FLORIN BĂRĂNESCU

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII ÎN JUDEŢUL PUTNA ŞI ÎN RAIOANELE ADJUD ŞI PANCIU

Cuvînt înainte

Întreaga paradigmă a comunismului luată fie în ansamblul fostului bloc sovietic, fie particularizînd în istorii distincte ale unei anumite ţări, comportă o serie de capitole care pot fi tratate şi separat, întrucît fiecare din ele conţine caracteristicile esenţiale ale fenomenului comunist. Un astfel de capitol ce a avut o importanţă deosebită în strategia comunizării este colectivizarea agriculturii. Istoriografia românească dedicată studiului totalitarismului comunist se află abia la început, iar o dezbatere pe tema colectivizării este cît se poate de necesară. Deocamdată există puţine studii şi restituiri ale trecutului comunist la sate şi pornind de la această consideraţie, lucrarea de faţă îşi propune să recompună momentele şi .profundele implicaţii produse în nucleul societăţii ţărăneşti

Colectivizarea agriculturii în judeţul Putna şi în raioanele Adjud şi Panciu este un studiu de caz în care sînt descrise şi analizate strategia şi etapele colectivizării în această regiune cu specific viticol. Luînd în considerare particularităţile locale sînt abordate aspectele retoricii de partid precum şi acţiunile de rezistenţă ale ţărănimii faţă de colectivizare, interpretate prin prisma ideologiei comuniste a vremii. Documentele pe care se axează lucrarea sînt relativ diverse ca natură, fiind emise de instituţii diferite şi ţinînd de “genuri literare” distincte. Ele au însă un numitor comun foarte important, şi anume perspectiva asupra întregii problematici agrare, pe care o reflectă, fiind cea a puterii instalate în 1945. O clasificare a acestor documente cuprinde: documente emise de Camera de Agricultură a judeţului Putna, documente aparţinînd Comitetului Judeţean Putna al PCR şi comitetelor raionale şi comunale de partid, documente juridice (legi, decrete, reglementări, sentinţe penale), articole ale organului de presă oficial, precum şi broşuri de instruire şi propagandă. Din toate acestea, baza documentară e constituită de fondurile Arhivei Naţionale Vrancea, emise de Comitetul Judeţean sau de către Comitetele Raionale din Adjud şi Panciu ale PMR.

Expunerea este structurată în patru capitole, intitulate Reforma agrară din 1945, Bazele juridice ale colectivizării, Debutul colectivizării şi Colectivizarea în raioanele Adjud şi Panciu. Este analizată întreaga evoluţie a procesului de socializare a agriculturii, pornind de la arealul judeţului Putna, pentru ca mai apoi cercetarea să urmărească desfăşurarea colectivizării în două din raioanele judeţului, respectiv Adjud şi Panciu. Conform noii împărţiri administrativ teritoriale din 1950, judeţul Putna cuprindea patru raioane: Adjud, Panciu, Vrancea, Focşani. Lucrarea de faţă a trebuit să se rezume la cercetarea privind primele două raioane, întrucît documentaţia pentru celelalte două raioane (Vrancea şi Focşani) nu este prelucrată şi accesibilă cercetării.

Încercînd să dezvăluie şi să interpreteze o porţiune din istoria comunizării României, pe cît de importantă, pe atît de neglijată, lucrarea a utilizat o seamă de documente inedite. În măsura în care partea de monografie este echilibrată de o comparare constantă a situaţiei regionale cu tabloul colectivizării la nivel naţional, rezultatele cercetării noastre pot fi asimilate de o cercetare ulterioară cu o perspectivă mai largă.

I Reforma agrară

Implantarea structurilor colectiviste în agricultură a reprezentat o dificultate serioasă pentru noul regim, mai ales pentru faptul – bine cunoscut de comunişti – că ţărănimea reprezenta segmentul de populaţie cel mai conservator.

Sigur că exista un precedent istoric, înfăptuirea colectivizării în Uniunea Sovietică, ce putea fi acum un model pentru noile guverne de democraţie populară. Însă realizarea reformei agrare devenise un obiectiv fundamental în agenda guvernului, iar pentru a realiza oportunitatea ei pentru comunişti în momentul 1945 este necesar un recurs la istoria “chestiunii agrare“ din perioada interbelică.

