Olimpiu Borzea din Vistea de Jos
Despre luptatorii din Muntii Fagarasului a început sa se
vorbeasca din 1950 în toata Tara Fagarasului. Se stia de luptele
acestora cu securitatea si de arestarea celor care le ofereau sprijin.
Punctul culminant al existentei luptatorilor în munti a fost în august
1952 când si-au facut aparitia la Cabana Bâlea. În acea perioada
oamenii vorbeau cu multa simpatie despre faptele si atitudinea
tinerilor luptatori împotriva comunistilor. Legatura lui Olimpiu
Borzea din Vistea de Jos cu luptatorii din munti condusi de Gavrila
Ogoranu a început la sfârsitul lunii august 1952 cu toate ca lupta
împotriva comunismului a început pentru Olimpiu Borzea înca din
anii de liceu.
„Prin 25-26 august 1952 cumnatul meu, studentul Ioan V.
Bucelea din Vistea de Sus mijloceste întâlnirea mea cu Remus
Sofonea si Ion Ilioiu. Am fixat ca zi de întâlnire 31 august dupa ora
22.00 în locul numit „Lazuletul“ de la liziera gradinii noastre din
Vistisoara. La data si ora fixata am fost prezenti la locul respectiv
Remus Sofonea, Ion Ilioiu, Ioan Bucelea si eu. Toti eram înarmati. Cu
Remus Sofonea ma cunosteam înca din 1947 si eram informat de
preotul Dumitru Ghindea de rezistenta organizata din Tara
Fagarasului. Baietii ne-au prezentat situatia lor dupa aparitia de la
Cabana Bâlea si ne-au cerut sa-i ajutam. Am acceptat sa le oferim
sprijin si prin urmare am stabilit în amanunt ceea ce trebuia sa facem.
Ca prima urgenta era aprovizionare a si pregatirea pentru iarna. Ne-au
dat si ei niste bani pentru a cumpara porumb si grâu. De la început
le-am cerut ca numele nostru sa nu fie cunoscut de nici unul din
grupul lor, iar la întâlnirile cu noi sa nu vina decât ei doi sau câte unul
din ei. Au fost de acord. Primul transport cu alimente l-am facut cu
varul meu Vasile D. Cârje din Vistea de Jos la începutul lui
octombrie. În acea perioada s-a desfasurat la Fagaras Consfatuirea
Cadrelor Didactice din raionul Fagaras, prilej cu care am avut ocazia
sa ma informez despre imaginea luptatorilor în zona, dupa episodul
Cabana Bâlea. Atunci profesorul Remus Budac mi-a povestit
amanuntit ce s-a întâmplat la Cabana Bâlea. În data de 26 octombrie
1952, de sarbatoarea Sfântului Dumitru, am avut o noua întâlnire la
Vistisoara, la gradina. Cu mine era si varul meu Gheorghe Anton
Borzea care ulterior m-a însotit aproape la toate întrevederile cu
Remus Sofonea si Ion Ilioiu. Atunci le-am dat: medicamente, ciorapi,
carti si o busola. În data de 8 noimebrie ne-am întâlnit din nou, cânde
le-am dus medicamente si alimente si am fixat un loc pentru
corespondenta „lazulet“, lânga un brad la Vistisoara. În data de 6
decembrie ma asteptam ca în cutiuta metalica sa gasesc un bilet de la
ei pentru ca îi informasem de prezenta în numar mare a militienilor si
a securistilor care patrulau zilnic în zona, mai ales în Sâmbata de Sus,
Valea Sâmbetei si la liziera padurii Vistisoara - Vistea Mare. La
ultima întâlnire i-am rugat sa-i spuna lui Vasile Sofonea din Dragus
(al Lascului) toate noutatile întrucât cu acesta ma întâlneam zilnic. În
vacanta de Craciun si în cursul lunii ianuarie 1953 am organizat
Reteaua de Sprijin Vistea. La început am fost eu, doctor Lucian
Stanciu, fratii Ion si Vasile Bucelea si Gheorghe Anton Borzea. În
luna mai 1953 a fost o noua întâlnire la Vistisoara când am fixat noi
locuri pentru corespondenta precum: drumurile Vistea de Jos -
Dragus, Dragus - Vistea de Sus, Vistea de Sus - Vistisoara si pe
soseaua spre Oltet. Pentru corespondenta am folosit tot cutii metalice.
