Capitolul X

Marturii despre dr. Nicolae Burlacu, luptator în rezistenta

anticomunista din Muntii Fagarasului

Motto:

Toti eram linistiti, resemnati cu soarta, doar

stiam când am pornit pe acest drum ca nu

exista întoarcere, decât daca Dumnezeu îti

ia mintea si te face sa-ti terfelesti onoarea.

Versurile lui Radu Gyr, scrise în temnita

Aiudului, sunt semnificative:

Si spune mortilor de sub troite sfinte,

Ca va veni cândva o dimineata

Când neamu-ntreg va înalta la viata

Cuvinte catre sfintii din morminte

Dr. Nicolae Burlacu

„Eram medic în Fagaras în perioada ianuarie 1950 pâna în 15

martie 1953, când la scurt timp dupa ajungerea mea în Fagaras am

luat legatura cu grupul de rezistenta din Muntii Fagarasului, prin

prietenul meu de atunci, Ioan Grovu.

Acesta mi-a relatat situatia grupului, în special în legatura cu

aprovizionarea tot mai dificila, mai ales ca din cauza informatorilor

atrasi de securitate prin bani si santaj multi dintre cei care-i ajutau pe

fugari erau condamnati la ani grei de închisoare, iar familiile lor

persecutate si tinute sub o teroare continua. Aprovizionarea mai era

dificila si din cauza faptului ca trup ele de securitate supravegheau

continu toata zona, începând de la Magura Codlei si pâna la Podul

Olt. Activitatea trupelor de securitate sau ale armatei era întarita si de

raidurile avioanelor pe care noi le consideram americane pentru ca

parasutau la întâmplare alimente. Uneori mai reuseam si noi sa

prindem ceva din cele parasutate, dar cel mai adesea trebuiau sa

paraseasca acea zona care era imediat cercetata de trupele securitatii.

Aceste parasutari ne-au facut mai mult rau decât bine. Vazând bunele

intentii ale armatei americane care avea un punct de comanda la

Salonic, cum aflaseram noi, si având multa stima pentru aceasta

armata, pe care o asteptam ca eliberatoare, ne-am hotarât sa gasim o

legatura prin care sa-i putem informa de ceea ce se petrece în zona si

mai ales în munti. Nu stiam la acea data ca politicienii

anglo-americani ne vândusera rusilor la Yalta, ca de altfel jumatate

din Europa, fiindca asa le dictasera lor fortele din culise ce le aranjau

accesul la putere. În desele mele calatorii la Bucuresti pentru a asista

la diverse meciuri de fotbal (ma afirmasem un mare microbist) pentru

a nu trezi suspiciuni am ajuns la un om care facuse studii în

strainatate si care avusese functii la Yalta, Curtea de Casatie în

justitia Bucurestiului si pentru care eu aveam mare stima si afectiune.

Lui îi destainuisem cele ce ma preocupau pe mine atunci, mizând pe o

eventuala legatura cu vreo legatie straina care sa ne ajute. Într-o

discutie avuta cu domnul consilier, în primavara anului 1953, mi-a

spus: mai baieti, cautati si va dati la fund, nu mai iesiti în primele

rânduri cum doresc cei de la putere, ca sa va descopere si sa va

extermine. Va veni vremea când va fi nevoie de oameni ca voi,

crutati-va! Nu vor face politicenii americani razboi pentru ca

Eisenhower este mason si executa ordinele primite de la Marea

Alianta. Sa stiti ca în primavara aceasta (1953), la Praga s-a întâlnit

Kahalul - organizatia evreiasca si care nu s-a mai întâlnit de 50 de ani,

cuprinzând atât pe evreii saraci din Rusia si rasarit precum si pe cei

bogati din America si Occident si s-a hotarât sa nu se faca razboi. Nu

am crezut ce mi-a spus. Am zis ca bunul domn, întelept cum îl stiam a

îmbatrânit. Dupa atâtia ani si dupa at âtea jertfe, dupa atâti oameni

valorosi sacrificati, am vazut câta dreptate a avut.

