Marturiile profesorului Corneliu Mircea Ursu despre grupul de

rezistenta condus de Raul Volcinschi, profesor universitar la Cluj

Arestarile din anul 1956

Motto:

„Dumnezeul neamurilor

Cînd va veni întru Slava Lui,

Sa ne ierte si pe noi,

Pe cei care am crezut fara limita,

Ca neamul românesc

Va fi lumina între neamuri.“

Dumitru Oniga - Epitaf

Un pol de rezistenta împotriva regimului comunist care se

instaura în România l-a constituit studentimea din toate centrele

universitare. Studentii s-au organizat în grupuri anticomuniste care

actionau sub idealul inoculat de „Garda de Fier“, luptând în numele

credintei, al iubirii de tara si al dreptatii. Bolsevizarea tarii reprezenta

pentru ei cel mai mare pericol la care se expunea România din toate

timpurile. Ripostele lor au atras arestarile în masa, ani grei de temnita,

durere, lacrimi si umilinte.

Unul dintre personajele care a dat de furca securistilor a fost

profesorul universitar din centrul universitar Cluj, Raul Volcinshi, de

origine bucovinean. Chiar daca specialitatea lui era economia politica

el preda studentilor doar partea de economie capitalista, atragând prin

stilul lui studenti si de la alte facultati decât cea de economie.

Profesorul Volcinschi si-a dedicat mare parte a timpului sau luptei

anticomuniste. Aflând de grupul de luptatori din Muntii Fagarasului a

încercat prin diverse mijloace sa ia legatura cu ei, pentru a-i sprijini în

actiunile lor. Asa s-a nascut relatia acestuia cu studentii fagaraseni de

la Cluj, printre care Romulus Vic tor Ursu si mai apoi cu fratele

acestuia Cornelius Mircea Ursu, interlocutorul care a avut

amabilitatea sa-mi dezvaluie în detaliu istoria „grupului lui

Volcinschi“, cum l-a denumit securitatea.

Profesorul Corneliu Mircea Ursu din Fagaras, cunoscut în zona

ca Puiu Ursu, a acceptat cu retinere acest interviu, mentionând ca sunt

prima persoana careia îi relateaza amanuntit suferintele pe care le-a

îndurat în perioada de dupa 1952. M-am bucurat auzind aceste

cuvinte, dar în acelasi timp îmi ascundeam cu multa greutate lacrimile

pe parcursul interviului, asa cum cred ca si cititorul va fi încercat de

aceleasi sentimente parcurgînd aceste rînduri. Ororile comunistilor

organizati si instruiti prin firul rosu direct de la Moscova au distrus cu

buna stiinta elanul si patriotismul românilor de toate vârstele si

categoriile sociale.

Familia fagarasana de intelectuali, Ursu, national- taranista din

tata în fiu si de credinta greco-catolica a reusit sa-si pastreze

principiile si în timpul gulagului comunist înfruntînd cu fruntea sus

toate persecutiile si teroarea la care au fost supusi membrii familiei.

Profesorul Ursu Romulus, tatal lui Corneliu, a fost arestat la 3 martie

1951, cînd avea 56 de ani. Preda istoria si geografia la Liceul Radu

Negru si la Liceul de Fete din Fagaras. A fost arestat de securitate si

depus la sediul acesteia din Sibiu într-o camera de la subsolul cladirii

numita de detinuti, Talpa Iadului. Odata cu el a mai fost arestat si

profesorul Valeriu Literat. Acolo a fost tinut 6 luni, dupa care a fost

transferat la Canal, la Capul Midia. „Nu i-au gasit nici un cap de

acuzare si prin urmare nici n-a fost judecat. Am aflat ulterior care au

fost motivele pentru care tatal meu a devenit „suspect“ pentru

securisti. Credinta greco-catolica, faptul ca i-a fost profesor lui Horia

Sima si ideile pe care le-a expus atât în fata elevilor, cât si a taranilor

din zona, idei de altfel reale si obiective. Un anume Sighi Beiner,

evreu la origine, a si spus în timpul anchetei - este neam de legionari -

lucru neadevarat pentru ca eram nat ional-taranisti. Tata era suferind

de stomac si ficat, diagnostic dat de renumitul medic Goia de la Cluj,

originar din Noul Român, boala care s-a agravat pe timpul detentiei si

care i-a cauzat moartea în scurt timp datorita regimului îndurat în

lagare si închisori. De la arestare nu l-am mai vazut. Mama a avut,

însa, posibilitatea de doua ori sa mearga la vorbitor, dar o singura data

i s-a permis sa-l vada, în septembrie 1952. Era la Buftea Bucuresti,

grav bolnav, umflat, tuns chel si epuizat din toate punctele de vedere.

Au vorbit timp de 20 de minute. Lacrimi si durere. A fost ultima data

cînd l-a mai vazut pe tatal meu. În 23 noiembrie 1952 a decedat, în

închisoare fiind“, povesteste cu tristete profesorul Ursu. O alta

tragedie pe care a trait-o a fost cea care i-a adus sfîrsitul fratelui sau,

Romulus Victor Ursu.

