care eu eram în relatii bune. În Cârtisoara oameni

de nadejde cu aceleasi vederi, pe care ma puteam baza la nevoie erau:

Ilie Bucurenciu, cumnatul meu, Gheorghe Grovu, Gheorghe Budac si

ciobanul Ion Capatâna. În anii 1953 -1954-1955, securitatea ma obliga

sa ma întâlnesc de doua ori pe saptamâna la ore fixe, întodeauna

noaptea, „între Râuri“ sau la postul de militie. Venea special capitanul

Cârnul de la Securitatea din Fagaras, câteodata însotit de doi

locotenenti. Era mai întodeauna prezent si seful de post, sergentul

major Albu. De fiecare data îmi cereau sa le descriu traseul meu prin

munte si sa le spun cu cine m-am întâlnit. Le-am spus mereu acelasi

lucru: nici o persoana suspecta“.

Perchezitia si arestarea

„Ziua de 20 decembrie 1956 o tin minte toata viata. Am fost luat

de acasa de capitanul Cârnul si înca patru securisti. Nu-mi puteam

explica cum de au aflat de actiunile mele. Cârnul m-a dus la consiliul

popular unde mi-a cerut sa plec imediat cu el pe munte, în cautarea

partizanilor. I-am spus de mai multe ori ca nu aveam habar de

partizani. Între timp, ceilalti securisti mi-au rascolit toata casa sub

privirile îngrozite ale sotiei si ale fiicei mele de numai doi ani, care nu

pricepeau nimic, una nefiind înstiintata, iar cealalta fiind prea mica sa

înteleaga ce se petrecea. Fiul meu avea atunci numai opt luni. În casa

au gasit doar un radio cu galena confectionat de varul meu, Petru Sari.

Nu m-am întors acasa de atunci decât dupa sapte ani. M-au dus direct

la sediul Securitatii din Fagaras, iar a doua zi dimineata am fost

transportat cu duba la Brasov si depus la închisoarea Cetatuie. La

închisoarea Cetatuie am fost luat în primire de capitanul Toth Joska,

care m-a plasat în celula numarul 6. A doua zi, gardianul mi-a pus

ochelari cu sticle negre la ochi si m-a mutat într-un birou de ancheta

la etaj. Acolo geamul era larg deschis si locotenentul care ma ancheta

ma ameninta ca daca nu spun tot adevarul ma arunca pe fereastra.

Obiceiul gardienilor de acolo era ca atunci când eram mutati cu

ochelari orbi la ochi sa ne tina numai în lovituri de cizme, bocanci si

bastoane de cauciuc. La Brasov am fost zilnic anchetat, fara a fi însa

judecat vreme de sase luni. Într-un timp, m-am nimerit în aceeasi

încapere cu medicul Lucian Stanciu din Vistea de Jos. Apoi am stat

în celula cu detinutul Ion Biris, le gionar, care m-a avertizat sa nu

vorbesc ce nu trebuie fiindca a fost anume pus sa ma traga de limba.

În loc sa faca serviciul murdar pentru care a fost trimis la mine acest

om m-a sfatuit si m-a încurajat. La Brasov am avut o confruntare cu

Jean Pop, dar de o maniera stranie, fara sa fim pusi fata în fata. S-au

întâlnit doar vocile noastre sub supravegherea anchetatorului, noi

aflându-ne în încaperi separate. A fost mai degraba un truc al

Securitatii. Dupa sase luni de detentie si nesfârsite interogatorii, am

fost mutat cu tot grupul din care faceam parte la închisoarea din

spatele cladirii Tribunalului din Sibiu. În drum spre Sibiu erau în duba

alaturi de mine medicul Vasile Muntean si fratele lui Octavian (Lisa),

medicul colonel Ion Muntiu (Sibiu), Ion Toader (Colun) si altii. La

Sibiu am stat la început în camera 12, iar apoi am fost înghesuiti circa

40 de insi în încaperea cu numarul 24. I-am întâlnit acolo pe Aurel

Maxim - Sibiu, inginer Liviu Popa - Sibiu, Nicolae Trandafir -

Arpasul de Jos, Ioan Bârsan si fostul notar Câltea din Sona. Procesul

s-a desfasurat peste alte luni. La Sibiu a venit un complet de judecata

al Tribunalului Militar apartinând Regiunii a III-a Militare Cluj. Fara

prea multe formalitati cele 11 persoane implicate în acest proces, toti

fagaraseni, am fost condamnati la peste 20 de ani de munca silnica.

Mie mi-au dat 20 de ani plus 10 ani de închisoare corectionala cu

confiscarea averii. Condamnarea mea a fost cauzata de actiunile mele

de sprijinire a luptatorilor din munti. Sotia mea a înaintat recurs la

Procuratura din Cluj, condusa atunci de maiorul Paul Cojocaru. A

urmat judecarea recursului la Tribunalul Suprem cu sacrificii si

cheltuieli enorme pentru cei de acasa. O avocata din Cluj a cerut

sotiei mele sa-i plateasca drumul cu avionul dus-întors de la Cluj la

Bucuresti. Totul a fost în zadar, desi sotia mea a vândut tot avutul

nostru, pentru ca recursul a fost respins. Îndata dupa pronuntarea

sentintei, desi ni se daduse drept de recurs, am fost înghesuiti ca

animalele în duba vagon de cale ferata si timp de doua zile am parcurs

distanta Sibiu-închisoarea Gherla. La destinatie am fost luati în

primire de echipa groazei a comandantului Goiciu, care ne-a bagat

într-o încapere cu peste o suta de oameni. Dormeam pe saltele puse

direct pe ciment. Spatiul era foarte mic, aerul era insuficient si închis

fiindca geamurile oblonite erau batute în piroane. Tineta (ciubarul

pentru necesitati) era pusa într-un colt al camerei si facea o putoare

insuportabila mai ales ca era vara. Ne faceam vânt cu paturile. Un

adevarat iad pamântean facut de diavoli cu chip de om. Asa am ramas

acolo vreme de doua luni, timp în care multi au fost dusi pe sus la

infirmerie de unde nu s-au mai întors. Despre soarta lor nu puteam

afla nimic. Dupa aceea am fost mutati la etaj, cam 15-20 de detinuti în

fiecare camera si repartizati la lucru în fabrica de mobila a închisorii.

