Câteva
referinţe, gânduri şi impresii despre mişcarea spirituală
şi duhovnicească „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din
Bucureşti, din perioada postbelică...
Despre
etimologia numelui sau a denumirii „Rugul Aprins”
Denumirea de "Rugul Aprins"
este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar,
anume din Ieşirea (cap. 3,1-4) unde se relatează momentul
chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca
eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat
spune că Moise l-a văzut pe "îngerul Domnului într-o pară
de foc ce ieşea dintr-un rug; şi... rugul ardea, dar nu se
mistuia" (3,2). Exegeza creştină tradiţională a
interpretat acest rug, care "ardea, dar nu se mistuia", drept o
preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol
clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, "ca
loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan
Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii
şi cunoaşterii isihaste". Numele de "Rugul Aprins"
conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile
celor care se întruneau aici şi la programul grupării. O privire mai
atentă asupra pasajului biblic menţionat poate oferi informaţii
importante în acest sens. Aici, avem de-a face cu un personaj - Moise, împovarat
de un trecut destul de agitat şi tulburat, care doreşte
să-şi construiască o identitate nouă, îşi caută
salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă.
Anonimii, se spune adeseori şi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiţi
dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinţa de
anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria,
munca şi rutina zilnică şi, mai mult decât atât, propunându-i un
destin complet diferit şi deosebit în comparaţie cu orice şi-ar
fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puţin
decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simt, Moise refuză o
asemenea provocare, chemare şi vocaţie aducând şi invocând chiar
argumente în favoarea hotărârii şi deciziei sale, întemeiate pe
incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, şi
cerinţele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea
şanse de reuşită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise
şi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii şi al
spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea "dispută",
omul face primii paşi strict necesari în afara spaţiului securizant,
îndărătul căruia caută să-şi şteargă
identitatea şi se apropie de focul revelaţiei, care îl va ajuta
să-şi preschimbe destinul, urmându-şi vocaţia
primordială şi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de
persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu
virtuţi imperiale, sacerdotale şi învăţătoreşti
sau profetice. Învăţător, Preot şi Împărat va urma
să fie şi nimeni altul decât Mesia – Iisus Hristos – Fiul lui
Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile
primite, Moise dobândeşte asemănarea
dumnezeiască şi, în acest fel înzestrat, pune început salvării
şi izbăvirii Poprului Israel din robie, dar şi salvării,
răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc.
Mişcarea
spirituală propriu-zisă „Rugul Aprins” de la Mănăstirea
Antim din Bucureşti, cu rolul şi cu mesajul ei
Asemenea lui Moise, arată exegeza
tradiţională şi autentică, creştinul trebuie să
descopere încă de pe acum chipul
lui Iisus Hristos din sine şi să-şi lucreze
asemănarea, pentru a-L putea recunoaşte şi mărturisi pe El
în lume. Fiecare este chemat să fie, în felul său şi la locul
lui, împărat, preot şi învăţător, misionar sau
apostol. Şi devenim astfel în măsura în care acceptăm, asemenea
lui Moise, dialogul cu Dumnezeu. El ne cheamă să ieşim din
circularitatea fadă, stearpă şi uscată a cotidianului,
să fim pricină, pentru cei din jurul nostru, de întoarcere a inimii
către Dumnezeu, şi să-i învăţăm cele bune,
învăţându-ne pe noi înşine, spre a deprinde laolaltă toate
cele de folos izbăvirii şi mântuirii noastre din "Egiptul
păcatului". Omul, vulnerabil, circumspect şi înfricoşat,
călătoreşte către centrul tainic al fiinţei lui
şi îşi dă pe faţă neputinţele. Astfel,
introspecţia sa devine prilej de cunoaştere a puterii Celui Preaînalt.
