Capitolul XIII

Marturiile lui Ioan Barcutean, luptator în rezistenta

anticomunista din Muntii Fagarasului, fost coleg cu Remus

Sofonea

Motto:

De poti sa nu-ti pierzi capul, când toti din jurul tau

Si l-au pierdut pe-al lor, gasindu-ti tie vina

De poti, atunci când toti te cred nedemn si rau

Sa nu-ti pierzi nici o clipa încrederea în tine.

Si daca poti sa umpli minunata trecatoare

Sa nu pierzi nici o fila din al vietii tom

Al tau va fi pamântul, cu bunurile-i toate

Si, ceea ce-i mai mult chiar, sa stii, vei fi un Om

Rudyard Kippling

Daca prigoana comunista sau holocaustul rosu s-a sfârsit ramâne

sa decida generatia tânara de astaz i. Ea este singura în masura se

delimiteze acum faptele si intentiile bune de cele ale asasinilor care

nu se sfiesc nici acum sa arate cu degetul în chip acuzator. De ce ea?

Pentru ca nu i-a fost îmbâcsita constiinta de microbul criminal,

bolsevic, pentru ca n-a fost utecist si ateu militant care s-a închinat o

viata întreaga la tabloul lui Marx. Doar ea poate sa acuze, sa spuna

cine este vinovat sau nevinovat pentru suferinta poporului român,

pentru tirania sângeroasa care l-a stapânit zeci de ani. Adevarul va fi

adus în fata tuturor pentru ca muntii si cimitirele care acopera atâtea

oseminte, au plâns si plâng pentru cei jertfiti pe altarul libertatii.

Ioan Barcutean din Felmer a sustinut si activat în rezistenta

anticomunista. El a fost coleg la Liceul Radu Negru cu Remus

Sofonea. Liceul Radu Negru din Fagaras functiona în perioada

1942-1948 dupa un regulament sever care impunea o prestanta si un

respect atât pentru elevi cât si pentru colectivul de cadre didactice.

Acest aspect reiesea si din faptul ca la acest liceu începeau seriile de

elevi cu clase a câte 35-40 de baieti fiecare si ramânea pe parcurs o

singura clasa pentru ca multi elevi nu faceau fata cerintelor.

Marturiile lui Ioan Barcutean întregesc imaginea eroului Remus

Sofonea din Dragus. „Prima imagine a lui Remus Sofonea o am de la

serbarea de sfârsit de an când era îmbracat în taran cu straie de

sarbatoare: cioareci albi, camasa prinsa cu un brâu tricolor si o palarie

din postav cu ciucuri. A luat atunci premiul I pe liceu. În 1944 am

devenit colegi de clasa, eu reusind sa recuperez un an scolar. Îl

admiram tot timpul, avea un fel de a fi blajin si pasnic. Nu se enerva

niciodata, nu ridica tonul la nimeni, da explicatii oricui si în orice

domeniu. Îsi petrecea tot timpul învatând, citind si studiind. Fata de

toti colegii de clasa el avea ceva aparte, ceva de natura superioara,

spun acest lucru fara sa exagerez. Felul lui de a se comporta impunea

respect, avea un bun simt nativ, dar pe nimeni nu trata cu superioritate

chiar daca uneori era cazul. Profesorii îl tratau diferit comparativ cu

colegii lui“, povesteste Ioan Barcutean.