În cautarea unei legaturi cu strainatatea am gasit prin avocatul

Vidrascu o relatie la legatia Elvetiei, care însa aflând situatia de la

noi ne-a refuzat. Am cautat alte solutii si prin colonelul doctor Muntiu

Jovu din Sibiu si prin judecatorul Grigore Cioloboc din Fagaras mutat

la Sibiu, ajungând la Mare Sabin, fost capitan de infanterie din

Fagaras care îl avea ca radiografist pe Rada Ilie. Ei au fost însa

descoperiti de securitate cînd Rada Ilie a luat otrava si a murit.

Si dupa acest esec am cautat solutii, dar am fost arestat de

securitatea din Brasov prin colonelul Mois si capitanul Ernest Deitler

si pus în fata unor probe clare ale vinovatiei mele si am acceptat de

forma colaborarea cu securitatea, dar scopul meu era sa urgentez

plecarea din tara cel putin a mea, a lui Ioan Grovu si a doi din munti

care sa vina apoi parasutati si sa stabilim legatura cu un avion care sa

aterizeze lânga Cârtisoara. Am fost eliberat în câteva ore pentru ca

securitatea a crezut în aceasta colaborare. Ajuns seara la Fagaras l-am

anuntat pe Grovu de cele întâmplate iar acesta a anuntat grupul din

munti. Împreuna cu el am hotarât sa trimitem si baietilor un bilet cum

obisnuiau ei sa lase la stâni si la oamenii de unde se aprovizionau, dar

care bilet sa ajunga la securitate prin oamenii care erau eventuali

anchetati. Astfel, securistii se puteau convinge prin acest lucru ca eu

îmi îndeplinesc angajamentul de colaborare. Biletele au fost scrise de

Sofonea. Colonelul Mois mi-a adus o cutie cu vaselina speciala pentru

bocanci pe care o puteau depista cu usurinta câinii dresati ai

securitatii. Eu aveam obligatia sa înmânez vaselina fugarilor care sa o

foloseasca si astfel sa fie prinsi cu câinii de securitate. În acest timp

data fiind situatia mea, am cazut de acord cu Grovu sa încercam sa

plecam din tara prin Bulgaria în Grecia. S-a oferit sa ne ajute

capitanul Gheorghe Yann, care spunea ca ne trece prin zona vecina cu

Hârsova, întrucât el cunostea foarte bine acea zona. Nu am reusit sa

facem acest lucru pentru ca am fost tradati. Era octombrie 1954 când

eu am fost arestat. La câteva zile dupa arestare mi-am dat seama ca

profesorul Grovu nu numai ca a declarat tot ceea ce stia în legatura cu

planul nostru de plecare în Grecia prin Bulgaria, dar a trecut total de

partea securitatii, ajutându-i pe comunisti sa-i prinda pe fugari. Atât

maiorul Mezei, cât si capitanul E. Deitler mi-au cerut sa scriu scrisori

prin care sa afirm ca am ajuns în Grecia. Prin agentii lor ei au

împrastiat zvonul ca eu as fi vorbit la radio Paris. Am refuzat sa fac

acest lucru. A ramas doar Grovu, colaborator al securitatii. Fugarii se

întrebau de ce primesc scrisori doar de la el. Le raspundeau ca eu

eram în Spania si doar el, Grovu a ramas în legatura cu Muntii

Fagarasului.

La una din durele anchete, colonelul Mois mi-a spus: Faci pe

eroul dar pe mormântul tau se vor p... câinii, asa cum s-a întâmplat cu

altii. El vorbea de cei care au fost împuscati nejudecati. De exemplu

Eugen Pintea, împuscat de capitanul Mathe lânga Blaj, pe malul

Târnavei. Am replicat: daca vor face câinii asa ceva pe mormântul

meu nu are nici o importanta, ei fiind animale nestiutoare, dar e trist

ca pe mormântul celor care au facut România Mare, pe care noi nu am

fost vrednici sa o pastram se p... oamenii. Colonelul Mois a tacut si

m-a expediat în arestul de la subsol de unde apoi m-au dus la

Bucuresti la Malmaison, unde am fost tinut singur pâna în iunie 1957

când am fost readus la Brasov în vederea procesului. Atunci a fost

judecat si grupul din munti cu exceptia sefului lor, inginerul Ioan

Gavrila capturat prin zelul lui Ioan Grovu. Acesta fusese eliberat,

primise postul de director la un liceu din orasul Victoria.