Imediat după cîştigarea războiului şi realizarea României Mari, se instalase în rîndul ţărănimii o atitudine generală de aşteptare motivată de dorinţa de a fi împroprietărită cu pămînt. Era normal ca ţăranii, care reprezentaseră un efort militar substanţial pentru armata română în primul război mondial, să se considere absolut îndreptăţiţi să beneficieze de o lege agrară radicală. Această stare de spirit făcea ca legea să apară la scurt timp, în 1921. În baza acestei legi, au fost împroprietărite 1.393.353 familii cu 5.811.827 hectare, cîte 6 hectare în Basarabia, 5 în vechiul regat, 4 în Transilvania, 2,5 în Bucovina¹. Astfel, ponderea micilor proprietari de pămînt a crescut, ajungînd ca proprietăţile de pînă la 5 hectare să reprezinte 82,7 %². Totuşi efectele negative ale acestei uriaşe reîmpărţiri a pămîntului au apărut în scurt timp. Pe lîngă absenţa unui suport legislativ imediat, care să vină în întîmpinarea micilor gospodării ţărăneşti printr-un regim de taxe scăzute la exportul de cereale sau prin credite avantajoase (acestea vor duce de altfel, la o situaţie de insolvabilitate pe mulţi din micii proprietari, din momentul în care ele se vor dubla – este cazul Băncii Naţionale)³. Ţăranii nu dispuneau nici de un capital propriu de pornire într-o investiţie pe termen lung şi nici de un instrumentar agricol suficient. Însă situaţia cea mai gravă a fost creată începînd cu 1929 şi primele efecte ale marii crize economice mondiale au fost resimţite din plin şi în agricultură prin scăderea drastică a preţului cerealelor, acesta ajungînd spre sfîrşitul acestei perioade (1929-1933) să scadă sub 50 % ⁴ faţă de 1929. S-a remarcat apoi o grijă mai mare acordată agriculturii prin intervenţii directe ale statului, iar în 1937 a fost adoptată o lege privind organizarea şi încurajarea agriculturii ce punea accentul pe menţinerea micilor proprietăţi ca unităţi agricole viabile.

Este adevărat că în urma acestor demersuri agricultura a cunoscut o creştere economică evidentă : faţă de perioada 1923-1927, cînd producţia medie la hectar se situa la aproximativ 850 kg la grîu şi 1100 kg la porumb, în 1938 ea a ajuns la 1450 kg grîu în Basarabia şi cu variaţii între 1600 şi 2750 kg în Muntenia, Transilvania şi Moldova.

Producţia medie la hectar (1923-1927)

- grîu : 850 kg

- porumb : 1100 kg

Producţia de grîu la hectar (1938)

Basarabia	1450 kg
Muntenia	1600-2542 kg
Transilvania	1600-2000 kg
Moldova	2000-2750 kg

Luînd în calcul şi perioada de creştere începînd din 1937, an în care gospodăriile ţărăneşti sub 5 hectare deţineau o pondere de 75 %, iar agricultura reprezenta 54,9 % din venitul naţional, o statistică a perioadei 1920-1940 situa România pe locul al patrulea în Europa în privinţa suprafeţelor cultivate şi pe locul cinci în lume relativ la producţia agricolă totală⁵. Aceste performanţe ale agriculturii nu erau deloc un rezultat direct al eficientizării ei, ci mai degrabă un efect al continuării seculare (cu mici eforturi de modernizare şi mecanizare şi în secolul XIX), a unei practicări extensive în cultivarea pămîntului. Comparată cu iniţiativele reuşite de realizare a fermelor model, în care ştiinţa agronomică îşi spunea cuvîntul, dar şi cu proprietăţile funciare mijlocii şi mari care deţineau un inventar agrar suficient şi posibilitatea creşterii randamentului agricol, situaţia unei bune părţi a ţărănimii împroprietărite prin legea agrară din 1921 nu a fost nicidecum rezolvată. În momentul primirii pămîntului, mulţi dintre ţărani nu erau pregătiţi decît poate spiritual, căci în lipsa unei politici agrare coerente, care să sprijine în mod efectiv micile gospodării ţărăneşti – prin credite scăzute şi pe termen îndelungat, taxe reduse la exportul de cereale, unelte agricole ş.a. – ei nu aveau altfel decît calea acumulării de dobînzi la plata răscumpărării lotului către Banca Naţională. Aceste neîmpliniri, provenite în special din lipsa unei intervenţii constante şi serioase a statului atunci cînd ea era aşteptată şi necesară, au străbătut perioada interbelică, reuşind să creeze, în special după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, o relativă stare de insatisfacţie şi un sentiment de inechitate socială reperabile cu precădere în rîndul ţăranilor cu pămînt puţin şi a sărăcimii rurale. Însă nu e mai puţin adevărat că această situaţie a fost potenţată şi exploatată la maxim de către comunişti.