La Liceul Radu Negru functiona un grup de rezistenta

anticomunista format din elevi care se asociase la „Fratiile de Cruce“

din tara. Organizatia din liceu era coordonata de Victor Rosca din

Râusor, elev si el, si a atras initial cca.20 de tineri. În anii 1942-1948

„Fratia de Cruce“ de la Liceul Radu Negru functiona ilegal. Prin

activitatea desfasurata aceasta pregatea pepiniera organizatiilor

nationaliste din tara. Elevii cuprinsi în Fratie aveau sarcina sa

recruteze noi membrii prin relatii de prietenie. Ei nu faceau altceva

decât sa propage ideile morale crestine, sa discute despre scoala,

învatatura, corectitudine si educatie. Ei se controlau reciproc si zilnic

printr-un lucru minor care le trezea sentimentul de punctualitate,

adevar si echilibru. Fiecare trebuia sa completeze „caseta“ cu bani

care constituiau cotizatia lunara. Zilnic ei aveau obligatia sa puna în

buzunarul camasii de la uniforma o moneda, suma care crestea la

sfârsitul lunii, dar care nu trebuia cheltuita sub nici o forma. Aceasti

bani se predau apoi casierului organizatiei. Fratiile din tara întretineau

legaturi între ele prin liderii lor. La Fagaras, mentinea aceasta legatura

cu celelalte Fratii din tara un student, Mircea Dop. În perioada

examenului de bacalaureat, în 27-28 iunie 1948, securitatea a început

sa aresteze elevii care activau în Fratia de Cruce de la Radu Negru. Se

pare ca tinerii revolutionari au fost divulgati de undeva de sus de la

organizatiile superioare. Prin urmare, ei au fost cautati acasa si

arestati în masa. „Era în 29 iunie pe la ora 4 dimineata. A venit o

masina a securitatii si în Felmer. M-a înstiintat mama ca niste colegi

ai mei au fost arestati si ca o masina este la noi la poarta. I-am zis sa

spuna securistilor ca sunt la Fagaras sa vad rezultatele colegilor mei

mai mari dupa care am fugit de acasa. M-am ascuns la un vecin.

Securistii au venit în mai multe rânduri sa ma aresteze. Am stat la

acest vecin o luna dupa care m-am ascuns pe la rude prin sat si în

padure. Acolo mi-am construit un bordei sub pamânt care îmi da

siguranta fata de securisti. Aici am stat împreuna cu Cornel Câltea

student la medicina veterinara care era urmarit si el. Acest refugiu a

rezistat pâna în 4 ianuarie 1951“, povesteste Ioan Barcutean.

În acelasi timp si ceilalti colegi ai lui, membrii în Fratia de

Cruce, au stat ascunsi în satele lor natale. „Colegii mei au venit la

mine, pe Ardeal, de 3-4 ori. O data a venit Ion Ilioiu, Silviu Socol, Ion

Gavrila si Marcel Cornea si au ramas cu noi în bordei câtva timp. Alta

data, mai bine zis în 26 octombrie 1950, a fost la noi la bordeiul

construit Gelu Novac, Marcel Cornea, Socol si Gavrila. Marcel

Cornea purta ghete cu talpa groasa. I-am zis sa dea Dumnezeu sa nu

umblam asa pâna rupe el acea talpa. Dar, asa a fost. În 15 noiembrie

1950, în timpul unei ambuscade cu securitatea la Parau, în casa

învatatorului Pridon, el a fost omorât, iar Virgil Rades care era cu el,

arestat. În aceeasi noapte, în Râusor, la casa lui Valer Pica a fost o

actiune a securitatii. Au fost atacati Silviu Socol, Gheorghe Arsu,

Gelu Novac si altii, dar toti au scapat cu viata. Spre dimineata, însa,

Silviu Socol a fost prins ranit în Toderita. Silviu Socol a fost supus

anchetelor si torturii. Comunistii cereau detalii despre ascunzatoarea

din Felmer. Sub presiunea securistilor, colegul meu Socol, probabil, a

cedat spunând numele de Vasile care locuia pe ulita mea. Securitatea

a venit la vecinii mei Vasile Câltea si Vasile Calin pentru a afla

despre mine si despre Cornel Câltea. Notarul Câltea a fost dus la

securitate si lamurit de catre comunisti sa ne convinga pe mine si pe

fiul sau sa ne predam. Notarul Moise Câltea a ajutat grupul de

luptatori din munti transmitând un mesaj al tinerilor catre Consiliul

National al Românilor din Franta. Luptatorii cereau prietenilor lor din

Franta ajutoare materiale, arme si medicamente. Acestea urmau sa fie

aduse si parasutate din avion într-o zona stabilita de luptatori. Dar

acest mesaj a fost adus la cunostinta securistilor de catre spionii rusi,

astfel ca, la data stabilita pentru parasutare, muntii erau împânziti de

securisti si armata. Prin urmare actiunea nu a mai avut loc. Mesajul

grupului a ajuns în Franta printr-un nepot al notarului Câltea din Sona

care avea cetatenie americana si care urma sa plece în SUA. Notarul a

fost descoperit de securisti si a fost condamnat la munca silnica pe

viata pentru ajutorul pe care l-a dat luptatorilor. Cornel Câltea s-a

predat înaintea mea cu câteva zile dupa care l-au eliberat în scopul

de a ma determina si pe mine sa ma predau. Securistii ne amenintau

ca daca nu ne predam vor fi arestate si torturate familiile si rudele

noastre. Pentru a evita acest deznodamânt, în 4 ianuarie 1951 m-am

predat“, relateaza Ioan Barcutean.

