ALTE MARTURII SI CÂTEVA CONSIDERATII (3)

Metoda Chicea

M-am nimerit la o sedinta judeteana în care erau analizate

rezultatele dezastruoase ale fermelor zootehnice de stat (productie

scazuta, datorii, lipsa de disciplina, blocaj financiar). Asistând la

discutii, au tinut sa ma întrebe si pe mine cum vad lucrurile. Am

raspuns fara sa stau prea mult pe gânduri.

-E nevoie de metoda Chicea.

-Cum, n-am auzit de economistul asta. Unde e expusa metoda

lui?

-N-ati auzit si nu veti auzi de el. N-a fost scrisa nicaieri, dar a

fost pusa în practica si a reusit sa mentina fermele zootehnice fara

pierderi sau chiar cu beneficii. La baza metodei sta un cunoscut

proverb românesc: “lucrul eu l-as face îndata, n-are cine sa ma bata”

si s-a folosit la fermele zootehnice din judetul Sibiu, unde Chicea era

director si unde se purta ca un zbir cu supusii lui. Dimineata la 5 era

în grajduri. Vai de cine întârzia sau nu-si îngrijea vitele. Ameninta,

destituia si pe mari si pe mici. Destul ca toata lumea îi stia de frica,

dar treaba mergea.

Facea si prostii destule, facând schimbari de care râdeau si

grajdarii (odata a adus jumari de la fabricile de stearina sa le manânce

vacile; altadata sub conducerea lui tot personalul a lucrat o noapte

întreaga la betonarea curtii fermei pentru ca urma sa treaca

Ceausescu în vizita). Cu tot pretul mic cu care erau platite laptele si

carnea, cu toate greselile, fermele se aflau pe linia de plutire,

muncitorii îsi primeau plata si nu-i purtau dusmanie.

Puneti în fruntea zootehniei oameni cu cap, dar cu puterea de

decizie a lui Chicea, decisi sa faca treaba si lucrurile vor merge din

nou bine.

Obiceiul pamântului

Cu câtiva ani în urma am vândut la o avicola o tona de porumb

(autorul acestor rânduri e plugar) si, ajungând la director, ce-mi era

cunoscut, am vrut sa aflu de ce nu merge avicola pe care o conduce,

de se îngloada în datorii.

-Domnule director, din 3 kg de porumb, deci cu 1500 lei pretul

de atunci, obtineti un kg de carne de pasare. Adaugati înca pe atâta

cheltuieli de productie, deci un kg de carne de pasare v-ar costa 3000

lei. La magazinul d-voastra din oras se vinde cu 5000 lei kg. Cum de

totusi lucrati în pierdere?

-Avem un randament mai bun decât cel spus de dumneavoastra,

pentru ca obtinem un kg de carne din 2,5 kg de furaj si totusi lucram

în pierdere. Sunt multe cauze, dar pe una o cunosti si dumneata.

Mi-ati vândut o tona de porumb. Nu stiu daca ati fost sau nu ciupit la

cântar. Porumbul a fost însa dus la fabrica de nutreturi si adus macinat

la ferma. Si acum va întreb: de ce nu cumpara oamenii porci grasi din

satul dumneavoastra? Pentru ca porcii din satul cu FNC manânca

nutreturi de la fabrica. De la fabrica sau de la mine, de unde vor fi fost

aduse, destul ca la gaini nu va ajunge tona de porumb.

-Daca mâine cineva are trebuinta de câteva cofraje de oua sau de

câteva zeci de gaini, se pot obtine fara a le cumpara?

-Da, pot fi obtinute! Dragul meu, se fura si nu pot opri furtul. Si

nu aceste furturi sunt cele mai mari. Acestea sunt simple ciupeli.

Furturile cele mari se fac cu acte în regula, iesindu-se pe poarta

principala.

-Si nu se poate curma furtul?

-Nu se poate! Cel putin eu n-am putut. Am schimbat paza, am

împrejmuit cu sârma ghimpata. I-am dat afara pe suspecti, am apelat

la politie, pentru ca sa constat ca si politia era implicata. Eu sunt

strain de acest sat. Vedeti indivizii din curte cum se agita si alearga

aparent fara rost? Sunt oamenii din sindicat, care mâine vor face o

zarva împotriva mea. Vor veni si ziaristi care vor scrie ce spun ei. Eu

voi fi îndepartat, de altfel nici nu mai vreau sa ramân, va veni

altcineva, care, la rândul lui, daca nu va fi pe pe placul acestora, va fi

alungat ca si mine si obiceiul pamântului va continua.

-Pâna când?

-Ei, asta as vrea sa stiu si eu.

Sa cumparam tot ce-i mai ieftin din strainatate

De ce sa producem noi în tara, de exemplu, zahar scump si sa nu

cumparam zaharul ieftin ce ni se ofera din strainatate? Si lucrul e

valabil pentu orice marfa ce se vinde pe pietele din România: masini,

tractoare, camioane si pâna la ace de cusut si ata. Scoatem carbuni,

fier, cupru si metale nefieroase mult mai scumpe decât cele importate.

Obtinem cereale, fructe, legume mai scumpe decât cele importate.

Portocalele si lamâile sunt mai ieftine decât merele si perele de la noi.

Ne vând turcii oua mai ieftine, americanii curcani, ungurii brânzeturi,

nu cred ca se afla produs pe care nu l-am putea cumpara mai ieftin

decât l-am produce noi.

De aici se poate trage concluzia logica ca e preferabil sa le

cumparam din strainatate decât sa ne mai chinuim noi sa le

producem?

Pe de alta parte, se pare ca acest lucru ne este impus din

strainatate (FMI, Banca mondiala de credit si de toti care au putere sa

ne impuna punctul lor de vedere, dupa interesul lor).

Mergând pe acest fir de judecata, noi n-ar mai trebui sa mai

muncim nimic. Întrebarea e: cu ce platim bunurile cumparate? În

spatele fiecarui bun cumparat se afla o perturbare a unui sector

românesc. Renuntând sa mai producem zahar, muncitorii acestor

fabrici vor ramâne someri, sute de mii de tarani vor ramâne fara un

câstig, Caile Ferate vor stationa vagoanele ce transportau altadata

sfecla pe linie moarta.

Întrebarea cea mai mare este cu ce vom plati bunurile importate?

Cu împrumuturi externe, cum am facut pâna acum?

O poveste cu ciori

O familie de ciori si-ar putea construi cuibul în câteva zile, dar

nu reuseste decât în trei luni. De ce?

Munca începe în februarie. Cioara aduce primul vreasc si îl

asaza pe o ramura, apoi se duce dupa altul. Pâna sa vina cu alt vreasc,

vecina ei îi fura vreascul si îl asaza la cuibul ei. Venita acasa, cioara

pagubasa observa furtul si nu se mai duce dupa alt vreasc, ci asteapta

croncanind ca vecina ei sa plece. Astfel, aceleasi vreascuri circula de

la un cuib la altul luni de zile. Si nu sunt numai doua ciori, ci sute

într-o colonie încât nu se mai stie care e hoata si care pagubasa.

La fel se întâmpla si în economia româneasca. Foarte putini

produc oarecari bunuri, care apoi circula printr-o serie întreaga de

intermediari care toti vor sa câstige de pe urma lor, producatorului

revenindu-i cel mai putin câstig. Din pacate, privatizarea s-a

concretizat în cârciumi si magazine de haine vechi si prea putin în

sectorul de productie de bunuri, si, din putin, putin ramâne oricât l-ai

purta dintr-un loc în altul.

Citind cartea: “Luptatorii din munti: Toma Arnautoiu.

Documente provenite de la Securitate”

de Raluca Voicu Arnautoiu

Citind aceasta carte, ca unul care am fost în aceeasi munti si în

aceeasi calitate de luptator cu arma împotriva regimului comunist, fac

urmatoarele comentarii.

Documentele, într-adevar, sunt autentice, doar provin de la

securitate, dar despre adevarul celor scrise în ele trebuie sa avem

multe rezerve. De la început trebuie spus ca cele mai importante

documente, care ar fi putut arata importanta grupului

Arnautoiu-Arsenescu, lipsesc. E vorba de documentele ce privesc

incursiunile trupelor de securitate în munti împotriva grupului si în

care au fost implicate efective de ordinul regimentelor.

Fara ele, cu greu se poate apreci a lupta de rezistenta a grupurilor.

Nu pot fi luate ca adevarate declaratiile smulse în anchete

chinuitoare. Mai întâi trebuie gândit ca anchetatul avea tot interesul sa

spuna cât mai putin si cât mai departe de adevar, pentru a nu-i implica

pe altii si pentru a nu-si îngreuna propria soarta, dupa cum tot din

interes dadea informatii mai mult sau mai putin adevarate, care i-ar fi

putut usura situatia.