Pentru agricultură şi ţărănime – în întregul său corp social, începe o nouă, lungă şi dramatică perioadă, ale cărei urmări sînt încă incalculabile.

Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăţii private în agricultură

Guvernul prezidat de dr. Petru Groza şi abia instalat la 6 martie 1945 (în împrejurări ce nu fac obiectul acestei lucrări), avea o nevoie imediată atît de legitimare, cît şi, în cazul particular al agriculturii de o adeziune cît mai largă din partea ţărănimii în vederea primului pas ce urma să îl facă în domeniul politicii agrare. Reforma agrară a reprezentat pentru acest guvern un excelent prilej de a-i asigura pe proprietarii agricoli de bunele sale intenţii, mai ales că după distrugerile provocate de război era cu atît mai necesară o reaşezare a vieţii pe coordonatele sale normale. Pentru toate aceste argumente care erau cît se poate de fireşti, comuniştii, încă înainte de obţinerea guvernului monocolor condus de Groza, au trecut, prin diferite mijloace, în special prin intermediul presei, la un discurs foarte abil de promisiuni şi garanţii ale aplicării reformei agrare. Într-un articol din Scînteia, intitulat “Declaraţiile guvernului cu privire la reforma agrară^”6 se afirmă cu claritate că “[..] prin reforma agrară proprietatea individuală ţărănească păşeşte pe un drum de prosperitate”. Mai mult, pe lîngă împroprietărirea cu pămînt, ţăranilor li se promitea şi un sprijin serios în procurarea de credite scăzute, unelte, etc.⁷. Aceste poziţii oficiale se regăsesc şi în programul de guvernare al F.N.D. ce reclama realizarea imediată a reformei agrare şi confiscarea proprietăţilor de peste 50 de hectare, dar şi în Platforma-Program a B.P.D. în care sînt reafirmate garanţiile respectării proprietăţii individuale : ”gospodăria ţărănească, avînd la bază proprietatea individuală asupra pămîntului, va fi apărată şi întărită”⁸.

După cum se poate vedea, este o fază net distinctă de ceea ce avea să urmeze : evident, acest lucru nu excludea pregătirea în paralel a guvernului pentru implantarea noilor forme de socializare a agriculturii. De altfel, spre sfîrşitul acestei prime perioade de amăgire, de ademenire a ţărănimii, se pot observa semnele noii direcţii prin folosirea, deocamdată, a unui discurs dublu : pe de o parte, garantarea dreptului de proprietate asupra pămîntului, pe de altă parte, referirile ce devin tot mai evidente, mai “fără perdea” la necesitatea înscrierii ţăranilor în cooperative agricole.