După cum corect remarca Părintele Andre Scrima, icoana
Rugului Aprins este pentru intelectualii de la Mănăstirea Antim
"literă", "scriptură", vector al epifaniei
originare, oferind posibilitatea deschiderii unor căi nebănuite
pentru interogaţiile cardinale ale spiritului. Iar doctrina teologică
desprinsă din acest fragment scripturistic constituie, de fapt, liniile de
forţă ale isihasmului: nevoindu-se întru dobândirea rugăciunii curate,
omul îşi descoperă neputinţele şi dobândeşte
totodată, puterea de a le declara şi mărturisi în faţa lui
Dumnezeu, Care, odată scoase la iveală, le preschimbă şi
transformă în virtuţi. În felul acesta, rugătorul cunoaşte
treptat puterea dumnezeirii şi se apropie, aşa după cum va face
chiar Moise pe Muntele
Sinai, de pe culmile luminii. În marea lor majoritate, cei ce se întruneau
la Mănăstirea Antim erau intelectuali cu un destin similar celui iudaic
şi mozaic. Cu alte cuvinte, se găseau cu toţii
împovăraţi de un trecut erodant, au gustat şi cunoscut falimentul
unor ideologii seculare şi aveau motive să anticipeze deja
prăbuşirea altora. Chiar Monahul Daniil - Sandu Tudor, de pildă,
întemeietorul grupului, creditase în anii 1930 sistemul de valori al dreptei,
apoi pe cel al stângii, pentru ca până la urmă să le abandoneze
pe amândouă exact în momentul în care le vede ajunse la putere.
Experienţe asemănătoare ori similare au cunoscut majoritatea
cărturarilor din nucleul grupării, cum ar fi: Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae,
Alexandru ("Codin") Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor
Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Antonie
Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Petroniu Tănase, Vasile
Vasilache, Adrian Făgeţeanu, Grigorie Băbuş, Bartolomeu
Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie
Papacioc, Roman Braga, Felix Dubneac,
Andre Scrima, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija şi
mulţi alţii. Nu este aşadar deloc întâmplător dacă
Mitropolitul de pie memorie Antonie Plămădeală compara
Antimul cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, unde şi-au
făcut ucenicia
duhovnicească personalităţi de talia lui Dostoievski,
Leontiev sau Gogol.
Din
şi despre activităţile
grupului spiritual-duhovnicesc „Rugul Aprins”
Întâlnirile de la Mănăstirea Antim aveau loc în
mod obişnuit joi seara, fie în bibliotecă, fie în pridvorul
mănăstirii, şi erau prezidate de către stareţul de
atunci al mănăstirii, în persoana Preacuviosului Părinte
Arhimandrit Vasile Vasilache. Se citeau piese literare (comentate apoi dintr-o perspectivă
teologică), texte scripturistice, patristice şi
filosofice, sau erau dezbătute chestiuni diverse din actualitatea imediată,
culturală, economică şi socială. Ceva mai târziu, grupul
s-a îmbogăţit cu câţiva artişti plastici cum ar fi: Eremia
Profeta, Marc Constantinescu, Olga Greceanu, precum şi cu muzicieni ca
Paul Constantinescu sau Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, dirijorul şi
conducătorul corului mănăstirii. În plus, Antimul devenise un
loc unde se puteau susţine conferinţe pe subiecte variate şi
teme diverse, în special de apologetică, ascetică şi
mistică ortodoxă, în cadrul cărora se urmărea în principal
evaluarea, dintr-un punct de vedere creştin a mai multor
segmente ale vieţii, căutându-se soluţii de trăire în mijlocul lumii, însă la nivelul
exigenţelor unei ortodoxii autentice. Câteva dintre subiectele abordate cu
predilecţie erau: Isihasmul, Iisus-Logosul întrupat, Păcatul
originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii,
Exegeza smochinului neroditor şi blestemat. Totodată,
participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor
mistici ai Filocaliei. După sosirea ieromonahului Ioan Kulighin,
întâlnirile au câştigat în profunzime şi în ceea ce ţine de
implicarea spirituală ori duhovnicească. Părinte - Duhovnic
format la schitul Optina-Pustina, de lângă Moscova, Părintele Ioan
Kulighin se stabileşte la Mănăstirea Antim în anul 1945, atras
aici de ştirile pe care le-a primit cu referire la preocupările grupului
de intelectuali. Nu va rămâne acolo decât până în anul 1947, când
este deportat în Rusia. În cadrul "Rugului Aprins" el a avut rolul
unui ferment - după cum arată Părintele Arhimandrit Roman Braga.
