ALTE MARTURII SI CÂTEVA CONSIDERATII (1)

Tot am facut si eu ceva bun pe lumea asta

Când m-am dus odata acasa, mi-au spus ai mei ca “Vetuta de

delaturi” ar vrea sa ma vada ca sa-mi spuie niste lucruri. Pe vremuri

ne era oarecum vecina, locuia chiar în marginea satului, eram în relatii

bune, veneau în toata ziua la noi si ea si sotul si doua fetite de 10-12

ani. Încolo, oameni ca toti oamenii, ce-si vedeau de treaba lor.

Prin 1951 am aflat ca în casa lor era instalata securitatea,

securistii stând ziua ascunsi, iar noaptea, iesind, pazeau casa noastra

si intrarile în sat. Nu era un lucru neobisnuit, caci mai erau si alte case

la margine de sat care serveau aceluiasi scop, în sat la noi si în alte

sate. Nu puteai fi suparat pe stapânii caselor ca nu s-au opus

securitatii. Cine ar fi îndraznit s-o faca? Proprietarii au fost amenintati

sa nu vorbeasca ce era în casa lor, dar tot au vorbit si noi am aflat. Ar

fi fost usor sa ataci un astfel de post, pândindu-i seara când se

deplasau, dar ar fi însemnat sa aduci nenorocire asupra unor oameni

nevinovati. Masura luata, desi a fost folosita multi ani, nu a fost

eficienta, noi luând masurile ce se impuneau.

- Domnule Nelu, ma-ntâmpina femeia, Dumnezeu sa-ti dea

sanatate, ca dumneata ai fost norocul nostru. Ca Paul, care mi-a fost

ginere, a venit si a stat la noi pe vremea când te cautau tâlharii sa te

prinza si sa te omoare. Si nu le-o ajutat Dumnezeu, ca, uite, ai

scapat... si a stat la noi asa în “sicret” mare mai bine de un an si s-a

avut bine cu Lucica si pâna la urma a luat-o, c-a avut un copil cu ea si

a dus-o în Bucuresti si ne-a dus si pe noi, pe mine si pe tatu-so, ca

Paul a apucat bine si l-a luat Ceausescu lânga el, ca l-a pus mai mare

peste paza la casile lui la Snagov si si-a zidit si Paul casi aproape de

Ceausescu si sa vezi numai ce casi si-a facut si era tare bine ca ne-a

luat si pe noi la el sa grijim casa. Dar te lasa hotii si tâlharii în pace sa

traiesti? Nu te lasa, ca l-au pârât pe Paul ca nu-si vede de serviciu si

bea, ca daca mai bea si el câteodata ce era, ca nu bea de la ei si l-a

schimbat cu serviciu, dar si asa a fos t bugat de bine, numai ca Paul s-a

bolnavit si a murit si a ramas Lucica cu casile si i-a zâs ala mai mare

Bobu: “Lucica, sa nu te temi ca ai ramas singura, ca noi îti avem de

grije. Si avem de toate, numai sa vii odata la noi sa vezi ce avem în

casa, c-avem, da’ ce n-avem? c-avem armoaruri si avem persienuri si

lampadaruri s-avem gradina, numai o data sa vii sa vezi, ca dumneata

ai fost norocul nostru, de când te cautau sa te prinza si sa te omoare

hotii si tâlharii si uite ca nu le-a ajutat Dumnezeu si-ai scapat...

Si ascultând marturisirea femeii, m-am mângâiat ca nu am adus

numai moarte si nenorocire în jurul meu, ci am ajutat la fericirea

unora de-au apucat si si-au facut casi la Snagov lânga casile lui

Ceausescu si au de toate.

În Iordan, botezându-te Tu, Doamne

De câte ori îmi intra în casa preotul cu troparul de Boboteaza îmi

vine în minte parintele David, pe care îl aflasem ascuns la unchiul

Vasile, când am venit odata de la munte în anul 1949. Pe atunci îl

pastea gândul sa încerce sa treaca granita iugoslava. Aflase ca o

rudenie de-a unchiului, ce facea armata la graniceri, era în concediu

si-l rugase sa-l cheme pe ostas si sa-l descoase cum stau lucrurile pe

frontiera.

În adevar, tânarul venise, dar nu singur, ci cu alti feciori care-l

asteptau în ulita. Din camera vecina, eu si parintele ascultam ce se

discuta. Unchiul laudase pe baiat ce catana voinica se facuse, apoi

aduse vorba de concediu.

- Am concediu de merit, se mândrea tânarul, c-am prins doi

infractori pe granita, un popa si o preoteasa.

- Popa? se mira unchiul.

- Da, popa si preuteasa, se lauda ostasul. Stai sa vezi cum a fost,

“mnezeii lor”. Eu am facut scoala de catalandri si mi-o dat în primire

un câne lup, pe unul Corbu, si faceam pânda noapte de noapte cu

cânele lânga mine, ca trebuie sa stii, nene Vasile, ca pe granita nici

greierii n-au voie sa cânte, cum zicea tovarasul plutonier major.

Zbiera aceste cuvinte atât de tare de-au tresarit icoanele de pe perete.

Si nu stiu, parca era un facut ca pe unde pândeam eu nu venea nici un

infractor. Prindea mai unul, mai altul, îsi lua premiul si pleca acasa în

permisie. Numai eu nu. A prins pâna si cel mai amarât dintre noi, un

tigan, mai multi studenti. Pe unul l-a si împuscat într-un pârâu, ca n-a

vrut sa se predea, si eu, nimic.

Pâna-ntr-o sara, când plecam la pânda, vad pe Corbu ca-si ridica

botul si se uita tinta catra un lan de grâu si se zbate în lantug. Îi dau

drumul, iau piedica de la automat si ma iau dupa câne. Când ajung în

grâu, aici era vânzoleala mare. Corbu îi sarise în spinare la un batrân

cu barba si o femeie tragea de câne sa-l lase pe batrân. Când m-a zarit

femeia, s-a repezit la mine în genunchi sa se roage sa iau cânele. L-a

cam încoltit Corbu pe popa.

- Te rog ia cânele de pe parintele!

- Cu fata la pamânt, executarea, poruncesc eu.

- Lasa-ne-n plata Domnului, baiete, se ruga preoteasa, ca era un

popa si-o preuteasa si da sa-mi cuprinda picioarele.

- Ia-ti labele de pe mine, batrâno, ca de nu, în trei zile va creste

iarba pe burta. M-am mâniat. Le-am pus catusele cu mâinile la spate,

le-am luat bagajul si l-am acatat popii de gât si-am pornit spre pichet.

- Fie-ti mila, mai baiete, ma tot boscorodea preuteasa, ca nu

degeaba ne aflam noi aici, ai si tu parinti...

- Parintii mei nu-s infractori de frontiera, le-am spus. Ce-ati

cautat pe granita? Când i-am trecut peste un pârâu, ti i-am bagat prin

apa, i-am strigat popii: tine traista sus, popo, ca se uda Evanghelia. Ca

avea si carti în traista. Când am intrat în pichet, am început sa cânt:

“În Iordan botezându-Te Tu, Doamne”, de au râs toti c-am pus mâna

pe-un popa si-o preuteasa. M-au si premiat si mi-au dat la moment

permisie.

De-afara s-au auzit chemarile feciorilor ce nu mai aveau rabdare,

la care granicerul a raspuns c-un chiuit:

- Stati ca viu acum! Ma duc, nene Vasile, ce mai chef tragem la

bufet!

Si acum îmi închipuiam ce va fi la bufet. Cum granicerul va

povesti din nou si din nou cum a prins el pe granita doi infractori, cum

l-au laudat si premiat tovarasii superiori si cum ei ostasii-s hotarâti sa

nu lase pe granita nici greierii sa cânte si cum celorlalti feciori le

sticlesc ochii si abia asteapta s-ajunga si ei graniceri pentru a prinde

si ei macar un popa si-o preoteasa, ca sa fie si ei laudati si premiati si

sa vina si sa bea la bufet.

Întâmplarea l-a mâhnit deosebit pe parintele David.

- Mai Ioane, unde am fost eu în atâtia ani? Cum de s-a putut

schimba baiatul asta? Ca mi-l amintesc bine ce cuminte era la ora de

religie si în biserica. Cum l-a putut dresa un ofiter politic ca sa faca

raul cu atâta râvna? Ma-ntreb: ce ar fi facut daca m-ar fi întâlnit pe

mine pe granita? Tot asa ar fi procedat? Ce se va alege de sufletul

neamului nostru? si durerea era cu atât mai mare cu cât si unchiul

Vasile venise la noi dupa plecarea baiatului cu urmatoarea scuza

pentru cele auzite: “Armata-i armata, n-ai ce-i face! Primesti ordin si

tragi si-n tatal tau”.

Crucea de la Sâmbata

Era în anul 1952, în ziua de Pasti si, de pe unde eram în paduri,

ne-am hotarât “sa mergem si noi la biserica”. Ne-am apropiat prin

paduri pâna în coasta de la rasarit de Manastirea Sâmbata, într-un loc

de unde puteam vedea slujba ce se tinea în padurea rara din

apropierea clopotnitei.

Era o zi frumoasa de primavara, când codrul îsi împlinea frunza

si pomii din poiana manastirii se aplecau de floare. Se vedea lume în

fata altarului improvizat. Din când în când veneau, aduse de vânt,

când mai tare, când mai încet, frânturi din troparul învierii “Hristos a

înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte

viata daruindu-le”. Ne gândeam la cei cazuti dintre noi pâna atunci:

Marcel Cornea, Silviu Socol, Porâmbu, capitan Monea, Mogos,

Mazilu, Partenie Cozma si ceilalti despre a caror soarta nu stiam

nimic. Eram înca sub povara amintirii ultimului cazut, Baciu, fratele

lui Ghita.

Am ramas tacuti cât a tinut slujba. Nu stiu care a avut parerea,

parca Brâncoveanu, pe care a spus-o cu glas tare: “Daca vreunul

dintre noi va supravietui, sa ne legam ca acela sa ne adune oasele de

pe unde vor fi fost aruncate si sa le îngroape aici lânga aceasta

manastire.