Trebuie adaugat ca anchetele se faceau în conditii chinuitoare.

Lucruri ce s-ar fi putut spune si scrie într-un sfert de ora erau

consemnate într-una sau mai multe zile si nopti. Ce se întâmpla în

acest interval de timp o arata însasi securitatea: la pagina 130, fiind

vorba de baciul I. Rotaru de la stâna din Coltii Cremenii, se spune

textual: “Susnumitul, pentru a evita anumite marturisiri si-a spintecat

abdomenul si dupa 24 de ore nu a spus nimic“. Semneaza colonelul

M. Nedelcu. Cum putea un anchetat sa aiba cu ce se spinteca? Am

trecut câteva luni mai târziu pe la aceasta stâna. Ancheta s-a facut cu

baioneta timp de o zi si o noapte si n-a fost un singur om, ci 3 ciobani

au fost anchetati astfel.

La pagina 219 e o alta ancheta. Iat-o relatata într-un document al

securitatii: “a fost ridicata fata fugarului Jubleanu Titu în etate 17 ani.

Aceasta a fost batuta, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a

corpului, fiind nevoita sa spuna diferite minciuni“. Sau “locuitorul Ion

Florea a fost tras cu funia de grinda”.

Daca securitatea a tinut sa ramâna aceste marturii consemnate,

cum se vor fi petrecut faptele ramase nescrise?

Cât adevar mai pot contine niste declaratii smulse cu metodele

de mai sus?

Cititorul se va mira ca atât Toma Arnautoiu cât si colonelul

Arsenescu recunosc singuri calitatea de “banda”. La 13 iunie 1961,

colonelul Arsenescu declara: “Nu recunosc caracterul de banda

terorista”. Dupa o saptamâna însa, iscaleste si el o declaratie cu

termenul “banda”.

La pagina 333, în sentinta 107, se scrie: “la 2 sept. 1950 au

atacat un grup de turisti”, dar în alte locuri se spune ca turistii aveau

arme si calitatea de subofiteri de secu ritate. Ca astfel de minciuni sunt

recunoscute de inculpat? Faptul se explica psihologic usor: dupa

anchete nesfârsite, hartuiri, batai, chinuri, fiind constient ca orice ai

scrie tot moartea te asteapta, esti dispus sa iscalesti orice, dorind sa se

termine odata. Si eu am iscalit absurditati destule si chiar ziceam:

“Da, domnule, sa iscalesc! Va place?” Cu astfel de anchete, eu pun la

îndoiala cele scrise de securitate cu privire la moartea lui Chirca Ion,

Gheorghe Mamaliga si Ion Marinescu.

Despre Ion Chirca scrie ca a fost ucis în 1950, dar noi am gasit

oameni care vorbisera cu el în 1951. De asemenea pun la îndoiala

moartea lui Ion Mamaliga si Ion Marinescu în conditiile descrise de

securitate. În acel an, în luna noiembrie, securitatea a adus doi morti

tineri cu barba si arme în satul Lisa, culesi din lacul Urlea, fiind ucisi

în urma unei ciocniri (episod descris în “Brazii se frâng, dar nu se

îndoiesc”). Mortii, la locul acela, nu puteau fi decât ori dintre noi, ori

de la Arnautoi. Dintre noi nu erau. Atunci?

La urma, câteva impresii în calitate de cititor. Consemnez doar

doua aspecte ce se desprind din carte.

1. Greutatile imense ce le-au infruntat Arnautoii. Si noi

fagarasenii am strabatut munti înzapeziti si am mers pe firul apei

iarna, si noi am ajuns în situatii limita cu frica mortii albe (de foame

si frig în zapada), dar ce-au avut de patimit acesti frati de dincolo de

creasta a depasit însasi închipuirea noastra.

2. Al doilea lucru demn de consemnat e dragostea cu care acesti

luptatori au fost înconjurati de catre oamenii din regiune. Sute si sute

de oameni le-au sarit în ajutor. Faceau oamenii închisoare pentru ca

i-au ajutat, se întorceau din închisoare si-i ajutau din nou, stiind bine

ca se expun la moarte. Si azi, cu zeci de morti din familiile lor, întorsi

din puscarii pe brânci, continua sa iubeasca memoria luptatorilor.

Daca exista astfel de oameni, România are un viitor.

Marius Neagoe si Alexandru Viciu

Ma întrebam întruna în lunga noapte comunista ce s-a întâmplat

cu studentimea româna dupa rabufnirea din 1956, de n-a mai dat nici

un semn major de împotrivire fata de regim. Desigur, dupa revolutia

maghiara, regimul a luat cele mai diabolice masuri împotriva

studentilor, în primul rând prin inf iltrarea agentilor securitatii în

rândurile lor si ale cadrelor universitare, reprimând fara mila orice

mugure de împotrivire. Iata cazul studentului Marius Neagoe din anul

V la Facultatea de Medicina din Cluj. Avea 24 de ani.

În ziua de 30 aprilie 1985 era asteptat de parintii sai la Simeria,

acestia sarbatorindu-si nunta de argint. Tatal sau nu era altcineva

decât cunoscutul chirurg dr. Valer Neagoe, medic al C.F.R.-ului.

Marius telefonase parintilor cu ce tren va pleca, dar cu acel tren n-a

sosit acasa, si nici cu trenurile urmatoare. Cu greu, în ziua urmatoare,

tatal îsi gaseste fiul la morga, taiat de tren în apropiere de Câmpia

Turzii. Prezent la autopsia facuta, dr. Neagoe, ca medic al C.F.R-ului

si deci cunoscator al accidentelor de cale ferata, gaseste probe ce duc

la concluzia ca atunci când Marius era calcat de tren, el era mort

demult (cadavrul prezenta urme de lovituri si oase rupte care nu

proveneau de la tren). Ulterior au fost înlocuite fotografii în dosar (în

primele fotografii, piciorul taiat de tren era legat la glezna cu o curea,

iar piciorul din fotografiile ulterioare nu era de aceeasi marime cu

celalalt picior si lipsea cureaua). Mecanicul de locomotiva a vazut un

cadavru pe linie si nu un om viu. Autoritatile constata oficial o

sinucidere.

Colegii de camin l-au vazut pe Marius plecând cu un geamantan

si o sacosa, în totalitatea facultatilor psihice, altii l-au întâlnit pe

strada mergând spre gara, iar colegul lui cel mai bun, Viciu

Alexandru, îl însotea. La despartire, Viciu Alexandru vede cum

Marius este rapit la repezeala de un autoturism ARO. Zadarnic tatal

lui Marius, dr. Neagoe, încearca redeschiderea dosarului, autoritatile

comuniste ramân pe pozitia initiala.

Dupa revolutie, atât tatal cât si colegul lui Marius, de acum dr.

Viciu Alexandru sesizeaza procuratura generala, dar fara raspuns.

Între timp, dr. Viciu Alexandru, martorul rapirii lui Marius de

masina ARO, este calcat de un autoturism la Deva, în conditii foarte

suspecte.

Toate faptele duc la concluzia ca cele doua accidente sunt doua

crime ale aceleiasi securitati.

Dr. Valeriu Neagoe fusese pe vr emuri conducator al studentilor

medicinisti legionari, apropiat al conducatorului studentimii, Viorel

Trifa. Cu câtva timp înainte de uciderea lui Marius, în fata unor

procurori americani si români, el da declaratii despre Viorel Trifa

(Episcopul Valerian din SUA) ce nu sunt pe placul autoritatilor

române.

Mama doctorului Alexandru Viciu îndrazneste sa aduca acum

amanunte revelatoare: “Fiul meu facea parte dintr-o organizatie

anticomunista. Înca din 1984, atât Marius cât si Alexandru au refuzat

sa se înscrie în Partidul Comunist. Amândoi fusesera dusi la

Securitate si audiati zile în sir”. De asemenea, mama lui Alexandru a

fost chemata la Securitate pentru a da declaratii despre fiul ei si

despre Marius. A fost chemata la Decanat, unde i s-a imputat

“conduita morala neloaiala regimului” a fiului ei. Poate arhivele

securitatii ar putea aduce ceva lumina în cazul acestor crime si al

altora ca acestea.

CUM DISPAREA UN LUPTATOR

Procuror Militar...

Proces verbal de executie,

Astazi, 31 octombire 1953 ora 22.

Noi, maiorul de justitie Dumitrescu Nicolae, procuror militar,

având în vedere ordinul nr. 515 din 31 octombrie 1953 al

Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti, ne-am deplasat la

penitenciarul Jilava împreuna cu tov. grefier Balan Stefan pentru a

asista la executarea sentintei nr. 34 5/1953 a Tribunalului Militar

Bucuresti, prin care Coman Mircea a fost condamnat la moarte.