El a adus aici, pe lângă cele două manuscrise deja menţionate, o
icoană a Rugului Aprins, salvată din Rusia. Pe lângă aceasta,
prin experienţa sa de duhovnic încercat, el a reuşit să le
dezvăluie intelectualilor din grup tainele rugăciunii isihaste a
inimii şi chiar să le îndrume primii paşi în însuşirea, practicarea,
cultivarea şi trăirea acesteia. Mulţi dintre foştii membri
ai "Rugului Aprins" (dintre cei care încă mai trăiesc) îşi
amintesc că, vreme de doi ani, Părintele Ioan a fost axul moral
şi spiritual, duhovnic şi părinte duhovnicesc în adevăratul
sens al cuvântului, pentru toţi nou-născuţii întru Rugăciunea lui
Iisus. În ajunul plecării sale, el i-a încredinţat lui
Sandu Tudor misiunea de a continua lucrarea călăuzitoare. Însă
deceniul următor nu anunţa nimic bun. Anii 1950 au însemnat, pentru Romania
comunistă, o perioadă de prigoană dusă cu
metodă împotriva a tot ceea ce ar fi ţinut de o credinţă
spirituală şi religioasă. Preoţii, clericii
şi cărturarii de la Mănăstirea Antim vor fi nevoiţi
să-şi schimbe reşedinţa, mutându-se la Mănăstirea
Plumbuita, iar numărul membrilor va scădea
substanţial până în anul 1958 - anul desfiinţării grupului.
Despre
gruparea spirituală "Rugul
Aprins" şi autorităţile comuniste
Serviciile secrete comuniste, proaspăt constituite în
Romania, au început să se preocupe de activitatea religioasă
încă din anul 1948. Astfel, în 10 noiembrie 1948 se finalizează un
material informativ ce conţinea inventarul aşezămintelor monahale şi un
recensământ al călugărilor vieţuitori şi trăitori
pe teritoriul Romaniei. Raportul nu este decât un act preliminar al unei
operaţiuni mai ample de monitorizare, supraveghere şi
obstrucţionare a activităţii tuturor organizaţiilor
religioase din ţară, dar mai ales a mănăstirilor,
considerate de către autorităţi "fie locuri de găzduire
ale elementelor legionare sau din rezistenţă, fie depozite
clandestine de muniţii". Într-adevăr, în anii 1947-1948, unele
organizaţii anticomuniste şi-au găsit suport şi sprijin în
biserici, mănăstiri ori schituri, ceea ce ne face să credem
că, cel puţin într-o fază iniţială, acţiunea
represivă nu lovea decât indirect aşezămintele respective. De
pildă, stareţa Veronica Gurău şi duhovnicul Ioan Iovan, de
la Mănăstirea
Vladimireşti, judeţul Galati, au fost arestaţi în anul
1955 tocmai pentru vina de a fi oferit sprijin unor luptători din
rezistenţa anticomunistă. Datorită sprijinului pe care
populaţia din zonă l-a acordat obştii monahale, această
acţiune represivă nu a putut fi încheiată decât abia în luna februarie
anul 1956, prin evacuarea forţată a aşezământului, cu
ajutorul a nu mai puţin de 220 de ofiţeri M.A.I. înarmaţi
până-n dinţi cu pistoale-mitralieră. Faptul că în
această dispută locuitorii satelor din jurul mănăstirii au
pactizat şi fraternizat fără rezerve cu monahii, a atras
atenţia autorităţilor asupra influenţei pe care o putea exercita
Biserica asupra maselor şi asupra faptului că, în pofida propagandei
ateiste, numărul oamenilor dispuşi să urmeze o viaţă monahală
era mare. Propaganda nu putea pătrunde în mănăstiri şi în
instituţiile de învătământ bisericeşti şi ecleziastice,
motiv pentru care, treptat, acestea au început să fie privite şi
tratate ca "puncte de rezistenţă ideologică a
religiei" şi, de asemenea, instituţii unde se întreţinea
şi cultiva o atmosferă anticomunistă . În consecinţă,
este modificat Regulamentul şcolilor de cântăreţi şi al
seminariilor, astfel încât acestea să poată fi mai uşor aservite
puterii, iar în anul 1956 se închide secţia monahală a seminarului de
pe lângă Mănaătirea
Neamţ, fără ca patriarhul de atunci, PFP Justinian
Marina, să dea curs ori aprobare, într-un fel sau altul memoriului de
protest semnat de către 19 monahi, între care Benedict Ghius şi
Sofian Boghiu. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată prin
intensificarea supravegherii mănăstirilor; în unele cazuri au loc
chiar percheziţii şi arestări de persoane care frecventau
locaşurile şi aşezamintele mănăstireşti mai des,
sau de călugări care predicau prin parohii. La începutul
anului 1958, Ministrul de Interne Alexandru Drăghici propune
desfiinţarea seminariilor monahale, interzicerea accesului
călugărilor în Institutele de Teologie de grad universitar şi superior
precum şi înfiinţarea de noi mănăstiri, ca şi
limitarea accesului în cinul monahal. Majoritatea prevederilor cuprinse în proiectul
lui Alexandru Drăghici se regăsesc şi în Decretul nr. 410/28
octombrie 1959, care prevedea desfiinţarea unor mănăstiri
şi a asociaţiilor religioase, precum şi scoaterea din monahism a
mai multor călugări. Până în anul 1960 vor fi desfiinţate,
demolate, dezafectate, transformate în C.A.P. – uri şi G.A.C.-uri, 62 de aşezăminte
monahale ortodoxe de pe întreg cuprinsul ţării.