Dupa predarea lui Ioan Barcutean, Vasile Câltea a fost arestat

abia în 1958 si condamnat la munca silnica pe viata. Ioan Barcutean a

primit o pedeapsa de 4 ani de închisoare.

Predarea lui Ioan Barcutean s-a facut prin intermediul fratilor

Rila din Soars, tigani, slujitori ai securitatii. Cei sapte frati Rila au

ocupat functii înalte în judet datorita serviciilor aduse securitatii.

Unul din ei a fost director la Combinatul din Victoria, apoi promovat

în Minister. Notarul Câltea din sat a stabilit legatura privind predarea

lui Barcutean cu Rila si securitatea. „M-am dus cu tatal meu în Soars

la tiganii Rila unde m-am predat. Securistii au zis: Ba, bine ai facut ca

te-ai predat. Americanii sa stiti voi ca nu vin. Colegii tai o s-o

pateasca rau. Am fost dus la casa lui Giurca în Fagaras unde am stat

doua saptamâni. M-a interogat un locotenent Serban. Ei stiau foarte

multe despre noi. Am fost mutat apoi la Securitatea din Brasov, la vila

lui Popovici, unde am stat trei saptamâni în celula neagra cu numarul

7. Tot acel Serban m-a anchetat si batut. Îmi cerea sa le arat zona

noastra de actiune, pe o harta si sa le spun despre colegii mei. Am fost

transferat la Cetatuia în camera 18. Era 5 martie 1951. Aici am dat

peste lotul de fagaraseni: Pridon, Rades, Moraru, Sin, un anume

cioban Gheorghe din Muscel. Mai erau Vlad, Dusa din Toderita,

Corbu si ai lui Noara din Parau, Valer Pica, Matei Rosca din Râusor,

Dumitru Cornea din Ileni. În total erau 20-30 de persoane arestate.

Pâna în iulie 1951 a durat procesul nostru. Remus Sofonea, Ion Ilioi,

Ioan Chiujdea, Ion Gavrila, Andrei si Gheorghe Hasu, Gelu Novac si

Nelu Novac au fost condamnati. Din cei prezenti au fost condamnati

la moarte si executati ulterior Silviu Socol, Dumineca si Stanciu.

Virgil Rades a primit 15 ani închisoare, iar eu 4 ani pentru delict de

uneltire contra orânduirii sociale. La citirea sentintei mele m-am

simtit jignit pentru pedeapsa primita comparativ cu cea a colegilor

mei, dar condamnarile facute de comunisti erau date la întâmplare si

nu tineau cont de gravitatea faptelor sau de implicarea persoanelor. Ei

condamnau cu usurinta atât la patru ani de temnita, cât si la moarte.

Îmi amintesc pledoaria avocatului meu, un ins cu trup firav cu un gât

subtire si un cap imens: “Onorat tribunal, acesti tineri care au devenit

cozi de topor ale imperialistilor a nglo-americani, merita sa fie

pedepsiti cu pedepse dure si exemplare”.

Cei condamnati la moarte au fost legati cu lanturi si întemnitati

câte unul în celula. Pe ceilalti ne-au amplasat câte trei în celula. Socol

era într-o încapere lânga cea în care ma aflam eu. Îl auzeam cum se

ruga încontinuu“, spune Ioan Barcutean.