În 1990 mi-am adus aminte de acest legamânt si le-am amintit

lui Ilioi si celorlalti legamântul facut cu 40 de ani în urma si am pornit

la realizarea lui. Trupurile mortilor nu aveam de unde le lua, noi nu

stim unde sunt, nimeni n-a venit sa ne spuna, pe ucigasi nimeni nu i-a

deranjat sa spuna locul unde i-au aruncat. Ramânea doar sa ridicam o

cruce seaca undeva ca amintire. Dupa doi ani de ezitari mitropolia

Sibiului si staretia s-au învoit. Am apelat la arhitectul, fost detinut

politic, Niculita Goga, care ne-a îndrumat la minunatul om arhitect

Anghel Marcu din Bucuresti, care s-a oprit în cele din urma la

proiectul actual. Iata viziunea arhitectului: “...o singura coloana cu

sectiunea patrata, care poate fi scrisa si vazuta pe patru fete cu

conditia sa o asezam într-un loc în care sa poata fi vazuta si citita de

jur împrejur.

Aceasta cruce va primi la partea superioara un text lapidar cu

litere mari, text închinare pentru eroi.

Excludem tot ce este fragil si vulnerabil. Oamenii acestia au fost

oameni dintr-o bucata.

Cred ca astfel conceputa ca un stâlp de piatra, crucea va purta

demn peste secole numele acelor bravi oameni.

Asa sa va ajute Dumnezeu!

Anghel Marcu“

Sculptorul Constantin Marinete s-a deplasat la cariera Ruschita

si a ales un bloc de marmura alba la fata locului, din cariera,

transportându-l la Bucuresti la atelierul sau. Pentru a-l putea taia a

conceput si a construit un fierastrau special. Am proiectat ca pe cruce

sa fie trecute numele celor ce au cazut dintre noi, dar si numele

oamenilor care în zona Fagaras au avut un rol în lupta împotriva

comunismului. La început prevedeam ca vor fi vreo suta de nume, dar

tot numarând am trecut de 500 numai din cei morti în lupta, executati,

ucisi la securitate si în închisori, morti în urma ranilor primite în

închisoare.

Bani am dat noi, supravietuitorii, cât am putut din saracia

noastra, destul de putini. Am fost ajutati însa de frati de-ai nostri din

strainatate: Emilia si Emil Tatu din California, Nicolae Dima în

numele societatii “Avram Iancu” din New York, Nicolae Lungoci din

Washington, Alexandru Fonta si Victor Rosca din Canada, Dumitru

Tatu de la Paris si altii (cheltuielile s-au ridicat la 3 milioane de lei).

De mare ajutor ne-a fost primarul Fagarasului, Nicolae Ciocan.

Fundamentul a fost turnat de mesterul Gheorghe Hasu din Lisa.

Sfintirea crucii s-a facut în 17 Octombrie 1995.

Dar mai întâi un episod întâmplat cu doua zile înaintea sfintirii.

Era seara târziu. Burnita marunt. La lumina farurilor, câtiva

supravietuitori ai rezistentei fagarasene si mai multi tineri, urmasi

de-ai luptatorilor, lucrasem toata ziua în ploaie si aratam ca dupa o asa

munca. Pe aleea de intrare au oprit câteva masini si din una a coborât

o femeie îmbracata simplu, cu fata deschisa, care a dorit sa stie ce se

lucreaza. Era Majestatea Sa Regina Ana. Mitropolitul Ardealului i-a

dat explicatii si ne-a prezentat Majestatii Sale.

- Majestate, cei înscrisi pe cruce au luptat si au murit pentru

credinta, tara si regalitate.

La scurt timp dupa întâlnire, pe piedestalul crucii a fost depus un

buchet de flori. Era buchetul de flori pe care Regina l-a gasit în

camera ei. A fost primul buchet de flori care s-a depus în cinstea celor

înscrisi pe cruce. Cu litere mari în relief, în marmura au fost sapate

cuvintele: ”Ei au murit pentru credinta, neam si libertate”. În primul

rând l-am trecut pe cel despre care vorbesc înca muntii, padurile,

izvoarele si inimile oamenilor din partea locului, pe Parintele Arsenie

Boca, staretul manastirii pâna în 1948.

Desi plouase câteva zile si muntii au fost în ceata, în Duminica

sfintirii vremea s-a razbunat, muntii erau limpezi, soarele stralucea

neaua de pe crestetul lor. Padurile se prezentau gatite în toate culorile

curcubeului iesite de sub maiestria toamnei. La amiazi, biserica si

curtea manastirii erau neîncapatoare pentru multimea sosita din toate

satele si din toata tara. Era pentru prima data când cei care am

supravietuit din lupta anticomunista din tara Fagarasului ne aflam la

un loc. Îmbratisari, lacrimi, amintiri tragice, sute de femei îmbracate

în doliul pe care nu l-au parasit de 40 de ani si pe care-l vor duce în

mormânt, tineri cu sufletul deschis cautând sa înteleaga ce-a fost

atunci pe aceste locuri.

Comandantul garnizoanei Fagaras a tinut sa fie prezent cu doua

plutoane de ostasi care au facut de garda în jurul crucii: “Aici au

luptat si au murit ofiteri si ostasi din Armata Regala si am venit sa-i

cinstim”.

În sunetul clopotelor manastirii a început slujba de pomenire

oficiata de preoti ortodocsi si greco-catolici în frunte cu mitropolitul

Ardealului. Printre ei, în primul rând preoti care au suferit pentru

Hristos si neam. Am evitat cuvântari pompoase, am amintit doar

legamântul nostru luat cu 40 de ani în urma, am multumit lui

Dumnezeu si celor care ne-au ajutat sa ridicam crucea. Am citit

numele celor mai bine de 500 de oameni morti dintre noi. Olimpiu

Borzea si Ioan V. Pica au depanat amintiri. Am propus si s-a primit ca

în fiecare an în prima Duminica dupa Sf. Ilie sa ne adunam aici si sa

ne aducem aminte de cei morti.

La sfârsit, din toate piepturile a izbucnit imnul fratelui de cruce

cazut si pe care spre mirarea unora îl stia toata lumea. Cântecul

se-mpletea cu adierea vântului prin cetina brazilor, cu vuietul apelor

repezi de munte, cu ecoul vailor si stâncilor. Era cântecul pe care îl

intonam noi atunci în lupta ori de câte ori cadea unul dintre noi.

Miros de tamâie amara

Dupa ridicarea crucii m-am simtit eliberat ca de-o grea povara.

Tocind scarile de piatra ale institutiilor de care depindea aprobarea

ridicarii crucii, caciulindu-ma în fata multora, încercând sa-i conving

ca noi vrem sa ridicam o cruce pentru cei care n-au nici mormânt,

nici cruce, si nu un monument de care sa se mire lumea, purtam teama

de a nu muri înainte ca aceasta datorie sa fie împlinita. Acum, când o

vedeam stralucind proiectata pe crestele muntilor, ma simteam linistit,

chiar daca crucea nu era pe deplin gata, cum nu e gata nici în ziua de

azi.

Ma asteptam sa avem necazuri venite de oriunde, dar nici prin

gând de unde a venit furtuna. Dupa o luna de la sfintire, primesc un

telefon de la Politia Voila: “Sunt maiorul (i-am uitat numele) si vreau

sa va aduc la cunostinta urmatoarele: în ziua de 21 noiembrie 1995,

doua persoane, o calugarita si un calugar, s-au dus la manastirea

Sâmbata, s-au urcat pe cruce si au profanat-o cu dalta si ciocanul.

I-am depistat si le-am luat declaratii. Va rog sa veniti, sa va constituiti

parte civila pentru a putea fi dati în judecata”. Cunoscusem pe

maiorul de politie cu câteva zile înainte de sfintirea crucii, când îl

înstiintasem ca va avea loc evenimentul. Politia se achitase de

pastrarea ordinii masinilor si autobuzelor în cel mai perfect mod cu

putinta. Am alergat mai întâi la cruce. Numele parintelui Arsenie

Boca fusese taiat cu dalta lasând loc unei sparturi. Parintele staret

Irineu Duvlea mi-a relatat cum se întâmplasera lucrurile: Manastirea

Brâncoveanu alcatuise un raport catre Mitropolia Ardealului din

Sibiu. Relatez din acest raport: “... în ziua de 21 noiembrie 1995, în

jurul orei 16.20 a sosit la Manastirea Sâmbata parintele Daniil

Stanescu, maica stareta Pavelaida Munteanu si soferul Ion de la

Manastirea Prislop, Judetul Hunedoara din Eparhia Aradului, cu un

autoturism tip Alfa Romeo culoare gri. Dupa ce au coborât din

masina, au mers direct la Cruce - monument ridicat în memoria

luptatorilor din Rezistenta Anticomunista din Muntii Fagarasului.

Primul dintre vietuitorii manas tirii noastre care a luat contact cu

sus-numitii a fost parintele Arhimandrit Ilarion, economul manastirii,

caruia i s-a cerut o scara cu intentia ca parintele Daniil sa se urce pe

cruce pentru a sterge numele parintelui Arsenie Boca înscris pe

aceasta cruce. Parintele Ilarion i-a raspuns ca “avem scara, dar pentru

ceea ce intentioneaza sa faca nu o da, dupa care l-a avertizat pe

parintele Daniil ca avea porunca sa nu se atinga de cruce si în cazul ca

o va face sa anuntam Politia pentru a interveni în vederea protectiei

acestui monument”.

De asemenea l-am rugat sa ia legatura cu d-l Gavrila, cel care a

initiat ridicarea acestei cruci, si cu ÎPS voastra pentru rezolvarea

acestei probleme pe cale ierarhica.