La Malmaison am fost tinut timp de doi ani închis si nu aveam

voie sa vorbesc sau sa mi se vorbeasca. Faceam doar semne, daca

doream medic aratam la cap, daca doream raport la comandant aratam

pe umar epoleti. În vara anului 1956 capitanul Deitler mi-a spus:

doctore politica e asa si asa. Îti dau un dosar sa-l citesti pâna când eu

lecturez ziarele (Scânteia). Vad ca te-ai avut bine cu jidanii. Nu stiam

atunci ca si el era evreu. De la doi oameni ai referinte proaste, restul

sunt bune. Referintele proaste erau de la un oficiant sanitar Birghisan,

fost secretar PCR si de la Forsea, care detinea atunci functia de

administrator la spitalul Fagaras. Acesta era o lichea, un ticalos si o

lepra ordinara. El facea discursurile semidoctilor care conduceau

raionul Fagaras. Aveam si patru referinte foarte bune si anume de la

doamna Ana Popa originara din Voivodeni si al carei sot era director

la Banca de Investitii. A doua de la Petre Corut, secretarul de baza

PCR din Combinatul Chimic. Alta de la doctor Andrei Neumann,

renumit medic internist si seful comunitatii evreiesti din Fagaras si a

patra de la Josif Ziegler, tot medic.

In primavara anului 1957 la Securitatea din Brasov am întâlnit o

noua echipa condusa de colonelul Gheorghe Craciun. Procesul a avut

loc la Sibiu, iar dupa 20 iulie 1957 am mai fost tinuti la Securitate

câtva timp. Atunci am aflat ca doctorul Stanciu din Vistea de Jos, un

foarte bun medic internist în Brasov, s-a sinucis. Procesul a durat 5

zile unde am fost judecat de capitanul Dragos Cojocaru, de procurorul

Liviu Virgil de la Tribunalul Militar Cluj. La proces l-am cunoscut pe

Ioan Chiujdea, pe Victor Metea, un tânar sclipitor ca inteligenta, de

care m-am atasat foarte mult, Nelu Novac, Laurian Hasu, Gheorghe

Hasu si Jean Pop. Am constatat ca din proces au fost scosi Ion Ilioiu

care era foarte bolnav si Ioan Grovu care facuse vânzarea. Din lot mai

faceau parte Olimpiu Borzea din Vistea de Jos si preotul Dâmboi din

Râusor. Dupa proces am fost dusi la Penitenciarul Sibiu. În 3 august

mi s-a comunicat prin grefier pedeapsa de condamnare la moarte prin

împuscare, când mi-a fost data o cerere prin care sa cer recurs la

Tribunalul Suprem. În 6 august dimineata am fost scosi din celule si

dusi la subsolul închisorii unde în prezenta maiorului Vlad ne-au fost

puse lanturi la picioare si catuse la mâini, dupa care am fost îmbarcati

în doua masini si trimisi la Brasov. Cât timp voi mai trâi voi tine

minte acest transport spre Brasov al întregului lot din munti. Pentru

mine si Olimpiu Borzea pedeapsa a fost comutata în închisoare pe

viata. Vroiau sa ne duca la Bucuresti. Fiind foarte, cald autoduba s-a

oprit la intrarea în Azuga. Gardienii ne-au dat niste cani mari cu apa

sa bem de la un izvor aflat pe marginea soselei. Au trecut anii. Baietii

din munti au fost executati, iar Olimpiu Borzea si eu am fost eliberati

cu toti detinutii politici în august 1964. La Bucuresti am fost depusi la

Uranus, sectia condamnatilor la moarte. Celulele aveau ca mobilier un

sac de paie, o patura asezata direct pe ciment care servea drept pat.