Eu mergeam aproape în fiecare zi cu bicicleta pe ruta: Vistea de Jos -
Dragus - Vistea de Sus - Vistea de Jos. Cautam semnele de avizare (o
cioplitura pe un stâlp, pe o pluta sau pe bara podului din Valea
Hotarului). Daca era un semn cautam cutiuta metalica la locul stabilit,
daca nu plecam mai departe. În luna iunie 1953 m-am întâlnit
întâmplator la Fagaras cu profesorul Ioan Grovu, directorul scolii din
Sâmbata de Sus. Mi-a spus ca a avut legaturi cu cei din munti prin
Ilioiu si Sofonea si ca are sa le spuna ceva foarte important. I-am
anuntat pe Remus si pe Ilioiu si am fixat o întâlnire cu ei pe drumul
Dragusului la ora 22.00. I-am comunicat profesorului Grovu si acesta
a venit la Vistea cu caruta lui si cu un sac de grâu. La ora fixata am
plecat împreuna la locul întâlnirii. Remus si Ilioiu au plecat sa discute
cu Grovu problemele lor, iar eu cu ceilalti doi camarazi care au venit
la întâlnire am ramas la caruta si le-am dat sacul de grâu. La aceasta
întâlnire a venit si Gavrila care dorea o întrevedere cu Ionel Cristian.
Atunci s-a fixat si locul respectivei întâlniri. În aceeasi perioada m-am
mai întâlnit odata cu ei însotit fiind de Gheorghe Anton Borzea cînd
i-am anuntat despre grupul de parasutati în nordul Ardealului. În
octombrie 1953 profesorul Grovu m-a cautat la scoala la Dragus.
Acesta mi-a explicat de legatura lui si a doctorului Nicolae Burlacu cu
parasutistii condusi de Mare Sabin. În luna noiembrie 1953 le-a
comunicat celor din munti cele spuse de Grovu si le-am dat ziarul cu
stirea despre parasutisti. Începând cu 1954 am avut un mijloc sigur de
deplasare si anume un cal si o caruta care mi-a usurat îndeplinirea
misiunilor pe care le aveam. În septembrie 1954 Remus Sofonea a
venit singur la întâlnirea cu mine. Ion Ilioiu cazuse în lupta si era
ranit. Ioan Grovu si dr. Nicolae Burlacu urmau sa se intereseze despre
posibilitatile de a pleca din tara pentru luptatori. În Fagaras si
Sâmbata de Sus au fost aratate fotografii cu Ion Ilioiu la morga, un
trucaj josnic al securitatii pentru ca în realitate Ilioiu era doar ranit. În
octombrie 1954 Remus Sofonea a venit la întâlnire cu Ghita Hasu. Au
stat la mine, la Vistisoara, doua zile Ghita si o saptamâna Remus. În
25 octombrie Ion Grovu ne-a anuntat ca dr. Nicolae Burlacu a fost
arestat. Tot în luna octombrie Remus Sofonea si Ghita Hasu au
actionat la Vistea cînd se desfasura înscrierea în întovarasire. În
noimebrie 1954 am stat cu Remus la Vistisoara. Era foarte abatut.
Mi-a lasat caietul lui cu însemnari si mai multe obiecte din os facute
de ei în munti. La putin timp Remus avea sa fie ranit la picior si apoi
sa se sinucida la mine în casa în Vistea de Jos“ povesteste Olimpiu
Borzea.
Timp de 3 ani a fost suspectat de comunisti, dar niciodata nu s-a
putut dovedi ca lucreaza pentru luptatorii din munti. În luna martie
1955 Olimpiu Borzea a fost pentru prima oara arestat. Fiind inspector
scolar, a fost trimis în inspectie la Tântari. În drum spre aceasta
localitate, în dealul Persanilor, a fost rapit si dus la securitatea din
Brasov. A fost anchetat de colonelul Gheorghe Craciun. Aici a stat în
celula cu Mircea Craciunescu. Dupa doua zile de ancheta a fost lasat
sa mearga sa-si continue ancheta. Întors acasa l-a anuntat pe
profesorul Remus Budac din Cârta de cele întâmplate, rugându-l sa
comunice lui Ioan Gavrila ca „Vistea a cazut“. Totodata, luptatorii din
munti au fost atentionati sa fie prudenti si sa evite pe cât posibil zona
Vistea. La 8 octombrie 1955 a fost arestat pentru a doua oara. Era
perioada în care se punea în aplicare plecarea în Grecia a luptatorilor.
Olimpiu Borzea se afla pe drumul dintre Bucuresti si Giurgiu în
momentul în care a fost arestat. Timp de doua saptamâni a fost
anchetat la Ministerul de Interne dupa care a fost transferat la
Securitatea din Brasov. Aici capitanul Deitel, colonelul Mois,
capitanul Alexandrescu, capitanul Ivan si seful de arest Ioska Toth
l-au terorizat psihic timp de 1 an si zece luni în anchete continue.