„Fratele meu era student la Facultatea de Drept din Cluj si era

studentul profesorului Volcinschi, care înca din anii 1949-1950

încerca sa ajute grupul din Muntii Fagarasului. În vacanta, studentii

fagaraseni ai profesorului Volcinchi aveau misiunea sa-i gaseasca pe

luptatorii din munti si sa-i ajute. Chiar daca au colindat toata zona nu

au reusit sa dea de urma lor. În vacanta din mai din anul 1952 un grup

de 4 studenti în care se afla si Romulus a plecat la Sâmbata. Un

accident stupid de masina a dus la moartea studentului Mares si a lui

Romulus. A fost o tragedie pentru familia mea al carui sprijin, tatal

meu, se afla deja în ghearele securitatii“. Dupa aceste evenimente

Volcinschi, a venit la Fagaras cu scopul de a afla detalii despre

misiunea tinerilor care au avut un astfel de sfârsit. L-a contactat pe

Ion Ganea din Pojorta, student. Profesorul intentiona sa-l cunoasca pe

fratele lui Romulus care ar fi putut sa continue misiunea mai departe.

Corneliu prezenta siguranta prin însasi familia lui, intelectuali, cu idei

si principii bine conturate. Prin intermediul lui Ganea, Volcinschi a

ajuns la Corneliu. „A venit la mine acasa însotit de Ganea. Acesta era

din Pojorta, cu parinti chiaburi care pentru a scapa de suspiciunile

securistilor s-a înscris în UTM. Tatal lui era un sustinator al famililor

care aveau domiciliul fortat în alte parti. El îi aproviziona cu bani si

alimente. Volcinschi mi-a spus ca ar vrea sa vada mormântul fratelui

meu. L-am însotit la cimitir. Atunci m-a întrebat daca fratele meu

mi-a povestit ceva în legatura cu misiunea lui. I-am raspuns afirmativ,

doar ca stiam foarte putin. Mi-a zis atunci: te simti în stare sa iei

legatura cu cei din munti? Dar în ce scop, l-am întrebat eu. Pentru

ajutor, a fost replica scurta a profeso rului. Am mai aflat ca el avea o

cunostinta la Ambasada Iugoslaviei de unde putea obtine pasapoarte

false pentru cei din munti pe care îi putea scoate astfel din tara. I-am

acceptat oferta. De atunci au început pentru mine drumetiile pe munte

în cautarea partizanilor. Pe jos am strabatut toti muntii nostri si

foloseam de obicei traseele cele mai grele. Cunosteam fiecare poteca

si poienita, dar nu m-am întîlnit niciodata cu vreun reprezentant al

grupului lui Ogoranu. În drumetii plecam cu cel mult înca o persoana.

Cel mai ades m-a însotit Matei Bucurenciu din Cârtisoara care locuia

la mine acasa în chirie de 7 ani. Atunci aveam încredere în el, dar

ulterior s-a dovedit a fi o javra, putin spus. Am intuit eu ca tatal lui

era omul securitatii, numai prin hartile zonei pe care i le-am cerut, el

dîndu-mi niste schite ale unor parcele de padure. M-am înselat

amarnic atunci asupra acestei familii careia i-am acordat încredere,

atât eu, cât si întreaga mea familie. M-a costat scump toata relatia

avuta cu Bucurencii din Cârtisoara, dar voi mai reveni asupra acestui

subiect. Pe Matei îl consideram ca pe un frate, dar s-a dovedit a fi un

Iuda“, povesteste profesorul Puiu Ursu.

Dupa terminarea liceului, în 1954, când trebuia sa primeasca

diploma de merit, dar niste situatii de moment l-au clasat doar pe

primul loc în promotie, a ajuns student la medicina la Cluj. Acolo s-a

împrietenit mai usor cu fii de chiaburi care suferisera si ei de pe urma

regimului. Bineînteles a continuat legatura cu Volcinschi. Profesorul

le spunea celor care îi erau fideli ideii lui ca trebuie sa fie pregatiti, sa

poata lupta împotriva rusilor daca va fi vreo schimbare si pentru acest

lucru au nevoie de îndrumarea si supravegherea unei persoane mature

care iubeste dreptatea si libertatea românului.

„Acum, dupa atîtia ani, impresia mea este ca Volcinschi a fost

tot timpul urmarit de securitate care îi cunostea intentiile si actiunile.

Noi, studentii, n-am fost decît o adunatura pentru care securitatea

putea sa-l acuze mai grav. Poate, de aceea la proces am fost catalogati

ca si o organizatie, dar în realitate nici nu se punea problema vreunei

actiuni comune între mai multi membrii condusi de Volcinschi“.

Studentii care au cooperat cu profesorul Volcinschi au fost

arestati în 1956 si întemnitati în diferi te închisori comuniste. Procesul

în care au fost judecati s-a desfasurat la Cluj în perioada 15-18 mai

1957, completul de judecata fiind de la Tribunalul Militar Regiunea a

III-a Cluj.