La ora 21.30 am sosit la Penitenciarul Jilava unde am gasit

prezent pe comandantul penitenciarului maior Csacki Ion, maior

Savenco Ilarion din partea autoritatii administrative, Cahane Moise

din M.A.I. si pe capitanul Stanoi Dumitru, comandantul plutonului de

executie. ... La orele 22.00 a fost adus condamnatul Coman Mircea

sub excorta la locul executiei unde a fost identificat. Sentinta de

condamnare la moarte a fost executata prin împuscarea lui Coman

Mircea, astazi 31 octombie 1953 orele 22.

Dupa ce condamnatul a fost executat, medicul Cahane Moise a

constatat moartea condamnatului, constatare verificata si de

procurorul militar.

Drept care s-a încheiat prezentul proces verbal de executie a

sentintei 345/1953.

Tânarul Mircea Coman avea 22 de ani.

Sacul cu dolari (prostia româneasca)

La sediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Alba Iulia

soseste un om din Bistra, adica din creierul muntilor Apuseni, cu ceva

treaba, fiind fost prizonier de razboi în Uniunea Sovietica dupa 23

august 1944.

Fiind din satul parintelui Trifa - întemeietorul Oastei Domnului

si al nepotului sau Viorel Trifa, Episcopul Valerian din SUA, l-am

întrebat ce s-a ales sub comunisti de aceasta familie.

- Apoi, ce sa se aleaga, domnule, praful s-a ales. Pe un frate de-al

lui Viorel l-a împuscat securitatea la intrarea dinspre munte în

Câmpeni, la marginea drumului, si pe cumnatul lui l-a omorât în fata

casii, ca sa-i vada cine intra si iesea din oras, si trei zile i-a tinut acolo.

Le-a distrus neamul, asta au facut. Apoi omul continua: Da’ eu zic ca

si ei au fost vinovati, domnule, ca, daca le-a trimes sacii cu dolari

Viorel din America, de ce nu i-a împartit la oameni cum le-a poruncit

popa, si i-au tinut numai pentru ei? Bi ne a fost ca a gasit securitatea

sacii ascunsi la moara lor?

- Ce saci, nene? Ce dolari?

- Pai le-a trimes Viorel, ca a ajuns popa mare în America si a

apucat bine si si-a adus aminte de oameni si le-a trimes trei saci cu

dolari.

- Cum poti crede, nene, asa ceva? Mai întâi, cum putea un român

refugiat sa aiba dolari cu sacul, si cum putea sa-i trimeata fara sa afle

securitatea?

- Ba i-a trimes, domnule, ca si eu i-am vazut. Ne-au chemat la

primarie si ni i-a aratat. Trei saci erau, trei saci plini.

Am încercat zadarnic sa-i explic omului ca lucrul nu era cu

putinta, si ca totul nu era decât o lucratura a securitatii. Zadarnic, nu

l-am putut lamuri si omul s-a întors în munti cu aceeasi convingere

sustinuta de cunoscuta încapatânare moteasca, ca el a vazut saci cu

dolari, pe care i-a gasit securitatea la familia Trifa, si i-a aratat

oamenilor la primarie. Daca un om care trei ani a fost prizonier, deci

om patit si umblat, putea crede în minciuna securitatii, cum sa nu

creada restul satenilor o asemenea tâmpenie? De ce sa te mai miri

când atâta lume (acum, când scriu, în 1992) stie sigur despre Corneliu

Coposu ca s-a însurat cu fata Doinei Cornea, si au mâncat si au baut

bine la Paris si la noi nu s-au gândit? Ce nu poti face cu un popor cu

mintea îmbâcsita în atâta prostie!

Acum (1999), când revad cele scrise mai sus, toti motii sunt

revoltati pe ministrul Basescu ca le-a desfiintat mocanita, singura cale

ferata din muntii Apuseni, singurul drum de iesit în lume al motilor.

Dar tot acum, facându-se alegeri de primari într-un sat pe linia fostei

mocanite, motii au ales primar candidatul partidului lui Basescu.

Sfânta prostie româneasca!

De ce n-a ramas la cratita Doina Cornea

Domnul C.V. Tudor i-a cerut Doinei Cornea sa ramâna la cratita

si sa nu se amestece în viata politica a tarii. Ma simt dator sa raspund

eu pentru Doina Cornea.

Nu a ramas, pentru ca barbatii din familia si satul Ileni-Fagaras,

care azi ar fi putut face politica verticala, nu mai sunt. Au fost ucisi cu

mai bine de 40 ani în urma de comunistii cântati în versuri de acest

domn, pe când era tovaras.

Astfel, studentul Marcel Cornea si feciorul Toma Pârau au murit

cu arma în mâna în lupta de rezistenta în anul 1950. Farmacistul Iacob

Cornea, tatal lui Marcel, nu i-a supravietuit fiului. Inginerul Milea va

fi si el ucis. Un alt taran, Dumitru Cornea, va fi condamnat la moarte

în Orasul Stalin în 1951. Un alt Cornea Gheorghe a scapat doar cu 25

de ani munca silnica. Elevul de liceu Victor Metea va fi condamnat la

moarte si executat în 1957, dupa sapte ani de lupte în Muntii

Fagarasului. Si as putea însira înca numele a zeci de oameni din acest

sat, morti sau iesiti din închisoare cu câte un sfert de plamân sau cu

alte urmari grave.

Nu a ramas Doina Cornea la cratita pentru ca în acest sat

românesc, din care se va ridica “aceasta Sfânta Dumineca a neamului

românesc”, e obiceiul ca atunci când tara este în pericol, femeile sa

fie alaturi de barbati sau chiar sa-i înlocuiasca în lupta, atunci când nu

mai sunt. În 1916, când a ajuns aici armata româna, s-au înrolat din

acest sat nu numai voluntari, dar si voluntare.

Traieste în acest sat Maria Cornea, o copie fidela a Doinei

Cornea, care, ca tânara învatatoare, împreuna cu mama ei si cu alte

femei, a dat tot sprijinul luptatorilor din munti.

Dar femeile din partea locului se pricep si la cratita, domnule

Vadim. Ele stiu sa primeasca oaspeti. Trebuie numai sa le calci pragul

cu gânduri curate si cu bunacuviinta.

Avem conducatorii pe care-i meritam

La cozi, în trenuri, pe strada, unde vezi doi sau trei oameni

agitându-se, poti sti ca vorbesc despre conducatorii tarii ca-s asa cum

sunt. Dar i-am ales noi de buna voie si nesiliti, fratilor! Nu ni i-a

impus nimeni cu forta.

Mi-aduc aminte de o discutie pe vremuri a credinciosilor cu

parintele Arsenie Boca la Manastirea Sâmbata.

- Parinte, se plângea o credincioasa, popa din sat de la noi face

asa si asa...

- Parinte, popa nostru nu-i cum trebuie,...

Parintele Arsenie îi lasa pe toti sa zica ce vor si asculta. La urma

s-a ridicat.

- Sa taceti, aveti popii ce-i meritati! Cum sunteti voi, asa-s si

popii vostri. Daca ati fi voi buni, ati avea popi buni.

Acelasi lucru este si cu oamenii nostri politici, alesi de noi. Ei

sunt oglinda noastra ca popor.

Un popor întelept ar alege un conducator întelept. Oamenii

imorali vor alege un imoral, hotii îl aleg pe unul mai hot ca ei,

mincinosii si credulii pe unul care-i poate prosti mai bine, desfrânatii

pe unul care sa-i întreaca, laudarosii vor iubi un îngâmfat, nebunii pe

unul bun de balamuc, iar prostii pe unul care sa le laude prostia. Vai

de oamenii-oameni care se ratacesc în mijlocul alesilor (si, din fericire

sau din pacate, mai sunt si dintre acestia), ca vor fi imediat

calomniati, alungati, condamnati, desfiintati, devorati spre satisfactia

gloatei care nu suporta pe cineva mai bun ca ei. Valerianstanii,

Moisinii, Lucia Hossu Longin si altii ca ei nu sunt pe gustul nostru.

Orice murdarie la adresa lor e bine primita si luata de buna. Spune un

lucru bun despre ei, si nu vei fi crezut.

Priviti titlurile din ziare. Pare ca tara nu-i alcatuita decât din hoti,

escroci, betivi, criminali, violatori, prostituate si pervertiti sexual. Si

ziarele scriu asa ca acesta-i gustul nostru. Astia suntem noi, societatea

nationala de acuma.

Ascultati ce emisiuni doreste gloata sa auda si sa vada la

televiziunea nationala, ce cântece si filme si atunci nu te mai miri ce

modele sunt prezentate ca demne de urmat în tara lui kikirikimiki si a

lui Super Talk Show, modele care sa ne învete ce sa credem si ce sa

facem.

Daca am fi noi mai buni, am avea preferinte mai bune, mai

frumoase. Oamenii care ne conduc politic, social, moral sunt rai,

pentru ca sufletul nostru, al tuturor, este rau.