Pentru ceai si apa ne-au dat câte o cana din metal. Pentru necesitati o

oala de noapte metalica. Celula era luminata zi si noapte de la un bec

si de la o mica fereastra amplasata deasupra usii prin care se facea

totodata si aerisirea. Lanturile nu ne-au fost scoase de la picioare. Toti

eram linistiti si resemnati cu soarta. În noaptea de 10 spre 11

octombrie 1957 am auzit usile de la unele celule deschizându-se si

lanturile zornaind.Cei care erau scosi din celula erau dusi în alta parte

si readusi înapoi. A durat aceasta operatiune pâna dimineata. Mi-am

dat seama despre ce era vorba când mi-a venit si mie rândul. Am fost

pusi sa facem cerere de gratiere la Prezidiul Republicii. Un gardian cu

care eu mai povesteam din când în când mi-a spus ca înaintea mea a

fost dus Victor Metea sa faca cerere. Acel gardian mai discuta cu

mine noaptea pentru ca a aflat ca sunt medic si-mi cerea sfaturi pentru

copilul sau care avea doar un an. Acesta mi-a relatat ca nu a vrut sa

ajunga pe postul de gardian dar a fost trimis de UTC. El mi-a mai

destainuit ca urmeaza o scoala de piloti comerciali si ca în curând va

pleca de la închisoare. Tot el mi-a povestit ca stia ce au facut tinerii în

munti de la Metea si si-a exprimat regretul ca acesti baieti cu carte au

ajuns aici. Zilele treceau mai greu sau mai usor dupa cum aveam

preocupari „mintale“. În noaptea de 14 noiembrie 1957, dupa

schimbul santinelelor de paza, am auzit un zgomot de lanturi si în

dreptul usii mele a tusit Chiujdea. Era începutul sfârsitului. Chiujdea,

seful lotului nostru, un ardelean serios, chibzuit, sobru, mergea pe

drumul fara întoarcere. A urmat apoi Victor Metea de care eu ma

legasem sufleteste înca de la proces datorita firii lui vesele, deschise,

încrezatoare, pline de bunatate si sclipitoare. Au plecat atunci un

numar de sase. A urmat o pauza lunga, care nu se mai sfârsea. Ne

asteptam si noi rândul. Vazând ca pauza se prelungeste prea mult am

batut în usa si am cerut gardianului raport la ofiterul de serviciu.

Acesta mi-a raspuns: Ce ma esti nebun? În miez de noapte sa aduc

ofiterul de serviciu la tine? I-am spus în soapta dar hotarât ca daca nu

vine voi face un scandal de ridic toata sectia în picioare. Ofiterul a

fost anuntat si dupa putin timp am auzit zavorul usii. Conform

regulamentului din închisoare m-am dus în fundul celulei cu fata la

perete si cu mâinile la spate asteptând ordinul. Era un maior care din

pragul celulei m-a întrebat: Ce vrei, ma? I-am spus ca vreau sa fiu dus

si eu cu cei din lotul meu. A ramas surprins si mi-a raspuns: Stai aici

ca stai bine. A mai adaugat: Mi se pare ca tu esti medic. La voi boala

lunga, moarte sigura. Am înteles atunci ca numai grupul din munti a

fost dus pentru executie, iar mie si lui Olimpiu Borzea ne-a fost

comutata pedeapsa. În ziua de 26 decembrie 1957 am fost dus în

biroul comandantului care mi-a citit decretul prin care presedintele

prezidiului mi-a gratiat pedeapsa cu moartea si a comutat-o în

închisoare pe viata. Atunci mi-au fost scoase si lanturile de la picioare

pe care le purtasem de trei luni. Pâna a venit mecanicul sa-mi taie

lanturile maiorul m-a provocat la discutii. I-am povestit cum ofiteri

din MI au încercat în timpul detentiei sa ma determine sa devin

informator. De asemenea, i-am spus ca am refuzat. Maiorul parea un

om blând, mai ales ca i-a spus mecanicului sa fie atent sa nu ma

loveasca atunci când taie lanturile. Aveam picioarele pline de rani.

Când am revenit în celula am fost surprins sa gasesc cana plina cu o

portie dubla de marmelada. Am deschis vizeta si atunci gardianul mi-a

zis: Este Craciunul, sa-l simti si dumneata. Eliberarea a venit în

august 1964 în baza decretului de gratiere“.

Datele ne-au fost furnizate dintr-o scrisoare pe care dr. Nicolae

Burlacu a trimis-o si în Germania.