Ion Iuga Ormendea, Muntii Apuseni, fiu de miner din Gura

Barza. Absolvent al Facultatii de Drept. Profesorul Ursu îsi aminteste

o întâmplare despre Ion Iuga: A fost trimis la Scoala de Studii

Economice pentru lectori. Ideile expuse de Iuga în fata profesorilor

au creat acestora unele situatii dificile încât nu dupa mult timp

respectiva scoala s-a închis. A fost suferind de stomac, iar dupa 1990

a decedat în urma unei perforatii a stomacului. A fost condamnat la 16

ani de închisoare.

Ovidiu Hogea Aiud. Fiu de farmacist, national-taranist. În

perioada 1992-1996 a fost primar în Deva. A decedat bolnav fiind de

arterita. Condamnat la 12 ani de temnita.

Puiu Petrescu Bucuresti. A lucrat cu Volcinschi în Politie înainte

de 1946. El sustinea ca este fiul unuia dintre proprietarii de la

Gambrinus. A fost condamnat la 12 ani de închisoare.

Ion Ganea Pojorta. Era fiul postasului. Si-a terminat ultimul an

de facultate, medicina, dupa eliberarea din închisoare când s-a dat

posibilitatea definitivarii studiilor (decret valabil pîna în 1971). A fost

condamnat la 15 ani de închisoare. Cu toate ca a avut un avocat foarte

bun, nu s-a reusit eliberarea lui.

Ion Albu Voivodeni. Despre acest ins, profesorul Ursu are

remarca - este o javra-. Tot dînsul zice ca nu-l învinovateste pentru

ceea ce a facut pentru ca nu se putea trece prin Securitate fara sa se

spuna ceva, cât de cât, securistilor. „Cei care refuzau categoric sau

mureau sau înebuneau. A fost condamnat 8 ani, dar nu a executat nici

un an. A ramas la dispozitia Securitatii si i-a convenit sa fie omul de

baza al comunistilor. Era introdus de securisti în celulele detinutilor

pentru a obtine informatii si folosea numele diferitilor detinuti.

Traieste în Cluj si se pare ca a terminat totusi medicina.“

Matei Bucurenciu Cârtisoara-Streza. „A fost javra javrelor. A

fost condamnat 7 ani, dar n-a executat nimic pentru ca a acceptat sa

lucreze pentru securitate. S-a vându t Securitatii si stiu sigur ca a

lucrat sub numele meu. Eram în Gherla cam de un an si ceva. Se

faceau în acea perioada foarte des razii în celule. Într-o zi, au fost

bagati în camera în care eram eu doi cetateni. S-au prezentat, au dat

mîna cu fiecare din celula si au spus motivul pentru care au fost

încarcerati. Când au ajuns la mine si mi-au auzit numele si-au retras

mâna refuzând sa ma accepte. Atunci am insistat sa cunosc motivul

pentru care sunt respins întrucât eu nu-i cunosteam, nu-i vazusem

niciodata. Replica unuia a fost: dumneata ai fost cu colegul meu de lot

în securitate când l-ai tras de limba si ai ciripit securistilor. L-am

întrebat când s-a întîmplat ceea ce-mi spune. Înainte de proces, mi-a

raspuns. Mi l-a descris pe cel care spunea ca se numeste Ursu, din

ceea ce i-a povestit colegul lui de lot. Din descriere mi-am dat seama

ca era vorba de Bucurenciu. Le-am povestit la toti din celula. Ei au

confirmat ca nu am parasit deloc celula în acea perioada. Un anume

Pop din Salaj a completat atunci: Daca pe asta il consideri turnator

atunci ce mai spui de astea, si a însirat mai multe nume. Dupa aceea

le-am povestit despre Bucurenciu, cum era si ce a ajuns. Noul venit

si-a cerut iertare. O alta dovada ca Bucurenciu a fost turnator este:

Ne-au dus pe noi studentii din Cluj, care eram la Gherla, la procesul

lui Volcinschi, unde sa fim martorii acuzarii. Printre noi erau

Bucurenciu si Albu. Toti eram în costume de detinuti numai cei doi în

civil. La plecarea din Deva, unde a fost procesul, ne-au pus pe toti în

duba pentru a ne reîntoarce la Gherla. La intrarea în arestul securitatii

Cluj, cei doi au cerut sa mearga la WC. Duba a plecat si ei nu s-au

mai întors ramânând la Securitate. La procesul lui Iulian Breazu din

Teius ne-au dus martori pe Volcinschi, Puiu Balan, Hagea si pe mine.

Ne-au tinut vreo 3-5 luni la Cluj. Atunci am vazut-o prima data pe

mama de când m-au arestat, dupa 6 ani. Era foarte schimbata, era sa

nu o cunosc, dupa zâmbet am realizat ca este mama. Au aparut în sala

la proces Bucurenciu si Albu. Ambii grasi, aratau bine, fata de noi

care eram piele si os. Bucurenciu a zis ca este merceolog la Uzina

Ocna Mures, iar Albu felcer-asistent la o clinica în Cluj. Ambii au

depus marturie împotriva lui Breazu“, povesteste cu durere profesorul

Ursu.

Balan Stefan, zis Puiu. Teius. student la Facultatea de Geologie

din Cluj. A fost condamnat la 12 ani de temnita.