Antimul şi "Rugul Aprins" au intrat în
atenţia Securităţii încă din anul 1947, pentru atitudinea
protectoare şi ocrotitoare manifestată faţă de
refugiaţii ruşi în general şi faţă de Părintele
Ioan Kulighin în special, dar şi din cauza temerii organelor represive
legate de apropierea dintre Biserică şi intelectuali". Primul
arestat va fi chiar Sandu Tudor. Condamnat la muncă silnică, el
îşi va executa pedeapsa vreme de trei ani, la Canalul Dunăre-Marea
Neagră. În anul 1952 este eliberat din detenţie; în cursul
aceluiaşi an, IPS Părinte Firmilian Marin – Mitropolitul Olteniei îl
hirotoneşte preot şi îl călugăreşte la Mănăstirea Crasna
din judeţul Gorj. De acum, Sandu Tudor primeşte numele de Agaton.
Curând, la Mănăstirea Neamţ, este înălţat în treapta
de ieroschimonah, cu numele Daniil, cu aprobarea şi binecuvântarea IPS
Părinte Sebastian Rusan – Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, şi
se retrage la Schitul Rarău. După mărturia Părintelui Roman
Braga, a adunat aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate
straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe
care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus şi într-ale
teologiei. Cum aşezăâantul era folosit ca adăpost de către
foşti legionari, autorităţile comuniste au considerat că
trebuie să fie o legătură între proaspătul ieroschimonah
şi mişcarea de rezistenţă armată, care continua
să activeze în munţi. Pentru moment, totuşi, nu vor întreprinde
nimic, astfel încât întâlnirile membrilor "Rugului Aprins" vor putea
avea loc pentru încă o perioadă de timp, pricinuite cel mai adesea de
vizitele Părintelui
Daniil. El cobora periodic de pe Rarău, atât pentru a se
aproviziona cu căţti, cât şi tocmai pentru a participa la aceste
întruniri. Întrunirile se desfăşurau în case particulare; cel mai
adesea se pare că au avut loc în casa savantului şi scriitorului
Alexandru Mironescu (1903-1973). Potrivit mărturiei Părintelui Roman Braga,
Securitatea a devenit mai atentă la mişcările intelectualilor de
la Mănăstirea Antim, de-abia dupa apariţia în Franţa a unui
articol semnat de către teologul Olivier Clement, cu titlul L'Eglise Roumaine et
le Buisson Ardent, text care se referea tocmai la "Rugul Aprins",
discutând, între altele, importanţa apropierii intelectualilor de
Biserică şi probând faptul că Ortodoxia şi
creştinismul în general nu reprezintă un simplu refugiu compensator
al unor oameni needucaţi. Însă acţiunile organelor represive vor
fi întârziate de manifestările religioase pe care le-a organizat Patriarhia Româna cu prilejul canonizării
oficiale Sfinţilor
Români, şi, pe de altă parte, de consecinţele
Conferinţei de la Geneva, resimţite şi în România
comunistă. Situaţia se va agrava şi înăspri însa după
anul 1954, culminând cu noul val de arestări din anul 1956 şi cu o campanie
anti-religioasă organizată după modelul celei din URSS, în
perioada anilor 1958-1959.