O poveste cu furnici

Când eram elev, am citit o carte de sociologie, probabil a

profesorului Traian Braileanu, pe care nu am mai putut-o gasi. În

regimul comunist, sociologia a fost alungata din familia stiintelor

pentru a nu stirbi cumva învatatura marxista.

În aceasta carte erau date multe asemanari dintre

comportamentul uman si cel al furnicilor din musuroi, cel al albinelor

din stup, lucru care, de altfel, pare foarte normal, de vreme ce si

oamenii si furnicile sunt fiinte sociale.

Am retinut unul care mi-a dat mult de gândit o viata. Este vorba

de o descoperire a naturalistului Fabre despre viata unei specii de

furnici. Se prezinta o regina din aceasta specie, însotita de un alai de

trântori, la poarta unei colonii de furnici lucratoare si, prin ce

procedeu nu se stie, ca încânta garda de aparare a musuroiului de-i

lasa sa intre. Ba mai mult, acestia produc în colonie o lovitura de stat,

îsi casapesc propria lor regina, punând-o pe intrusa în locul celei

ucise si aceasta începe sa depuna oua. Numai ca din aceste oua ies

numai regine si trântori din specia intruselor si nici o lucratoare.

Colonia mai traieste atât cât mai vietuiesc vechile lucratoare. Apoi,

cârduri, cârduri, noile parazite parasesc musuroiul si se duc cu alai la

poarta altor colonii de lucratoare, pentru a le distruge în acelasi mod.

De când am citit aceasta descoperire, m-am tot gândit (si am

avut timp destul pentru aceasta) ce învataminte de viata am putea

scoate din acest episod din lumea furnicilor.

Marturisesc ca am ajuns la convingerea ca noi, oamenii,

provenim din animale, dar nu numai din maimute, cum sustine

Darwin. Nu, ci unii provin din lupi, din tigri, din hiene, altii din vulpi,

din iepuri, foarte multi din boi, viespi, arici si asa mai departe. Ma

tem ca noi, românii, ne-am purtat mai tot timpul în istoria noastra ca

furnicile cele proaste. Iata câteva momente istorice, de altfel

cunoscute, ca bunaoara infiltrarea fanariota în rândul boierilor,

negustorilor si clerului din tarile române. În decursul unui secol, mai

toata patura conducatoare era si se comporta dupa moda fanariota.

Pâna si urmasii Brâncovenilor se îmbracau si vorbeau în familie

numai greceste, româneasca folosind-o doar cu rumânii de pe mosiile

lor. Asta în timp ce a treia parte din suprafata agricola a tarii era

gospodarita de calugarii greci si de vechilii lor, iar produsele mosiilor

erau expediate peste Dunare. A fost nevoie de atitudinile lui Tudor,

Gheorghe Lazar, Balcescu si Alexandru Cuza pentru a se ajunge, cât

de cât, la normalitate. Am spus cât de cât, pentru ca cei patru si altii

ca ei s-au distrus pe ei însisi, fara a putea smulge raul din radacina,

caci spre sfârsitul secolului al XIX-lea viata economica a tarii era în

mâinile urmasilor ciocoilor, arendasilor si camatarilor. A fost nevoie

de rascoala de la 1907 ca sa se mai dechida ochii.

Intra în tara în 1930 un aventurier destrabalat, lepadat de însisi

parintii sai (regii Ferdinand si Maria). Intrusul îsi alunga regina si îsi

aduce în schimb amanta, o cocota de profesie. Pe data, clasa

politicianista i se închina, îl lauda si îl lingusesc (regele culturii

românesti, marele strajer, marele cârmaci, primul plugar al tarii),

poetasii si lichelele de orice fel, dupa ce trec prin buduarul cocotei,

de-i pupa mâna, ajung clasa conducatoare a tarii. Înlatura si ucid pe

adevaratii oameni politici neîncovoiati si în 10 ani Carol al II-lea lasa

România pe butuci, pentru ca tara sa se trezeasca din amorteala si

spaima, dar nu într-atât cât sa învete ceva din lectia istoriei. Caci, iata,

nu trec decât 4 ani si istoria se repeta.

Pe tancurile sovietice sau infiltrati în tacere, apar în mijlocul

“musuroiului nostru” figuri noi, cu o melodie noua, si pe data o lume

româneasca învata cazaciocul, de frica sau din interes, si apoi din

convingere. Si o tara întreaga cânta si ridica în slavi numele noilor

veniti. Lichelele se înfig alaturi de ei, scriitorii cânta dupa moda noua,

poetii le ridica versuri, tineretul munceste, cânta si danseaza de dragul

lor. Numele lor apar si vor ramâne în Istoria României: Ana Pauker,

Luca Laslo, Nicolski, Bodnaras si Bodnarenco. De dragul acestora si

la porunca lor, Ciolpanii, Goicii, Marometii, Craciunii si Turcanii fac

muncile murdare, eliminând elita rasarita din glia tarii si ale caror

nume vor ramâne tot atât de necunoscute ca si gropile în care au fost

azvârliti.

Cât priveste istoria actuala a României, situatia este aceeasi ca si

altadata, cu deosebirea ca nu mai este doar un singur grup, ci, pe

lânga cei localnici, vin din toate directiile profitori economici, încât

am ajuns tara de la rascruce de vânturi.

Odraslele noii elite nu mai vor sa munceasca, tineretul educat în

spiritul lui kikirikimiki nu vrea sa ajunga decât fotbalisti vânduti pe

dolari, top-modele pentru a fi cumparate pe piata internationala de

carne vie, orice, numai sa nu munceasca. S-a si format un “mod de

viata românesc” pe care am început sa-l exportam în strainatate, spre

disperarea politiilor de acolo.

Ne-a mai ramas ceva al nostru? Da, ne-a ramas un patrimoniu

cultural îndragit pe vremuri de tot românul de la vârsta cea mai

frageda si pâna la adânci batrâneti. Cred ca este cea mai frumoasa

realizare a poporului nostru, caci a fost construita din imaginatia iesita

din tremurul celor mai curate suflete ce-au trait pe acest pamânt. Ar

putea fi doar închipuit ca un templu nespus de frumos deasupra caruia

stralucea chipul de luceafar al lui Eminescu. Ei bine, aceasta maretie

româneasca începe sa deranjeze si deci trebuie sa fie distrusa. Fiindca

nu îndraznesc dintr-o data sa-i puna dinamita, au luat exemplul

omizilor, cariilor si lacustelor, mustelor... sa-l ciupeasca, sa-l

farmiteze, sa-l sape pe dinauntru si sa-l murdareasca.

Ajuta-ma nevoie

Pe Ion l-a trimis tatal sau pentru prima data singur în padure.

- Dar daca mi se rupe ceva la car, ce fac, tata?

- Te-învata nevoia, Ioane, la fata locului, ce sa faci.

Ion a ajuns în padure, a încarcat lemnele, si, când sa plece, de ce

i-a fost frica, n-a scapat: i s-a rupt o roata de la car. Atunci a început

sa strige cât îl tinea gura:

-Nevoie, hai si ma ajuta, haida repede. Ecoul îi raspundea:

repedeee.. dar Nevoia nu mai venea. Daca a vazut si a vazut Ion, a

chibzuit singur, a taiat un lastar potrivit, l-a asezat sub osia carului, l-a

legat cu lanturi, si, încet, încet, a ajuns acasa.

- N-a venit nici un Nevoie, tata, degeaba l-am strigat. A trebuit sa

ma descurc eu.

- Pai, asta-i Nevoia, Ioane. Sa poti sa te descurci singur.

Aceasta bucata de citire era în toate abecedarele de pe vremuri.

Pesemne guvernantii nostri au lipsit de la lectia în care se citea

aceasta poveste. De 9 ani striga întruna zadarnic dupa ajutor strain si

nu le da prin cap ca lucrurile s-ar putea rezolva aici, la fata locului,

fara ajutor strain si fara umilinta.

Restructurare-privatizare = lichidare si vânzare

Pentru cineva ce priveste dinafara economia româneasca cu

structurarile, restructurarile, planurile, certurile, schimbarile sale, din

toata vorbaria si zarva vede ca totul se reduce pâna la urma la

lichidarea si la vânzarea lor la cumparatori externi. Toata vorbaria,

zarva si vânzoleala nu are alt rost decât sa te faca sa crezi ca îi

adevarat ceea ce ti se spune, si nu ceea ce vezi cu ochii. Se vinde, si

mai ales la straini, tot ce se poate cumpara la orice pret si în orice

conditii. Ce nu se poate vinde se lichideaza si se demoleaza ca sa nu

produca pierderi, parca dupa judecata: “ca sa fii sigur ca o

întreprindere nu produce pierderi, cel mai usor lucru este sa nu mai

fie”. Daca vrei sa moara soarecii, dai foc la moara - cel mai bun lucru.