Eu am lucrat câtiva ani la lustruit mobila, în mediu foarte toxic, câte

12 ore zilnic, sase zile pe saptamâna. Cea mai mica abatere era

sanctionata cu bataie. Detinutul Ion Câltea, fostul notar din Sona, a

fost stâlcit în bataie de gardieni desi era sef de echipa. Asa am dus-o

timp de patru ani mii de detinuti. În toamna lui 1962, câteva sute de

robi am fost transportati cu acelasi mijloc, duba vagon, în lagarul de

munca de la Stoenesti-Salcia, din Dobrogea. Acolo am fost folositi la

construirea digurilor canalului de pe Dunare. Mii de oameni si-au

pierdut viata acolo. Caram zilnic cu roaba pamânt, norma obligatorie

fiind de 4 mc. În toate anotimpurile dormeam la gramada într-un

saivan de oi deschis, doar cu acoperisul deasupra capului. Sufeream

cumplit de frig, foame si sete mai ales iarna si vara când clima

dobrogeana este foarte aspra. Regimul de supraveghere si de pedepse

era mai rau decât la Gherla. Gardienii asmuteau pe noi câinii lup

dresati special pentru atac asupra detinutilor. Câinii sareau pe noi la

cea mai mica iesire din rând. De la Stoenesti-Salcia am fost

transportati cu bacul Gironte la Periprava, pe bratul Sulina al Dunarii,

unde am fost pusi sa recoltam stuf. Am ajuns acolo iarna. Intram pe

gheata si taiam stuful cu talpanul, o unealta asemanatoare cu secera.

Si aici aveam norma si trebuia sa taiem zilnic câte 20 de maldare de

stuf pe care le legam si le caram în spinare circa 2 km. Faceam zilnic

în jur de 40 km paziti de ambele parti ale drumului de câini, gardieni

si soldati. Într-una din zile fiind foarte bolnav, m-am asezat, sfârsit de

puteri, pe un snop si am adormit imediat. Am atipit poate 2-3 minute.

Somnul si oboseala au învins fara sa vreau frica de pedeapsa. Coloana

plecase, iar eu m-am trezit speriat si îndata am luat maldarul în spate.

Soldatul din paza m-a vazut si i-am ghicit intentia de a ma împusca,

socotindu-ma dezertor. M-a salvat stuful din spinare fiindca nici un

dezertor nu ia în spate greutati când vrea sa fuga. Îl vedeam înciudat

ca nu putuse sa ma omoare, bravura pentru care ar fi primit permisie

si alte recompense. Soldatul, educat de ei, nu m-a iertat cu totul. M-a

scos seara la raport în fata celorlalti detinuti si a capitanului sef de

coloana. Am fost batut exemplar. Din lagarul Periprava am fost mutat

la alt punct de munca fortata din Dobrogea, la Giurgeni, lânga Vadu

Oii, unde am lucrat la construirea caminului cultural.

Au trecut peste sapte ani si jumatate de când eram închis si

chinuit. A sosit în sfârsit si anul 1964 pentru oropsitii din închisori. În

iunie 1964 am fost gratiat si eliberat. Ma întorceam acasa zdrobit

dupa atâtia amar de ani. Fiica si baiatul, acum marisori, nu m-au

recunoscut. Dar libertatea mea, ca si a altora din cei eliberati, a fost

tot timpul (pâna în 1989) supravegheata strict de securitate. În aprilie

1974 am fost anchetat timp de 24 de ore de maiorul Dogaru de la

Securitatea din Sibiu, pentru o scrisoare trimisa la Radio Europa

Libera, prin care rugam pe cei de acolo sa ma ajute sa-mi procur niste

medicamente de care aveam urgenta nevoie si care nu se aflau în

farmaciile din România“, povesteste Aurel Banciu.

Sotia lui Aurel Banciu, Leontina, ramasa acasa cu fetita

Eufrosina de doi ani si baiatul Aurelian de opt luni, avea sa îndure

împreuna cu parintii si rudele toate suferintele conditiei sale de

nevasta a unui dusman de moarte al comunistilor. „În afara de

greutatile prin care am trecut, procesul si recursul, eram mereu

îndemnata de slugoii partidului sa intru în colectiv. Eu mi-am facut

socoteala ca daca ma bag în colectiv nu mai am timp sa-mi vad de

casa si de copii. M-am gândit asa: daca ma duc si fac zile de munca,

bucatele mele cresc si poate ca-mi dau ceva. Dar daca în vreo zi nu

pot merge la lucru, bucatele mele nu cresc si nu-mi dau nimic. Daca

nu ma înscriu si-mi lucrez eu pamântul bucatele mele cresc si când

merg la câmp si când am treaba acasa. Comunistii ma amenintau

întruna: Vrei sa te ducem unde-i barbatul tau? Am avut noroc cu

parintii mei care erau înca în putere si cu fratele meu care m-a ajutat.

Matusa mea, Susana Budac mi-a dat bani de multe ori fara sa-i mai

dau înapoi. Ea avea grija de copii când eu eram la lucru pe câmp. La o

vreme a venit alt necaz. Vecinii au stricat sura acoperita cu paie si au

gasit ascunsa o pusca pe care au predat-o la militie. A urmat cercetari

sub banuiala ca pusca ar fi fost a sotului meu, lucru neadevarat. Seara

de seara am fost chemata la sfat unde m-au anchetat securisti de la

Sibiu. În aceasta ancheta era cercetat si socrul meu. Înainte de

arestarea mea din 20 decembrie 1956 a fost ridicat si condamnat pe

motive politice si cumnatul meu Ion Orlanda, care a tinut legatura cu

luptatoarea anticomunista Lenuta Faina“, îsi aminteste Leontina

Banciu.