Despre desfiinţarea mişcării
spirituale a "Rugului Aprins"
Represiunea împotriva "Rugului Aprins" va fi
declanşată în noaptea de 13 spre 14 iunie anul 1958, când ieroschimonahul
Daniil - Sandu Tudor este arestat din nou, împreuna cu Alexandru Mironescu
şi cu fiul acestuia, Şerban. Tot atunci sunt arestaţi şi
majoritatea celorlalţi foşti membri ai "Rugului Aprins", între
care teologul Dumitru Stăniloae, arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga,
Benedict Ghius, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Fageteanu,
doctorul Gheorghe Dabija, poetul Vasile Voiculescu şi mulţi
alţii. Aceştia vor fi incluşi în ceea ce în arhivele
Securităţii a rămas sub numele de "Lotul Teodorescu
Alexandru şi alţii" (Alexandru Teodorescu era numele de buletin
al lui Sandu Tudor), urmărirea penală efectuaâdu-se conform articolului
196 CPP, pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinii
sociale". Vor fi judecaţi cu toţii într-un proces absolut
formal, desfăşurat cu uşile închise. Chiar dacă
iniţial toţi membrii grupului au fost acuzati de "uneltire
contra ordinii sociale", monoahii Daniil - Sandu Tudor, Adrian
Făgeţeanu şi Arsenie Papacioc au fost condamnaţi pentru
"înaltă trădare", pe baza art. 193/1 din Codul Penal.
Ceilalţi au fost condamnaţi conform art. 209 pct. 1 din Codul Penal,
pentru "activitate criminală împotriva clasei muncitoare şi a
reformelor sociale", articol pe baza căruia au fost condamnaţi
deja zeci de mii de oameni. Ieroschimonahul Daniil - Sandu Tudor a murit în
temniţă. Ultima oară a fost văzut prin anul 1960 în
penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc cu precizie nici data
morţii (ce va fi survenit, cel mai probabil, prin noiembrie 1962), nici
locul unde va fi fost înmormântat. În orice caz, majoritatea cunoscuţilor
săi susţin şi afirmă că a avut parte de o moarte
mucenicească şi martirică. Membrii "Rugului Aprins" au
fost eliberaţi în anul 1964, prin decretul 411 - un act pur conjunctural,
cum s-a observat, determinat mai degrabă de preocupările regimului de
la Bucureşti de a-şi asigura colaborări economice cu Occidentul,
iar nici pe departe un gest de achitare, care să denote o eventuală
tendinţă de revenire la normalitate a Justiţiei din Romania
comunistă.
Despre pătimirea
Bisericii Ortodoxe Române în închisorile comuniste, din perspectiva
Preacuviosului Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu – fost membru al
mişcării duhovniceşti şi spirituale “Rugul Aprins” şi
fost stareţ al Mănăstirii Antim şi care s-a născut în
viaţa cea cerească şi veşnică în ziua de 14 Septembrie
anul 2002...
În partea a doua, şi ultima, a acestui
material voi mărturisi faptul că, pe lângă altă multă
literatură şi biliografie din domeniu şi de specialitate, într-un
număr mai vechi al revistei ''Vestitorul
Ortodoxiei'' din luna Iunie
anul 1996 am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit
Sofian Boghiu de la Mânăstirea Antim din Bucureşti privitor la anii săi de
închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alţi membri ai
mişcării spirituale ''Rugul Aprins'' de la Mănăstirea Antim.
Mărturisirea Părintelui Sofian Boghiu este intitulată ''Rugul Aprins şi Temniţa.'', şi o redăm în
cele ce urmează: Pentru Mănăstirea Antim, anii
foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârşitul
războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au
fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara
Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia
din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la
Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări şi fraţi, din
care, o parte, studenţi la diferite facultăţi din Bucureşti, iar
altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în
această mânăstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri
şi anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la
biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele
actuale, din beton armat şi cărămidă aparentă şi s-a spălat şi
restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material.
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele
zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastră procupare de
atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut “Rugul Aprins” - expresie
biblică, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul
Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare,
aparţine Părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu - iniţiatorul “Rugului
Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala
bibliotecii Mănăstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe,
legate de acest subiect. Între conferenţiari se numărau mai multe
personalităţi proeminente din viaţa cultural-religioasă de atunci,
între care: Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus,
Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele Arhimandrit Vasile
Vasilache - stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, Părintele Prof. Univ.