Capitolul XI

Ion Ilioiu - luptator în rezistenta anticomunista din Muntii

Fagarasului

Motto:

Tara scumpa, te iubesc si acum ca si atunci,

si cu oase frânte si cu amintiri împovarate

de grozavii, facute de semeni de-ai nostri,

sub presiunea si influenta celor mai

crânceni dusmani ai tai si ai firii omenesti

Dumitru Moldovan - luptator în rezistenta

anticomunista

Ion Ilioi, sâmbetean la origine, a intrat în rândurile grupului de

luptatori anticomunisti, Vulturul Carpatilor, în ultima clasa de liceu,

în 1948, când avea 18 ani. „Aveam colegi care s-au atasat fara sa

cârteasca ideilor comunismului. Acestia erau elevii cei mai slabi din

clasa si cu un comportament îndoielnic. Am refuzat sa intru în

rândurile UAER -organizatia de tineret comunist. Acest lucru m-a

facut sa fiu pus pe lista neagra a securitatii, pe care au completat-o toti

colegii mei din organizatie. Noi am renuntat la familii, la viata

linistita de acasa, la placerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta

cu arma în mâna trupele armatei si ale securitatii care voiau sa impuna

o dictatura comunista cu minciuna si asuprire. Situatia s-a înrautatit

începând cu 1950, odata cu declansarea razboiului din Coreea.

Comunismul si bolsevismul puneau tot mai mult stapânire pe întreaga

lume. În mintea cruda a noastra, a luptatorilor, scaparea o vedeam

doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însa alta. Lupta

noastra n-a facut decât sa întârzie instaurarea comunismului,

nicidecum sa-l opreasca. Grupul „Vulturul Carpatilor“ s-a ascuns,

data fiind situatia, haituind si înnebunind trupele securitatii. Eu am

rezistat în munti pâna în august 1954, când într-o lupta deschisa pe

Muntele Avrigului, securitat ea m-a ranit grav. Un glont mi-a perforat

plamânul drept, ficatul si coloana vertebrala. De atunci soarta îmi era

pecetluita. Am cazut ranit. Un ofiter, care m-a descoperit a început sa

ma loveasca si sa ma târasca pe cararile muntilor prin bolovani,

razbunându-se pentru ceea ce am facut eu intrând în grupul din munti.

Nu am fost omorât pentru ca securistii sperau sa obtina de la mine

informatii despre luptatori. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am

fost operat. La nici doua zile de la interventia chirurgicala au început

anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete,

pentru a obtine ceea ce doreau. Numai credinta în Dumnezeu si

iubirea de tara m-au tinut în viata. Cruzimile lor inimaginabile au fost

biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoza mi

se impuneau stari limita, ca de pilda: Esti la marginea unei prapastii

adânci, nu este nici un fir de iarba de care sa te tii si mâinile îti sunt

legate; Esti în vârful unui copac înalt si nu poti coborî; Te împiedici si

îti rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simteam si

traiam toate acele stari si dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au

insuflat stari de iubire sau de ura profunda. M-au înebunit. Nu aveau

ce scoate de la mine pentru ca ei stiau mai multe decât mine. Ceea ce

mi-au facut era din rautate. Ajunsesem sa ma urasc pentru ca traiam.

Îi rugam sa ma omoare pentru a-mi opri chinurile“, povesteste Ion

Ilioi.

Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat si

condamnat la munca silnica pe viata. Pedeapsa primita de Ion Ilioi a

depins si de starea sanatatii lui. Dupa sentinta el a fost încarcerat la

Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu

a reusit sa comunice deloc cu familia. Între peretii închisorii si în

timpul anchetelor si-a pierdut partial vederea. Decretul de amnistie

din 1964 i-a redat si lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors

acasa si-a gasit parintii batrâni, bolnavi si fara ajutor. Pamântul le-a

fost luat de CAP. „Nu mai aveam nici o speranta. Ma consideram un

om fara viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare,

dar nu m-a ajutat sa ma vindec. Urmarile vietii din închisoare le

resimt si acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate

acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred ca am

facut ce trebuia. Chiar daca nu am biruit, sunt cu constiinta împacata

si nu ma simt vinovat pentru deznodamântul luptei noastre. Daca ar

trebui s-o luam de la capat as proceda la fel“, mai spune Ion Ilioi.