În perioada 15 - 20 iulie 1957, alaturi de ceilalti componenti ai
lotului I, a fost judecat la Sibiu de catre Tribunalul Militar Cluj.
Olimpiu Borzea a fost condamnat la moarte pentru: complicitate la
crima de uneltire împotriva securitatii interne si externe a RPR,
complicitate la crima de acte de teroare si constituire de bande în scop
terorist si delictul de detinere ilegala de arme. În sentinta nr. 136/15
iulie 1957 reprezentantii tribunalului l-au caracterizat ca fiind un
element pervers si dusman de moarte al regimului. Încarcerat la
închisoarea Uranus din Bucuresti, Olimpiu Borzea a facut recurs, care
a fost însa respins, dupa care a cerut gratierea. Timp de sase luni a
fost tinut cu lanturi la mâini si la picioare si anchetat. La sfârsitul
lunii noiembrie Olimpiu Borzea a trait cele mai cumplite momente din
viata lui. Urma executarea sentintei, adica împuscarea.
„M-au bagat într-o celula îngusta, cât o cabina de telefon, în care
era doar un scaun. Peretii erau stropiti cu sânge si aveau urme de
gloante. În fata în dreptul capului era un suport cu un pistol. În câteva
secunde, care mi s-au parut ore, prin fata ochilor mi s-a derulat
întreaga viata, cu toate bucuriile ei, cu toate tristetile ei si mi-am dat
seama ce va urma. Voi fi împuscat. Auzeam în continuu vocile dragi
ale familiei, care parca îmi spuneau: stai linistit, totul va fi bine. Stiam
ca familia este alaturi de mine si acest lucru îmi da speranta ca voi
trai. Imaginea prezenta si imaginea din subconstientul meu se
contraziceau. Era o lupta continua. Si eu la rându-mi eram curios cine
va câstiga lupta. Asa cum credinta m-a ajutat sa rezist terorii din
ancheta eram sigur ca si acum Dumnezeu ma va salva. Secundele se
scurgeau si eu asteptam. Fiecare zgomot amplifica starea mea de
groaza. De la un timp m-am linistit. M-a învaluit o putere venita de
undeva care mi-a impus un sentimet de tarie si siguranta. Parca
vorbeam cu acel pistol care ma ameninta:
- Te împusc, spunea el!
- Niciodata nu vei reusi. Credinta mea ma va salva de la moarte,
am spus eu.
- Nu vezi ca nu mai ai nici o sansa sa scapi?
- Copiii si sotia ma asteapta de ani de zile. Le sunt singurul
sprijin si trebuie sa-mi îndeplinesc atributiile de sot si tata. Nu am
facut nimic rau pentru care sa platesc cu pretul vietii.
- Mai ai 5 secunde
- Voi scapa!
- Mai ai o secunda si...POC!!
- ...............................
Mi-a întrerupt dialogul o discutie telefonica a comandantului
închisorii, a carui voce razbatea pâna în celula în care ma aflam eu:
- Da, este Olimpiu Borzea. Executam ordinul acum.
Nu puteam decât sa-i dau dreptate pistolului ca clipele mele de
viata s-au sfârsit. În acel moment cineva a si reglat pistolul în dreptul
capului meu. Am simtit atunci cum peretii încaperii s-au apropiat unul
de celalalt, iar denivelarea din usa, care ajungea pâna la pieptul meu
m-a imobilizat. Au urmat câteva minute de asteptare, minute pline de
tensiune. Cu putinele puteri pe care le mai aveam încercam sa ma
reculeg pentru a putea muri cu demnitate în fata lor. Am auzit miscare
si usa camerei de executie s-a deschis.
- Iesi afara, banditule!
Era comandantul închisorii care cu gesturi dure si foarte nervos
m-a împins în încaperea de vis-á-vis. Ma aflam într-o alta sala de
executie. În fata mea erau doua grupuri de soldati cu baionete la arma
care asteptau doar un semn de la comandantul lor pentru a-si face
datoria.
- Treci în fata plutonului de executie, banditule a racnit
comandantul.
Abia târându-mi picioarele legate în lanturi, am încercat sa ajung
la locul indicat.
- Ia pozitia de drepti, banditule!
M-am conformat. Îi citeam pe fata desfigurata de ura ca abia
astepta sa ma execute. Nu mi-a ramas decât sa ma gândesc la familia
mea si sa îl rog pe Dumnezeu sa ma întareasca. Am apucat doar sa zic
în gând „Doamne ajuta-ma“ si am auzit aceeasi voce:
- Se comuta pedeapsa cu moartea la munca silnica pe viata.