Întocmai ca cel din pilda Evangheliei care a primit un talant si care ca

sa fie sigur ca nu-l va pierde, l-a îngropat. Ba mai rau, pentru ca un

talant îngropat ramâne tot un talant, dar dintr-o întreprindere lichidata

nu mai ramâne nimic. În tara în care e totul de facut: platim oamenii

ca sa nu munceasca. Fara sa vrei, te întrebi: daca vom vinde tot ce se

poate vinde si vom darâma tot ce s-a construit cu atâtea sacrificii, ce

rost vom mai avea noi în România? si unii, si-s multi aceia, socotesc

ca mergem pe drumul cel bun. Aceasta numai daca cineva ar putea

dovedi ca e mai bine ca muncitorii sa fie platiti ca sa nu lucreze, ca e

mai bine ca o fabrica sa fie distrusa sau sa devina proprietatea cuiva

de peste lume, si nu a cuiva din tara sau a statului nostru. Ca e mai

bine sa importam pui din America, faina din Ungaria, oua din Turcia,

si pamântul tarii sa ramâna pustiu, si prin fermele tarii sa bata vântul.

Ca e mai bine sa fii dator si sa platesti dobânda decât sa nu depinzi de

nimeni, ca e mai bine sa gândeasca altii pentru tine, sa-ti porunceasca

ce sa faci si sa nu faci, ca e bine ca unii putini sa stea în pomul din

gradina raiului si cei multi sa coboare la talpa iadului, atunci si numai

atunci ai putea spune ca în economia româneasca ce se face acum, se

face bine.

Bucurati-va ca s-a gasit cine sa va cumpere

Ma nimerisem la Brasov în timpul manifestatiilor muncitorilor

de la Tractorul si de la Uzina de Camioane în ianuarie 1999, care

cereau categoric ca Guvernul sa nu le închida uzinele. Am avut

totdeauna o pretuire deosebita pentru muncitorii brasoveni. Nu erau

muncitori de rând, ci oameni educati, crescuti în scoli echivalente cu

liceul si unde învatau nu numai carte si meserie, dar si demnitate,

mândrie si dragoste de tara. Cu cei tineri, adolescent fiind, mi-am

împletit destinul în fratiile de cruce. Pe atunci se fabricau la Brasov

avioane si arme. Erau foarte mândri de acest lucru. Mi-aduc aminte ce

sarbatoare era în Brasov când se zvonea ca va zbura ultimul prototip

de avion IAR, cum ieseau oamenii din hale, din birouri si din case cu

mâna streasina la ochii atintiti în azur, unde se jucau minunile argintii

maiestrite de ei.

A venit sfârsitul razboiului, României i s-a interzis sa mai fabrice

avioane, muncitorii s-au simtit retrogradati când s-au apucat sa fabrice

tractoare si camioane, dar au facut-o. Au ajuns în cursul anilor sa

fabrice tractoare comparabile cu cele mai bune din lume. Erau

comunisti? Tributul de morti si condamnati dat de muncitorii

brasoveni arata de partea cui erau. Si ce era în sufletul lor au aratat-o

prin revolta din 1987. Si iata-i astazi protestând pe strazile Brasovului

de soarta uzinelor lor.

Ca de obicei, când merg la Brasov, ca si cu cincizeci de ani în

urma, trag la un frate de lupta si suferinta, fost muncitor la Tractorul,

si îl gasesc foarte enervat, gata sa-si descarce sufletul:

- Cum dracu sa-i înteleg pe guvernantii astia? Cum au lasat ca

Uzina sa ajunga împotmolita în datorii? Ca pot ajunge la concluzia sa

închida portile ca nu se gasesc bani pentru pornirea lucrului? Pai,

mi-aduc aminte cum era pe vremea când am început sa fabricam

tractoare si nu avioane. Erau atunci bani? Rusii duceau tot din

România si totusi am facut tractoare. Rabdam foame pe cartela si ne

îmbracam cu tichete. Si acum, când în tara putem obtine tot ce este

necesar pentru uzina si pentru noi, nu se mai poate. Si sa nu iesi în

strada? Ne sfatuiau pâna acum sa ne gasim alta meserie, ca de

exemplu sa ne apucam de turism. M-ai fi vazut pe mine gudurându-ma

la un hotel facând plecaciuni curvelor si îmbogatitilor din lumea

larga? Guvernantii se tem sa nu plece si ai nostri la Bucuresti. (Las ca

nu-i vad pe brasovenii nostri facându-se de râs prin Bucuresti ca

minerii lui Cosma. Nu se duc, ca-s oameni cuminti.) Si uite acuma

aflu ca în piata, ca sa potoleasca multimea, le-au spus muncitorilor sa

se bucure ca s-au gasit cumparatori straini care sa le cumpere uzinele.

Pai asta-i bucurie? Sa recunoastem noi ca nu suntem în stare sa ne

conducem uzina pâna nu ne gasim un stapân strain? Ei îsi închipuie ca

muncitorii trudesc, traiesc si muncesc numai cu gândul la un pumn de

bani si li-e totuna ce fac? Pai, mai tâmpitilor, uzina asta-i casa mea,

chiar daca nu mai lucrez în ea, dar gândul mi-i acolo, acolo mi-am

trait viata. Acolo mi-am dat si doi feciori, unul îi inginer, altu-i

maistru si un ginere tot inginer. Sa-i stiu ca-i cântareste si pretuieste

dupa interesele lui un ins cine stie de unde? Îsi închipuie ca vor fi

bucurosi oamenii nostri si se vor împaca cu soarta ca în locul siglei

UTB sa vada scris pe poarta uzinei cine stie ce corporation? Nu stiu

ce trebuie facut, dar vad acum la batrânete ca nu-i bine ce se face si

ma tem de lucruri si mai rele în tara asta.

Cele 50 de hectare

Când Petru Groza, la porunca comunistilor, a facut reforma

agrara în 1945, împartind mosiile la tarani, a lasat câteva sute din ele

vechilor proprietari sa le lucreze în continuare, socotindu-le

ferme-model, cu gândul ascuns ca peste câtiva ani acestea sa devina

viitoarele gospodarii agricole de stat, cum de altfel s-a si întâmplat.

Fermele model au fost confiscate în 1950, iar proprietarii aruncati în

lagare si închisori si familiile alungate de-abia cu hainele de pe ei.

Azi se încearca de catre un grup de alesi sa li se înapoieze

urmasilor fostilor proprietari cele 50 hectare confiscate atunci. Daca

se va gasi sau nu teren pentru a se aplica legea nu intereseaza, dar prin

promulgarea unei asemenea legi partidele ce o sustin si-au batut foarte

adânc cuie în talpa la sate. Parca nu au uitat în decursul a 50 de ani

nimic din ceea ce trebuia uitat si nu au învatat nimic din ceea ce

trebuia învatat. Din punct de vedere strict economic, aceste viitoare

mosii sunt ca oul în zama, nici nu ajuta si nici nu strica agriculturii

românesti. Au dat însa opozitiei cel mai eficient motiv electoral cu

sperietoarea: “Vin mosierii!” La sate înca nu s-a stins amintirea lui

1907, a arendasului si jandarmului, iar comunismul a crescut generatii

dupa generatii în ura unor mosieri lipsiti de omenie. Si apoi chiar l-ai

fericit pe cineva în zilele noastre dându-i o suprafata de 50 de

hectare? Ce face cu ele? Cum si cu ce le lucreaza? De unde masini

agricole, de unde bani? Îi da statul? Nu-i poate da, pentru ca ar trebui

sa le dea si milioanelor de tarani si nu va avea de unde. S-ar îndatora

bancilor si s-ar îngloda în datorii. Mai rau în zilele noastre nu poti sa

blestemi pe cineva decât sa aiba pamânt si sa-l lucreze.

Si de ce trebuie sa dai o lege pentru a reface o exploatare

agricola mare? O ferma, cum se obisnuieste sa se spuna acuma.

În situatia actuala, cu un minim efort poti deveni în câteva zile

mosier cumparând pamânt pe ales, ca pamântul se vinde la sate cât

vrei si unde vrei numai, sa se gaseasca cumparator. Îl vând batrânii ca

nu-l mai pot lucra, îl vând mostenitorii de la orase si care nu se mai

întorc la sat, îl vând satenii care nu mai vor sa fie plugari, gasind alte

cai de câstig. Îl vând betivii pe bautura. Un hectar de pamânt se vinde

cu 2 sau cel mult 3 milioane si, de se va pune si impozit pe pamânt,

preturile vor fi si mai mici.

De unde milioanele pentru cumparare? Un austriac a cumparat,

în 1998, 40ha teren la 4 km de Alba Iulia, probabil în speranta ca se

va extinde orasul, cu 3 milioane hectarul, si, de-ar fi vrut, s-ar mai fi

gasit destul pamânt de cumparat.