Capitolul XII

Dezvaluirile lui Virgil Rades din Berivoii Mici, luptator în

rezistenta anticomunista din Tara Fagarasului

Motto:

Veacul acesta sta sub semnul blestemului

tagadei Tale, a trufiei luciferice care l-a

facut pe om sa se creada stapân siesi si

universului, dar neamul nostru si-a ispasit

ratacirea în temnite si afara, cruta-i

Doamne viata si lumineaza-l, ca Tu nu pui

pe un ram un fruct mai greu decât stii ca-l

poate purta. Pe crucea rastignirii strigam

ca Fiul Tau: Dumnezeule, Dumnezeule

pentru ce ne-ai parasit?! Dar daca, oameni

fiind, nu ne vei mai gasi?!

Virgil Mateias

Miile de oameni care au suportat umilinta fizica au demonstrat

ca suferinta nu este istovitoare. Prin urmare, în închisori si în afara lor

au existat sfinti, dar si oameni ucigasi. Povara grea a fost dusa de unii

sângerând, îngenunchind pâna la capat, unii cazând sub apasarea ei,

altii s-au sinucis, iar altii au aruncat-o pe umerii altora.

Un exemplu de suferinta este Virgil Rades din Berivoii Mici. În

1948 era student în anul II la Facultatea de Constructii din Timisoara.

Era perioada cand comunistii arestau studentii care aderau la ideile

legionare. Atunci, Virgil Rades a plecat din Timisoara si a revenit în

satul lui natal. Prietenii si colegii lui din zona se aflau în aceeasi

situatie. De teama securitatii toti evitau contactul direct cu

reprezentantii secerii si ciocanului. Virgil Rades traia ascuns pe la

vecini, cunostinte sau rude. Prigoan a l-a determinat sa se hotarasca sa

fuga la grupul din munti, format din tineri pe care-i cunostea. Era în

1950. S-a întâlnit cu prietenul lui, Marcel Cornea din Sinca Veche,

care era student în anul II la Facultatea de Farmacie din Cluj. Au stat

ascunsi în Ohaba doua saptamâni, la Stefan Idomir, o ruda a lui

Cornea. Urma ca în 15 noiembrie sa se întâlneasca în Parau cu

prietenii lor din munti, Gavrila, Socol, Ilioiu, Sovaiala si altii.

Întâlnirea trebuia sa aiba loc la casa directorului de scoala din Parau,

învatatorul Pridon. Partizanii nu au sosit la întâlnire, probabil au

simtit pericolul ce plana în întreaga zona. În schimb cei doi luptatori

s-au întretinut cu grupul de sprijin din Parau, condus de învatatorul

Pridon. Acest grup era format din oameni din sat care acordau sprijin

luptatorilor din munti, iar la nevoie se puteau transforma într-o

rezistenta activa.

„Am discutat cu acest grup al învatatorului Pridon pâna în jurul

orei doua din noapte. Împreuna cu Marcel Cornea am vrut sa dormim

în sura. La insistentele lui Pridon am acceptat sa ne culcam în casa.

Dupa vreo doua ore am fost treziti brusc. Militienii înarmati care au

dat buzna în camera unde dormeam ne-au somat: Sus mâinile. Marcel

a încercat sa-si ia mitraliera de la marginea patului. Gestul lui l-a

surprins pe un militian care era din Venetia si care imediat a tras

împuscându-l mortal pe Marcel. Pe mine m-au legat, iar pe Marcel

l-au luat într-o patura si ne-au bagat pe amândoi într-o duba. Am fost

dusi la dispensarul din Sercaia. Nu mai stiu ce s-a întâmplat cu

Marcel Cornea. Abia la proces am aflat ca Marcel Cornea într-adevar

murise atunci“, povesteste Virgil Rades. Eroul a fost dus apoi la

sediul Securitatii din Fagaras, la casa lui Giurca. Timp de câteva zile a

fost anchetat în scopul obtinerii de informatii despre grupul din munti.