Era ora 13.25. O liniste adânca m-a cuprins si am simtit lânga
mine pe toti cei dragi de acasa. Puteam sa îi ating, erau toti prezenti:
parinti, copii si sotie. Nu-mi venea sa cred ca Dumnezeu mi-a oferit
aceasta sansa. Dupa atâtia ani era prima data când îmi vedeam
întreaga familie. A fost inexplicabil. Acum, dupa atâtia ani (n.a. 1997)
sunt convins ca totul a fost real. Dumnezeu mi i-a adus lânga mine,
sa-i vad, sa-i ating si sa ma ajute.“
Olimpiu Borzea a fost transferat apoi la Jilava unde a ramas timp
de 7 luni. Închisoarea era renumita pentru cruzimea gardienilor si
conditiile încarcerarii. Aici eroul a trait alte clipe de cosmar.
Semnificativ pentru ceea ce a suportat la Jilava Olimpiu Borzea, este
urmatorul dialog:
„- Întoarce-te cu fata la perete, banditule, nu vezi ca a intrat o
femeie în încapere? a urlat locotenentul.
- Nu a intrat o femeie, a intrat un sergent major - am replicat eu
linistit.
La raspunsul meu femeia gardian mi-a zis:
- Esti fericit ca ai scapat de condamnarea la moarte, dar tot în
puscarie vei muri. Te vom trimite într-o zi, în plic, acasa la ai tai.
Acum ai fi scapat usor, FOC si gata!
Nu am comentat nimic. Locotenentul a continuat:
- Ce ai vrut sa te faci, banditule, ministru?
- Nu, n-am vrut sa ma fac ministru. Am fost mai mult decât atât.
Eu am fost OM.
Locotenentul nervos mi-a raspuns:
- Cum? A fi om e mai mult decât a fi ministru?
- Da, domnule locotenent. Ministru poate fi oricine, însa om
adevarat, nu.
Acest dialog a determinat, alaturi de condamnarea mea, tot
tratamentul pe care l-am primit în închisoarea Jilava. A durat 7 luni“.
În iulie 1958 Olimpiu Borzea a fost mutat în lanturi si cu paza
dubla la Aiud. Comandantul acestei închisori era atunci un evreu
numit Coler. În temnita din Aiud, Olimpiu Borzea s-a îmbolnavit de
TBC.
„Am fost bagat într-o celula alaturi de toti detinutii bolnavi de
tuberculoza. Aici toate saltelele si paturile erau pline de sânge si
îmbâcsite de mizerie. Camerele de detentie nu au fost deparazitate sau
curatate înainte de a ajunge noi aici“.
Din zi în zi starea sanatatii lui se agrava. Tusea încontinu si
scuipa sânge. Dupa zile de suferinta a fost dus la spitalul închisorii.
Chiar daca nu primea tratamentul necesar, era mai bine decât în
celula. Aceasta situatie a durat pâna când comandant al închisorii a
fost numit colonelul Craciun. Era persoana care l-a rapit si anchetat pe
Olimpiu Borzea la Brasov. Prima masura pe care Craciun a luat-o a
fost sa transforme capela religioasa din incinta închisorii în celula,
pentru izolarea detinutilor.
„Era luna noiembrie. Afara era deja foarte frig. M-a aruncat
într-o celula de 3X1,5 metri. Pe jos era apa amestecata cu motorina.
Încaperea avea un geam mare fara sticla, o soba ca decor si o tineta
fara capac. Am primit o patura abia la miezul noptii. Simteam cum
îmi intra frigul în oase. Din cauza apei stateam numai în picioare. A
doua zi dimineata patura mi-a fost luata. În acest regim m-au tinut
saptamâni în sir“.
Regimul sever de la Aiud, dar si din celelalte închisori i-au
distrus sanatatea lui Olimpiu Borzea. TBC pulmonar, TBC osos, TBC
ganglionar, Zona Zoster, hepatita, afectiuni renale au fost bolile pe
care le-a contactat în închisoare si care îl urmaresc toata viata pe
Olimpiu Borzea.
„Când am avut Zona Zoster nu m-am putut îmbraca timp de 6
saptamâni. A fost cumplit. Deasupra sternului s-a colectat o punga de
puroi cât un cap de copil. Dupa mai mult timp am fost operat si au
fost extrase de acolo 1,5 kg. de puroi. Credeam ca nu mai scap cu
viata“.
Tot ceea ce a îndurat în închisoare, psihic si fizic, s-au sters în
momentul în care l-au anuntat ca va fi eliberat.