Maica Stareta Pavelaida a înteles si l-a rugat pe parintele Daniil

sa renunte si sa obtina aprobarea oficiala. Parintele Daniil nu a vrut sa

asculte sfatul maicii starete motivând ca are porunca de la asa-zisa

maica Zamfira (Julieta) sa nu plece de la Sâmbata pâna nu va sterge

de pe cruce numele parintelui Arsenie. Netinând cont de interventia

noastra pe cale pasnica, a luat ciocanul din masina lor si, cu sfidare si

obraznicie fata de toti cei care au încercat sa dialogheze, a urcat pe

Sfânta Cruce si a spart locul unde era înscris numele parintelui

Arsenie Boca afirmând ca duhul parintelui Arsenie i-a spus sa vina la

Sâmbata sa stearga numele sau de pe cruce, iar dupa ce a sters numele

a spus ca acum duhul parintelui Arsenie se simte linistit.

La întoarcerea sa spre manastirea Prislop a fost oprit de catre

Politie la Sibiu, unde i s-a luat o declaratie.

A doua zi, 22 noiembrie, au venit de la Politia Voila si au

constatat cele întâmplate alcatuind un proces verbal de constatare.

Noi, staretul manastirii împreuna cu Obstea de la Sâmbata

înaintam ÎPS voastre protestul nostru în legatura cu cele întâmplate

chiar în ziua intrarii Maicii Domnului în biserica, care ne-a produs o

adânca mâhnire si tulburare în suflete.

Va rugam sa luati act de protestul, supararea si dezaprobarea

noastra, urmând a lua masurile pe care le veti considera necesare, spre

linistea, ordinea si disciplina în cadrul vietii monahale si ferirea

numelui Manastirii Brâncoveanu de amenintari, defaimari si denigrari

din partea oricarei persoane implicate în aceasta fapta iresponsabila.

Însotim protestul nostru cu semnaturile membrilor Consiliului

Duhovnicesc al Manastirii.

Staret Irineu Duvlea, Arh. Econom Arh. S. Protos, Ilarion Urs

Lucian Ieromonah Coroi Pahomie

Ierodiaconi Matei, Calinic, Casian, Iustinian, Ieronim”

Întâmplarea m-a descumpanit. Ma uitam la cruce si ma gândeam:

aproape de ea, lânga clopotnita veche se afla o alta cruce de piatra cu

o vechime de peste un secol si jumatate, cruce împlântata direct în

iarba. Crucea, ca si zidurile manastirii darâmate de Bucow, a stat în

ploi neprotejata. Ani de ani, vara de vara, aici veneau bivolii la

pascut, o cale de padure trecea pe lânga ea, copaci au cazut si n-au

lovit-o, au trecut pe aceste locuri doua razboaie, revolutii, s-au tocit

de ploi si vânt slovele scrise pe ea, dar a ramas intacta atâta timp. Si

acum o cruce, o opera de arta, acceptata cu drag de conducerea

manastirii, sfintita de Mitropolitul Ardealului, e profanata de doua

fete bisericesti care se aflau sub ascultarea acestui arhiereu. Împreuna

cu Ion Ilioi si alti frati de lupta am hotarât urmatoarele: crucea, odata

asezata în perimetrul manastirii Sâmbata, noi întelegem ca devine un

bun al manastirii, noi ramânând doar cu datoria morala si materiala de

a o îngriji si înfrumuseta. Noi renuntam sa ne judecam cu niste

nebuni, fie ei fete bisericesti, în fata unor instante judecatoresti straine

de biserica, lasând la latitudinea ierarhiei bisericesti rezolvarea acestei

profanari cum va crede de cuviinta. Dupa cum am fost informati,

calugarul Daniil a fost pedepsit sa refaca numele de pe cruce, lucru

care pâna în prezent nu s-a împlinit, crucea ramânând în continuare cu

spartura în tulpina ei, în locul cel mai de seama.

Revenind la motivele ce ne-au determinat sa-l trecem pe

parintele Arsenie Boca primul pe crucea ridicata, iata care au fost:

- în anul 1946-1947 în muntii Fagarasului se afla un grup de

rezistenta armata (scriitorul C-tin Gane, bihoreanul Pele, Totea,

Murea), grup ce era ajutat de parintele Arsenie;

- în 1948, dupa ce a fost mutat la Prislop, parintele a fost arestat

în 15 mai, o data cu oponentii regimului, trecut prin anchete si

închisori;

- a fost rearestat în multe rânduri, petrecându-si multe luni de

zile prin beciurile securitatii;

- a fost alungat si îndepartat cu porunca de a nu se mai întoarce

niciodata la Sâmbata;

- în toata vremea a fost omul la care-si gaseau alinare si

îmbarbatare toti oropsitii din zona, care-l cautau oriunde a fost

alungat de stapânirea comunista;

- dar cel mai mare merit al parintelui Arsenie este de a fi creat în

jurul manastirii Sâmbata o stânca de credinta adevarata, pe care

comunistii n-au putut-o înfrânge; majoritatea oamenilor nostri de

sprijin erau oameni formati de parintele Arsenie; aceasta rezistenta a

credintei, noi am socotit-o mult mai importanta decât rezistenta

noastra cu arma si de aceea l-am trecut primul pe cruce.

În ce priveste legaturile parintelui cu miscarea legionara, de care

maica Zamfira se zbate atâta sa-l absolve, iata o marturisire facuta de

mitropolitul Antonie, chiar lânga crucea noastra: “Marturisesc acum,

lucru ce nu l-am facut niciodata, urmatoarea întâmplare: eram prin

1947 în chilia parintelui Arsenie, care se dezbracase pâna la brâu sa se

spele; pe pieptul parintelui atârna o cruce care avea si o garda

legionara pe ea. M-am speriat si l-am întrebat:

- Parinte, nu ti-e teama sa porti un astfel de obiect primejdios?

- O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a daruit-o.”

Ati luptat pentru democratie?

Printre articolele de ziar aparute dupa înfiintarea Fundatiei

“Luptatorii din Rezistenta Anticomunista” se afla unul sub semnatura

lui Mircea Iorgulescu.

Dupa ce repeta insinuarile cuprinse în alte articole anterioare,

termina cu o întrebare retorica ce se vrea încuietoare: “Oare pentru

democratie au luptat cei din Rezistenta Armata anticomunista?” Ma

uitam cu tristete la aceasta stupida întrebare, amintindu-mi vremurile

de atunci: tara era ocupata de trupele sovietice, armata condusa de

generali ca Emil Bodnaras si Walter Roman cânta pe strazi: ”O

Moscova, patria mea” si “Dimineata lumineaza zidul marelui

Kremlin”. Economia era sovromizata, cultura la fel, aveam si

sovrom-patriarhie, lasitatea si vânzarea se întindea în toate partile.

Toate leprele, lichelele, lasii si vânzatorii se-ntreceau în a proslavi

orânduirea comunista si pe generalissimul Stalin, manualele scolare,

inclusiv cele de literatura se traduceau din ruseste, istoria patriei o

scria Roller, conducatorii tarii se numeau Ana Pauker, Teoharie

Georgescu, Vasile Luca, securitatea condusa de nume precum cele de

mai sus ucidea oameni în mijlocul drumului, arestarile si deportarile

se faceau dupa bunul plac, nu mai erai sigur ca vei veni de la munca

sau ca te vei duce a doua zi la munca, te temeai de cei din casa ta sa

nu te vânda, nu mai eram siguri ca vom mai avea o tara. În acele

vremuri îsi închipuie autorul, noi cei care renuntaseram la toate,

inclusiv la vietile noastre, noi, în pauzele dintre ciocniri, eram

preocupati de cum va fi România dupa comunism? Numai un prost îsi

putea închipui ca ne gândeam cum vom face privatizare: dupa metoda

MEBO sau vânzând fabricile tuturor aventurierilor din lumea larga pe

degeaba, ca se va admite sau nu în parlament o motiune de cenzura. Si

totusi noi luptam pentru democratie, domnule democrat de carton

dresat sa scrii ceea ce scrii, toate grupurile de rezistenta armata sau

neînarmata, toate pâna la cel din urma au fost monarhiste. De altfel ca

tot poporul român de atunci.

Noi nu mai speram sa apucam clipa victoriei, dar nici prin cel

mai laturalnic gând nu puteam concepe ca atunci când România se va

scutura de comunism nu se va aseza pe starea de fapt din decembrie

1947, când în vigoare era constitutia din 1923. Si aceasta constitutie

era mai democratica decât surogatul facut în pripa de fostii comunisti

si de fiii lor pentru uzul personal.

Mormântul lui popa

Înca din anii când eram la munte ne întrista usurinta cu care

oamenii treceau de partea stapânirii comuniste. La început se duceau

la adunarile lor siliti, de teama sa nu aiba ceva de suferit, apoi se

duceau din obisnuinta, apoi convinsi ca daca acum “a venit «leja asta»

apoi trâbuie s-o tânem” Numarul celor ce se împotriveau valului era

tot mai subtire si se prevedea vremea când nu va mai fi deloc. De

atunci am purtat în gând o teama pentru ziua când constiinta

poporului nostru se va bolseviza si sataniza.

În imperiul turcesc, la sud de muntii Rodope, traia pe la anul

1700 o populatie româneasca, megleno-românii, desigur crestini ca

toti românii. Într-o buna zi unui pasa turcesc i-a casunat sa-i treaca la

islamism amenintând pe cei ce se vor opune cu taierea capului. Unii

au preferat sa moara si nu si-au parasit legea, altii de frica s-au turcit,

o alta parte, între care si popa satului au fugit noaptea si s-au dus

departe. Au trecut ani de la convertirea fortata, pasa cu pricina a murit

si o data cu moartea lui persecutia a încetat. Popa, de pe unde era

fugit, a auzit si s-a întors în satul de unde plecase ca sa întoarca

oamenii din nou la Hristos.

Intre timp însa fostii lui enoriasi au devenit atât de fanatici

mahomedani, încât l-au scos pe popa la marginea satului si l-au ucis

cu pietre, ridicând pe trupul lui o movila, care pâna-n zilele noastre se

cheama în graiul lor “mormântlu lu popa”.