Dr. Dumitru Stăniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru
Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul
Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor
creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu
referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric,
la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea
privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii
pustiei, părintii filocalici, isihasmul românesc din mânăstiri, schituri şi
sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănăstirile
din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile
de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul
Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugăciunii lui
Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă şi
multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii
Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi
studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul
ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau
alţii, bine informaţi din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor,
subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele
săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude
ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tălmăcirea
psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel,
în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu
simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical,
miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a
Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toată schela care era în biserică
şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul
şi dusmănia care se propaga în capitală şi în ţară, verbal
şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate
plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi
ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tălmăcirile ce se
făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în
toamna anului 1945, a apărut ca musafir la Mănăstirea Antim preotul
celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului,
refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la Mănăstirea
Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Părintele
Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănăstirea Antim
venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din
duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua şi el
parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe
un tânăr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română
şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne
spunea Părintele Ioan. În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii
albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului
Nicolae al Rostovului, era un rugător şi trăitor autentic al
Rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi,
un fel de Părinte Ilie Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la
Mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul
1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între
care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe
la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi.
Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplări din
viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi. Ceea ce era
foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu
Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De mulţi
ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se
ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea.
Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O
ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la Mănăstirea Antim, îl
găzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe
cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în
mânăstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului
rus, lucrare, pe care Părintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul
1947 a fost arestat de la Mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său,
fratele Leonte. Părintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncă silnică pe
viaţă, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în
Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştală, care se încheia cu
Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins”
au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat
pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la Mănăstirea
Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la
Mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul
activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi
ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului
studenţesc întemniţat la
N-a trecut prea multă vreme, până în luna Iunie anul
1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului
Aprins”. Mă aflam atunci la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe
schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând, în frescă,
biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu Părintele
Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva
luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16
detinuţi, făcând parte din ''organizaţia Rugului Aprins.'' Între noi
şi cu noi, era şi Părintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul
Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ''Organizaţii,'' Părintele
Arhimandrit Benedict Ghiuş, Părintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Părintele
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr.
Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, student la litere, doctorul
şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul,
studenţi la diferite facultăţi din capitală, arhimandriţii
şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup,
întemniţaţi la Gherla. După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am
mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură,
iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicată după
Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile
comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor
întemniţaţi. Dar una este să citeşti despre suferinţă
şi alta este s-o trăieşti. Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât
pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni
şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare
îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros
de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin
vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. Nu aveai voie să
lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu aflabetul
Morse, ca să afle câte o ştire sosită din afară, de la cei de curând
intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu
spumă de săpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugăciune ori
un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris,
totuşi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' şi scrisul pe talpa
bocancului, unii învăţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie
de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului
Iacob. Mâncarea, puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer,
nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte
fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar
tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului,
unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta
pământească, între care şi Părintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”,
care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţă
grea. După 4 ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi fiind de
prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi fiind încuiaţi pe
dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brăilei.
S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plină
câmpie. O baracă lungă, cu pături suprapuse, într-o curte largă,
înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri de
soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram 1000
de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare
pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Părintele Benedict Ghiuş,
Părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi
vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară. A doua
zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos
la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de
miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la
celulă, nu aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă forţată. Nu aveam voie să ne mai
odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. Nu
aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau
neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti
vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz, masa
era mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care
intra masa şi puţină odihnă, mergeam iarăşi la sapă. Seara,
încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă, la dormitor. În baraca lungă
şi largă, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise,
în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua
următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele
săptămânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnă.
Sub aceiaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4
colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau
curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un
preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi
de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu
preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele
percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în
timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau
controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale
deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşi
detinuţii intrau în panică. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi
la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată.
Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară
şi anumite cărţi şi ziare, în colonie: în serile după ce veneam
de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar
fi plăcut să citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam,
muncind şi vară şi iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de
bolta uriasă a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de
ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie,
ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate văzător şi inima plină de
bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care
ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare.
Plecam acasă, eliberaţi, la mânăstire, în luna Iulie anul 1964…
Acum, în încheierea acestui material voi sublinia faptul că, drept urmare, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi despre dimnsiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste, inclusiv membrii grupării spirituale şi duhovniceşti ai „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, trebuie să funţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât. Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a lumii noastre, postmoderne, contemporane.
Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană
vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de
antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci
constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al
naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi
foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a
îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”.
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la
porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc
ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o
lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind
Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de
referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii
autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred
că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor
birui”!...
Drd. Stelian Gomboş