Date culese de Viorel Paltin

Capitolul XVII

Partenie Cosma, luptator în rezistenta anticomunista

Motto :

Noi ne-am hranit din tot ce-am risipit;

Avutul nostru - tot ce-am daruit.

Nu pregeta sa suferi si sa sângerezi:

Izbânda noastra creste din înfrângeri!

Marsansk, 1947

Partenie Cosma s-a nascut în septembrie 1918 în Sona, raionul

Fagaras, ca fiu al lui Ioan si Domnica. A absolvit liceul Radu Negru

din Fagaras. Ultimul sau domiciliu a fost în Fagaras, strada Câmpului

nr.1 S-a casatorit în 1942 cu Valerica Juncu din satul Râusor care

avea 18 ani, a avut trei copii: Marcel nascut în 1948, Elena nascuta în

1947 si Florica nascuta în 1944.

Partenie Cosma a participat la razboiul din Est, plutonier major

fiind, cu o companie anticar a Regimentului centrului de instructie

Fagaras. El s-a întors acasa din razboi nevatamat dar decis sa lupte

împotriva pericolului sovietizarii tarii care se instalase deja în

România.

Din primele momente ale constituirii rezistentei armate

anticomuniste din Fagaras si din munti, Partenie Cosma s-a simtit

chemat sa intre în actiune împotriva celor fara de neam, fara tara si

fara credinta. Era angajat la centrul de instructie al infanteriei Fagaras

cu gradul de plutonier major si functia de sef al magaziei de

armamanet si munitie. În grija sa se aflau importante cantitati de arme

si munitie, captura de razboi, parte neînregistrate în acte. Partenie

Cosma, ajutat de alti luptatori, le-a scos din unitate si le-a dirijat catre

punctele din munti ale rezistentei anticomuniste. Cei care l-au

cunoscut îl descriu pe Partenie ca pe un om care nu cunostea frica,

gata în orice moment sa mearga pâna la capat. Se potrivea la fire,

idealuri si caracter cu socrul sau, Iacob Juncu, fost comisar de politie

în Fagaras. Un ajutor de încredere i-a fost caporalul Gheorghe Taulea,

finul lui. În noptile pe care le considera potrivite, Cosma, ajutat de

socrul si de finul lui scotea din cazarma cu un car tras de cai cantitati

mari de armament, grenade si munitie. De mare folos i-a fost si sotia

lui, Valerica. Aceasta participa la fiecare transport de armamanet,

având grija de cai pâna se sustrageau armele din depozit si se încarcau

în car. Ei duceau armele în Râusor la socrul sau si la familia Aron

Comsulea. De aici, acestea erau transportate la locul numit „Crepele

Toderitii“, un loc între Râusor si Toderita, de unde erau preluate de

luptatorii din munti. Partenie Cosma si Juncul, socrul sau, aveau

legaturi cu Ion Gavrila al Ogoranului, seful luptatorilor din munti si

cu ceilalti membri ai rezistentei: Arsu, Mogos, Mazilu, Chiujdea,

Socol, Dumineca, Marcel Cornea - fiul farmacistului din Sinca si cu

învatatorul Pridon din Parau. Partenie Cosma le ducea partizanilor nu

numai material de lupta, ci îi ajuta cu hrana, rufe curate,

medicamente, etc. Ori de câte ori era solicitat de luptatori, el urca la

ascunzatorile din munti ale fugarilor cu motocicleta sa cu atas.

Folosea ca pretext de a pleca de acasa si de a urca muntele

vânatoarea. El îsi umplea atasul motocicletei cu hrana si arme pe care

le ducea luptatorilor. O parte din armamentul procurat de Partenie

Cosma si oamenii sai a ajuns prin Ionita Greavu din Noul Român si la

alte grupuri, ca de plida cel al lui Lenuta Faina si Dumitriu.

Activitatea lui Cosma si a oamenilor lui n-a fost suspectata si

descoperita decât în 1950. Dar o data banuiti sau tradati, cercul

suspiciunilor începea sa se închida tot mai mult în jurul casei din

Râusor a socrului sau. În noatea de 14 octombrie a acelui an, dupa o

pânda de durata, securistii au încercuit gospodaria lui Juncu si au

incendiat sura. Au spart zidurile, cautând arme ascunse. La un

moment dat si-au facut aparitia pompierii, dar cu cisternele goale.

Pompierii au plecat asa cum venisera în urma ordinului dat de seful

securistilor. Se urmarea, evident, capturarea - vii sau morti - a

luptatorilor care s-ar fi aflat acolo pentru odihna, provizii,

îmbracaminte sau completarea armamentului. În Râusor a cazut

partizanul Arsu. În aceeasi noapte a fost prins de securisti în satul

Toderita, Silviu Socol. Cosma îsi instruise sotia pentru împrejurari

deosebite, ca la nevoie sa poata sa devina o adevarata luptatoare, sa

traga cu tot felul de arme usoare, sa arunce grenada, sa se

adaposteasca. În zilele urmatoare o mâna criminala a otravit doi

bivoli apartinând familiei lui Juncu. Faptul a iesit la iveala la abator

când familia a încercat sa-i vânda pentru taiere. Laboratorul a stabilit

ca animalele au fost otravite si deci carnea nu putea fi data în consum.