Ioan Lupi Cârta. Era de cetatenie italiana, coleg cu profesorul

Ursu. A fost atasat grupului lui Volcinschi. „Lui i-a platit Securitatea

o polita. Dupa arestarea mea a fost retinut 24 de ore si i-au dat drumul

cu conditia sa le furnizeze informatii din Italia. Lupi era nepotul

patronului firmei Pirelli din Italia. Nu stia ce sa faca, pentru ca visul

lui era sa ajunga în Italia si ar fi avut sansa sa si-l îndeplineasca. A

mers la Cârta la tatal lui caruia i-a povestit totul. Acesta i-a spus: Mai

baiete, ai fost prieten cu Puiu Ursu? Crezi ca prietenia este numai la

bine! Daca el este la puscarie, tu nu poti face niste ani de temnita?

S-au dus la Legatia Italiana de la Bucuresti si i-au povestit consulului

situatia. Acesta le-a zis ca daca se leaga Securitatea de Lupi pe

parcursul facultatii sa fie anuntata ambasada care îi va garanta

libertatea. A fost lasat liber pâna în 1958. Când a mers la Cluj la o

restanta a fost arestat. La procesul care i-a fost intentat nu au gasit

securistii martori si m-au dus pe mine. N-am vrut sa recunosc nimic.

M-au întrebat daca Lupi l-a cunoscut pe Volcinschi. Am reusit sa

schimbam câteva cuvinte când cei doi caralii au iesit din sala la o

tigara. Atunci ne-am înteles ca nu vom spune nimic. Dupa câteva zile

Lupi a fost adus la Gherla chiar în camera unde eram eu (29). Fusese

condamnat 8 ani sub motivul ca l-a cunoscut pe Volcinschi. Total fals,

pentru ca eu am fost singurul martor si nu am recunoscut. Pentru

Securitate nu conta declaratia nimanui, procesele erau parodii. Lupi a

facut recurs, când pedeapsa a fost de 15 ani de temnita. L-am întrebat

cum se simte si mi-a spus: ca si cufarul în gara, astept sa ma ia sa ma

duca. I-au dat drumul dupa 9 luni. Din câte stiu eu, unchiul sau l-a

rascumparat din mâinile comunistilor cu 10.000 de dolari. A plecat

din România si a terminat facultatea în Italia. A ajuns specialist

oncolog la Milano. Acum participa numai la conferinte internationale

unde este mereu invitat fiind recunoscut în lume.

Acestui grup de studenti le-au fost atasati ca martori la procesul

lui Volcinschi si urmatorii:

Mircea Vasu din Arpas, avocat

Mihai Bucur din Deva, avocat

Nicolae Stefan, avocat din Petrosani

Biscareanu, procuror sef adjunct, Deva.

Arestarea lui Corneliu Mircea Ursu

Corneliu Mircea Ursu era student la Cluj. A fost arestat în 23

noiembrie 1956. „Eram cu colegul meu, Ioan Lupi si urcam pe strada

Victor Babes în Cluj. S-au prezentat doi insi care mi-au spus ca vor sa

stam de vorba. I-am dat servieta lui Lupi si m-am dus cu ei. Aveau

masina undeva prin centrul orasului. Mi-au zis: din acest moment nu

mai cunosti pe nimeni si daca ai arma sa ne-o predai. Nu mi-au permis

nici macar sa-mi cumpar tigari si mi-au dat ei. M-au dus la sediul

Securitatii din Cluj care era pe strada Traian. De vineri si pîna luni nu

m-au întrebat nimic. Socotesc ca în acest interval Bucurenciu, care si

el a fost arestat, a spus totul. Motivez aceasta afirmatie prin declaratia

profesorului Volcinschi, care l-a auzit pe Bucurenciu când a spus

securistilor la arestarea lui ca el cunoaste motivul pentru care a fost

arestat si a cerut o foaie pentru a scrie totul. Anchetele au început

luni. Primul anchetator a fost lt. major Rîpeanu, care l-a început a fost

mai blând dupa care a trecut la amenintari. Într-o zi a aparut Beiner

Sighi, comandantul anchetelor pe Cluj. Au început înjuraturile si

bataile. Focurile anchetelor dure au durat o luna si jumatate. Ma

duceau în camera de bataie. Era o încapere cu un pat cu gratii. Ma

culcau pe burta, îmi legau mîinile sub pat, ma legau de coate si de

capetele patului. Pe sub genunchi ma legau de capatul celalalt al

patului. Eram imobilizat. Foloseau funie si noduri bine realizate

pentru a imobiliza orice persoana pe care o torturau. Urmau loviturile

fara mila. Mi-au dat încaltari cu talpa de lemn în picioare în care

loveau cu o ranga. Fiecare lovitura am simtit-o pâna în ultimul

neuron. O ancheta dura de la 3 ore la toata noaptea sau toata ziua. La

2-3 zile înduram o astfel de bataie. Voiau marturisiri care sa-l

compromita pe Volcinschi. Ne sugerau ca este homosexual si de

aceea ar fi înconjurat de tineri. Nu puteam spune asa ceva pentru ca

nu era real. Securistii voiau cu orice pret sa-l compromita din toate

punctele de vedere. Ne bateau peste tot corpul. Primele 2-3 lovituri le

simteam, dupa care amorteam. Bataile erau bine puse la punct si bine

organizate. Ne duceau în camera de bataie cu ochelari la ochi si ne

întorceam de acolo abia tinându-ne pe picioare. Securistii care ne

anchetau erau niste bestii cu chip de om. Majoritatea erau evrei la

origine care însa si-au împrumutat nume românesti: Gruia, un capitan

de anchete pe regiunea Cluj se numea Grosman, Baranescu a fost

Barany, Beiner Sighi comandantul anchetelor pe Cluj era tot evreu si

exemplele pot continua“, relateaza Corneliu Ursu.