A stat la Brasov 10 zile dupa care au urmat ani de Canal, Poarta

Alba, Valea Neagra, în colonia Peninsula lânga Ovidiu, Onesti si

Aiud. La 2 ianuarie 1955 a fost eliberat. Si dupa eliberare a fost

urmarit în permanenta de securitate. „Era un capitan Zilcea care îmi

purta sâmbetele. Mi s-a sugerat în repetate rânduri sa devin

informatorul securitatii. Deoarece am refuzat am fost încadrat foarte

greu în câmpul muncii. Când se afla ca am fost închis ca luptator

împotriva comunismului eram dat afara din serviciu. Pâna în 1964 am

avut cel putin 5 locuri de munca la diverse întreprinderi din Fagaras,

dupa care am reusit sa ma pensionez de la un santier de constructii

industriale, fostul 504“, mai povesteste Ioan Barcutean. Acesta spune

ca a simtit ticalosiile regimului comunist si pe alte directii. El s-a

casatorit în 1960. Timp de doi ani nu a primit locuinta, iar cu greu a

reusit sa-si cumpere o casa în strada Nicolae Balcescu nr.1 din

Fagaras. Dupa ce a amenajat-o, în 1988, comunistii au demolat-o. A

primit în schimbul acelei case un apartament în cartierul 13

Decembrie blocul 13. Sotia lui nu a suportat psihic socul demolarii si

s-a îmbolnavit. Timp de 5 ani a stat la pat necesitând o supraveghere

permanenta, dupa care a decedat. Pentru apartamentul primit Ioan

Barcutean este în litigiu cu RASC Fagaras. „Consider ca este înca o

ticalosie comunista pentru ca regia, aplicând legi fara noima, vrea

sa-mi anuleze contractul de vânzare-cumparare al apartamentului pe

care de altfel l-am si achitat. Aceasta actiune reprezinta o continuare a

vechilor persecutii comuniste care persista si acum în democratie.

Capitolul XIV

Marturiile lui Victor Geaman din Rucar

Motto:

Si peste câteva zeci de ani

Ori poate peste sute,

Se vor opri doi ochi frumosi

Pe rani sa ma sarute.

.................................................

Le-am strâns în cartea mea frânturi

Din care sa-nteleaga,

Ca pentru cerul lor ne-am dat

Viata noastra întreaga.

...............................................

Si nimeni nu se va gasi

Sa vi le poata spune,

Doar sa le cânte Dumnezeu

Undeva pe strune.

Virgil Mateias

Fiecare din componentii rezistentei active, precum si ai

rezistentei pasive din Tara Fagarasului împotriva comunismului

doreste restabilirea adevarului si înlaturarea minciunii. La acea vreme,

ei n-au fost decât niste copii care au ascultat vorbele parintilor si

glasul stramosilor, convinsi fiind ca în neamul nostru, nascut crestin,

nu încape faradelegea, coruptia si abuzul. Ei au vrut sa creeze o

generatie luptatoare, sa creasca omul de caracter, capabil de daruire si

iubire. Nu au fost nici misei, nici ucigasi, ei si-au înfruntat doar

destinul cu bratele deschise.

Suferintele cele mai mari le-au fost provocate de semenii lor, cei

care s-au vândut raului pentru av eri si functii, tavalindu-si astfel în

noroi farâmele de caracter pe care si le-au însusit. Un rol important în

lupta anticomunista l-a avut Reteaua de Sprijin Vistea condusa de

Olimpiu Borzea. În aceasta organizatie a fost atras de catre Olimpiu

Borzea, învatatorul din satul Rucar, Victor Geaman. „Mi-aduc aminte,

era prin anul 1950. Olimpiu Borzea mai obisnuia sa aduca salariile

cadrelor didactice din comuna Vistea, care se plateau de la Fagaras.

Când am luat banii, Olimpiu mi-a zis: Ai putea sa faci ceva pentru

baietii acestia? I-am raspuns: Ce sa fac? Sa dai ceva. Am întrerupt

dialogul cu el pentru a intra în farmacie sa cumpar niste polivitamine

sotiei mele. La întoarcere, Olimpiu care ma astepta mi-a zis: Stii ca si

ei au nevoie de asa ceva. I-am dat o parte din medicamente. De atunci

am continuat colaborarea cu Borzea si implicit cu fugarii din munti.

Era în seara de Sfânta Paraschiva, 14 octombrie 1952. Am fost

anuntat ca vor veni la Rucar. M-am dus la gradina lui Gheorghe

Nicoara, la marginea satului, unde m-am întâlnit cu Remus Sofonea.

A fost primul contact cu fugarii. Am vorbit cu Remus care mi-a cerut

informatii despre securitate. Am toata încrederea ca ne ajuti pentru ca

ne-ai fost recomandat de Olimpiu Borzea, mi-a spus Remus Sofonea.