Revenind la prima fază strîns legată de principiile reformei agrare, se poate constata că discursul comunist al vremii este momentan orientat spre nevoile ”interbelice” ale ţăranilor lipsiţi de pămînt sau cu puţin pămînt. Două articole veneau să întărească această poziţie oficială : în primul, intitulat "Veţi putea păstra pămîntul dacă veţi face zid în jurul guvernului care vi l-a dat" se arată : "[...] astăzi pămîntul este al vostru. Acest pămînt însă trebuie păstrat. Şi veţi putea păstra pămîntul numai dacă veţi face zid în jurul guvernului care vi l-a dat"⁹. Apare tot mai pronunţată imaginea guvernului ca luptător şi protector al proprietăţii ţărăneşti, aliat de nădejde al celor ce doresc să-şi recapete şi să-şi muncească liniştiţi pămîntul. Al doilea articol, "Sprijinirea proprietăţii individuale", afirmă că "[...] guvernul democrat înţelege să sprijine proprietatea ţărănească şi credincios angajamentelor luate prin Platforma-Program a B.P.D., el va căuta pe toate căile, mai ales prin credite ieftine – acum după etatizarea Băncii Naţionale – să întărească această proprietate"¹⁰.

Contribuţia Frontului Plugarilor

Pe lîngă aceste promisiuni pur propagandistice, care încheie de fapt această scurtă etapă a poziţiei oficiale ferme a guvernului, a existat, după cum arată şi Bogdan Tănăsescu¹¹, o a doua direcţie ce urmărea altă cale legată însă tot de reforma agrară şi de aplicarea ei : ea viza o atragere de partea cauzei prin înscrierea cît mai multor ţărani într-o organizaţie interpusă – Frontul Plugarilor. Afilierea acestuia la Partidul Comunist şi apartenenţa la F.N.D. precum şi o puternică susţinere din partea acestuia reies şi din articolele apărute în Scînteia : "Prietenul dr. Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, a alcătuit un proiect de lege"¹², "Ţărănimea se înmănunchează în Frontul Plugarilor"¹³, "Comitetele săteşti din judeţul Constanţa au împărţit pămîntul la ţărani"¹⁴. Primul Congres al Frontului Plugarilor ce s-a desfăşurat la Bucureşti în 24 iunie 1945 a stabilit ca prim obiectiv realizarea reformei agrare : în acest sens, membrii Frontului Plugarilor trebuia să se întoarcă la sate pentru a explica tineretului plugăresc importanţa reformei agrare dar şi pentru a-l mobiliza pentru a sprijini guvernul Groza. Fără a exagera, se poate afirma că Frontul Plugarilor a avut un rol important în implantarea structurilor comuniste în lumea satului ; prin aceasta s-a putut realiza o extindere pe toate planurile, organizatoric, propagandistic, politic, etc.. Iar pentru a avea o cît mai mare reprezentare, într-o primă fază au fost acceptaţi să se înscrie în rîndurile Frontului şi ţăranii înstăriţi care deţineau o suprafaţă mai mare de teren arabil. Acesta nu putea fi decît un compromis temporar absolut necesar pentru însăşi motivaţia legitimării acestei formaţiuni. Faptul este evident, pentru că aceşti ţărani mijlocaşi erau ţinuţi deoparte faţă de conducerile locale ale Frontului. Ele erau repartizate “tuturor ţăranilor vrednici şi cinstiţi” după cum se stabilise la primul Congres al Frontului Plugarilor, oameni care aparţineau categoriei sărace a ţărănimii sau – formulă ce avea să fie consacrată – a “proletariatului sătesc”.

Odată impus, guvernul prezidat de dr. Petru Groza a trecut imediat la adoptarea legii de reformă agrară. Ar mai trebui menţionat faptul că această iniţiativă nu era una singulară, susţinută de Partidul Comunist şi aliaţii săi din Frontul Naţional Democrat ; încă din 16 octombrie 1944, la graniţa dintre cele două guvernări ale generalului Sănătescu, Partidul Naţional Ţărănesc reactualizînd obiectivele din domeniul reformei, adoptate la congresul din 1935, îşi făcuse cunoscut programul de reforme, iar în privinţa unei reforme agrare, partidul se pronunţa în favoarea exproprierii terenurilor ce depăşeau suprafaţa de 50 de hectare. Continuînd aceeaşi poziţie în privinţa reformei agrare, în februarie 1945 un alt proiect ţărănist reglementa exproprierea în favoarea veteranilor de război. Cu toate acestea, reforma agrară a devenit apanajul unic al comuniştilor, fiind prezentată ca o măreaţă înfăptuire, necesar act de justiţie socială.