A ramas în arestul Securitatii Cluj timp de 6 luni. În perioada

noiembrie 1956-ianuarie 1957 au fost arestati toti studentii care au

avut legatura cu profesorul Volcinschi. Au fost retinuti la Securitatea

din Cluj în anchete dure pâna în luna mai, dupa care a urmat procesul.

În perioada 15-18 mai 1957 au fost judecati studentii de la Cluj care

l-au cunoscut pe Volcinschi. Pedepsele date de Tribunalul Militar

Regiunea III Cluj au fost de la 7 la 16 ani pentru studenti si 25 de ani

închisoare pentru Volcinschi. Profesorul Ursu a fost condamnat la 10

ani de detentie pentru ca, au sustinut securistii, a facut parte dintr-o

organizatie paramilitara de tip fascist. Avocatii de la Deva care au fost

inclusi în grupul lui Volcinschi au fost judecati abia la sfârsitul anului

1957 si începutul lui 1958. În perioada procesului, studentimea din

Cluj si Timisoara a organizat o ampla manifestatie, când au acuzat

Securitatea de ilegalitati si opresiuni asupra tinerilor. Pentru a anihila

revolta studentilor, comunistii au folosit armata. Atunci au fost

arestati multi studenti. Dupa proces au fost încarcerati la Gherla,

Volcinschi în Zarca, iar toti ceilalti studenti într-o celula deasupra

acesteia. „Începând cu ianuarie 1958 ne-au scos din închisoare si

ne-au dus la Securitatea din Cluj. Beiner Sighi ne-a anchetat timp de

trei saptamîni. Ne-a promis libertatea daca devenim turnatori. Eu nu

am acceptat spunîndu-i ca nu vreau sa ajung ca Bucurenciu si Albu.

I-am zis ca între noi sta mormântul tatalui meu, care nici nu stiu unde

este si îmi impune sa-l respect. Cum as putea face asa ceva pentru voi,

a fost replica mea la solicitarea repetata a maiorului Beiner. La

plecarea din Securitate eu si Petrescu am fost amenintati de Beiner:

veti avea un regim în închisoare de ma veti tine minte. S-a tinut de

cuvânt. M-au dus la Gherla într-o camera în care erau 15 persoane

care mi s-au parut suspecte. Ceea ce s-a întâmplat în celula aceea îmi

amintea de reeducarea de la Pitesti. Ca hrana primeam 100 de grame

de pâine pe zi si o bucata de turtoi. Erau în celula persoane care aveau

misiunea sa obtina de la noi informatii, dar au fost depistate si în cele

din urma scoase de ofiterul politic, Vomir, din celula noastra. În acea

perioada se dase ordin ca detinutii sa fie batuti. Veneau caralii furiosi

si fara motiv luau cîte un detinut si-l duceau într-o camera unde îl

bateau. Acesta se întorcea dupa 15 minute mai mult târâs, cu parul

smuls, rosu de lovituri, încât nu-si revenea mult timp. A durat acest

regim de bataie si în 1959. Eu am ramas în Gherla pâna în aprilie

1959. I-am cunoscut la Gherla pe Paul Goma, Alexandru Ivasiuc,

Mihai Serdaru, Ion Varlaam, Dumitru Darau, ziarist la Munca, cu care

viata de detentie parca a fost mai usoara“, povesteste Corneliu Ursu.

În aprilie 1959, Corneliu Ursu a fost mutat la Periprava, sectia

Grindu. Acolo i-a întîlnit pe Teodor Stanca, Mihai Muntiu, Aurel

Banghiu, toti din Timisoara, Polexe din Lisa si inginerul Liviu

Nicoara din Rucar. La Grindu, detinutii au fost scosi la muncile

agricole. Ei erau obligati sa sape stuful din lanurile de porumb, o

munca ce presupunea mult efort fizic. Aceasta munca le ocupa timpul

de primavara pâna în septebmrie, pentru ca buruiana crestea foarte

repede. Puiu Ursu i-a cunoscut la Grindu pe Alexandru Paleologu si

pe Ioan Dezideriu Sîrbu, care a fost pentru toti detinutii o adevarata

hrana morala. Conditiile grele de la Periprava i-a determinat pe unii

detinuti care nu mai suportau regimul dur sa încerce sa evadeze. Un

anume Mihai Botez, împreuna cu un prieten de al lui, au fost primii

care au avut o astfel de tentativa. Au sarit de pe bac cu intentia sa

scape de comunisti. Au fost prinsi dupa trei zile cu ajutorul câinilor de

catre soldati. Cei doi au fost adusi în lanturi si bagati la izolator. Dupa

6 luni au fost scosi din nou la muncile agricole. O evadare

spectaculoasa, povesteste profesorul Ursu, a fost efectuata de Scurtu,

un bun înotator care lucrase la Salvamar. Supraveghetorii, vazând ca

un detinut lipseste din coloana, au început sa traga rafale de automat

în apa. Scurtu, cunoscând tainele apei, s-a ascuns la cârma vasului,

unde nici nu a fost cautat. El a trecut în Basarabia, dar a fost gasit de

graniceri, care l-au dat înapoi. De atunci Scurtu nici nu a mai aparut

între detinuti.