Cred ca noi, românii, suferim de boala asta, de sindromul

“mormântlu lu popa”. A venit comunismul pe capul nostru si nu l-a

vrut nimenea. L-am primit resemnati sau cu împotrivire. A venit si

ziua când ne puteam debarasa de el, dar ne-am simtit atât de legati de

robie, ne-am înrait atâta încât raspundem violent la orice vânt de

schimbare. În 1940 a sosit într-un sat (Coslar) un preot din Ardealul

cedat, cu copii mici, numai cu sufletul si hainutele de pe ei. Satenii de

atunci si-au ajutat pastorul cu ce-au putut. Mai traiesc oameni dintre

cei care l-au ajutat atunci. N-a trait mult si preotul a fost înmormântat

în curtea bisericii. Trec pe lânga mormântul lui oamenii satului în

fiecare zi. Pe preot îl chema Coposu si era rudenie cu Iuliu Maniu.

Astazi, când scriu aceste rânduri, în 1991, la doi ani de la

Revolutie daca s-ar zvoni la cârciuma sau la biserica ca fiul preotului

din 1940, Corneliu Coposu, ar trece prin sat, cucernicii credinciosi cu

popa în frunte i-ar iesi în întâmpinare si, de ucis poate nu l-ar ucide,

dar l-ar zgâria si alunga cu pietre si l-ar batjocori cum le-ar veni la

gura. De ce? Pentru care motiv? Prea bine nu se stie de ce. S-a auzit

ca-i fiu de mosier si vine sa-si ia mosiile si pentru ca a stat si a mâncat

si a baut bine la Paris si la noi nu s-a gândit, iar daca Doina Cornea

s-ar încumeta sa treaca prin sat, ea, care cu doi ani în urma era

simbolul rezistentei românesti, n-ar mai ramânea nimic din ea, treaba

ce-ar face-o numai femeile satului. În schimb daca fiul celui ce-a venit

cu tancurile sovietice, care le-a trimis parintii în închisori si la canal si

i-a omorât cu cotele ar veni în sat, ar fi asteptat de satul întreg, cu flori

si recunostinta. Nu degeaba a spus poetul cu 150 de ani în urma: ”unii

deprinsi cu robia, de ea greu se dezlipesc”.

În 1940 a intrat Armata Rosie în Basarabia. Comunistii au ucis,

au deportat. Au fugit românii câti au putut, iar cei ramasi s-au dat

dupa invadatori, de frica.

Azi, când ar putea fi din nou ce-au fost, nu se mai socotesc

români, ci moldoveni, blestema România iar popii nu vor sa se mai

tina de Bucuresti, ci de Moscova. Pâna unde s-a ajuns e destul sa

povestesc o întâmplare dintr-un sat basarabean, unde un cârd de copii

bateau pe unul dintre ei:

- De ce-l bateti, ma?

- Pentru ca-i român.

- Dar voi ce sunteti, mai copiilor?

- Noi suntem moldoveni pravoslavnici.

Partenie Cosma

Cu cât simt ca m-apropiu de sfârsitul calatoriei îmi vin în minte,

tot mai des si tot mai limpezi, chipurile fratilor de atunci. Mai limpezi

chiar decât fotografiile ce-au ramas de la ei. Iata-l, îl am în fata

ochilor pe plutonierul Partenie Cosma. L-am întâlnit de putine ori, dar

mi-a ramas în memorie zâmbetul plin de sinceritate din coltul gurii.

Era mândru de numele ce-l purta. Atunci când l-am întrebat daca e

rudenie cu vestitul memorandist Partenie Cosma, a raspuns: ”Desigur,

câti facem ceva pentru tara asta, toti suntem rudenii”.

Era de loc din Sona, un sat retras, asezat între dealuri si Olt, nu

departe de Fagaras, de unde era si profesorul Mihai Novac. A facut

liceul la “Radu Negru” din Fagaras, urmând apoi Scoala Militara de

Subofiteri, pe care a absolvit-o cu rezulate bune, ceea ce i-a dat

posibilitatea de a fi angajat în unitatea de elita “Centrul de instructie,

Fagaras”. S-a nascut în 1918. Face frontul de rasarit într-o companie

anticar, în regimentul Centrului având astfel ocazia sa vada

comunismul cu ochii lui în Rusia. Acest lucru îl determina sa se

angajeze împotriva acestuia pâna la moarte. E prezent din primele

momente ale închegarii rezistentei anticomuniste din judet. Avea o

pozitie foarte buna pentru acest scop: sef al magaziei de armament,

unde erau depozitate importante cantitati de arme si munitii

neînregistrate, pe care le-a scos din unitate si le-a dirijat spre

depozitele organizatiei judetene la diferiti oameni de încredere, ca

bunaoara la socrul sau Juncu Iancu si la familia Comsulea Aron. Era

omul care nu stia ce-i frica. Fiind ajutat de un alt barbat ca si el,

caporalul Taulea Gheorghe, a scos armamentul noaptea cu ranita, cu

motocicleta sa si chiar cu caruta. Astfel au fost scoase pusti, pistoale

mitraliera, mitraliere, grenade, cartuse si sticle incendiare. De la Iancu

Juncu si de la Aron Comsulea din satul Râusor, armamentul era

preluat de alti oameni de la munte si depozitat. Astazi avem marturii

ca o parte din armament a fost dirijat spre colonelul Arsenescu peste

munti.

A avut noroc de o sotie care l-a înteles, Valeria, si de un socru,

Iancu Juncu, tot atât de devotat cauzei.

Mai mult decât atât, acesta si-a pus casa la dispozitia grupurilor

de rezistenta. La el statea ascuns vestitul Arsu Gheorghe. Pe

genunchii acestui om s-au saltat copiii lui Partenie Cosma, toti sub

cinci ani. Aici veneau Mogos si Mazilu si ai lor, dupa cum tot aici

poposeam si noi când veneam de la munte. Aici m-am întâlnit cu

Mogos si Mazilu, cu Marcel Cornea si cu oamenii lui Pridon. Casa lor

avea o asezare buna, la marginea satului, cu gradina ce dadea în câmp.

Ceea ce nu s-a stiut atunci si nu se stie înca nici azi e numele

iuzilor care-au urmarit si au vândut organizatia de rezistenta din zona

Râusor si Parau, pentru ca a fost o vânzare foarte bine organizata.

Securitatea a actionat în noaptea de 14 octombrie 1950 în locuri

precise, la aceeasi ora din noapte, în toate satele din zona. La locuinta

lui Juncu, socrul lui Partenie au actionat într-un mod special. Au

înconjurat gospodaria, apoi au dat foc la sura pândind în jur. Din

fericire, nici un luptator nu se afla atunci acolo. Prinderea lui Arsu,

ranit grav în urma diversiunii facute de el pe ulita satului, si a lui

Silviu Socol, scaparea celorlalti, arestarile masive de oameni, le-am

povestit într-un episod din anul 1950. A urmat arestarea lui Iacob

Juncu si a sotiei Elena, atunci noaptea. În casa, dupa ce s-a facut

perchezitie, au ramas încuiati si înspaimântati copiii lui Cosma, care

se aflau la bunici: Florica de 5 ani, Elena de 3 ani si Marcel de 2 ani.

Dupa ce s-a facut liniste, Florica a coborât pe fereastra, apoi i-a ajutat

pe cei mici sa coboare si ei, si, tinându-se de mâna, au pornit la

parintii lor care locuiau în Fagaras. Asa, pe drum, în ploaie si frig,

desculti si dezbracati, i-a întâlnit mama lor, Valeria, care a plecat la

Râusor sa vada ce s-a întâmplat, fiind repede arestata si ea, iar copiii

au ramas ai nimanui. Partenie a fost arestat la unitate.

Au urmat anchetele a zeci de oameni la securitatea din Orasul

Stalin si condamnarea la moarte a lui Partenie Cosma, a lui Silviu

Socol, a capitanului Monea, a lui Dumitru Cornea, Dumineca si

Stanciu, a lui Pridon si a celorlalti. Unde va fi fost executia, unde-i

vor fi oasele nu se stie, si pe autoritatile tot comuniste de dupa

Revolutie nu le intereseaza. Avea 35 de ani. Într-un certificat de deces

al lui e trecuta data mortii de 11 septembrie 1952 si ca data a

înregistrarii 5 martie 1964. Juncu Iacob a fost ucis în închisoarea

Caransebes în 12 octombrie 1955.

Sotia lui Partenie, Valeria, si-a urmat destinul ca vaduva de

“bandit”, adica arestari, alungari din casa, batai la securitate, socuri

electrice, drumuri zadarnice pe la portile închisorilor si tribunalelor

militare. Copiii au avut soarta de copii de “bandit”, insultati de mici,

marginalizati.

Suflet de copil (I)

Am adus în aceasta carte si câtiva copii, a caror prezenta în

evenimente uneori tragice le-a marcat viata pentru totdeauna. Iata

amintirea unui copil de atunci:

“Ma numesc Octavian Pralea, sunt originar din satul

Breaza-Fagaras si în prezent locuiesc în Fagaras. Ce va povestesc mi

s-a imprimat în memorie asa de adânc de parca le traiesc acum. Era în

martie 1955. Aveam 11 ani si eram în clasa a cincea. Învatam în satul

Lisa, ca în Breaza nu era scoala, si locuiam la unchiul meu, Ioan

Serban Paler (al lui Bazaon). Ma întorceam de la scoala. La intrarea în

curte se afla un militian, care tocmai ordona unei vecine ca nu are

voie sa intre în casa. Nu pricepeam ce se întâmpla.

- Tu cine esti, ma? ma-ntâmpina militianul.

- Sunt nepotul unchiului si ma-ntorc de la scoala. Mi-a dat voie

sa intru.

În casa, în afara matusii mele mai erau cinci sau sase militieni.

Prezenta lor nu m-a mirat la început. În sat foiau tot timpul militieni si

securisti si în curte intrau destui sa-i ceara unchiului meu sa-si duca

cotele, sa-si plateasca impozitele sau sa se duca la primarie sau la

postul de militie. Unchiul lipsea, iar matusa, vedeam ca a plâns.