Legea de Reformă Agrară şi aplicarea ei în judeţul Putna

Legea Agrară publicată în Monitorul Oficial din 23 martie şi 12 aprilie 1945 avea un preambul intitulat Declaraţiile guvernului cu privire la reforma agrară în care era expus scopul întocmirii acestei legi : “Pămîntul trecut asupra statului este împărţit la plugari pentru completarea lotului de 5 hectare, întrucît prin această lege se urmăreşte împroprietărirea plugarilor fără pămînt sau cu pămînt sub acest lot.

Pămîntul dat în virtutea acestui decret-lege trece în proprietatea individuală a ţăranilor împroprietăriţi. În primul capitol al legii, articolul 1, aliniatul b este foarte important şi pe atît de contradictoriu prin faptul că stabileşte foarte clar principiul proprietăţii particulare în deţinerea pămîntului : “ Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării care sunt proprietate particulară a celor ce le stăpînesc”. În privinţa exproprierii pămîntului, subiect căruia îi este afectat Capitolul II al legii, sînt vizaţi, pe lîngă etnicii germani, şi proprietarii a peste 50 hectare de teren agricol (art. 3, alin. h): ”Prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 de ha”. Legea stipula în Capitolul IV şi modalitatea de aplicare a ei (art.10): ”Se creează Comisii de Plasă pentru a coordona lucrările reformei agrare”.

Şi în Judeţul Putna reforma agrară a prilejuit o reaşezare a structurilor organizatorice şi politice în favoarea partidului comunist. La nivelul organizatoric, legea agrară împuternicea Comisiile de Plasă să coordoneze la nivel local reforma agrară. Aceste comisii aveau în subordine Comitetele Comunale şi Adunările obşteşti ale satelor. În articolul Îndrumări pentru Comitetele de Plasă¹⁵ este stabilită şi compoziţia socială a celor ce făceau parte din aceste comisii : ”în spiritul Legii şi Regulamentului Reformei Agrare pot face parte din Adunarea obştească a satelor, numai plugarii fără pămînt sau cu pămînt mai puţin de 5 ha [...].

Tot astfel nu vor putea fi aleşi în Comitetul Comunal şi nici delegaţi în Comitetul de Plasă, aceia care nu întrunesc condiţiile de mai sus”. Comitetele Comunale realizau o primă situaţie generală a proprietăţilor agricole, după care aceasta era verificată şi aprobată de Comitetele de Plasă. Schema de organizare era “importată” din Uniunea Sovietică, unde încă din 1917, Lenin, în Programul agrar şi cel naţional prevedea că “întregul drept de a dispune în privinţa pămîntului, de a determina condiţiile locale de stăpînire şi folosinţă trebuie să se găsească în întregime şi exclusiv nu în mîinile funcţionarilor, ale birocraţilor, ci în mîinile Sovietelor regionale şi locale de deputaţi ai ţăranilor”¹⁶.

Aşadar, prin desemnarea ţăranilor săraci să împartă pămînturile era voit înlăturată de la această operaţiune acea mică parte a funcţionarilor rurali care lucrau pe lîngă primărie şi consiliile comunale. Prin această măsură guvernul îşi crea pe seama ţărănimii sărace şi uşor manipulabile noi organe executive, de verificare şi control în cadrul satelor, dar acest lucru a dăunat foarte mult aplicării efective a legii agrare prin înlăturarea funcţionarilor cu experienţă. Situaţia era cît se poate de evidentă la nivelul judeţului Putna.

Toate datele şi informaţiile din judeţ (aşa-numitele tablouri de reformă agrară treceau de la Comitetele Comunale la comitetele de Plasă şi erau apoi centralizate la Camera de Agricultură a judeţului Putna. Din cercetarea acestor situaţii statistice se poate constata un foarte lent ritm al reformei agrare. Astfel, la începutul anului 1946 sufereau exproprieri parţiale (în limita de 50 de hectare) un număr de 30 de proprietari¹⁷. Documentul menţionează în continuare că pentru restul proprietăţilor nu există o situaţie exactă, fiind încă în judecata Comisiilor de Plasă. Într-un tabel din 15 octombrie 1946¹⁸, numărul celor parţial expropriaţi conform Legii 187/1945 ajungea abia la 68.