„Era în august 1964. Detinutii discutau ca s-a dat un decret prin
care vom fi eliberati. Cu totii asteptam sa fim anuntati ca putem pleca
acasa. De câte ori aparea un gardian printre noi îi urmarea fiecare
gest, fiecare cuvânt. Într-o zi mi-am auzit numele strigat. Eram în
sfârsit pe lista celor care plecau acasa. Traiam si puteam fi liber. A
fost ceea mai frumoasa zi din ultimii 9 ani. Am plecat spre Vistea. În
gara m-a asteptat tot satul. Am trait alte emotii, dar de data aceasta,
lacrimile erau de fericire. Erau acolo parintii, sotia, copii, vecinii si
toti apropiatii mei. Toti erau curiosi sa afle prin ce am trecut si câte
am suferit. Dupa ce am coborât din tren toata lumea vorbea, întreba si
asteptau raspunsuri. Ne-am îmbratisat si am plâns împreuna. Si eu
eram curios sa aflu ce se întâmplase cu familia mea, cu prietenii mei,
în cei 9 ani cât am lipsit. De mine s-a apropiat o fetita, care m-a privit
îndelung nedumerita. Apoi s-a întors catre sotia mea si a întrebat-o:
- Acesta este taticul meu?
Abia atunci mi-am dat seama ca fetita era fiica mea. Lacrimile
mi-au inundat obrazul. Am încercat sa o iau în brate, dar puterile îmi
erau epuizate. Eram multumit ca sunt în viata si ca îmi revad copiii.
Am plecat spre casa si au urmat zile întregi în care casa mea era plina
cu oameni care voiau sa stie totul despre detentia mea. Am povestit cu
lux de amanunte cruzimile la care s-au dedat comunistii si securistii.
Sotia mi-a relatat tot ceea ce a îndurat în lipsa mea, cum a crescut
copii si a întretinut gospodaria. Am realizat ca cei ramasi acasa au
avut de îndurat orori la fel de mari, daca nu mai mari decât noi cei
care am fost închisi“.
Olimpiu Borzea a fost internat timp de 2 ani în sanatoriile de la
Timisul de Sus, Avrig si la Spitalul Mârzescu pentru tratament TBC.
A încercat sa-si gaseasca un loc de munca în învatamânt, dar de
fiecare data a fost refuzat. Prigoana comunista continua si în asa-zisa
libertate. S-a angajat ca muncitor necalificat. La început ca preparator
fito unde lucra cu substante toxice, mediu care i-a reactivat boala de
plamâni. În timp a reusit sa ocupe un loc de munca apropiat studiilor,
dar dupa nici doua luni un anume Pandrea, comunist, l-a întrebat:
„- Ce cauti, banditule, aici?“
A fost dat afara si la putin timp, în 1967 s-a pensionat de boala.
În pensie fiind nu a fost scutit de un regim cu anchete, confiscari si
urmariri permanente din partea securitatii. Ultima descindere a
securitatii la domiciliul lui Olimpiu Borzea a vut loc în toamna anului
1989.
„Evenimentele din decembrie 1989 mi-au dat speranta. Dar au
trecut 7 ani fara schimbari. În 1996 dupa alegeri, am prins din nou
încredere în viata, în adevar si dreptate. Nu as vrea sa ma însel din
nou. La cei 76 de ani ai mei, doresc ca neamul românesc sa ajunga
acolo unde îi este locul, iar binele sa învinga raul pentru totdeauna.
Sper ca nici o generatie de acum încolo sa nu mai sufere cât noi.
Mi-as dori ca tinerii de astazi sa înteleaga efortul si lupta noastra
pentru adevar si credinta. Nu am foast niste banditi asa cum ne-au
etichetat comunistii. Am vrut doar sa traim liberi si sa stârpim
minciuna. Daca lupta noastra nu si-a atins scopul mi-as dori ca voi cei
care ati luptat în ’89 sa realizati acest lucru“.
Capitolul II
Sinuciderea lui Remus Sofonea si împuscarea lui Laurian Hasu
Motto:
„Cel care transforma în proprietate
personala Adevarul si Dreptatea le pierde
si-si merita soarta cu vârf si îndesat“
Osten Sjostrand (poet si fizician suedez)
Laurian Hasu si Remus Sofonea au petrecut cea mai mare parte a
timpului împreuna în timpul rezistentei anticomuniste. În data de 9
iunie 1955, Remus Sofonea a fost împuscat în picior de securisti pe
raza satului Vistea de Jos unde acestia patrulau în acea perioada.
Alaturi de Remus era Laurian Hasu. Ei se ascundeau într-un lan de
grâu când au fost descoperiti de sotii Sandru din Vistea de Jos.