Dar si autohtonii ar putea cumpara pamânt. O casa la sat cât de

cât în stare buna se vinde cu 200-300 milioane lei. Vinzi casa si în

câteva zile esti mosier, dar putini ar face prostia asta. Si în zilele

noastre oamenii pleaca de la sat. Minerii stiu de ce nu se întorc la sat.

Doar de acolo au plecat.

Va deveni în viitor agricultura rentabila, atractiva? Mai întâi,

niciodata din agricultura nu s-a facut avere, nici la noi, nici în alte

tari. Daca în tarile dezvoltate n-ar da statul sprijin agriculturii si daca

agricultorii nu s-ar organiza sa-si apere interesele, s-ar ajunge si acolo

în situatia de la noi.

Si se va mai întâmpla ceva la noi, în viitor: vor trece 10, poate 20

de ani si se va ridica din nou o Ana Pauker, care aratând spre cei cu

50 ha va zice: ”Vedeti-i? O duceti voi rau ca astia au prea mult. Jos

mosierii!”

De altfel, nu-i prea vad bine în viitor nici pe îmbogatitii de orice

fel. Prapastia care se creeaza pe zi ce trece între superîmbogatiti si

proletari nu poate duce decât la zguduiri sociale, la revolte si

nenorociri si pentru unii si pentru altii. Cu o deosebire însa: Aussnitii

viitorului vor avea grija sa aiba conturi în bancile tarilor sigure si vor

fugi cu mâinile în buzunar, viitorii mosieri nu vor putea face acest

lucru, caci ei nu-si vor putea lua pamântul cu ei si vor plati oalele

sparte cum le-au platit cei din 1950.

Dar vom avea legi ca în tarile apusene, unde nu s-au întâmplat

revolte taranesti, nici revolutii proletare. E adevarat, dar acolo nu

numai în legi, dar si-n constiinta oamenilor, proprietatea e

recunoscuta ca un bun de nezdruncinat. În S.U.A., bogatasii se lauda

cu averea lor. La noi, bogatasii îsi ascund starea lor plângându-se

întruna ca Hagi Tudose. Daca John a obtinut cu sute de ani în urma o

suprafata de teren cât de întinsa, nu i-a mai fost luata de nimeni. Chiar

daca John a facut vreo traznaie si a fost spânzurat, proprietatea lui nu

i-a fost confiscata de nimeni. S-ar putea spune ca a fost mai respectata

proprietatea decât proprietarul.

La noi, de câteva sute de ani au fost zeci de revolte, legi agricole,

reforme agrare, contrareforme, împroprietariri, deposedari, confiscari,

reconstituiri. Numai dupa Revolutie au fost votate doua legi agrare si

la sate nu-i liniste. Va fi altfel în viitor? Sa dea Dumnezeu. Eu, pentru

toata întâmplarea, am lasat urmasilor mei prin testament sa nu se faca

nici mosieri, nici miliardari.

Catedrala Mântuirii Neamului

Da, neamul are nevoie de ridicarea unui astfel de lacas. Existenta

noastra ca popor aici si acum pe pamântul Daciei nu e o enigma si un

miracol istoric, ci sigur e o minune a lui Dumnezeu pentru care

suntem datori sa-i multumim. Numai ca, înainte de a zidi o catedrala

din piatra si din sticla, neamul nostru are nevoie de o catedrala a

sufletului, de o viata crestina adevarata atât pentru fiecare român în

parte, cât si pentru neamul întreg. O viata dovedita prin fapte, legi

crestine si dragoste Sa-i deschidem lui Isus, care bate zadarnic sa

intre, poarta sufletului nostru si al tarii. Dar cu cârciumi tot la a doua

casa, cu numarul de divorturi egal cu numarul casatoriilor, cu un

milion de avorturi pe an, tot al patrulea copil nascut, parasit la

maternitate sau în conteinerele de gunoi, cu discoteci si case de

toleranta legale sau ilegale, cu câtiva miliardari din tigarete si afaceri

necurate si milioane de muritori de foame, cu armate de someri în tara

în care totul e de facut, cu superlux la Bucuresti si opinci de guma în

Maramures si-n Apuseni, cu pornografie si trivialitate în ziare si la

televiziune, cu kiki riki miki la ora când copiii ar trebui sa fie la

biserica, cu filme în care se face elogiul desfrâului, scârnaviilor si

sodomiei, cu piese de teatru în care Isus este batjocorit cum n-a fost

de nimeni în decursul a 2000 de ani, cu munca batjocorita si cu hotia

ridicata la rang de virtute, cu... . Zidind o catedrala cu un astfel de

suflet al actualei generatii înseamna a-l rastigni pe Isus a doua oara,

ba mai rau. Dusmanii lui Isus L-au arestat, batut, rastignit, dar L-au

respectat macar mort, mai mult decât s-a pornit sa se faca acum cu

crestinismul în cultura româneasca.

Cu astfel de suflet al neamului, cu astfel de purtari “crestine”

putem sa ridicam ziduri cât muntii, tot degeaba.

Si-ar mai trebui câteva lucruri. Ar trebui ca la baza altarului

catedralei, alaturi de oase de la Calugareni, Roscani, Valea Alba, sa

fie aduse oase lasate de brigada popilor la canal, oase din râpile

cimitirelor saracilor de la Sighet, Aiud, Gherla, Pitesti, Târgu Ocna si

Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde s-a murit pentru Hristos

si pentru neam. Si de la Posaga, din poiana de unde doi popi au fost

ucisi si îngropati.

Iar atunci când se va pune piatra de temelie si va fi sfintita

catedrala, sa faca slujba niste fete bisericesti (mai traiesc câteva) care

au suferit pentru Hristos în viata lor, care au avut ponoase de pe urma

credintei lor, si nu foloase.

Cum a actionat Securitatea în intentia lichidarii grupurilor de

rezistenta

Cuvântare rostita la memorialul Sighet 1996

Parintele Anania, vorbitorul dinaintea mea, episcop al Vadului si

al Feleacului, ca un fost fugar, vorbea despre situatia în care te temi

de orice zgomot, de orice în jurul tau. Facea remarca: era de preferat

situatia de condamnat celei de fugar. Exista însa si o altfel de cale de

a scapa de teama. Daca pui mâna pe o arma, te însotesti cu alti frati de

idealuri, te legi frate de cruce cu ei pe viata si pe moarte, daca ai

constiinta ca orice cale de a da înapoi este închisa, daca-ti tai orice

punti de întoarcere, daca te asezi între Dumnezeu si neamul tau - asa

cum remarca foarte bine Petre Tutea -, daca ai constiinta ca esti în

acelasi timp ostas al lui Iisus si al neamului tau, daca le faci pe toate

din iubire fata de neamul din care faci parte si ai constiinta ca nu-ti

mai apartii, daca traiesti cu adevarat porunca lui Iisus ca nu este mai

mare lucru decât sa-ti dai viata pentru prietenii tai, atunci ti se asaza

în suflet o liniste, iar grija de viata ta si de destinul tau o lasi în seama

lui Dumnezeu. Îti mai ramâne totusi o grija, aceea ca nu cumva sa-ti

fie frica. Atunci nu numai barbatii, dar si niste firi fragede de fete pot

deveni luptatori si eroi.

În tinerete am citit o scrisoare a Ecaterinei Teodoroiu catre

prietenul ei, care-i ceruse sa se logodeasca pe front, la Marasesti; îi

raspundea: dragul meu, amândoi suntem logoditi cu moartea, ce rost

are sa ne mai logodim? Atunci, daca aceste lucruri le stii, vei întelege

cum o Marie, Maria Plop, mai putea în munti, în Muntii Fagarasului,

sa cânte, mai putea sa iubeasca si sa nasca, si sa-si creasca într-o

pestera copilul. Întelegi cum o tânara, Alexandrina Pop, studenta la

Cluj, prinsa si ranita în lupta, în lotul Dabija, striga atunci când era

dusa prin satele de moti: Treziti-va, motilor!, sau cum eleva Lenuta

Faina, prinsa de o companie de Securitate, li se adresa râzând

ostasilor: Atâtia insi ati venit pentru o mâna de fata?

Promisesem sa vorbesc despre metodele folosite de Securitate

pentru distrugerea grupurilor de rezistenta armata în munti. Voi relata

pe scurt câteva. În primul rând, acolo unde eram semnalizati, se

trimiteau forte, la început mici - în jurul unei companii, unui pluton

sau, mai târziu, al unor regimente. În anii urmatori (cum a fost în anul

1952, când Ceausescu a condus o campanie), muntii erau înconjurati

nu într-un cerc, ci în doua-trei-patru cercuri, ca sa nu scape nimeni.