Observ ca în camera s-au facut schimbari. Mai era înca un pat adus

din odaia vecina. În capul meu era o întreaga confuzie, eu

neîntelegând nimic din ce se întâmp la. De-abia dupa doua-trei zile

m-am dumirit. În casa domnea o tacere completa. Matusa îsi cauta de

lucru, iar militienii nu scoteau o vorba. Matusa mi-a pus de mâncare,

mie nu-mi era foame, si nu îndrazneam sa întreb ce se petrece.

Dupa mâncare mi-am facut planul sa fug.

Curtea unchiului era asezata de-a lungul râului, peste drum de

moara lui Bârlea. În curte, pe partea stânga, în continuarea casei, era

grajdul cailor, iar pe partea dreapta, spre râu, mai era o casuta, apoi

gard, WC-ul, dupa el alt gard s-apoi sura. În coltul gardului, unchiul

avea o iesire spre râu. Dadeai în laturi o scândura si ieseai în tarmul

râului. Pe aici mi-am facut planul sa fug. Îmi ziceam: ies din curte pe

râu, s-apoi ... voi vedea eu. Mai aveam o alta matusa în Lisa si voiam

sa ma duc la ea, sa le spun ce era aici. N-aveam de unde sti ca si acolo

situatia era ca si la noi.

Am dat sa ies afara. Un militian ma-ntreaba ce vreau. Eu îi spun

si-mi dadu voie. Varul meu, care sosise de la scoala între timp, s-a

cerut si el, dar n-a fost lasat. Pe când voiam sa dau scândura din gard,

din usa surii din apropiere, un alt militian ma soma cu pistolul: “Stai

asa!” Daca as fi avut scândura luata, as fi fugit, dar asa a trebuit sa

stau pe loc. A venit la mine, m-a însfacat si m-a dus în casa. Am

apucat sa vad ca în sura mai erau si alti militieni. M-au întrebat rastit

ce voiam sa fac, eu nu stiu ce le-am raspuns, dar drept urmare am fost

descaltat. Si varului meu, care avea 14 ani, i s-au luat bocancii.

Si asa, matusa, noi doi copii si sase militieni am petrecut zece

zile ca la închisoare în casa la noi. De la început ni s-a fixat un

program. Nu aveam voie sa parasim camera în care ne aflam decât

noaptea, însotiti de militieni. Bunînteles ca nu mai era vorba de mers

la scoala. Nu aveam voie sa aprindem focul ziua, decât noaptea. Era

frig în casa, dar ne-mbracam gros. Am fost obligati sa camuflam

geamurile cu paturi si cuverturi si am ramas asa ziua si noaptea. Nu

aveam voie sa aprindem lampa decât ziua. Pentru necesitati ni s-au dat

doua galeti, pe care le scoteam noaptea afara. Într-un pat dormeam noi

cu matusa, în celalalt militienii pe rând. Nu aveam voie sa vorbim

între noi si nici ei nu vorbeau decât în soapta. La animale ca sa le dam

de mâncare nu puteam iesi decât însot iti de militieni o singura data la

miezul noptii. Pentru coborârea fânului din sop eram lasati numai noi

copiii. Când urcam în sopul cu fân, paznicii nostri îsi încarcau armele.

Într-o noapte s-a produs în podul casei de deasupra noastra un

zgomot destul de puternic. Noua, zgomotul nu ne spunea nimic.

Desigur o pisica s-a repezit dupa un soarece, dar pe ei i-a mobilizat

rapid. Au zvâcnit în picioare încarcându-si pistoalele speriati.

Facându-se liniste, comandantul trupei ne-a întrebat rastit ce-a fost

zgomotul. Matusa le-a explicat ce s-a întîmplat, dar ei nu s-au lasat

convinsi, ramânând vigilenti multa vreme, cu mâna pe tragaci.

Dupa aceasta întâmplare am început sa-nteleg ceea ce asteptau

acesti oaspeti nepoftiti. Asteptau sa vina Fileru de la munte dupa

mâncare, unchiul fiind rudenie cu un om care, la rândul lui, era

rudenie cu Fileru. Despre Fileru stiam toti copiii ca se afla la munte si

ca pe el îl cauta militia si securitatea cu cânii.

Alte întâmplari din cele zece zile m-au convins ca pe el îl

pândeau, dar am înteles ca le era o teama grozava de o eventuala

confruntare cu acest om.

Într-una din nopti, dupa lasarea serii, s-au auzit din când în când,

aproape ritmic, niste lovituri destul de ciudate pentru un neavizat. Era

vorba de bataile cailor cu copita în iesle, care, neobisnuiti cu

mâncarea primita, o data pe zi, îsi pierdura rabdarea si îsi cereau

astfel drepturile. Noi, care stiam, nu am dat importanta zgomotelor,

dar paznicii nostri s-au speriat din nou si si-au revenit si acum cu greu

dupa explicatia noastra asupra originii zgomotului. Dar cea mai

stranie întâmplare s-a petrecut într-una din nopti, când am fost dusi sa

dam la vite de mâncare, si care s-ar fi putut termina rau. Operatiunea

s-a desfasurat dupa tipicul obisnuit. Noi, copiii, am coborât fân din

pod si eram cu bratele încarcate cu fân, mai întâi matusa, apoi varul

meu si la urma eu. Însotitorii nostri erau unul în fata si altul în spate.

Chiar când paseam pe poarta surii, militianul din fata noastra a somat

de doua ori pe cineva de afara cu glas groaznic: “Stai, ca trag!”, având

arma îndreptata undeva în întuneric. Observ si eu în bezna o silueta

cu forma de om. Dar acela avea si el arma. Fânul mi-a cazut din brate

si am închis ochii asteptând detunatur ile armelor care n-au mai venit

si un glas din întuneric, tot plin de groaza, a raspuns nu mai tin minte

ce. Ce se-ntâmplase? În sura mica se aflau alti militieni, care pândeau

noaptea afara si care, auzindu-ne pe noi, au iesit încarcându-si si ei

armele si somând. Noroc ca s-au recunoscut dupa voce. Cred ca

numai frica de o întâlnire cu dumneavoastra i-a facut sa-si piarda

cumpatul si sa se someze între ei, caci ei trebuiau sa stie unii de altii.

Unchiul meu a ramas tot dus la securitate, dar despre el nu o

puteam întreba pe matusa, ca nu aveam voie sa vorbim între noi si nu

eram o clipa lasati fara supraveghere.

Dupa alte câteva zile, care mi s-au parut cât veacurile, a venit

seful de post Muresan (cel pe care-l pomeniti si d-voastra în carte, cel

care a ridicat blocada) si care în prezent, 1993, este epitropul bisericii

ortodoxe din Fagaras. Acesta ne-a tinut o sedinta de lamurire, în care

ne-a amenintat sa nu povestim nimic din cele întâmplate ca altfel

“...cam stiti ce vi se poate întâmpla si voua.” Nu era nevoie sa spunem

cuiva ca toti vecinii stiau chiar mai multe decât noi. Iesind din camera

în care am fost sechestrati, ne-am dat seama ca si în sura, si-n casuta

din curte au fost postati alti militieni, într-un cuvânt întreaga

gospodarie a fost transformata într-o fortareata gata sa înghita orice

aparitie a vreunuia dintre cei din munte.

Au trecut 40 de ani de atunci, dar prin ce-am trecut nu voi putea

uita niciodata.

Semnat, Octavian Pralea“

Scrisoarea aceasta mi-a adus aminte de unul dintre cei mai

vinovati tâlhari locali: plutonierul de militie Muresan, fost plutonier

de jandarmi, care are la activ zeci de arestari de oameni, dintre care

unii ucisi, schingiuiti, dusi la Canal, în Gherla, colonii de munca, de

unde unii nu s-au mai întors si daca s-au întors n-au mai fost ca

înainte niciodata.

Careva m-a sfatuit sa-l vad pe epitropul Muresan, fostul

plutonier de militie, stând în strana epi tropului în biserica, lânga altar.

N-am avut aceasta curiozitate. Nu ma întreb nici cum e posibil ca la o

biserica în Fagaras, unde oamenii se cunosc cu totii, sa fie ales un

astfel de epitrop. Am vazut atâtea în acesti ani încât nu ma mai mir de

nimic. I-am amintit doar în rugaciune Domnului: “Doamne, iuzii

zilelor noastre nu se mai spânzura din disperare sau remuscare,

asemeni celor din timpul Tau. Ei nu arunca argintii în templu, ci îi

fructifica pe plan superior în avere, rang si cinste. Nu-i mustra cugetul

de nefericirile ce le-au cauzat fratilor lor. Ai grija, Doamne, sa nu Te

vânda si pe Tine”.

Suflet de copil - Augustina Pavel (II)

Primele amintiri le am din timpul razboiului. Eram cu mama

patru fetite maruntele în satul Daisoara, un satuc dintre dealurile din

dreapta Oltului, unde acesta intra în Tara Fagarasului.

Tata era pe front. Asa mi-a ramas în amintire prima imagine a

mamei, tremurându-i mâinile de câte ori venea postasul cu vreo

scrisoare. N-am vazut-o niciodata râzând pe mama în timpul copilariei

noastre pâna a sosit într-o zi o catana barboasa: era tata. A început

atunci o alta viata la casa noastra. Ma vad în carul cu boi, mergând cu

totii la câmp, noi fetele mai mult încurcându-i pe parinti. Vad si acum

gospodaria noastra, gradina cu pomi tineri, cu stupi asezati în bataia

soarelui si pe tata iarna lucrând în atelierul lui de tâmplarie, unde

mirosea a rasina de brad si a lemn acrui de stejar. Duminica ne

duceam cu totii la biserica, unde tata cânta în strana. Casa noastra era

asezata în partea cea mai de sus a satului, de unde imediat începea

padurea, care de altfel înconjoara de toate partile satul. Aveam o curte

mare, toata plina cu flori, pe care tata le-ngrijea cu mâna lui. Era asa

de frumos la casa noastra, ca unchiul Iacob, fratele mamei, preot în

Sibiu, zicea: ”Mai nepotilor, numai în rai îi mai frumos ca aici la voi”.