În lipsa lui Partenie, plecat devreme la cazarma, în dimineata de

15 noiembrie 1950, un grup de ofiteri de securitate a patruns în

locuinta lui din strada Câmpului nr.1, unde a efectuat o minutioasa

perchezitie. Sotia Valerica se afla acasa, dar nu i s-a prezentat vreo

autorizatie de perchezitie. Nu s-a gasit nici un corp delict si nimic

compromitator. Ea a stat foarte atenta atunci ca nu cumva sa i se

instaleze în casa vreun obiect care sa constituie ulterior pretext pentru

acuzatii. Nu a fost încheiat nici un proces verbal. Valerica, alarmata

de perchezitie, a plecat în graba spre cazarma sa-si anunte sotul, dar

era prea târziu. Securistii ajunsera înaintea ei. Ea l-a rugat pe

subofiterul Petrescu, prieten al sotului ei, sa-i cheme barbatul la

poarta unitatii. Acesta s-a întors cu stirea ca Partenie se afla sub arest

în biroul ofiterului politic, înconjurat de securisti. Epoletii i-au fost

rupti si aruncati iar parul îi era ravasit. Nu i s-a permis sa vina la

poarta.

În aceeasi luna securistii continuau perchezitiile la diverse

familii în Râusor. Între sura familiei Juncu si a lui Valeriu Pica,

Valerica, sotia lui Partenie, a gasit 50 de sticle incendiare si un pistol

depozitate în niste lazi. De frica securistilor le-a îngropat în gradina.

În casa din Râusor familia mai detinea un pistol nemtesc pe care

femeia l-a ascuns în WC. „Mama a povestit despre aceste lucruri doar

vecinei ei din Râusor, sotia lui Pica. Sora lui Arsu a prevenit-o pe

mama ca va fi pârâta de acea vecina la securisti. Asa s-a si întâmplat.

Primavara când am lucrat gradina nu am mai gasit sticlele incendiare

si pistolul îngropate aici. În plus, securistii au venit la Râusor si au

pus-o pe mama sa scoata tot WC-ul pentru a gasi celalalt pistol, care

nu a fost gasit. Totusi au batut-o foarte rau pe mama“, povesteste fiul

lui Partenie Cosma, Marcel.

Tot în 15 noiembrie 1950 securistii au descins la casa din Râusor

a familiei Juncu, socrul lui Partenie. Au fost arestati Iacob Juncu si

sotia lui. Copiii care se aflau la Râusor în grija bunicilor au fost

încuiati de securisti în casa, dar de frica au sarit pe geam si au fugit

spre Fagaras. Ei s-au întîlnit în drum cu mama lor si i-au povestit cele

întâmplate. Elena Juncu, soacra lui Partenie, a stat doua saptamâni

închisa la Securitatea din Fagaras, fiind anchetata si batuta. Ea a fost

judecata într-un proces care a avut loc la Sibiu si condamnata la 1 an

de închisoare. A fost eliberata în 1951. Iacob Juncu, socrul lui

Partenie a fost dus la Securitatea din Fagaras, la Casa Giurca. De aici

a fost transferat la Brasov, unde a fost judecat într-un proces

desfasurat în lunile iulie-august 1951. Tribunalul Militar din Brasov

l-a condamnat la 6 ani de închisoare. Cu doua saptamâni înainte de a

se elibera a decedat (12 octombrie 1955) în închisoarea din

Caransebes. Procesul lui Cosma a început tot în iulie 1951 la Brasov.

În sarcina lui Cosma s-a retinut si episodul atacarii si jefuirii

depozitului de munitii de la Mândra în complicitate cu Pridon, Arsu,

Chiujdea si altii. Familia lui nu a fost înstiintata de momentul

începerii procesului. Tribunalul l-a condamnat pe Partenie Cosma la

moarte prin împuscare. Recursul la Tribunalul Suprem în fruntea

caruia se afla pe atunci generalul Petrescu a fost respins. O data cu

Cosma au fost judecati si condamnati la moarte prin împuscare alti 18

luptatori ai rezistentei. Locul executiei a ramas pâna azi necunoscut.

Potrivit certificatului de moarte, eliberat de Sfatul Popular Brasov,

executia ar fi avut loc în Brasov, dar alte surse spun ca la Jilava.

Partenie Cosma avea atunci 35 de ani. Nu se stie unde îi este

mormântul. Sotia lui Partenie Cosma a fost arestata, anchetata si

batuta de mai multe ori ani în sir. La sfîrsitul anului 1950, Valerica a

stat timp de doua luni la Securitate în Fagaras. Aici si-a vazut pentru

ultima data sotul când era dus la interogatoriu. Partenie avea sânge pe

degete pentru ca si-a ros unghiile pentru ca securistii sa nu poata sa-l

tortureze. Metoda de tortura folosita pentru Valerica era magnetoul

electric si bataia în cap pâna ce femeia lesina si era trezita cu câte o

galeata de apa rece. Semnele loviturilor primite în cap se mai vedeau

si dupa zeci de ani. Teroarea securitatii a continuat si dupa ce Cosma

a fost executat. „Veneau noaptea, controlau podul casei cautând arme.

Ne scoteau afara desculti, fara sa tina seama ca suntem copii si e frig.

Când aveam 11 ani am gasit o pusca atârnata în gradina. Am luat-o si

am aruncat-o în râul de la capatul gradinii. Dupa nici o ora arma nu

mai era acolo. Ne pândeau tot timpul, zi si noapte si ne întindeau tot

felul de curse. Pentru a nu-i auzi când veneau prin gradina ne-au

otravit câinele. Îmi mai aduc aminte cum i-au luat armele de vânatoare

(doua), ceasul de aur, trasura, câinele, motocicletele, ceea cu atas si

ceea simpla pe care tata le-a cumparat din Bucuresti dupa ce a vândut

doi cai si doua bivolite. Nu dupa mult timp ne-au confiscat toate

lucrurile si bunurile din casa. În 1950 în noaptea de 15 noiembrie

ne-au dat foc la casa. Bunica dormea în bucatarie, iar eu cu surorile si

mama nu eram adormiti. Focul a fost pus pe grajd si s-a întins foarte

repede cuprinzând si casa. Pompierii au venit fara apa asa încât totul a

ars. Securitatea a venit la putin timp dupa izbucnirea focului si a

asistat la toata tragedia fara a face nimic. Ceea ce a mai ramas în

picioare a fost rascolit de securisti care cautau în continuare arme. Au

gasit în pod doar un aparat de radio. Au stat o saptamâna întreaga sa

caute în ruinele casei. Am ramas în strada. Bunica si sora mea si-au

improviza o locuinta în sura, iar ceilalti am fost gazduiti temporar la

familiile Munteanu si Dragos“, povesteste Marcel Cosma, fiul lui

Partenie.