A fost interogat de Vlad si de unul Sichea. „Pe Vlad l-am reîntâlnit

dupa 1964, când lucram la Autobaza Fagaras. El era cel care facea

controlul din partea forului judetean. Revazându-l mi-am derulat din

nou filmul barbariilor securitatii în care Vlad era un pion principal. Si

acum el era la fel de triumfator si de bestial“, îsi aminteste Virgil

Rades. A fost dus si la securitate în Brasov unde anchetele au fost

însotite de tortura. „Magnetoul electric a fost cea mai groaznica

suferinta. Ma tineau conectat la curent electric pâna cadeam jos.

Simteam ca-mi iese creierul din cap. Era un chin extraordinar care nu

poate fi descris în cuvinte. Am încercat cât am putut sa ocolesc unele

dezvaluiri. Chinul a durat pâna în 1951 când a avut loc procesul. În 16

iulie 1951 am fost judecat de Tribunalul Militar Stalin alaturi de un

lot format din mai multi luptatori: învatatorul Pridon, o parte din

oamenii care au facut parte din grupul pasiv din Parau, Socol,

Dumineca si Stanciu. Am fost condamnat la 15 ani munca silnica. Tot

atunci Silviu Socol, Dumineca, Stanciu si Pridon au fost condamnati

la moarte si executati la Jilava în 1955“, spune Virgil Rades. Sentinta

lui Rades avea stipulata acuzatia - uneltire contra ordinii sociale. El a

fost întemnitat la închisorile din Pitesti, Gherla si Aiud. „La Pitesti am

stat doar câteva luni. Era la sfârsitul procesului de reeducare ce s-a

desfasurat în acel penitenciar. M-au bagat într-o camera mare

împreuna cu alti 30-40 de detinuti. Au încercat sa ne convinga sa

devenim turnatori. În perioada 1952-1956 am fost la Gherla, iar apoi

la Aiud de unde m-am si eliberat. La închisoarea Aiud stam într-o

celula de 4/2 metri alaturi de alti 12 detinuti politici. Dormeam în

paturi fara saltele, fara paturi, fara aerisire si în semiîntuneric.

Mâncarea pe care o primeam era foarte slaba: varza, gogonele care

alternau cu fasole cu jumari foarte grase. Erau niste socuri alimentare

care aveau scopul de a ne îmbolnavi“ mai povesteste Rades.

La intrarea în rezistenta Virgil Rades era un tânar solid, chipes,

iar la iesirea din închisoare a ajuns la 53 de kg. Dupa decretul de

gratiere din 1964, Virgil Rades s-a întors acasa. Familia i-a marturisit

suferintele suportate în timpul prigoanei comuniste. Mama, tatal si

fratele lui au fost si ei persecutati de securitate. Dupa 1964 a încercat

sa-si continue studiile la Facultatea din Timisoara dar o conditie

pentru a fi reprimit era prezentarea la securitate. Rades a facut si acest

demers, dar securistii i-au impus sa fie colaborator al lor daca vrea

sa-si completeze studiile. Rades a refuzat acest compromis si totodata

a renuntat si la studiu. S-a angajat la Autobaza din Fagaras ca

tehnician de unde, în 1986, s-a pens ionat, dupa 24 de ani de vechime.

În prezent primeste o pensie sociala dupa munca depusa, o

indemnizatie lunara pentru privare de libertate. La cei 75 de ani ai sai,

Virgil Rades traieste singur într-o garsoniera din cartierul 13

Decembrie. Îsi petrece timpul în camera sa modesta alaturi de carti si

reviste. Nu a fost niciodata casatorit.

Virgil Rades vrea sa precizeze pentru generatiile viitoare ca în

lupta cu militienii, Marcel Cornea a fost împuscat si nu s-a spânzurat

asa cum sustin unele surse. „Mi-as dori sa vad dosarele securitatii.

Mi-as cunoaste astfel prietenii, dar si modul în care acestia ne-au

ajutat. Recunosc ca au fost turnatori în fiecare sat, care au fost

recompensati cu functii si locuri de munca pentru ei si copiii lor“, mai

completeaza Virgil Rades.