O alta mare problema a detinutilor era asistenta medicala. În nici

un penitenciar sau lagar nu se acorda atentia cuvenita asistentei

medicale. Profesorul Ursu a insistat asupra acestui subiect

furnizându-mi mai multe date care este bine sa fie stiute de cititori.

„La Gherla era un medic cu grad de maior în securitate, Sin, un

ticalos. Si-a facut un grup de medici dintre detinuti, printre care a fost

si un fagarasean, nepot al doctorului Cornea. Ei aveau o camera

separata de restul detinutilor. Acest medic, Cornea, ca de altfel toti

ceilalti, au ajutat foarte mult detinuti. Pe mine m-a sfatuit în timp ce

venea la asa-zisele consultatii sa plec la munci atunci când se va

aplica ordinul de a fi scosi detinuti la lucru. Medicul Cornea a ajuns

vestit în închisori. El si-a luat ca asistent un fost student de-al lui,

Maier. În coloniile de munca din Balta situatia era si mai drastica. La

Grindu era medicul Trifan, un fagarasean care locuia pe strada Titu

Pertean nr. 7 (este plecat în SUA unde îsi practica meseria). Multi

detinuti îi datoreaza viata acestui doctor. Într-una din zile a ajuns la

cabinet un tînar de 28 de ani, grav bolnav, care acuza dureri de

abdomen. Doctorul coloniei, un endocrinolog pe nume Orasanu, a

spus ca nu-l poate salva decât prin operatie. La Grindu o interventie

chirurgicala nu se putea face. Toti bolnavii erau, de obicei,

transportati la spitalul din apropiere. Pentru acest tânar conta fiecare

minut. A fost chemat doctorul Trifan care a avut curajul sa-l opereze

pe baiat. A folosit un cutit de cismarie, sfoara din cânepa pe care le-a

fiert foarte bine. A chemat doi detinuti mai solizi care sa-l imobilizeze

pe pacient. În cabinetul improvizat a avut loc operatia, dupa care viata

tânarului a fost salvata. La Salcia, un alt lagar de munca, erau doi

doctori: Romiteanu din Timisoara si Ionescu din Bucuresti. Acolo,

spitalul era un stat în stat, cu bucatarie separata si nu se puteau

impune nici chiar securistii. Doctorii aveau o tactica. Trimiteau

bucatarul printre detinuti sa-i observe pe cei care erau bolnavi sau

sleiti de puteri. În urma spuselor bucatarului, medicii îi luau la cabinet

unde le acordau îngrijirile medicale, în functie de dotarea existenta

sau îi hraneau pentru a se întrema. Într-o astfel de situatie am fost si

eu. Eram slabit, încât nu mai puteam ridica lopata de jos. Ma mai

proteja brigadierul echipei din care faceam parte, Petru Manculea,

învatator din Parau, un om cumsecade. El s-a dus la Trifan si i-a

povestit despre mine. Aveam atunci doar 50 de kg. Doctorul Trifan

m-a luat la cabinet si m-a tinut timp de o saptamâna când m-a hranit si

m-a lasat sa dorm pentru a-mi reveni. La Salcia era ofiter politic un

anume Iova cu un caracter mizerabil si în plus betivan. În functie de

starea în care se afla teroriza detinuti. Medicul Orasanu, prin tactul

lui, reusea sa-i refuze ordinele vis-a-vis de detinuti. În alte închisori

nici nu existau medici, decât asistenti sau studenti la medicina“,

povesteste Corneliu Ursu.

În timpul detentiei, condamnatii au organizat greve prin care îsi

cereau drepturile. O greva generala a avut loc la mina Valea Nistrului

din Maramures cînd detinutii nu au vrut sa mai intre în mina din cauza

conditiilor extrem de periculoase si a regimului sever de detentie. Nu

a lipsit greva foamei, prin care, în majoritatea închisorilor, oamenii

mai curajosi au încercat sa înduplece reprezentantii regimului. „La

Grindu, brigada de peste 1000 de detinuti din care faceam parte si eu

a refuzat sa se mai supuna ordinelor comandantilor si a intrat în greva

generala. Eram pusi în plina iarna sa aducem lemne pentru încalzitul

dormitoarelor si pentru bucatarie de la peste 1 km distanta de lagar.