Ramasa singura cu trei copii, Valerica Cosma s-a angajat

muncitoare la Întreprinderea Economica din Fagaras. În 1956 a fost

data afara din serviciu pentru ca era sotia lui Partenie Cosma. A fost

nevoita sa divorteze, fapt ce s-a întâmplat în 1957 desi sotul a fost

executat în 1951. Nemainumindu-se Cosma, a fost reangajata la

Economica de unde s-a si pensionat. S-a recasatorit cu Nicolae Voicu,

din Alunis Prahova, cu care a locuit în Fagaras. Copii lui Partenie

Cosma nu au avut acces la scoli. Florica a facut 5 clase si a ramas

apoi la munca pamântului în Râusor. Elena a fost data la Casa de

Copii în Fagaras, iar când a dat examen de admitere la liceu a fost

respinsa pe motiv ca era fiica lui Partenie Cosma. A facut un curs de

dactilografie si s-a stabilit apoi la Brasov. Baiatul, a facut clasele

I-VIII dupa care a urmat o scoala profesionala de 3 ani în Fagaras. „În

martie 1964 am fost chemati sa ridicam certificatul de deces al tatalui

meu de la Penitenciarul Codlea. M-am dus eu cu sora mea, Elena. Un

anume sergent Vintila s-a purtat foarte dur cu noi. Când l-am întrebat

de bunurile pe care i le-au confiscat tatalui meu, ne-a batut si ne-a dat

afara“, povesteste fiul Marcel.

Capitolul XVIII

Marturiile eroului Ionita Greavu din Noul Român

Motto:

Ne desparteam .... O! cine mai întreaba

de cei ce nu-s! de cei ce-au fost pre

vremuri!

Multimea vinde îngeri la taraba

Si arlechinii mor în Bethleemuri.

Ori bat în van ... Auzul tau ma lasa,

drumeti-s reci, mansardele desarte

o! cel putin de-ar fi ramas frumoasa

prapastia de dor ce ne desparte ...

Mireasma vie-n teapa vremii boanta,

acopera-mi-l, lacrima de Parce

si-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o

planta, cainta ta de-a nu te mai întoarce ...

Ion Caraion

O datorie a omului si a omeniei din el nu este altceva decât a

face din propria viata o permanenta bucurie în pofida tuturor

mizeriilor, pacatelor si deznadejdilor. Biruinta va apartine

întotdeauna adevarului si dreptatii. Daca unii au sperat si au iubit

îndestularea fara sacrificii n-au avut decât de pierdut. Un proverb

românesc spune:„Nu te închina pâna nu sti cine este sfântul“. Mircea

Eliade elogia bucuria ca o virtute militanta, creatoare de valori. „A

face din viata ta o victorie continua contra mortii, contra raului, contra

întunericului - aceasta este o datorie peste care nici o morala din lume

si nici o societate nu pot sa treaca. Bucuria de a fi viu, oricât de

deznadajduite ar fi baltile din sufletul tau si din jurul tau, nu e totuna

cu optimismul vulgar al simplei existente biologice. Bucuria vietii

depaseste cu mult confortul si sanatatea. Ea nu include suferinta,

agonia, disperarea, ci dimpotriva, le implica. Pentru ca nu înseamna

nimic a te bucura de viata atunci când ea nu îti întâmpina obstacole si

crucificari“.

Rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului chiar daca a fost

înfrânta prin teroare si cruzime, o înfrângere fizica, spiritual s-a

dovedit însa a fi o victorie, pentru ca mortii poruncesc celor vii care le

vor continua lupta. Prin urmare un Stoica, un Zagan, un Gheorghe

Craciun si câti naiba n-au mai fost, nu au fost biruitori, ci si-au folosit

doar masina creatoare de moarte si teama pentru a se impune si a

domina totul. Aceasta a fost doar o dovada ca pionii comunisti

considerau terenul pe care si-l doreau foarte alunecos.

Am poposit în satul Noul Român aflat pe malul drept al Oltului

si care apartinea odata regiunii Fagaras. Într-o frumoasa gospodarie,

aranjata cu gustul si rafinamentul omului meticulos si priceput, îsi

duce batrânetile domnul Ionita Greavu. L-am gasit bolnav, dar, cu

amabilitatea si politetea care l-au caracterizat toata viata (însa si cu

mari sacrificii) a reusit sa ne relateze activitatea pe care a desfasurat-o

în sprijinul rezistentei anticomuniste din zona Fagaras. „O gripa

netratata în toamna anului trecut mi-a afectat bunul mers al

organismului. Acum este greu. Inima, prostata, tromboza la ochiul

stâng, s-au adunat, dar sufletul îmi este tânar“, au fost cuvintele cu

care m-a întâmpinat Ionita Greavu. „Chiar daca satul meu este în

judetul Sibiu ma simt fagarasan pentru ca am petrecut mult timp

printre fagaraseni. Liceul, armata si lupta împotriva comunistilor în

care m-am alaturat fagarasenilor au accentuat acest sentiment.