Vazându-l ranit pe Remus, Victor Sandru si sotia sa le-au adus celor
doi tineri alimente si o pereche de pantaloni. Totodata l-au informat
pe Olimpiu Borzea, organizatorul retelei de sprijin Vistea ca cei doi
partizani se aflau pe raza satului. Olimpiu Borzea îsi
aminteste:„Victor Sandru mi-a dat un bilet semnat de Remus pe care i
l-a înmânat Laurian Hasu. Biletul continea:„Fratilor sunt ranit. Implor
mila lui Dumnezeu si ajutorul vostru. Va rog ajutati-ma!“ Victor mi-a
spus ca Laurian ma asteapta. Era ora 21.30. M-am dus la ei în lanul de
grâu. Mi-a dat parola „Andrei“, i-am raspuns „Saguna“. Am stat putin
de vorba cu ei si am constatat ca aveau nevoie de îngrijiri medicale.
Trebuia sa-i ajut. Am convenit ca Victor sa-i ia la ora 4 dimineata cu
caruta si sa-i aduca la mine acasa. Victor a venit la mine acasa pe la
ora 3 noaptea sa-mi spuna ca nu poate sa ne ajute, deoarece i s-a
îmbolnavit sotia. M-am dus la Remus, atunci, si i-am zis:„Dragii mei,
securitatea stie de noi. Aveti încredere în mine“. Remus m-a luat de
mâna mi-a dus-o la piept si a zis: „Daca în dumneavoastra nu am
încredere în cine sa am?“ Doi partizani acoperiti cu iarba au fost adusi
în carul cu bivoli în sat sub ochii politistilor care patrulau prin sat.
Am bagat carul în curte. Pe Remus l-am pus în pat. Pierduse mult
sânge. I-am acordat îngrijirile necesare. Aveam medicamente
suficiente pentru a-l îngriji. Remus avea dureri foarte mari, iar pentru
a-l ajuta trebuia sa-i administrez morfina. În trusa mea medicala nu
aveam atunci acest medicament. Atunci aveam în grija mea
aprovizionarea cu medicamente a satului. Am plecat sa procur
morfina pentru Remus, în Vistea de Sus. Când m-am întors si am
intrat în casa am simtit un miros suspect. Imaginea care ma astepta era
una de cosmar. Remus era întins pe podea cu pistolul pe piept, mort,
iar Laurian Hasu era într-o balta de sânge cu capul înspre fereastra si
picioarele spre usa cu un glonte care a intrat prin tâmpla dreapta si a
iesit prin partea stânga. Laurian era într-o stare grava. Nu mai vorbea
si nu mai avea control asupra capului. În acele momente, mi-am tinut
calmul cât de cât, am aprins prima data o candela si apoi am citit
biletul pe care mi-l lasasera ei. „Fratilor, noi am murit. Am socotit ca
este mai bine pentru noi, pentru voi si pentru acesti oameni care au
facut atâtea sacrificii“. Semnau Leu si Brâncoveanu. Remus mi-a spus
când l-am adus la mine: „Daca mor cumva, sa ma îngropi haiduceste
în cojoc, sub bolta de vita“ Dorinta lui Remus a fost îndeplinita. Era o
zi frumoasa de iunie. Mireasma pomilor si a vitei de vie impuneau o
atmosfera deosebita curtii si parca întregii vieti. Dar Laurian si Remus
s-au împuscat. Remus murise, iar Laurian a reusit sa scape. Totul s-a
petrecut fara ca securitatea sa banuiasca ceva. Cumnatul meu, Vasile
Bucelea, împreuna cu Gheorghe Borzea i-au sapat groapa lui Remus
sub bolta de vita din curtea mea. Înainte de a-l înmormânta l-am ajutat
pe Laurian sa-si ia ramas bun de la Remus. L-a îmbratisat. Nu stiu
daca era constient dar i-au curs lacrimile. Remus a fost îngropat în
cojoc si învelit într-un cearceaf pe care l-a dat prim-pretorul Ion
Sandru. Toti trei l-am scos din casa pe geamul camerei dinspre curte.
L-am asezat în groapa, i-am pus o cruce la 30 centimetri sub pamânt
pentru a nu fi descoperit mormântul de securisti si l-am acoperit cu
pamânt. I-am plantat trei smochini si flori pe mormânt. Deoarece nu
mai ajungea în Grecia sa vada smochinii, am adus smochinii la el. În
timpul în care noi îl înmormântam pe Remus, eu mi-am trimis sotia si
copiii de acasa la Fagaras, iar pe chiriasa pe care o aveam în curte în
Bruiu cu un oarecare pretext. Motivul a fost sa nu stie nici unul dintre
ei ceea ce se petrecea la noi ca în cazul în care eram descoperiti de
securitate ei sa nu spuna nimic despre Remus chiar daca ar fi fost
torturati. În fiecare seara aprindeam o lumânare si spuneam o
rugaciune la mormânt.