Eram fortati sa caram cu spinarea copaci mari, chiar daca afara ploua,

ningea sau era furtuna. Eram urmariti de caralii care ne loveau fara

mila de fiecare data când încercam sa ne odihim sau sa ocolim baltile

formate în drum. Ne întorceam seara la dormitoare cu pufoaicele ude,

obositi si înghetati. Multi dintre noi nu aveau cizme si pentru a-i

proteja îi caram noi atît pe ei, cât si lemnele lor. Aceasta situatie a

durat peste doua saptamâni. Ajunsesem la capatul rabdarii. Era un

sergent major, Grecu, din Tecuci, foarte dur, un maestru în lovituri.

Hrana consta în 100 g pâine, o jumatate de mamaliga si o ciorba

chioara pe zi. Brigada noastra, a treia, condusa de Petrica Trandafir,

s-a hotarât sa protesteze. Dupa o zi în care a plouat încontinu si ne-a

udat toate hainele, am refuzat sa mai plecam dupa lemne. A fost

anuntat comandantul lagarului. Între timp, prin morse, am comunicat

si celorlalte dormitoare hotarârea noastra. A doua zi de greva, toti

detinuti au refuzat mâncarea si nu s-au conformat ordinelor lagarului.

Am solicitat comandantului sa-l aduca pe procurorul sef cu care sa

discutam conditiile în care eram obligati sa traim. A fost adus

comandantul de la centru - Ioanitiu. Unii dintre detinuti au fost

intimidati si au renuntat la greva. Am ramas doar doua brigazi sa

continuam revolta. Era a treia zi de când beam numai apa.

Comandantul coloniei ne-a adunat pe toti într-un dormitor în care a

amenajat un fel de club pentru a ne asculta doleantele. În loc sa fie

întelegator ne-a amenintat: Ce credeti ca ne intimideaza o greva? I-am

raspuns: Da, va intimidam! Va fortam sa anuntati greva la superiori

vostrii. Pentru a nu ajunge scandalul la centru ne-au îndeplinit

conditiile. Atunci s-a aflat ca stocul de lemne necesar detinutilor peste

iarna a fost furat de ofiterii supraveghetori care locuiau în zona“,

relateaza Puiu Ursu. Dupa mai 1963, conditiile în lagare s-au mai

îmunatatit. La Periprava a fost înfintat pentru detinuti teren de volei,

sala de lectura, iar caraliii si ofiterii au devenit mai blînzi.

În vara anului 1963, Corneliu Ursu a fost mutat la Cluj. Acolo a

fost folosit si ca martor în procesul recurs facut de colegul lui Utu

Breazu. Dupa aceea a fost transferat la Jilava. A stat într-o celula mica

cu Puiu Balan si cu profesorul Volcinschi timp de trei zile si trei

nopti. L-au mutat apoi într-o alta celula în care l-a întâlnit pe

Alexandru Zub. La sfîrsitul anului 1963 detinutii au fost scosi la

munca.

Regimul de munca din închisori

Întrucât profesorul Corneliu Ursu a fost întemnitat în multe

închisori si lagare comuniste, am aflat cu destule amanunte regimul de

munca pe care trebuia sa-l îndure un detinut.

Periprava: „Se muncea de dimineata de la ora 7.00 pîna seara la

ora 18.00. Aici nu aveam apa si ne aduceau apa din Dunare. La

început regimul a fost destul de lejer. dar dupa oarece dispozitii

caralii au devenit foarte atenti la comportamentul nostru si duri.

Trebuia sa taiem fiecare firicel de stuf si era, slava Domnului, destul,

pentru ca altfel caraliii ne întorceau de la capatul rândului, ne loveau

cu centurile si ne puneau sa smulgem buruienile cu gura“.

Salcia: „Era comandant un capitan pe nume Malangeanu. Timp

de o saptamîna de când am ajuns eu acolo era un regim lejer la fel cu

al detinutilor de drept comun. Apoi au început insultele, loviturile,

bataile pâna la sânge si munca la norma. Trebuia sa sapam si sa

transportam cu roaba cam 3 mc de pamânt pe o distanta de circa 70 de

metri. Asta presupunea 12 - 14 roabe pe zi de pamânt. Daca nu

faceam aceasta norma seara primeam multe lovituri la spate. Am luat

multa bataie pentru ca greu puteam face norma. Îmi punea un cearceaf

ud pe fund si doi caralii ma loveau cu ciomagul. Supraveghetorii

transpirau de efort, se dezbracau si continuau sa loveasca. Acesti

oameni erau scursura societatii. Trebuia sa realizam un dig de 14 m

înaltime. În aceea perioada am fost dus la spital din cauza batailor si a

efortului fizic.“

Jilava: „Detinutii erau folositi la confectionat ladite. Era

comandant maiorul Constantin, care repartiza detinutii, pe ateliere

fara sa tina cont de priceperea acestora. Pe mine si pe un sas din Sibiu

ne-au dat la un circular cu care se taia lemnul pentru ladite. Colegul

meu si-a taiat degetul în circular din neatentie si nepricepere. A ajuns

la spital la Vacaresti. Primul ajutor am fost nevoit sa i-l dau eu pentru

ca nu exista asistenta medicala. De atunci, pe mine m-a repartizat la

scos cuie din scânduri. În primavara anului 1964 a început si

reeducarea de la Jilava, pentru ca în luna aprilie plecau deja primele

loturi de detinuti acasa (Alexandru Zub a fost eliberat în aprilie 1964

cu primul lot). Se facusera doua cluburi lânga dormitoare în care eram

obligati în fata tuturor detinutilor, pe rând, sa ne autodestainuim si sa

ne pocaim în fata comunistilor: am gresit, cer iertare, îmi pare rau

pentru ce-am facut.... Era, de fapt, o autobatjocura. Eram obligati sa

citim ziare si romane despre colectivizare, ca, de pilda, Mitrea Cocor.