Am furnizat periodic informatii pentru luptatorii din munti, întrucât

Rucarul a fost unul din satele cele mai supravegheate de securitate si

de informatori. Alaturi de mine fugarii si-au gasit sprijinul necesar si

la Gheorghe Logrea (a lui Marcuana), Livia Enache, Liviu Fogoros si

Eufrosina Neagos. A doua întâlnire s-a petrecut într-o alta gradina (a

Burii). Atunci i-am dat mâncare si informatii despre posturile de

control ale securitatii. Remus mi-a spus ca n-a venit singur la Rucar,

dar n-a precizat cine l-a însotit. Se pare ca au mai venit o data în zona

noastra, dar nu m-am întâlnit cu ei. A continuat aceasta stare pâna în

decembrie 1955. De la un timp am observat ca sunt urmarit de

securitate. Era un anume Curca, un activist, care ma întreba de câte

ori ma întâlnea: Dumneata trebuie sa sti ceva despre acesti fugari,

spune-mi ceea ce sti. La sfârsitul verii, în 1956, am fost anuntat sa ma

prezint în dealul Oltetului „la Ierariu“. Ma astepta comandantul

Securitatii Brasov, Craciun. Mi-a cerut sa spun tot ceea ce stiu. Îti iei

angajamentul sa ne spui si sa lucre zi pentru noi? Neaparat trebuie sa

lucrezi cu noi. Lovindu-se de refuzul meu s-a enervat si mi-a zis doar:

Poti pleca. De la acea întâlnire ma asteptam oricând sa fiu arestat. În

dimineata de 10 decembrie 1956 au venit la mine acasa, mi-au spus:

În numele legii esti arestat. Te îmbraci, îti iei hainele si vii cu noi.

Sotia si cei doi copii ai nostrii, Mircea de 7 ani si Rodica de 4 ani, au

plâns, au strigat, dar în zadar. Mi-am luat în graba o camasa, niste

cizme si o scurta îmblanita si dus am fost. La Primaria din Rucar au

fost adusi si Gheorghe Logrea si Liviu Fogoros. În momentul în care

m-au ridicat de acasa, curtea si casa erau înconjurate de securisti.

Ne-au dus la Securitatea din Fagaras. Aici l-am întâlnit si pe

învatatorul Octavian Papaiov din Sâmbata de Sus. De aici am fost

dusi la Securitatea din Brasov, unde am fost închis în celula cu

Gheorghe Logrea si Gheorghe Borzea din Vistea de Jos (a lui Irimie).

Ne-au tinut 6 luni. În privinta lui Borzea, securistii au comis o

greseala, întrucât ei voiau sa-l aresteze pe Gheorghe Borzea a lui

Avel, dar si-au reparat greseala în câteva zile. În celula în care am fost

aruncat mai erau Ion Boian si Luca Calvarasanu, ambii din Brasov.

Aici am fost supus anchetelor care aveau scopul bine stabilit de a

obtine informatii despre “banda lui Gavrila”. La una din anchete, când

raspunsurile mele au fost “nu, nu stiu”, s-a deschis usa si a intrat un

barbat cu ochelari. Era Olimpiu Borzea. L-au scos imediat din camera

de ancheta, iar maiorul mi-a zis: Ma, tu esti a zecea spita de la roata.

De ce nu recunosti ca ai discutat cu el? Am recunoscut pâna la urma

ca am dat acele polivitamine. Prin aceasta s-a încheiat ancheta“,

povesteste Victor Geaman.

A urmat procesul în august la Sibiu, unde lotul din care a facut

parte Victor Geaman a fost judecat de Tribunalul Militar al regiunii

III Cluj în deplasare la Sibiu. „Am fost transportati cu masina cu

ochelari la ochi pâna la Sibiu. Eram 8-10 persoane, printre care

doctorul Stanciu din Vistea si unul Cioloboc din Reghin. Judecator a

fost colonelul Dragos. Avocatul repartizat pentru mine a fost Bica din

Porumbacu“. În privinta avocatului Bica, sotia lui Victor Geaman,

învatatoarea Lavinia Geaman a afirmat ca scopul acestuia nu era sa-i

apere sotul si ca toate insistentele ei s-au dovedit a fi pierdere de

vreme întrucât condamnarea era stabilita înaintea procesului. Din

lotul judecat atunci a mai facut parte doctorul Munteanu din Lisa si

fratele acestuia Octavian Munteanu, parintele Cornel Dascal din

Arpas, Popaiov din Sâmbata si comandor Ironim Albu din Crihalma.

Pedepsele date au fost cuprinse între 10 si 20 de ani temnita grea.