Tata se ducea rar în sat, dar au început sa vina tovarasi de la

raion sa-l bata la cap pentru lamurire. Odata l-am auzit pe tata

spunându-le: ”nu, tovarasi, eu asta n-o fac”. La plecarea acestora,

când eu am închis portita dupa ei, l-am auzit pe unul zicând: ”asta are

curte boiereasca, nu taraneasca, sa-l treci la chiaburi.” Noi n-am avut

pamânt mult, n-am avut batoza sau pravalie, dar au gasit ca mama,

când tata era pe front, a folosit munca straina. Era adevarat, dar mama

a fost silita la aceasta având patru copii mici. Si astfel am ajuns în

rândul familiilor batjocorite din sat, de tovarasii de la partid,

colectori, militieni, secretari, agitatori.

Tata avea gânduri mari cu noi: sa ne dea la scoala: Anuta, sora

cea mai mare, era eleva la scoala normala din Cluj si avea 16 ani; eu,

Augustina, de 11 ani, eram eleva la Sibiu. Amândoua învatam bine.

Eu cântam la vioara. Nu stiu când învatasem, dar de mica am fost

atrasa de vioara la cine o vedeam. Marioara, de 14 ani, fiind mai

voinica, urma sa ramâna acasa, iar Irina, de 7 ani era în clasa I.

Asa eram în 1950, când eu si Anuta am venit de Craciun acasa în

vacanta. Înainte de a intra în casa, tata ne-a chemat în atelier si ne-a

spus: Ӕn casa dinainte, stau la noi 7 tineri baieti cu scoala. Puteti

merge la ei fara teama, dar nimeni nu trebuie sa stie ca se afla la noi”.

Asa i-am cunoscut pe acesti tineri. Vorbeau putin si în soapta, mereu

atenti la ce se întâmpla în jur. Citeau din niste carti de-ale lor si

discutau. Ascultau la un radio cu galena sau ramâneau tacuti privind

cum viscolul troienea padurea ce începea din fata casei noastre. Doi

erau mai în vârsta: Profesorul si Mosu; ceilalti: Victor, Gheorghe,

Brâncoveanu, Ilioi si Nelu erau tineri de tot si mi se pareau cei mai

frumosi tineri pe care i-am vazut. Mi-au ramas întipariti în ochii mei

de copil. Erau credinciosi si seriosi. Eram tare mândre ca tata ne-a

încredintat un astfel de secret. Noi, cele mai mari, intram mai rar în

camera lor, dar Irina era mai tot timpul la dânsii cu poezii si ghicitori.

Mama îi numea “baietii nostri” si asa le-a zis cât a trait, ori de câte ori

ne aduceam aminte de ei. De Craciun i-am colindat, eu le-am cântat

din vioara, au cântat si ei si ne-au învatat colinde. A fost cea mai

frumoasa vacanta a mea, dar si cea de pe urma.

A trecut un an. Din lume aflam fel de fel de vesti despre

partizanii din munti, pe care îi ajutau americanii, despre armata care

umbla dupa ei, însa nimeni nu are ce le face.

Era în noiembrie si am venit acasa . Poarta însa era încuiata. Am

strigat si mama mi-a deschis-o tacuta si a încuiat poarta la loc. Pe

geamul de la curtea cu flori erau batute scânduri. Mama plângea: “De

ce ati venit acasa? Nu v-a spus nimeni sa nu veniti?” Intrând, am dat

peste 6 barbati în haine militare, cu arme, fiorosi, care ne-au poruncit

ca nu trebuie sa afle nimeni ca ei sunt în casa, ca nu avem voie sa

iesim din curte si nimeni sa intre la noi. Nu stiam unde e tata si mama

nu-mi raspundea când o întrebam. Ziua, acestia sedeau cu noi în casa,

vorbeau urât si ne înjurau. Seara, trei dintre ei se duceau în atelierul

tatei, de unde pândeau. Cei din casa, la fereastre, observau orice

miscare din curte si din ulita. Nu aveam voie sa vorbim între noi, nici

sa aprindem lampa. Dormeam toate patru: mama, Marioara, Irina si

eu, într-un singur pat, sub supravegherea unuia dintre ei. În curte nu

puteam iesi decât câte una. Asa au trecut 6 saptamâni. Noaptea venea

o masina si le aducea de mâncare. Mama ne soptea întruna: ”rugati-va

sa nu vina baietii la noi”. Zi si noapte, acesta ne-a fost gândul cel mai

mare. Securistii erau tare înfricosati. Odata, dimineata, li s-a parut ca

sunt urme în zapada. Ne-au luat bocancii nostri si au constatat ca

urma era mai mare. Atunci au început sa o loveasca pe mama si sa o

ameninte ca o împusca. Noroc ca Marioara le-a spus ca ea a fost ziua

cu gunoiul în gradina si, cum zapada era moale, urmele s-au facut mai

mari.

Dupa ce-au plecat, mama ne-a povestit cum a fost arestat tata.

Era 17 noiembrie 1951, sâmbata, când a venit o companie de

securitate si a înconjurat casa, facând perchezitie si izbind în dreapta

si-n stânga. Pe tata l-au legat cu sârma în atelier, l-au batut si cu

clestele i-au scos unghiile sa spuna unde sunt “banditii”. Pe mama au

dus-o în grajd, unde au batut-o cu patul armei, iar pe Marioara si pe

Irina le-au batut în casa, crezând ca pot afla ceva de la ele. Pe tata l-au

dus si de atunci casa a ramas asa cum am gasit-o eu.

Ne-am linistit când au plecat din casa oaspetii nepoftiti, când în

noaptea de Craciun, pe la ora 12, mama ne-a trezit pe toate:

”Îmbracati-va gros, ca au venit si iar n e bat”. De cu seara sosise si

Anuta acasa. Curând usa casei a fost trântita în laturi si au intrat cu

lanternele. Pe mama au izbit-o de un p erete, pe Anuta au târât-o în

alta camera, iar pe mine si pe Irina ne-au coborât în tinda. A urmat un

interogatoriu cu înjuraturi, sub amenintarea pistoalelor. Au rascolit

apoi totul, de-a ramas casa ca dupa bombardament. De tata nu stiam

nimic, daca e viu sau mort.

În anii urmatori, casa ne-a fost pazita ziua si noaptea. Noaptea,

câinii bateau întruna spre padure. Din când în când venea iar multa

securitate, ne scula noaptea si ne mâna peste tot cu pistoalele

îndreptate spre noi. Înjuraturile nu le pot trece pe hârtie. Tremuram de

frig si de frica. Cel putin Irina se trezea noapte de noapte în

cosmaruri, de nu o mai puteam potoli.

Îmi aduc aminte odata ca pe mama, dupa ce-au batut-o, au

urcat-o pe scara podului cu fân, amenintând-o ca de se aude ceva o

împusca. Când era pe la mijlocul scarii, mama a întrebat pe cel care

conducea:

- Ce grad aveti dumneavoastra?

- Sunt maior, raspunse acesta, ce vrei?

- Va rog sa-mi spuneti cât e ora.

A urmat o sperietura la rândul lor, crezând ca aceasta ar fi o

parola cu “banditii“. Când si-au revenit, au întrebat-o batjocoritor de

ce vrea sa stie, si mama le-a spus:

- Vreau sa tin minte cât voi trai noaptea asta, cum m-a batjocorit

cineva caruia eu i-as fi putut fi mama.

Au urmat alte înjuraturi, dar n-au mai lovit.

Asa erau noptile noastre în marginea satului. Se întelege ca de

scoala nu mai putea fi vorba. Am încercat, eu si Irina, sa mergem la

scoala din sat, dar n-am fost primite, ca sa nu spun ca am fost

alungate. Pe Irina a luat-o Anuta la ea. Mama, Marioara si cu mine

seceram, coseam, faceam lucrurile câmpului si de femei si de barbati.

De ajutat nu îndraznea nimeni sa ne ajute de frica securitatii. Au venit

apoi cotele, pe care nu le-am putut da. De la arie nu ne-am întors cu

un bob de grâu. Drept urmare, mama a fost închisa în beciul militiei

din sat doua saptamâni, apoi dusa la Rupea, unde a fost judecata si

condamnata la un an închisoare, sub motiv ca nu a desmiristit 7 ari.

Nu voi uita niciodata batjocura ce o suf erisem. Pamântul se întarise,

ne apasam toate pe plugul care nu intra în glie, în timp ce o ceata

întreaga de tovarasi râdeau de noi la capatul pamântului. N-as fi

crezut niciodata ca ar putea fi oameni atât de rai în sat la noi.

Într-o zi am fost trimise, noi, fetele, de presedintele sfatului, unul

Boros, care s-a purtat foarte urât cu noi, sa aducem de la Rupea saci

cu ovaz pentru vitele sfatului popular. Am plecat de noapte sa avem

timp sa venim pâna seara. Când ne întorceam, niste femei ne-au spus:

”Duceti-va acasa, ca nu-i bine la voi”. Pe drum ne-am întâlnit cu

mama, cu o traista în mâna, zorita de un militian. Am început sa

plângem. “Aveti grija de voi”, ne-a spus mama. Si astfel am ramas si

fara mama.

Cum am dus-o pâna a venit mama din închisoare, noi, doua fete,

numai Dumnezeu stie. Câta foame, cât frig, ca nu aveam lemne, si

câta frica de securitate, care continua sa vina noaptea! Aveam un

câine, Labus, care atunci când îi auzea de departe, începea sa urle.

Dupa un an a venit mama bolnava din închisoare. N-a gasit pe

masa decât o bucata de mamaliga. Peste câteva zile a venit fiscul.

Neavând bani, au sechestrat tot ce-au gasit în casa: masina de cusut,

mobila, hainele. Au luat si hainele ramase de la bunicii nostri. Mai

târziu, mama le-a vazut îmbracate cu ele pe sotiile tovarasilor de la

sfat.