Într-o zi, m-au bagat într-o camera unde erau 6 - 7 detinuti. Un

anume Ionescu mi-a înmânat o lista cu carti si mi-a spus: Faci

recenzia si faci autocritica. L-am întrebat: Câti ani de detentie aveti?

Mi-a raspuns: 1,5 ani. Replica mea a fost: Eu am 7,5 ani petrecuti în

închisori si nu mai am nevoie de reeducare. Credeam ca esti medic, nu

asa ceva. Acum distrugem omul din punct de vedere moral? si am

parasit sala. Au mai refuzat si altii o astfel de invitatie, printre care

Volcinschi si Silviu Dragomir din Baia Mare, fiu de preot. Pentru ca

am refuzat, m-au scos de la munca si m-au bagat la o ciupercarie

aflata în subteran. Acolo, nici o persoana nu rezista mai mult de 6

luni. Trebuia sa scoatem gunoiul de la ciuperci, pe care-l bagam în

subsolurile Jilavei. Ni se umflau încheieturile mâinilor din cauza

mediului existent. Jilava era un fort de aparare al Bucurestiului

construit de Carol si avea la subsol catacombe la 2-3 metri adâncime,

unde erau instalate si paturile de ciuperci. Ziua lucram în subteran, iar

seara dormeam la suprafata. În acea perioada a început eliberarea

detinutilor. Am lucrat în ciupercarie mai bine de o saptamîna. Zilnic

venea un caraliu care citea numele detinutilor ce urmau sa plece

acasa. Înainte de plecare eram pusi sa ne calcam tinuta, sa ne

cremuim ghetele si ne obligau sa semnam o declaratie prin care ne

angajam ca nu vom spune nimanui unde am fost, cu cine am stat, în ce

conditii am trait si ca nu vom divulga nici un nume al

supraveghetorilor, ofiterilor sau al comandantilor de închisori. Ne-au

mai dat conserve pentru drum, foaie de drum. Eu aveam 50 de lei,

bani cu care am fost arestat în 1956, plus alte zeci de lei primiti ca

plata munci depuse pe timpul detentiei“, marturiseste Corneliu Ursu.

În 24 iunie 1964, dupa 7 ani 7 luni si o zi, Corneliu Mircea Ursu

a fost eliberat din închisoare. Se întorcea acasa bolnav si sleit de

puteri. Pentru el totul era nou, începea o viata noua, dar tragea dupa el

un trecut plin de umilinte, durere si suferinta. De la Jilava a venit la

Fagaras cu trenul. Tot drumul a fost urmarit de ideea ca lumea îl

priveste ca pe un puscarias. Compania de pe tren a fost, însa, de

partea lui, pentru ca si acele persoane care calatoreau împreuna cu el

îsi aveau apropiatii persecutati de regim. Acasa o avea doar pe mama

lui, care, pentru a supravietui, închiriase toata locuinta. A fost asteptat

la fiecare tren dupa ce se aflase de decretul de eliberare a detinutilor

politici. Lacrimi, îmbratisari, ore de discutii a fost ceea ce a urmat

dupa revederea lui cu mama sa. „Casa noastra a devenit un loc de

pelerinaj. Toti cunoscutii erau curiosi sa afle prin ceea ce am trecut în

cei 7 ani si 7 luni de închisoare“, spune Corneliu Ursu. A urmat o

perioada de refacere de trei luni, dupa care a încercat sa-si gaseasca

un loc de munca. A apelat la UPRUC, la serviciul transporturi. Aici

l-a întîlnit pe colegul lui, Bucurenciu, care detinea functia de

merceolog. Întâlnirea lor a fost de scurta durata, timp în care Corneliu

Ursu, în câteva cuvinte, i-a spus totul acestuia: „Sa uiti ca m-ai

cunoscut. Pentru mine nu mai existi. Sa nu ma mai cauti. Daca ma

vezi undeva, ocoleste-ma“. De fapt, profesorul Ursu i-a spus în fata

lui Bucurenciu ca a fost un turnator. A încercat sa-si continue studiile

pe care le-a întrerupt în urma arestarii din noiembrie 1956. A reusit sa

se înscrie în 1966 la Filologie la Iasi, facultate pe care a absolvit-o în

1971. A primit repartitie la Liceul Industrial de Chimie Pitesti, unde a

ramas pâna în 1976. S-a casatorit în 1965 si s-a stabilit în Fagaras, în

1976 luând catedra de limba germana la Liceul Agroindustrial si la

Scoala Generala nr. 2 din oras. S-a pensionat în 1996.