Sau în 1953, când s-au apucat de la apus, de lânga Olt, sa cerceteze

munte cu munte pentru a distruge cele doua grupuri care mai erau - al

lui Arnautoiu si al fagarasenilor din nord. Deci prima metoda era a

fortei. Un amanunt: nici unul dintre noi n-a murit - vorbesc de cei din

Fagaras - în lupta directa. Ranit i au fost, dar morti în lupta în munti,

nu. Moartea a aparut în toate cazurile ca fiind provocata de tradare,

aceasta boala, acest cancer al neamului nostru.

A doua metoda a fost infiltrarea în rândurile noastre. Si daca te

poti bate cu o divizie, si stii sa te pazesti si sa scapi, nu te poti apara

de vânzatorul de lânga tine.

O a treia metoda era folosirea câinilor dresati. Începând cu anul

1952, în anii 1953, 1954, la toate actiunile veneau câteva camioane cu

câini, iar unde eram semnalizati, era înconjurat locul, li se dadea

drumul acestor haite. La început erau folositi câini mopsi, buldogi,

apoi s-a trecut la alsacieni, nu stiu din care pricina, si multi oameni

nevinovati au sfârsit încoltiti sau au fost raniti de acesti câini. Noi

n-am patit nimic, pentru ca, daca veneau, îi împuscam.

O alta metoda era formarea de grupuri false de partizani, care sa

ne însele pe noi. Dumnezeu ne-a scapat si ne-am ajutat unul pe altul.

În 1950, grupul Arnautoiu a distrus o astfel de banda care venise

pentru fagaraseni. În 1951, lucrul s-a inversat, o grupa venita pentru

Arnautoiu a fost distrusa de noi. Foarte interesant este ca tradatorii

care au vândut grupul lui Paragina din Vrancea si-au gasit sfârsitul în

Fagaras. S-a folosit otrava. La oamenii care erau stiuti ca ne ajuta li

s-a impus sa ne serveasca burduf de brânza sau bautura cu otrava. Au

folosit femei-sirene care sa ne atraga în cursa, s-au utilizat presiunile

asupra familiei: batai, chinuri de asa manieri încât a doua oara nu mai

era nevoie.

S-au luat apoi ostateci din toate familiile, au fost dusi la

închisoare si s-a anuntat ca nu-i vom mai vedea niciodata daca nu ne

astâmparam. Au trecut apoi la metode mai rafinate. La început

alcatuiau planuri cusute, nu cu ata, ci cu sfoara, de le puteai vedea de

departe, dar mai târziu s-au specializat. Sa dau un exemplu: nici cele

mai sfinte lucruri n-au fost ocolite. Grupul nostru a cazut printr-un

ofiter de Securitate, Niculescu (traieste în Craiova), care a urmat o

scoala de teologie,cursul scurt. A fost hirotonisit preot si a fost trimis

într-un sat de sub munte. Facea serviciile religioase, spovedea

oamenii si la spovedanie întreba - sunt spusele lui, ale acestui ofiter

de Securitate - Nu cumva ai legaturi cu baietii astia din munti, ca

vreau sa-i ajut? Multi n-au stiut, multi si-au dat seama de cursa, pâna

când o femeie a spus: Parinte, daca vrei sa ai legatura în munti,

vorbeste cu profesorul... Atâta mi-a trebuit ca sa stiu de unde sa prind

ata ca sa distrug banda din munti , zicea el.

Au fost si alte metode, pentru ca mestesugul dracului are multe

fete de a se travesti si de a face rau.

La 50 de ani de la greva studenteasca din 1946

Cuvântare rostita la memorialul Sighet, iunie 1996

La 50 de ani, doua pericole pot face ca greva studentimii române

din 1946 sa nu fie privita asa cum a fost.

I. Primul pericol este acela ca greva sa fie catalogata, simplist

sau interesat, ca o ciocnire între doua etnii; româna si maghiara; un fel

de “Târgu-Mures 1990”. Confuzia e usoara prin faptul ca, aproape în

întregime, comunistii din Cluj erau maghiari, dintre care multi,

desigur, nutreau si scopuri iredentiste...

N-a fost o ciocnire între doua etnii, pentru ca:

a) Steagul sub care actionau atacatorii caminului Avram Iancu

era al Partidului Comunist din România, atacul fiind planuit si dirijat

de organizatia locala P.C.R., în strânsa legatura cu C.C. din Bucuresti.

La faurirea planului de razbunare au luat parte si câtiva români.

b) Cu provocatorii s-a solidarizat, din primul moment,

conducerea comunista a Universitatii (rectorul Emil Popovici, decanii

Daicoviciu, Kernbach, Stefanescu-Goang etc.), amenintând si

eliminând pe studentii grevisti.

c) Politia din Cluj, în frunte cu vestitul calau al tineretului

român, Craciun - care aici, la Cluj, si-a facut ucenicia - aresta pe

studentii singuratici si-i trimitea în dube la Turda.

d) Din pacate si armata prin gen. Vasiliu Rascanu, se afla tot de

cealalta parte a baricadei, înconjurând cu patrule cartierul universitar,

aparând pe atacatori si nu pe studenti.

e) Guvernul Petru Groza le patrona pe toate, neluând nici o

masura de aflare si sanctionare a celor vinovati, ba condamnându-i tot

pe studenti.

Împotriva autoritatilor comuniste de toate nivelele a fost

declansata greva, care a avut un caracter anticomunist si

antirevizionist.

II. Al doilea pericol este ca greva sa fie socotita drept ceva în

sine, ea fiind rupta de contextul istoric. Ar fi cam asa: Noi, studentii

clujeni, am manifestat calari si pedestru de 10 mai 1946, alaturi de

toata suflarea româneasca, am cântat, am ovationat, am tinut cuvântari

miscatoare sau am spus poezii (ca bunaoara ale poetului nasaudean

Dale, de pe statuia lui Matei Corvin), ne-am batut cu huliganii si

politia, am strigat: Kali. Trei saptamâni a fost o continua sarbatoare,

nimeni n-a murit, apoi tot noi am încetat greva, fiecare s-a dus la ale

sale, de soarta conducatorilor grevei nu ne-am mai interesat, pentru ca

peste ani sa ne aducem cu drag aminte: ce frumos era pe vremea

studentiei; ma rog, o isprava studenteasca .

În acest context, o amintire. În 1976 eram la Securitatea din

Bucuresti, condamnat înca la moarte. Sunt vizitat în camera de

ancheta de un personaj foarte important (probabil procurorul

Republicii, Ardeleanu), care îmi marturiseste ca si el a fost grevist în

1946.

– Atunci de ce nu sunteti aici cu mine? am întrebat eu.

– Pentru ca în România s-au schimbat multe de atunci, mi-a

raspuns.

– Din pacate, pentru unii ca mine, am zis, nu s-a schimbat nimic.

Oare un astfel de grevist ar avea ce aniversa? Ar fi ceva ca în

viziunea raiului iehovist, unde leul se îmbratiseaza cu mielul, sau ca la

aniversarea Revolutiei, unde ucigasii depun coroane de flori la

mormintele victimelor lor.

La aniversarea grevei, parintele Anania de atunci, azi episcopul

Bartolomeu, îsi aminteste ca unii studenti nu ovationau, care sigur

erau legionari si care ar fi fost împotriva grevei. E nevoie de o

lamurire chiar si peste ani: Toti studentii au fost pentru greva. De

altfel, multi dintre conducatorii grevei, fruntasi în societatea Petru

Maior, erau legionari (Victor Gruita, Nosa, Petru Sabadus, Ovidiu

Cotrus, Oct. Scrob, Rednic, Ritiu). Legionarii n-au ovationat pentru

ca nu era în stilul lor. În adunarile lor nu se batea din palme. Dar nu

numai legionarii nu ovationau. Trebuie stiut ca jumatate din studenti

veneau de pe câmpurile de lupta, purtau uniforme militare si rani înca

nu pe deplin vindecate; multi trecusera si prin închisori. Acestia,

trecuti prin atâtea, nu se puteau entuziasma la niste vorbe, oricât de

frumoase ar fi fost.

Pentru cei ce aveau cât de cât o educatie politica, situatia tarii era

tragica, nu comica. Puteai umili rectoratul, puteai învinge politia, dar

regimul de la Bucuresti ramânea la locul lui si Armata Rosie era la

câtiva pasi.

Nu-l puteau socoti pe Lucretiu Patrascanu patriot si sa-l

ovationeze doar fiindca a rostit niste vorbe fara acoperire: Mai întâi

sunt român si apoi comunist. Ca ministru al justitiei, acesta

condamnase zeci de generali români la moarte si închisoare si

procesul maresalului Antonescu era înca proaspat.

O buna parte din studentii clujeni, ca de altfel din toata tara, erau

angajati la ora aceea în planuri mult mai serioase, de rezistenta

anticomunista.