Ineficienţa şi lentoarea la nivelul gestionării reformei agrare erau semnalate şi de o notă din 11 februarie 1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor¹⁹, interesat în primul rînd de trecerea în domeniul statului a terenurilor expropriate : ”Cu ocazia inspecţiilor ce am făcut în cuprinsul acestui Inspectorat am constatat că nu toate bunurile aparţinînd Statului prin efectul Legii Agrare au fost luate în primire de dvs.”. Se cere ca ”imediat să se ia în primire toate bunurile expropriate şi trecute Statului prin efectul Legii Reformei Agrare. Să se ia măsuri de bună administrare.

E regretabil că a trecut un an de la apariţia Legii Reformei Agrare şi Camerele Agricole încă nu au predat bunurile Statului”. S-ar putea deduce de aici că Putna nu era singurul judeţ care crea probleme iar situaţia nu se ameliorase.

Timp de un an şi jumătate (31 august 1946-februarie 1948) are loc o stabilizare a numărului de moşii expropriate dar şi a numărului de ţărani împroprietăriţi şi a suprafeţei lotului primit. Din confruntarea a două tablouri cu date privind reforma agrară²⁰ se poate observa această tendinţă (infirmată, deşi nu în datele ei esenţiale, de o uşoară modificare a raportului ţăran împroprietărit / suprafaţă expropriată):

Data	august 1946	februarie 1948
Teren arabil	81.648 ha	816.648 ha
Moşii expropriate	89	89
Suprafaţa expropriată	9.398 ha din care 605 – rezervă de stat	8288,25 ha
Ţărani împroprietăriţi	12.097	12.258
Ţărani îndreptăţiţi	18.000	-
Lotul tip	0,5-1,5 ha	0,5-1,5 ha
Lotul mediu	sub 0,5 ha	sub 0,5 ha

Semnificativ este lotul mediu cu care ţăranii au fost împroprietăriţi ; acesta se situează sub jumătatea de hectar şi arată diferenţa – de pînă la 10 ori mai mare între realitatea aplicării reformei şi scopul măcar declarat al guvernului Groza din preambulul legii agrare. La fel de important rămîne şi numărul de ţărani neîmproprietăriţi pînă în februarie 1948, cînd economia în ansamblul ei intrase deja pe făgaşul etatizarii şi centralizării. Acesta este de 6000 de persoane şi reprezintă nu mai puţin de o treime din numărul total al ţăranilor îndreptăţiţi a primi un lot de pămînt. La acestea s-au adăugat şi nemulţumirile ţăranilor din mai toate comunele judeţului, generate de nepriceperea şi abuzurile înfăptuite pe parcursul perioadei de aplicare a reformei agrare.

Erau fapte pe care chiar un activist de partid nou venit în comuna Suraia era nevoit să le semnaleze într-un Raport de activitate din 15 aprilie 1946²¹. Reforma agrară fusese făcută în Suraia prin exproprierea cîtorva proprietari agricoli ce deţineau peste 100 de hectare dar şi a celor ce deţineau suprafeţe mult mai mici, provocînd nemulţumirea acestora, care se simţeau nedreptăţiţi din cauza neaplicării corecte a reformei agrare şi a nepotrivirii cu specificul locului. Raportorul, cerînd un om care să cerceteze cauzele în mod obiectiv încheia aproape anecdotic : “Altfel risc să fiu ironizat ori de cîte ori vine vorba de înfăptuirile guvernului Groza în fruntea cărora trebuie să pun reforma agrară”. Un final superb pentru o reformă măreaţă !

Iar o comparaţie între procentul general al împroprietăririi la nivelul întregii ţări şi procentul rezultat în urma împroprietăririi în judeţul Putna ar putea crea o imagine şi mai clară a reformei agrare aplicate în acest judeţ.