Laurian a fost în coma 10 zile. L-am îngrijit eu si sotia mea. Tot
timpul trebuia sa fim atenti sa nu fim descoperiti de securitate. Dupa
ce si-a revenit nu mai era vechiul Laurian, ca de altfel nici când l-am
revazut la proces. Nu am deschis niciodata discutia despre ce s-a
întâmplat între ei doi, atunci la mine în casa. El parca mereu se
întreba: „De ce am scapat eu?“ Laurian a ramas la mine timp de o
luna, dupa care a plecat la fratii din munti.El urma sa plece împreuna
cu Nelu Novac în 31 iulie 1955, în Grecia cu ajutorul lui Costica
Niculescu, din gara Vistea. I-am condus, atunci, pâna în Podul Olt.
Dupa ei urmau Victor Metea, Nica Chiujdea si Gheorghe Hasu, în 15
august, dupa care urma sa plec eu. Din pacate au fost arestati toti
miseleste prin trucurile securitatii. Din 31 iulie 1955 pâna la procesul
de la Sibiu din 15 iulie 1957 Laurian Hasu a suferit anchetele si
regimul dur al securistilor“ marturiseste învatatorul Olimpiu Borzea.
Laurian Hasu a fost judecat într-un pseudoproces a carui sentinta era:
„Cu unanimitate de voturi, facând aplicatiunea art. 1, lit. C din
Decretul 199din1950 îl condamna la moarte prin împuscare pe
Laurian Hasu, pentru crima de uneltire împotriva securitatii interne si
externe a RPR“. Sentinta cuprindea aceeasi pedeapsa pentru crima de
acte de teroare si constituire în bande în scop terorist, confiscarea
averii personale si plata sumei de 1000 de lei cheltuieli de judecata.
Sentinta a fost citita în 2 august 1957 la Sibiu.
Procesul a fost o farsa ca de altfel toate procesele intentate
luptatorilor din munti. Sentintele au fost date cu usurinta în baza unor
concluzii stabilite fara o baza reala.
Capitolul III
Marturiile Mariei Stanciu, sora luptatorului Laurian Hasu
Motto:
O îndatorire morala este alcatuirea unei
istorii adevarate si cat mai complete a
rezistentei la agresiunea comunista. Este o
îndatorire urgenta, impusa de obligatia de
gratitudine fata de cei care au platit cu
viata, cu sângele si cu sanatatea,. curajul de
a fi înfruntat barbateste împilarea
comunista.
Cum s-au adunat? Cine le-a dat curaj? Care era numele lor, cum
aratau chipurile lor, cum au trait, cum au luptat, cum au murit? Sunt
întrebari pe care si le-au pus multi. Raspunsurile nu au fost date decât
în parte. S-a încercat sa se reconstituie adevarul, dar portiuni din
cronologia acelor evenimente au ramas enigme. Este necesar ca astazi
sa-i chemam printre noi pe acesti eroi, sa le omagiem faptele si
sacrificile supreme. Celor morti în munti, celor prinsi si torturati în
închisori le suntem datori cu un mormânt, o cruce si cu dezvaluirea
adevarului. Întrebarile si raspunsurile reale vin tot din munti, faptele
eronate si rastalmacirile vin în schimb de la oameni. Sacrificiul si
lupta nu suporta minciuna, asa cum onoarea si munca cinstita a
românului n-au suportat uneltirea si punerea tarii în slujba secerii si a
ciocanului comunist.
Pentru toti luptatorii din rezistenta redresarea morala se facea
simtita si dorita. Partizanii au cautat sa faca o curatenie, avertizându-i
pe „intrusi“ sa le respecte munca s i agoniseala, demonstrându-le apoi
ca exista o lege mai presus de faradelegile lor. Pentru a descrie
activitatea luptatorului Laurian Hasu în cadrul rezistentei
anticomuniste mi-au fost de ajutor marturiile Mariei Stanciu, sora lui,
care a suferit la rându-i teroarea gulagului comunist.