Din timpul acesta îmi aduc aminte de o alta batjocura. Cosisem

soia cu mama toata ziua, iar seara nu aveam pe masa decât niste

prune. Mâncam, când a venit sotul secretarei de la sfat cu porunca de

a duce dimineata toate prunele la sfat, ca, de nu, iar o închide pe

mama. “Daca va trebuiesc prune, culegeti-le”, le-a raspuns mama. Au

trimis dimineata niste tigani de le-au cules. Pentru a plati impozitele si

cotele vândusem toate vitele începând cu boii. Mai aveam o singura

bivolita, pe care o îngrijeam bine si asteptam sa fete. Într-o zi a venit

un tovaras din Rupea cu un consatean, Silea Ordeanului, care traieste

si astazi, sa ne ia bivolita, cica pentru o expozitie, ca vine Gheorghe

Gheorghiu-Dej. Eu m-am opus si am plâns. “Las-o, nene, sa avem ce

mânca”. M-a luat de mâna si m-a aruncat pe niste lemne. Dupa doua

saptamâni au trimis 125 de lei pentru biv olita, dar nici pe acestia nu ni

i-a dat, pentru ca i-a retinut pentru impozite la sfat. Într-o zi am primit

o scrisoare de la un avocat din Brasov, pe atunci Orasul Stalin, ca tata

va fi judecat si el îl apara. Mama s-a împrumutat de bani si s-a dus

acasa la avocat. În ziua procesului ne-am dus toate surorile cu mama

la tribunalul militar. Tata era dupa gratii. Noi n-am putut sa ne

apropiem de el. N-am avut altceva de facut decât sa plângem.

Avocatul ne fagaduise ca tatei i se va da drumul, dar când s-a dat

sentinta, am ramas încremenite: tata a primit 15 ani condamnare, iar

finul nostru Boboia - 10 ani. Totodata au fost condamnati si la

confiscarea averii. Au venit si au luat ce-au vrut, dar n-au mai avut

prea multe de luat, decât pamântul, care a ramas confiscat “legal”

pâna în ziua de azi.

În fata acestei situatii, mama ne-a îndemnat: ”duceti-va si voi în

lume si cautati-va norocul”. Întâi a plecat Marioara la Bucuresti, iar

dupa un timp am plecat si eu la Brasov. Aveam 50 de lei câstigati

muncind cu ziua la unul si la altul, o rochita, o fusta, o bluza cu

mâneci scurte, o pereche de bocanci si 15 ani. Era iarna. Ma rugam lui

Dumnezeu sa-mi scoata în cale un om de omenie. L-am întâlnit pe

Vasile Purcarea, gestionar la o alimentara, care mi-a fost ca un parinte

si pe care l-am iubit ca pe parintii mei. Nu i-am spus situatia mea, dar

a înteles-o singur si m-a ajutat si material, si cu o vorba buna. Au fost

si oameni de omenie în acest timp, care ne-au ajutat cu bani si

mâncare, cu toata frica de securitate. Asa au fost: Zaharia Rodului,

Anichi Cretului din Crihalma si Gheorghe Mei din Daisoara. Au fost

desigur si altii, pe care i-a stiut numai mama.

Aceasta a fost copilaria mea si a surorilor mele si a tuturor

copiilor din lumea noastra, dar, marturisesc, n-am povestit tot, nene

Gavrila. Pe cele mai umilitoare si mai înjositoare situatii nu le rabda

hârtia sa fie scrise. Le las în seama lui Dumnezeu sa le judece.

Tata s-a întors târziu din închisoare, tot asa de bun si potolit cum

îl stiam. A venit cu amintirea atâtor oameni cunoscuti acolo, pe care îi

pomenea întruna. Nici pe dumneavoastra, tinerii de atunci, nu v-am

uitat, desi am suferit atât. Pentru parintii mei ati ramas tot cei pe care

v-am cunoscut în vacanta din 1950. Am plâns când în lume se auzea

ca unul dintre dumneavoastra a fost ucis si când Victor si ceilalti au

fost condamnati la moarte.

Nu pot termina cele scrise fara sa amintesc una dintre cele mai

mari batjocuri la adresa familiei noastre: un ins iesit din satul nostru a

scris un roman despre Daisoara, “Trecerea”, de Ion Butnaru, Cartea

Româneasca, 1982. E vorba despre Daisoara (Valisoara), în care

lauda instalarea comunismului si colectivizarea. Pentru el, tata (care

n-a trait decât din munca mâinilor lui) era un exploatator, care trebuia

distrus. Cartea ar trebui citita si acum pentru a se vedea modul cum

actiona securitatea atunci, lucru laudat de autor. Iata un pasaj la

pagina 176: “Dintr-o ochire, comandantul îsi descarca automatul în

burta câinelui”. “Te-mpusc daca mai faci vreo miscare”, ameninta

comandantul si “se opri cu pumnul în falca lui Arpasanul” (tata).

“Pivnita arata ca un câmp de operatiune parasit de inamic”

(perchezitie). “Din lada mare sareau în aer pieptare înflorate, pieptare

femeiesti, toata avutia lor de o viata era calcata de cizme”. ”Vina

avutiei i se paru (ofiterului) mai de neiertat decât însasi crima pentru

care fusese legat burduf”(pagina 183). Pentru autor, mama nu era

decât o “cotoroanta”, cu o falca în cer si cu alta în pamânt. În schimb

toti betivii satului sunt ridicati în slavi de catre autor, ca au adus raiul

în Daisoara (Valisoara).

Ion Cândea si doctorul

Constantin Cismas

Rasfoiesc scrisoarea doctorului Constantin Cismas din Brasov,

care-mi aduce în memorie unele lucruri pe care le uitasem, dar si

multe întâmplari pe care nu le stiam. E vorba de oamenii din zona

Porumbacului, care, ca peste tot în tara, s-au organizat împotriva

comunismului. Despre ei am scris putin în primele volume pentru ca

stiam putin, în primii ani de la parintele David din Sarata si mai apoi

de la diferitii oameni întâlniti întâmplator. Am scris acolo despre Ion

Cândea, notarul din Sarata. Nu era nota r, ci învatator. Scapase de la

arestarile din 15 mai 1948 si se întorsese în satul sau natal.

Într-o situatie asemanatoare era studentul Constantin Cismas din

Porumbacu de Sus. Si el scapase de aceleasi arestari de la facultatea

de medicina din Bucuresti si venise acasa, stând ascuns.

Învatatorul Cândea începe constituirea unui grup de rezistenta cu

fugarii din regiune si cu alti oameni de-ncredere ca Gheorghe

Comanici, Toader Muntean si Ioan Teposu, tineri tarani din Sarata.

De la munte auzisem prin oameni de acest grup si-l rugasem pe

parintele David sa ne faca legatura. Fixasem si o data în satul

Gura-Vaii, dar, cum satul era permanent înconjurat noaptea de

securitate, nu ne-am mai putut întâlni. În 1952 am fixat o a doua

întâlnire la preotul Stanislav din Lisa, dar acum parintele a adus în

discutie pe unul, Ion Neamtu din Porumbacu de Sus, care, se pare, era

un agent al securitatii. E foarte posibil ca însasi securitatea sa fi lansat

acest zvon pentru ca noi sa ne ferim a-l mai cauta. Daca într-adevar a

fost, am avut înca o data norocul sa scapam de o încurcatura cu

securitatea.

În 1952 sau 1953, poposind în porumbistile satului Porumbacu

de Sus, am fost gasiti de o femeie, care s-a dovedit a fi de buna

credinta si inteligenta. În discutii, am întrebat-o despre acest Neamtu

si femeia a vorbit despre el astfel încât noi am înteles ca stie mai mult

decât vorbeste, banuind ca sotul ei are legatura cu acest Neamtu. Buna

credinta a femeii s-a dovedit, caci a plecat acasa si ne-a adus de

mâncare si nu s-a dus la securitate. Femeia s-a oferit sa ne primeasca

si acasa, explicându-ne cum putem ajunge la locuinta ei. Nu mai retin

din ce pricina n-am putut fructifica nici aceasta oferta. În 1950 sau

1951 a fost parasutat în zona Sarata un grup venit din Franta (grupul

Saplacan). În volumul al II-lea am scris ce stiam atunci despre acesta.

Acum stiu mai multe si voi reveni într-un titlu aparte. Desigur ca a

venit vândut gata de catre spionii englezi Philby si ceilalti si a avut

nesansa ca pilotul sa-i lanseze exact la punctul stabilit, ajutând astfel

securitatea sa-i distruga. Abia acum, dupa aproape 50 de ani, îmi

explic o întâmplare de atunci. Într-o toamna din acei ani, împreuna cu

Leu si cu Fileru, faceam ultimele preg atiri pentru aprovizionare în

Laita. Pe atunci, în fânetele de sub munte, oamenii îsi aveau mici suri

de scânduri, unde-si depozitau fânul, pe care-l transportau apoi iarna

acasa în sat. În drumurile noastre treceam adesea pe lânga ele. Într-o

noapte, la Cârtisoara, trecând pe lânga o astfel de sura, vedem ca tot

fânul fusese scos din sura si aruncat. Am presupus ca omul si-a

depozitat fânul cam ud si a fost silit sa-l scoata ca sa nu se încinga.

- Dar omul nu-si rupe scândurile facând treaba asta, a spus

Fileru, aratându-mi niste scânduri rupte.

Trecând pe lânga alte suri, am gasit aceeasi situatie. Am ajuns la

concluzia ca autoritatile comuniste îi silesc pe oameni sa strice aceste

suri, lucru care s-a întâmplat de altfel în anii urmatori. Abia acum îmi

dau seama ca isprava era a securitatii, care cauta parasutele grupului

lansat aici. Parasutatii au luat legatura cu Ilie Serafim din Sibiu, care

i-a gazduit la tatal sau, în Sarata. Acestia au luat legatura cu

învatatorul Ion Cândea si cu doctorul Cismas, ultimul aflându-se în

Porumbacu de Sus. Înainte de a se întâlni cu parasutatii, securitatea a

înconjurat satul Sarata, unde, la locuinta lui Gheorghe Comanici, se

aflau doi parasutati, care au încercat sa se sinucida, unul reusind, iar

altul fiind readus la viata.