Fratii Munteanu au primit câte 20 de ani munca silnica, iar ceilalti

câte 10 ani. Învatatorul Geaman a fost încadrat la omisiune de denunt,

pentru care trebuia sa execute 10 ani de închisoare, fara drept de

pachet, vizite sau scrisori si confiscarea averii. „Am ramas la Sibiu

pâna dupa Craciun. Înainte de Boboteaza am facut din pâine niste

piese de sah cu care ne mai omoram timpul. La perchezitie mi-au fost

descoperite piesele sub perna. Am fost pedepsit cu 7 zile de izolare,

unde primeam mâncare din 3 în 3 zile si dormeam pe un gratar pus jos

pe ciment. Am îndurat mult frig si foame. Mi-au fost de folos cizmele

lui Gheorghe Ramba din Voivodeni care mi le-a dat când am fost

trimis la izolator. Între noi detinutii era un spirit de solidaritate în

suferinta. Mi s-a întâmplat atunci un eveniment deosebit. Un gradinar

mi-a dat o farfurie plina de arpacas sa manânc într-o zi în care nu era

prevazuta portie de hrana“, marturiseste Victor Geaman.

A urmat Gherla, cu regimul ei aspru si dur. „Comandantul

penitenciarului, Goiciu, batea rau de tot. Într-o camera unde erau 30

de persoane, nu aveam voie sa stam pe pat sau sa vorbim între noi. În

preajma sarbatorilor, detinutii cântau si colindau. Pentru a evita astfel

de situatii, autoritatile îsi luau toate masurile pentru a ne intimida. De

exemplu: intra un gardian si anunta pe unul dintre noi ca este chemat

la parter, noi fiind la etajul III. La fiecare nivel acesta era asteptat de

catre un gardian, care îl batea cu bâta. Detinutul se întorcea în camera

istovit si bolnav de durere. A fost cazul unuia Dudur din Bucuresti. În

aceiasi perioada frontieristii, întemnitati la acelasi etaj cu noi, s-au

revoltat aruncând obloanele de stejar de la geamuri. Conducerea

închisorii a aplicat masuri aspre pentru toti detinutii din închisoare din

cauza acelei rebeliuni. L-am întâlnit aici pe inginerul Nicoara din

Rucar, condamnat la 6 ani de temnita. Dupa 1960 am fost scos la

lucru în Balta Brailei. Ne-au transpo rtat acolo cu trenul. Eram foarte

multi si supravegheati de armata. am lucrat la constructii de diguri.

Împreuna cu mine erau doctorul Mihai din Fagaras, parintele Dascal

si procurorul Tincu din Sibiu. Am stat la Stoenesti pâna în 1961, dupa

care ne-au dus la Periprava, la recoltat de stuf. Atunci m-am despartit

de Liviu Fogoros. Ne-au transportat cu bacurile. Acolo l-am întâlnit si

pe Ion Monea din Oltet. Am recoltat stuf pâna în primavara lui 1962.

Era în plina iarna, ger, vânt si eram obligati sa ne facem norma de

maldar de stuf. Eram batuti, flamânzi dar nimeni nu ne lua în seama.

Majoritatea ne-am îmbolnavit. Intram în apa pâna în ghenunchi,

protejati fiind de ciulci, niste sosete cauciucate, si caram maldarii câte

2-3 km. Eram supravegheati de un locotenent foarte rau. Aici,

Popaiov din Sâmbata de Sus s-a îmbolnavit, iar Tincu n-a rezistat si a

decedat. A urmat apoi închisoarea de la Aiud. Aici am fost repartizat

cu notarul Todea din Cluj si cu trei macedoneni la sectorul zootehnic

al penitenciarului unde am îngrijit peste 250 de porci. Din 1963 m-au

mutat la fabrica în Aiud unde am lucrat la strung si la o presa pâna în

1964 când am fost gratiat“, marturiseste Victor Geaman.

În 26 iunie 1964 învatatorul Victor Geaman se întorcea acasa la

familie istovit de chinurile la care a fost supus pe perioada detentiei.

În cei opt ani, sotia si cei doi copii au suportat perchezitiile securitatii

si confiscarea averii. Dupa revenirea din închisorile comuniste, Victor

Geaman n-a mai profesat în învatamânt, toate cererile depuse la

inspectorat fiindu-i respinse. A reusit sa se încadreze contabil la

Uniunea Fagaras, la TRCL si apoi în Combinatul Chimic. Din 1981

s-a pensionat si s-a ocupat cu munca în gospodarie si cu activitatile

culturale din satul Rucar.

Capitolul XV

Marturii despre preotul Cornel Dascal

Motto:

Exista un razboi continuu între bine si rau,

între dreptate si nedreptate, între libertate si

prizonieratul de idei, între puritate si

coruptie; si toate aceste batalii se dau pe un

singur câmp de lupta, care este inima

omului.