Dupa armata, am luptat în rayboi, înrolat fiind la centrul de

instructie infanterie Fagaras. Acolo era un anume Cosma Partenie cu

care am ramas prieten si cu care ma vizitam. Ma gândeam atunci: Se

face pace, rusii se retrag la granite în tara lor. Nu-mi puteam imagina

niste lupte politice. Partenie îmi spunea: Esti naiv, rusii vor sa puna

mâna pe noi si va trebui sa luptam cu arma sa-i scoatem din tara. Sa

vii pe la mine sa-ti dau armament ca am captura de razboi

neînregistrata. Daca nu sunt eu la magazie, este caporalul Gheorghe

Taulea care te va servi. Nu puteam întelege ca pentru ceea ce va urma

vom avea nevoie de armament si de multi oameni. Dar sfatul lui

Partenie mi-a prins bine. Nu dupa mult timp, analizând situatia si

discutând cu camarazii mei, am fost nevoit sa apelez la prietenul meu

Cosma. Am mers cu caruta la Fagaras si în doua rânduri mi-am adus

acasa armament: 5-6 mitraliere, 5-6 grenade, o carabina, pistoale de

buzunar de calibru 9 si multe cartuse. L-am folosit pe carutasul

satului, un batrân, Anghel, cu care am transportat armamentul la Noul

Român. Pentru a nu fi descoperit de securitate am ascuns totul dupa

sura, unde aveam un buncar de caramida. Am acoperit armele cu

caramizi, încât nimeni nu putea banui ca le-as avea acolo. Pe atunci

securitatea nu prea avea oameni infiltrati în sat. Abia dupa aceea a

racolat consateni de-ai mei si chiar de pe strada mea trei, încât eram

spionat la orice ora. Era o familie vis-á-vis de casa mea, una la stânga

si alta în dreapta ei. Cu toate acestea am reusit sa ma strecor printre

privirile lor si sa-mi ajut camarazii.

Eram casatorit si aveam copii mici. Ghinionul a facut ca într-una

din zile, fiul meu Ionita care avea 5 ani (acum locuieste în Germania),

sa se joace cu chibriturile în spatele casei, când o sira de paie aflata în

apropierea buncarului de caramizi a luat foc. Flacarile au mistuit totul

inclusiv caramida. În acea zi eu eram plecat cu treburi la Sibiu. Un

vecin al meu Gabor, a sarit în ajutorul familiei. În actiunea lui a

descoperit carabina pe care a aruncat-o în curte. Fiind un om

cumsecade n-a spus la nimeni despre arma si i-a rugat pe ai mei sa o

ascunda. Dar n-au trecut decât câteva zile de la acel incident si au

început raziile securitatii prin sat. Nu am intrat în panica si, mai mult,

seara când aveam timp curatam pe rând armele pe care le aveam.

Chiar aranjam si curatam un pistol când am fost strigat de cineva la

poarta. Am pus pistolul sub perna si am iesit. Baietelul care îmi

urmarea fiecare gest m-a însotit afara. Era o razie a militiei cu 15

plutonieri care îmi cereau armele. Bineînteles ca i-am refuzat. Vazând

discutia aprinsa dintre mine si militieni copilul probabil sa ma ajute,

s-a dus în casa si a venit cu pistolul. Am ramas fara replica. Am fost

invitat la primarie. Acolo mai erau alti 30 de oameni care au fost

descoperiti cu arme acasa. Ne-au fost întocmite procese verbale pe

care ne-au obligat sa le semnam si apoi ne-au dat drumul acasa.

Armele au fost transportate la Fagaras. Gândindu-ma ca acel proces

verbal îmi poate aduce necazuri mi-am folosit cunostintele pe care le

aveam la Legiunea de Jandarmi Fagaras pentru a distruge acel act.

Dupa o saptamâna am plecat la Fagaras unde l-am întâlnit pe

capitanul Marcu (cumnat cu Lucretiu Patrascanu) si prieten cu

maiorul Roman, fostul meu sef. Capitanul, stiind de incidentul de la

Noul Român mi-a zis: De ce ai fost tâmpit? De ce nu ti-ai luat masuri

de precautie? Atunci am smuls procesul verbal cu pricina si l-am

aruncat în soba ce se afla în biroul lui Marcu. Acesta furios si ramas

fara document mi-a zis: Te împusc, m-ai nenorocit. Stie atâta lume

despre cazul celor din Noul Român. Am plecat acasa, dar n-am spus

nimanui nimic. Dupa câteva saptamâni am aflat de arestarea lui

Lucretiu Patrascanu si despre destituirea lui Marcu din functie.

Ulterior l-am întâlnit pe Marcu la Bucuresti, lucra la o fabrica de

conserve din Râureni, contabil sef. Nu pot sa spun decât ca am fost

foarte norocos si ocrotit de Dumnezeu“, povesteste Ionita Greavu.

La numai 18 ani, Ionita Greavu a urmat doctrina Miscarii

Legionare. „L-am cunoscut pe Virgil Mateias cu ocazia sfintirii troitei

din Arpas. M-a impresioat foarte mult. Modul sau de abordare a

problemelor m-a determinat sa-l caut pentru a-l cunoaste mai bine, dar

nu numai prin prisma meseriei sale de avocat. La început mi-a dat o

carte de cântece si mi-a spus: Sa sti ca ar fi bine sa te mai gândesti

fiindca intrând în miscare nu vei avea beneficii, ci suferinta. Va fi

greu. Vei întâlni situatii când trebuie sa te împotrivesti chiar si

parintilor. Mi-a dat apoi o alta carte, „Seful de cuib“, si mi-a zis: Vezi

cu ce te alegi. Am continuat sa-l caut ori de câte ori megeam la

Fagaras. În functie de timpul de care dispunea stam la discutii. În acea

perioada consatenii mei erau sau liberali sau taranisti. Tatal meu,

liberal, nu s-a împotrivit optiunilor mele politice, chiar daca mama îl

dojenea pentru ca îmi da voie sa intru în Miscare când nimeni din sat

nu e legionar. Virgil Mateias este greu de caracterizat în cuvinte, este

un unicat, avea cuvinte proprii pe care un altul nu le avea. Era

punctual, integru, un caracter deosebit, nu umbla cu doua bai în trei

pungi, pentru el alb era alb, iar negru negru. Întotdeauna încuraja:

trebuie sa stim ca avem un Dumnezeu care ne ocroteste. Când a fost la

rebeliune ne insufla liniste si calm celor din teritoriu, impunându-ne

ca aceeasi stare sa o transmitem oamenilor.