A urmat o represiune sângeroasa asupra satului, iar familiile

celor implicati - distruse. De la învatatoarea Malene am aflat de

Craciun, când am coborât de la munte, atâtea câte se puteau afla pe

atunci, cele mai multe zvonuri fiind raspândite de însasi securitatea.

Unul din parasutatii prinsi vii a fost Puiu Ilie din comuna Rusca

Montana, din Banat, care a fost condamnat la moarte. Al doilea

condamnat la moarte a fost Ilie Serafim. Ceilalti oameni din sat,

parintii lui Ilie, au fost condamnati la închisoare pe multi ani.

În septembrie 1953, în urma unui denunt facut de Ion Pacurar,

cârciumar, a venit o unitate de securitate, a înconjurat casa în care era

ascuns învatatorul Ion Cândea. Acesta a încercat sa-si deschida drum

printre securisti, dar a fost împuscat în gradina casei. A urmat apoi

arestarea sorei sale, Paraschiva Grecu, care a fost chinuita sa spuna

despre legatura fratelui sau, fiind ea însas i condamnata.

“În zorii zilei de 17 ianuarie 1954, povesteste doctorul Cismas,

am fost anuntat ca satul era înconjurat de unitati de securitate. Eram

adapostit la casa lui Ion Voineag. Am intrat în ascunzatoarea mea de

fân. Dupa un sfert de ceas am auzit în curte o voce (era a vestitului

schingiuitor Cârnu) care ma soma sa ies, ca, de nu, da foc la fân.

Mi-am dat seama ca stiau ca eram acolo. Am iesit si m-am predat.

Curtea era înconjurata de securisti. A urmat apoi ancheta la

securitatea din Sibiu si din Brasov. S-a constituit un lot în frunte cu

mine, format din: Ion Voineag, Dumitru Cismas (fratele meu), Ion

Silea, Gheorghe Gritu si Valeriu Gore Capatâna, toti fiind condamnati

la multi ani închisoare.”

Grupul Saplacan

Scriu acest episod dupa datele aduse de Radu Ion Coman, unul

din grupul Saplacan. În volumul II am amintit de acest grup de

parasutati în zona Muntilor Fagaras, însirând ce stiam atunci despre

acesti frati. Informatiile, chiar de la oamenii nostri (profesorul Remus

Budac si învatatoarea Elisabeta Malene), erau destul de sarace. Se stia

ca în tren s-a sinucis un tânar, în momentul arestarii, ca satul Sarata a

fost înconjurat de securitate cu mitraliere si controlat casa cu casa, ca

au fost arestati multi oameni, ca un om în vârsta, Gheorghe Serafim, a

fost ridicat cu întreaga familie.

A aparut si o mica informatie în Scânteia, în care era aratat ca a

fost anihilata o banda terorista în frunte cu Constantin Saplacan,

trimisa de imperialistii americani. Circulau în zona o multime de

zvonuri, desigur lansate de securitate, prin care trebuia sa fie

compromis moral “grupul de spioni si de tradatori”. Se spunea ca

despre existenta grupului s-ar fi aflat astfel: un fiu al lui Gheorghe

Serafim din Sarata, tânar fara capatâi, petrecea seara de seara la cel

mai luxos restaurant din Sibiu. O data i-ar fi cazut din buzunar o

bancnota. Un militian i-ar fi atras atentia, dar tânarul, fiind baut, ar fi

raspuns: ce, astia-s bani? sa va arat eu ban i. Si ar fi scos din buzunar o

mâna de dolari si i-ar fi aruncat pe jos. Militianul l-ar fi arestat, asa

aflându-se totul. Povestea era prea cusuta cu sfoara pentru a fi

crezuta, cel putin de oamenii cu o cât de mica judecata.

Prietenul Radu Ion Coman îmi reproseaza ca am scris foarte

putin despre acest grup, desi am calcat pe aceleasi poteci ale muntilor.

Adevarul e ca n-am stiut mai mult, si n-au stiut nici oamenii nostri

atunci.

Din pacate, tot greu este sa se afle adevarul si-n zilele noastre. În

general, pentru a se putea scrie o istorie a unui grup de rezistenta

armata anticomunista ar trebui urmatoarele izvoare istorice:

1. amintirile supravietuitorilor acestui grup (care în cele mai

multe cazuri nu exista) si ale oamenilor care stiu ceva despre grup

(membri ai familiilor, padurari care au fost siliti sa fie calauze ale

securitatii);

2. marturiile ofiterilor de securitate care au luptat împotriva

grupului;

3. procesele verbale, ordinele de deplasare, rapoartele facute de

unitatile de securitate, criticile si autocriticile, citatiile pe ordine de zi

si alte documente din arhiva securitatii, precum si zvonurile lansate de

securitate în regiunea unde actiona grupul de rezistenta;

4. anchetele celor cazuti pe mâna securitatii, procesele ce au avut

loc la tribunalele militare, cu rechizitoriul si sentintele, rapoartele si

alte acte cu privire la executia celor condamnati la moarte;

5. comunicatele date în presa si mai ales informatiile cu circuit

închis, din interiorul securitatii.

6. pentru grupurile parasutate ar trebui cunoscuta arhiva din

strainatate, de unde au venit, cine i-a instruit, cine i-a trimis, misiunea

cu care au fost trimisi, testamentul celor ce au acceptat o misiune din

care numai printr-o minune puteai iesi viu.

Si toate aceste izvoare trebuiesc tinute sub banuiala ca ar fi putut

fi falsificate de securitate. Chiar si amintirile pot fi uneori nesigure.

Mi s-a întâmplat de atâtea ori sa trebuiasca sa-mi schimb complet

parerile când am constatat adevaruri la care nu ma asteptam, si înca în

cazuri foarte importante: cazul parintelui Ghindea, cazul

Dumineca-Stanciu.

Dovada ca si doctorul Cismas, desi se afla în Porumbacu de Sus

si avea legaturi cu satul vecin, Sarata, n-a prea stiut atunci mare lucru

despre grupul Saplacan.

Reiau relatarile lui Radu Ion Coman.

“În noiembrie 1948, la liceul Gheorghe Lazar din Sibiu au fost

arestati mai multi elevi ce faceau parte din fratia de cruce din liceu,

între care si Ilie Serafim si Mircea Coman. Tinerii au fost condamnati

doar la 6 luni si respectiv opt luni închisoare.

În închisoare s-au întâlnit cu maiorul Dabija si ai lui, ce erau

condamnati la moarte si îsi asteptau executia. Întâlnirea cu acesti

luptatori i-a marcat pe tinerii elevi, asa ca la iesirea din închisoare

s-au integrat activ în rezistenta anticomunista, atât în Sibiu cât si în

satul Sarata. În noiembrie 1951, venind din Franta, au fost parasutati

în zona Sarata cinci luptatori:

- Saplacan Constantin, legionar, conducatorul grupului

- Puiu Ilie, legionar din Rusca Montana, Banat

- Spindler Wilhelm, sas din regiune

- Bohn Mathias, sas din regiune

- Bârsan Gheorghe, legionar.

Parasutatii au fost adapostiti de catre Ilisie si Mircea Coman în

satul Sarata la oameni siguri. Reusisera sa ia legatura radio cu baza de

la care venisera. În Sarata se aflau instalati la doua familii, astfel:

Saplacan, Puiu si Splinder la Gheorghe Serafim, tatal lui Ilisie

Serafim, iar Bohn si Bârsan în sura la Comanici Gheoghe. O greseala,

pe care ar fi facut-o Splinder, a fost ca s-a dus acasa la parintii lui din

Sibiu si, asa cum a lasat sa se-nteleaga la proces, ar fi fost vândut de

propriul lui tata, care nu a aparut la proces, în timp ce mama si sora

lui Wilhelm au fost condamnate. Aceasta vânzare de neconceput, daca

ar fi adevarata, ar fi una dintre cele mai odioase înjosiri la care au

adus comunistii relatiile de familie. Ma tem însa ca lucrurile nu s-au

petrecut asa. Astazi, din memoriile lui Philby, reiese ca el si altii ca el

informau serviciile sovietice de orice parasutare în România.

Securitatea stia si cine si cu ce scop si când si unde vin cei parasutati.

Ori, tocmai pentru a nu se banui acest secret, securitatea inventa

totdeauna un scenariu, din care sa reiasa abilitatea securitatii,

vigilenta oamenilor muncii, care de dragul regimului erau în stare

sa-si vânda si pe cei dragi. Misiunea parasutatilor era de a se întâlni si

colabora cu grupurile de rezistenta din munti.

A urmat înconjurarea satului Sarata si prinderea celor ascunsi

acolo. Mircea Coman si Ilie Serafim au fost prinsi o luna mai târziu.

Se pare ca în actiunea de la Sarata a securitatii nici un parasutat nu a

fost prins viu. În 29 mai 1952, un grup de 17 persoane a fost judecat

la Sibiu. La proces, Mircea Coman si Ilie Serafim au fost condamnati

la moarte, iar ceilalti, la diferite pedepse grele. Au fost dusi în lanturi

la Jilava si au fost tinuti asa în asteptare mai bine de un an. În acest

timp, în urma unei greve a foamei, Serafim Ilie ar fi fost operat si a

decedat. Cei ce i-au vazut acolo spuneau ca erau permanent înca

anchetati si chinuiti.

Mircea Coman a fost executat la data de 31 octombrie 1953

(procesul verbal de executie tine sa precizeze si ora 22).

Procesul verbal uita sa spuna ca acesti tineri erau frati de cruce si

de ideal, din copilarie: în lupta, în viata si în moarte; întocmai ca Ion

Mogos si Nicolae Mazilu din grupul nostru si aveau, ca si ei la data

mortii, doar 22 de ani.