Iar în organizatiile de lupta studentesti, indiferent ce nume

purtau - Sumane negre, Spic, centre legionare, centre ale ofiterilor

activi sau deblocati - se urmarea o concentrare a rezistentei românesti,

o unire a tuturor românilor în jurul Regelui si al lui Iuliu Maniu; un

refuz de colaborare cu comunistii, la sate si în orase, în fabrici; o

rezistenta sub toate formele, inclusiv armata, în munti.

Pentru toti acestia, greva nu era un scop în sine, ci o etapa

pregatitoare, binevenita, în vederea unor lupte mai importante.

Încetarea grevei s-a facut la cererea conducerii partidelor

national-taranist, liberal si al miscarii legionare, pentru ca România sa

nu aiba de suferit la Conferinta de Pace de la Paris, ce urma sa

înceapa curând. Cu greu si-au calcat pe inima studentii. Unii

conducatori si-au dat demisia, altii si-au dat consimtamântul cu

lacrimi în ochi.

Spiritul grav al actiunii greviste a fost continuat apoi de o parte

dintre studenti, pe trei planuri.

1. În închisori, pentru cei arestati în 1948, în anii urmatori, si

condamnati în procese mamut. Astfel, în Vinerea Mare, în 1949, au

fost condamnati la Cluj în jur de 200 de studenti (între care 30

studente) la mii de ani închisoare. Trebuie amintiti dintre ei Ion

Bohotici, seful centrului studentesc legionar, Costache Oprisan, seful

fratiilor de cruce, capitanul Capota, Aurel Visovan, Ion Gherasim,

Ritiu din Sapânta, Balaniscu, fost elev de aici, de la Sighet, Alexi,

Gotea si Ilies, poetul Dale, Maniu din Nasaud, pentru a nu aminti

decât pe câtiva de aici, de aproape. Au fost si doua grupuri de fete,

dintre care Aspazia Otel si Gica Popa mai traiesc, si care atunci, prin

atitudinea lor, si-au pus în încurcatura judecatorii-calai.

Dintre acesti tineri, cei mai multi si-au lasat trupurile la Pitesti,

Gherla, Aiud, Jilava, la Canal si în alte locuri ale gulagului românesc.

2. Dintre studentii neprinsi la arestari s-au recrutat luptatorii din

diferitii munti ai României.

Eugen Pintea si Axente Pacurariu au cazut la Blaj, Stefan Popa,

Nicu Moldovan, Petru Sabadus, Pavel Mârza au fost în Muntii Galzii.

Titus Onea la Muntele Mare, Marcel Cornea, Laurean Hasiu si Ion

Chiujdea - în Muntii Fagarasului.

Nu trebuie uitate doua studente clujene - Alexandrina Pop, care

va cadea ranita în Muntele Mare din Apuseni si va fi ucisa mai târziu

în trenul mortii, în timp ce-si executa condamnarea, ca si Alexandrina

Teglariu, care a luptat în Muntii Galzii.

3. O mica parte au reusit sa treaca granita, înfruntând închisorile

titoiste. N-au plecat sa se salveze, ci ca sa continue lupta, venind apoi

înapoi. Un fost elev al Sighetului, Iuga, student la matematici, a fost

împuscat la granita italiana.

Ion Golea si studentul ofiter Sabin Mare s-au întors în grupul de

parasutati din 1953, undeva aici, aproape de Sighet, ca sa continue

sub alta forma rezistenta anticomunista.

Pentru toti acestia, ca si pentru altii ca ei, greva studenteasca din

1946, în adevar frumoasa si romantica, a fost numai o etapa în marea

înclestare împotriva comunismului din anii urmatori, o veriga în

marele lant al rezistentei anticomuniste românesti.

1947 - an de pregatire pentru Rezistenta

Armata Anticomunista

Cuvântare ce trebuia citita la Memorialul Sighet, iunie 1997

Comportarea brutala a guvernului comunist, dupa alegerile

furate din 1946, a spulberat ultima speranta de dezvoltare normala a

democratiei în România.

Pentru cunoscatorii tacticii leniniste, era limpede ca se grabea

declansarea revolutiei socialiste, în care toate piedicile din cale

trebuiau înlaturate (inclusiv tovarasii de drum).

Distrugerea partidelor anticomuniste si desfiintarea monarhiei

erau cele mai importante obiective. România ajunse prada fortei

ocupantului si slugilor lui autohtone. Lipsa unei reactii din partea

Occidentului a marit si mai mult lipsa de speranta.

Lumea româneasca se diviza pe zi ce evenimentele negre se

succedau.

Lichelele, de toate conditiile sociale si profesionale, treceau în

rândul lupilor, devenind ei însisi lupi, în stare de orice miselie.

Marea masa a românilor, demoralizata, si-a plecat capul în fata

sortii, ramânând fatalista, ca de atâtea ori în istorie, mângâindu-se cu

o tot mai iluzorie venire a americanilor, acomodându-se cu

stapânirea, ramânând sa se descurce fiecare cum va putea.

Firile tari, cei care puneau soarta tarii deasupra propriei lor vieti,

cei care prin educatia lor crestina si nationala, nu se puteau împaca cu

compromisul si resemnarea, au luat o alta cale: a rezistentei, a luptei.

Era o datorie de onoare de la care nu puteau abdica. În fata fortei

comuniste, trebuia opusa o alta forta, pe masura pericolului ce pândea

fiinta neamului.

În toate mediile vietii românesti s-au constituit puncte de

rezistenta, având ca obiectiv final lupta armata împotriva stapânirii

comuniste.

În centrele militare s-au organizat grupuri de ofiteri activi si

deblocati, cum a fost cel al generalului Carlaont de la Craiova.

Acelasi lucru s-a facut si în cadrul partidelor anticomuniste:

national-taranesc, liberal, legionar. Problema devenise acuta în toate

organizatiile judetene, mai ales în cele de sub munte. Ca exemplu as

da actiunea liberala din Muscel, din care s-a ridicat colonelul

Arsenescu, a national-taranistilor din jurul lui Ilie Lazar, ca si a

studentilor din organizatiile Spic si T.

Miscarea legionara a actionat pe trei fronturi:

1. Organizatiile judetene (ca exemplu, cea a Dobrogei de sub

conducerea fratilor Fudulea, Gogu Puiu si Ciolacu)

2. Centrele studentesti (Centrul Cluj dispunea de circa 500

stdenti sub conducerea maramureseanului Ion Bohotici)

3. Fratiile de Cruce, de sub conducerea lui Constantin Oprisan.

Aici elevii de liceu primeau o educatie crestina si nationala, pentru a

deveni schimbul de mâine al luptatorilor. Existau fratii în toate liceele

din tara (ca de exemplu cea de la liceul din Sighet de sub conducerea

profesorului Aurel Visovan). Erau fratii si în mediile muncitoresti

(Brasov, Bucuresti, Ploiesti, Arad).

În lumea satelor au aparut sute de organizatii anticomuniste,

initiate si alcatuite de intelectualitatea satelor, învatatori, preoti, tarani

deosebiti (ca de exemplu a învatatorilor Pridon si Olimpiu Borzea din

zona Fagarasului)

Între diferite organizatii locale exista o permanenta legatura (ca

de exemplu a capitanului Capota la Cluj cu Centrul Studentesc

legionar si a capitanului Sabin Mare la Fagaras, cu organizatiile

judetene ale partidelor politice)

În 1947 s-a ajuns la o întelegere între partidele istorice,

Rezistenta din Armata si Miscarea legionara si la un Comandament

unic de actiune. Întelegerea a fost transmisa Consiliului National

Român din Franta, care a informat guvernele apusene.

Planul a fost deconspirat de agentii sovietici din serviciile

secrete engleze si americane, dând posibilitatea regimului comunist de

a face arestari la obiect si la timpul potrivit.

Procesul asa-zisei Mari tradari, din 1948, în care au fost

implicati ing Pop, Bujor, Nicolae Petrascu, Nistor Chioreanu, George

Manu, profesorul Margineanu, amiralul Horia Macelaru, alaturi de

sute de luptatori (între care si autorul acestor rânduri) a aratat

existenta unui Comandament Unic al Rezistentei.

Neasteptata desconspirare si - pe atunci - nebanuita cale prin

care au fost informate autoritatile comuniste au avut consecinte grave

asupra rezistentei armate românesti. Nu banuiam ca ne luptam cu o

forta oculta, cu tentacule chiar în tarile apusene, acolo, de unde noi

speram ajutor.

Fara un comandament unic, fara o tactica si o strategie unitara,

redusa numeric la, poate, nici 10% din efectivul initial, Rezistenta

Armata din Muntii României a fost diminuata ca eficienta, dar nu

într-atât încât sa nu înscrie în anii urmatori, prin jertfa luptatorilor, o

pagina glorioasa în Istoria României.