Laurian Hasu s-a nascut în 23 octombrie 1921 în comuna Breaza,
raionul Fagaras. Înca din anul 1940 s-a încadrat în FDC la Liceul
Radu Negru din Fagaras, iar în anul 1941 a suferit o condamnare de
temnita grea pentru activitate legionara. Dupa ispasirea pedepsei, în
1947 si-a reluat activitatea legionara în cadrul Facultatii de
Agronomie din Cluj, fiind sef de organizatie. În 1948, când a fost
descoperita organizatia pe care o conducea, el s-a refugiat în satul
natal unde a stat ascuns pe la diferite rude si cunoscuti. În 1950 si-a
procurat arme si s-a alaturat grupului de luptatori din Muntii
Fagarasului. Atunci a început si calvarul pentru familia lui Laurian
Hasu. Duba neagra, arestarile, anchetele care speriau satul Breaza au
terorizat întreaga familie Hasu. Maria Hasu, casatorita ulterior
Stanciu în Vistea de Jos, sora luptatorului, a fost arestata si dusa
periodic la securitate în Fagaras. Înca din 1948 i se cereau informatii
despre fratele ei. Indiferenta si refuzul de care se loveau securistii din
partea Mariei, au dus la teroare. Era batuta cu palmele si cu obiecte
dure peste tot corpul. Brutalitatea lor a excelat cu bataia la talpi.cu
bastonul. „Ma loveau la talpi pentru a nu lasa urme. Când îmi era
aplicat acest „tratament“ nu puteam merge doua saptamâni. Erau cruzi
si mi se adresau foarte urât. Nu ma scoteau din bestie si bandita. Dupa
atâtia ani mai retin câteva nume precum: ofiterul Stoica ce nu avea o
mâna (fost coleg de scoala cu Olimpiu Borzea la Sibiu) care ma batea
groaznic, un tigan Stoica la fel de dur, comandantul securitatii din
Fagaras, caruia nu-i mai retin numele un om rau si nemilos, un ungur
mic de statura numit Loti, unul Barcutean, pus de asemenea în slujba
securitatii. În anchete era specialist unul Zagan“ îsi aminteste Maria.
Maria Hasu era dusa periodic la casa lui Giurca din Fagaras
pentru anchete care erau întotdeauna însotite de tortura. Acestea au
durat pentru Maria din 1948 pâna în 1953, când a fost arestata si
întemnitata în penitenciarul de la Codlea. Maria nu a fost singura din
familie care a suferit. Au fost schingiuiti fratele ei, Virgil si sotia sa,
Sorita si tatal ei, Alexandru Hasu.
„Pe fratele meu, Virgil, l-au torturat groaznic. Odata a fost dus la
casa surorii noastre mai mari unde l-au legat cu mâinile de tavan si
l-au batut pâna a lesinat. Pentru a-si reveni au aruncat apa cu galeata
pe el. Ceea ce doreau sa obtina comunistii nu au aflat de la noi.
Fratele meu a fost întemnitat apoi timp de 9 luni în perioada
1954-1955, unde a suportat alte suferinte. Nici cumnata mea, care
avea copil mic nu a fost scutita de batai. De multe ori a fost lovita
când avea copilul în brate. Tatal meu care avea 70 de ani a fost de
asemenea batut cu bestialitate si torturat“ povesteste sora lui Laurian.
În 1953, Maria Hasu era învatatoare în Felmer. Dupa sedinta de
încheiere a acelui an scolar a fost arestata. A fost dusa de un securist
Alexandrescu, ce avea fata ciupita de vânt la securitatea din Fagaras
unde a fost anchetata timp de 4 zile. A fost apoi transferata la Brasov,
unde anchetele si bataile au durat o luna. A urmat pentru Maria
penitenciarul Codlea timp în care a avut loc un proces în care a fost
condamnata la 3 ani închisoare. Alaturi de ea au mai fost întemnitate
Gema Novac, mama lui Gheorghe Hasu si un anume Nistor din
Dejani. Maria a facut recurs, în urma caruia pedeapsa i-a fost redusa
la un an de închisoare. Ea trebuia sa fie eliberata în iulie 1954 când îsi
ispasise pedeapsa, dar a fost retinuta pâna în octombrie la securitate în
Brasov. Aici securistii au intentionat sa o transforme în informatoare
si s-o puna în slujba lor. Ei s-au lovit însa de refuzul categoric al
Mariei. A revenit acasa în octombrie 1954. Perchezitiile si anchetele
au continuat pâna la arestarea lui Laurian Hasu, în 1957. Maria s-a
casatorit în 1956 cu Pompiliu Stanciu din Vistea de Jos, fost detinut
politic. Ei doi si-au îmbinat suferintele de pâna atunci si si-au unit
fortele sa faca fata la altele care veneau asupra lor. Maria nu a mai
fost primita în învatamânt niciodata. Amândoi au mai fost încadrati în
munca doar ca muncitori necalificati pe santierele de la Savinesti si
Craiova. Au revenit în Vistea abia în 1975, când s-au pensionat. În
anul 1977 a avut loc ultima perchezitie la domiciliu lor din partea
militiei. În prezent Maria este va duava si traieste dintr-o pensie
sociala, o pensie de privare de libertate si o pensie de sotie de detinut
politic.