Au functionat în Noul Român trei cuiburi de legionari care au

sustinut apoi si activitatea rezistentei anticomuniste din zona.

Într-una din zile mergeam la gradina pe care o aveam peste vale

sa supraveghez fructele. Când am trecut podul, un prieten însotit de

alte doua persoane necunoscute veneau dinspre Cârtisoara. Tinta lor

era Alexandru Bratu, un national taranist din sat. Întâlnindu-ma pe

mine si cunoscându-mi activitatea, m-au abordat deschis renuntând la

ideea lor initiala. Erau Lenuta Faina din Sebes si Ioan Dumitriu, un

camarad al ei. Se ascundeau de securitate pentru ca la Brasov au

împuscat doi reprezentanti ai acesteia fiind în legitima aparare. Ei

erau cautati de securitate în toata zona si m-au rugat sa-i ascund. Era

o misiune foarte grea mai ales ca vecinii mei erau informatori ai

securitatii. I-am preluat asumându-mi tot riscul. Timp de doua zile

i-am ascuns în sopul casei, fara sa stie parintii mei, dupa care i-am dus

în casa profesorului Goia de unde aveam cheile. Era un loc retras la

marginea satului. Acolo le-am pregatit o camera. În acea perioada si

eu dormeam ascuns pentru ca ma asteptam oricând sa fiu arestat.

I-am protejat pe Lenuta si Dumitriu în casa profesorului Goia

(profesor la Facultatea de Medicina din Cluj) pâna la prima ninsoare,

luna decembrie. Întrucât urmele de pe zapada ne-ar fi tradat i-am

condus imediat la o noua adresa pentru a nu cadea în ghearele

comunistilor. Lenuta si Dumitriu reuseau sa tina legatura cu alti

camarazi precum: Oancea din Avrig, Stanila din Sebes, învatatorul

Vasile Lupu, Aurel Moisin din Glâmboaca, Tavala, Rodeanu din

Poiana Sibiului. Mai erau ajutati de un alt prieten din Arpas, iar din

satul meu de Patru Apost si de Aurel Filip. Cei doi doreau sa se

alature grupului din munti condus de Ogoranu. Eu nu stiam nimic

despre luptatorii din grupul lui Ogoranu si prin urmare am plecat sa-i

caut. Am strabatut Valea Sâmbetei, Urlea, Vistea Mare, Vistisoara,

Valea Doamnei, pâna la Greblesti, peste munte. Nu i-am întâlnit

nicaieri. La Vistisoara l-am întâlnit pe Olimpiu Borzea care mi-a spus

ca s-au retras spre Ardeal pentru ca nu i-a vazut de mult. La Valea

Doamnei, un cioban, Budac, m-a prevenit sa nu cer informatii despre

luptatori pentru ca bacita de la stâna este informatoare si spune totul

lui Gherghel, seful Securitatii Sibiu, care îi era amant. Am umblat

câteva saptamâni timp în care am vazut bordeiele luptatorilor dintre

care unele pareau parasite, dar n-am dat de urma lor. Lenuta îsi dorea

sa mearga acasa la Sebes, la familia ei, sa vada ce le-a facut

securitatea în urma faptelor ei. Nu am lasat-o. Am plecat eu la Sebes

într-o duminica si am gasit-o doar pe sora Lenutei, Maria si pe sotul

ei, Victor. Când a aflat cine sunt si de ce am venit Victor s-a repezit la

mine ca o fiara sa ma duca la securitate. Maria plângea. Probabil erau

speriati de comunisti si de cruzimile pe care acestia le-au facut

întregii familii. Era prin 1951. Atunci satul Noul Român era patrulat

de militieni si de armata, iar un jeep galben al securitatii înfricosa

satenii. Într-o seara de toamna, pe la ora 10, au intrat în casa militieni

si securisti. Au înconjurat curtea si cautau arme, documente si statii

de emisie-receptie. Furia lor mi-a speriat copiii, care s-au retras lânga

mine si ma tineau de picioare. Au smuls cu brutalitate copiii, m-au

scos din casa si m-au bagat în masina. M-au depus la Arpas unde m-a

supravegheat plutonierul major Voinicu. Securistii au plecat în viteza

si s-au întors dupa o ora când l-au adus pe Ion Orlandea din Cârtisoara

care i-a sprijinit pe Lenuta si pe Ion Dumitriu. Ne-au transportat pe

amândoi la Fagaras în beciul securitatii, casa Cosgarea. Timp de 10

zile am fost tinut în anchete si torturat. Ma bateau în asa hal încât îmi

faceam nevoile pe mine. Îmi aruncau galeata cu apa sa ma spal.

Vroiau sa afle tot ce stiu si sa ma determine sa-mi divulg camarazii.

De aici m-au mutat la Brasov, unde am fost supus aceluiasi regim.

Dupa o vreme a urmat procesul în care Tribunalul Militar Brasov m-a

judecat pentru favorizarea infractorilor Faina si Dumitriu. Au fost

atunci patru condamnari: a mea, Ion Orlandea din Cârtisoara, Ioan

Stanila din Sebes si învatatorul Vasile Lupu din Sebes. Maiorul

Cojocaru a citit sentinta: 20 de ani munca silnica si confiscarea averii.

El a întrebat: Greavu este multumit de condamnare? I-am raspuns:

Foarte. Ati fost generos si va multumesc. Sa stiti ca roata este rotunda

si prin faptul ca-mi dati ani grei de pedeapsa n-o sa va stea stelele

prea mult pe epoleti. Mi-a zis: Esti îndraznet! A urmat ispasirea

pedepsei data în acea parodie de proces. Jilava. Viata s-a limitat de

atunci la patru pereti, un prici si o tineta. Îmi amintesc de unul

Maromet, un turc, ce ne scotea cu tineta sa o deversam. Ne lovea cu

bete ca pe niste vite. Pe mine m-a lovit o data pentru ca i-am spus ca

am fost sergent, iar în ordinele lor aveau dreptul sa goleasca tineta

doar cei care au avut grade de general si colonel pentru a fi umiliti.