Din cartea „Sapte cuvinte pentru tineri“, de

preot Gheorghe Calciu

Pendulând între munte si ses, trecând iarna pe ascuns Oltul, prin

vaduri numai de ei stiute, catre satele „de pe Ardeal“, luptatorii

anticomunisti s-au bucurat de simpatia majoritatii populatiei si de

încrederea unor oameni de mare curaj si actiune. Secretul rezistentei

fagarasene armate din munti a constat tocmai în solidaritatea de

simtire a acelor sate.

În ultima perioada a luptei, actiunea celor ascunsi si urmariti s-a

deplasat în vecinatatea Fagarasului spre vestul Tarii Oltului, catre

Podragul, Vistea Mare, Arpasu Mare, Bâlea, Valea Doamnei, pâna

dincolo de Suru, spre Sebes Olt, zona muntoasa mai putin accesibila

si initial mai putin „pieptanata“ de copoii regimului, de trupe si

informatori. Din satele Vistea de Jos, Ucea de Jos, Arpasu de Jos,

Cârtisoara, Cârta, Colun si Noul Român, partizanii au primit hrana si

informatii de la oamenii de încredere care s-au constituit în retele de

sprijin în jurul membrilor conducerii rezistentei organizate din Tara

Oltului. Din Reteaua de Sprijin Vistea condusa de Olimpiu Borzea au

facut parte: parintele Cornel Dascal (Arpasu de Jos), Remus Budac

(Cârta), economist Ionita Greavu (Noul Român) si doctor Gheorghe

Telea (Sibiu). La rândul lor fiecare dintre acestia dispunea de un

numar de oameni devotati care actionau independent, fara sa stie unul

de celalalt. De pilda, profesorul Budac colabora independent cu Aurel

Banciu (Cârtisoara), Veti Malene (Porumbac), familia Budac Grafi

(Noul Român) si multi altii. Unul dintre acesti colaboratori a fost si

Nicolae Trandafir, tigan lautar din Arpasul de Jos un om abil si tenace

care ducea partizanilor provizii si mesaje pe care le lasa la locul numit

„caramidarie“.

Parintele Cornel Dascal (9 ianuarie 1916 - 9 august 1994) l-a

cunoscut pe Olimpiu Borzea din timpul studentiei. Student fiind la

Facultatea de Teologie din Sibiu lucra si ca econom la Scoala

Normala alaturi de Olimpiu Borzea care era secretar. În 1943

parintele Dascal a primit o parohie la Lepindea judetul Maramures.

Odata cu începutul prigoanei comuniste multi dintre intelectualii de

frunte ai tarii s-au vazut nevoiti sa se ascunda de securitate. Unul

dintre acestia a fost Nichifor Crainic care a cautat adapost la fostii sai

studenti. Asa a ajuns si poetul, filozoful si teologul Nichifor Crainic

în casa parintelui Dascal de la Lepindea, unde a stat ascuns timp de un

an. Dupa arestarea lui Crainic, sederea familiei Dascal la Lepindea

devenise prea riscanta, motiv pentru care preotul s-a transferat la

Arpasul de Jos. Se parea ca i-au pierdut urma, iar viata se desfasura

aparent între amvonul bisericii, familie si gospodarie. Numai ca în

realitate în tot acest timp parintele Dascal, îndemnat de dragostea fata

de credinta strabuna si de neam a fost alaturi de parintele Dumitru

Ghindea din Dragus (originar din Ucea de Sus), duhovnicul

luptatorilor din munti. De prin 1955, preotul iubit de întreaga suflare a

satului Arpas a început sa fie hartuit de securitate, care între timp a

aflat de episodul Crainic. „De câte ori se ducea la Fagaras la sedintele

protopopiatului era convocat la sediul securitatii. Adesea de acasa

securistii îl duceau la interogatoriu pe malul Oltului ca sa-l sperie. În

general, îi cereau sa-i divulge ce a aflat la spovedanie de la oamenii

din sat“, povesteste profesor Cornelia Dascal, una din fiicele

preotului.

Între timp, la 10 martie 1955, Olimpiu Borzea este arestat pentru

prima data. Pus apoi în libertate, probabil pentru a i se supraveghea

miscarile, Olimpiu Borzea l-a informat pe Remus Budac ca „reteaua

Vistea a cazut“ si l-a rugat sa-l înstiinteze pe Gavrila Ogoranu, seful

luptatorilor din munti despre aceasta întorsatura a lucrurilor. Apoi l-a

vizitat acasa pe parintele Dascal pe care, într-o lunga convorbire, l-a

pus în tema despre situatia existenta. Tot atunci Olimpiu Borzea se

spovedeste fiind postul Pastilor din 1955.

În decembrie 1956, un camion militar cu prelata kaki a stationat

cu motorul pornit în fata Militiei din Arpas o zi întreaga. Parintele

Dascal nu era acasa. Securistii cu o echipa numeroasa au revenit

noaptea la ora 3 si l-au arestat, luându-l de lânga cele patru fetite si

sotia Maria. I-au scos pe toti din casa si a început perchezitia. Pe preot

îl tot întrebau de arma, dar el nu a avut si n-a folosit niciodata vreo

arma în afara de cea mai puternica dintre toate: Cuvântul lui

Dumnezeu.

Timp de un an parintele Dascal a fost retinut fara judecata si

anchetat prin metode salbatice la Securitatea regionala din Brasov. În

acelasi lot au fost arestati, anchetati si judecati: învatatorul Victor

Geaman (Rucar), doctorul Vasile Munteanu (Lisa), învatatorul

Octavian Popaiov (Sâmbata de Sus), Ion Polexe (Breaza), Eronim

Alexe (ofiter), Liviu Fogoros (Rucar) si Gheorghe Logrea (Rucar).

Parintele Cornel Dascal a fost condamnat la 10 ani temnita grea

pentru vina de a nu fi divulgat în anchete secretul spovedaniilor, la

care s-a adaugat si tainuirea lui Nichifor Crainic. Zadarnic a invocat

parintele constitutia României comuniste, care garantând pe hârtie

libera exercitare a credintei, includea implicit si una din legile cele

mai sfinte ale bisericii: taina spovedaniei.

În 1964, dupa opt ani de detentie la Gherla, a fost eliberat, dar

supravegherea a continuat si dupa aceea. Parintele Dascal a trecut în

lumea vesnica în 1994, la Geoagiu de Sus.

Profesorul Remus Budac

Fiul notarului din Cârta, profesorul Remus Budac, a fost nepotul

legendarului haiduc Budac din Cârtisoara. A absolvit Facultatea de

Litere si Filozofie din Cluj si a luptat ca sublocotenent în armata

regala a României pe frontul de est. Un episod cutremurator, graitor

pentru caracterul tânarului Budac s-a petrecut imediat dupa razboi

când sasii din Cârta au fost încarcati în trenuri de vite si dusi în

lagarele de munca din Rusia. Remus Budac îndragea o tânara

sasoaica, dar ezita sa o ceara în casatorie. În trenul cu destinatia Rusia

a fost împinsa însa si iubita lui pe care daca ar fi luat-o de sotie ar fi

scapat-o legal de deportare. Tânarul Budac a plecat cu motocicleta

dupa trenul încarcat cu sasi îndemnând-o pe fata sa sara din mers din

vagon. „Sari! Orice s-ar întâmpla, ma însor cu tine“. Fata a sarit si

trenul a prins-o sub roti si i-a retezat ambele picioare peste genunchi.

Remus a dus-o la spital dupa care s-a si casatorit cu ea. Cei doi au

trait împreuna toata viata, singurul lucru care i-a despartit a fost

închisoarea. Profesorul Budac era un pescar iscusit. Ca si parintele

Dascal era mic de stat si foarte agil. Chiar daca era tacut si linistit era

capabil de dezlantuiri surprinzatoare. El a adus servicii importante

rezistentei din munti, pentru ca, pescar fiind, urca vaile Arpasului

Mare, Cârtisoarei si Porumbacului pâna la izvoare, ceea ce i-a dat

posibilitatea sa fie un contact perfect pentru cei din munti. Pentru

ceea ce a facut pentru rezistenta, în 1955 a fost arestat. În lot cu el au

mai fost luati Virgil Oancea (Breaza), Ion Toma(Colun), Aurel

Banciu (Colun), Ion si Constantin Vulcu (Breza), preot Ion

Naftanaila (Breaza) si ofiterul Ostacioaie, care au fost judecati în 15

septembrie 1957. În 1964 în baza decretului de gratiere profesorul

Remus Budac a revenit acasa la Cârta. A fost angajat contabil la

Ocolul Silvic Arpas. În 1989 a decedat.

Informatii culese de publicistul Viorel Paltin.