Am ramas la Jilava un an dupa care am fost mutat la Poarta Alba. Era

o zi torida de iulie. Am fost încarcati într-un vagon duba 50 de insi,

unde spatiul fiind foarte mic, am fost obligati sa stam lipiti unii de

altii pe niste bancute de 10 cm latime, din metal. Din cauza caldurii

fiarele s-au încins, apa pe care ne-au dat-o era calda, încât drumul de

la Jilava la Poarta Alba, care a durat doua zile, a fost un infern. Am

coborât în gara Dorobanti, undeva în Dobrogea, de unde am fost

preluati de un sublocotenent, Borcea, care ne-a spus ca ne aflam acolo

pentru exterminare. Am fost condusi în lagar. Aici l-am înâlnit pe Ion

Caraion si pe doctorul Gheorghe Brescan. La Jilava am avut un vis în

care mi s-a aratat acest lagar, mai exact grupul de baraci H unde am

fost bagat alaturi de scriitori, poeti, avocati. Abia la Poarta Alba

mi-am putut rastalmaci visul. Acolo, o zi de lagar consta în:

desteptare la ora 5, terciul ca mic dejun, sapat pe vai si dealuri

dobrogene zi lumina cu o scurta pauza de prânz de 20 de minute când

se mânca o ciorba lunga cu subproduse de animale si un sfert de

pâine. Era impusa o norma de munca pe care daca nu o îndeplineai

erai pedepsit. Nu lipseau perchezitiile în baraci, când detinutii erau

obligati sa iasa afara dezbracati si cu saltelele în spate, indiferent de

vreme si când erau cautati si în anus de supraveghetori. Mureau zilnic

foarte multi detinuti datorita conditiilor si epuizarii fizice. Doi

gardieni transportau cadavre din lagar în groapa comuna aflata undeva

în apropiere. La iesirea carului cu cadavre din lagar acestea erau taiate

cu baioneta pentru a se asigura ca nu evadeaza nimeni. Daca ne

faceam norma, aveam dreptul la colet sau la vizita. Am beneficiat de

acest privilegiu o singura data, când m-au vizitat sotia si fratele meu“,

povesteste Ionita Greavu.

La Poarta Alba au fost folositi peste 12.000 de detinuti, dintre

care nu se stie câti au fost aruncati în groapa comuna. Morti fara

cruce si fara înmormântare crestineasca. Familiile celor disparuti

astfel probabil îi asteapta si astazi sa deschida usa casei, daca nu

cumva au primit certificate de deces datate la întâmplare si eliberate

de primariile unor comune de aiurea. Specific tortionarilor comunisti.

Sotia lui Ionita Greavu a fost si ea chinuita si fortata sa

divorteze. Zilnic era amenintata, atât ea, cât si cei trei copii. Ea le

spunea securistilor: Pe mine nu ma desparte de Ionita decât moartea.

La arestarea lui, copiii aveau: Ionita 10 ani, Viorel 9 ani si Lucia 6

ani. Elevi fiind, au fost lasati repetenti sau nu au mai fost primiti la

scoala. Copilul cel mare a reusit sa termine anul scolar la Arpasul de

Jos prin bunavointa învatatoarei Cucu, pentru ca în Noul Român

învatatorul Victor Negrut s-a conformat ordinelor comunistilor,

refuzând prezenta copilului în scoala.

Dupa eliberarea din detentie, Ionita Greavu a reusit cu greu sa se

angajeze. A ajuns la topitoria Cârta unde sef contabil era fratele lui

Remus Budac de unde s-a si pensionat în 1980. Si dupa eliberare a

fost urmarit permanent de securitate. „A fost o libertate relativa. Între

ceea ce a fost si ceea ce a urmat a fost o relaxare. România era de fapt

o închisoare mai mare. În repetate rânduri au încercat sa ma faca

informator, dar le-am respins oferta de fiecare data. Ultima vizita a

securistilor la domiciliul meu a fost la revolutie. Eram tot timpul în

atentia securitatii. Atunci, în decembrie, am fost vizitat de colonelul

Rotaru, de la Securitatea din Sibiu care raspundea de legionarii din

judet. M-a interogat si dupa Revolutie în urma informatiilor primite

de la un var de-al meu padurar, cum ca as fi fost în Piata Universitatii.

N-a avut motive sa-mi faca ceva, dar m-a prevenit sa stau cuminte si

sa nu ma amestec în ceea ce se întâmpla în tara. Am sperat sa se

îmbunatateasca situatia dupa fiecare an. Sperante desarte. Actuala

putere m-a dezamagit total. Ion Diaconescu, atunci când era în

opozitie, sustinea ideea cunoasterii dosarelor personale existente în

arhivele fostei Securitati. Ulterior l-am auzit spunând: daca va vedeti

dosarele veti trai mai bine, veti fi mai fericiti? Gavril Dejeu a afirmat

o data: se va vedea dosarul, dar va fi acoperit numele informatorului.

În privinta reparatiilor morale despre care s-a vorbit atâta dupa 1989

nu pot spune decât ca sunt departe de prejudiciile aduse noua celor

care am suferit. Stim cu totii ca regimul comunist a desfiintat

sentimentul credintei, a supus biserici si pe slujitorii acestora, tot el a

creat ura si dispret între biserici care înainte se întelegeau perfect. La

noi în Noul Român Biserica greco-catolica a fost desfiintata si data

ortodocsilor. Preotii greco-catolici au fost tunsi, rasi si întemnitati sau

le-a fost stabilit domiciliul la manastiri. Dupa 1989 ce s-a facut în

acest sens?“