Pînă la 23 martie 1945 (data apariţiei legii în Monitorul Oficial), în ţară existau proprietăţi ce depăşeau 50 de hectare, reprezentînd un procent de 18,8 % din suprafaţa cultivabilă. Acestea erau singurele care intrau sub incidenţa legii agrare şi urmau să sufere exproprieri. Restul terenurilor arabile nu erau afectate de această lege şi avea următoarea pondere : cele între 10 şi 50 de hectare reprezentau 21,2 %, cele între 5 şi 10 hectare 24,2 %, iar cele sub 5 hectare deţineau 36 % ²². Pentru judeţul Putna, raportul dintre suprafaţa totală cultivabilă (incluzînd pe lîngă terenul arabil cele peste 15000 hectare de viţă de vie) şi suprafaţa expropriată reprezintă un procent de aproximativ 12 %. Cu alte cuvinte, dacă la nivelul întregii ţări împroprietărirea a reprezentat 18,8 % din suprafaţa cultivabilă, în Putna acest procent era şi mai scăzut, de numai 12 %.

Era evident că reforma agrară nu servise decît în scopuri pur propagandistice pentru obţinerea unei adeziuni şi a unui suport politic în special în rîndul categoriei ţăranilor săraci. Se va vedea de altfel că şi din rîndul acestei categorii sociale totuşi restrînse a existat o relativă suspiciune şi uneori rezistenţă în privinţa noilor proiecte în politica agrară a ţării, ce aveau să schimbe întreaga structură a societăţii ţărăneşti de pînă atunci.

NOTE

1. Vlad Georgescu, Istoria românilor, ed.Humanitas, 1991, p.213.

2. Ibidem.

3. Ibidem.

4. Ibidem.

5. Pentru aceste situaţii statistice, idem, pp. 212-214.

6. Scînteia, nr.177, 24 martie 1945.

7. Articole apărute în pagina ”Ţăranii şi pămîntul” a Scînteii, în 1945 şi 1946.

8. Blocul Partidelor Democratice. Scînteia, nr.528, 20 mai 1946.

9. Idem, nr.646, 9 octombrie 1946.

10. Idem, nr.716, 22 decembrie 1946.

11. Bogdan Tănăsescu, Colectivizarea agriculturii între propagandă şi realitate, 1995, pp. 9-10.

12. Scînteia, nr.123, 29 ianuarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

13. Scînteia, nr.130, 5 februarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

14. Scînteia, nr.143, 18 februarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

15. Scînteia, nr.210, 27 aprilie 1945.

16. V.I. Lenin, Opere, vol.24, p.53, Ediţia pentru Literatură Politică , Bucureşti 1954.

17. Arhivele Naţionale Vrancea (A.N.V.), Fond Camera de Agricultură a judeţului Putna, dos.13/1946, fila 19.

18. Idem, dos.52/1946, fila 286.

19. Idem, dos.52/1946, fila 18.

20. Primul este emis de Comisia Judeţeană de Îndrumători Putna, la 31 august 1946, A.N.V., Fond Camera de Agricultură a jud. Putna, dos.52/1946, fila 333-334. Al II-lea este un Tablou cu date statistice-economice privind Reforma Agrară pe luna februarie 1948, în Fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R., dos.4/1948, fila 19.

21. "Raport de activitate în comuna Suraia", A.N.V., Fond Comitetul Jud.Putna al P.C.R., dos.14/1946, fila 10-11.

22. Vlad Georgescu, op.cit., p. 251.

II Bazele juridice ale colectivizării

Hotărîrile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945

Simţindu-se nevoia de a suplini efortul propagandistic prilejuit de adoptarea Legii de Reformă Agrară şi manifestat pe tot parcursul procesului de expropriere / împroprietărire, spre finalul primei perioade (în care poziţia oficială a partidului comunist şi a guvernului Petru Groza era în sensul garantării proprietăţii individuale) încep să apară elemente noi în politica agrară. Primele semne apar încă din 1945, cînd începea să se sugereze necesitatea unei creşteri a eficienţei în cultivarea pămîntului prin punerea în comun a inventarului agricol în scopul aprovizionării şi desfacerii pe piaţă a produselor. Un articol intitulat "Propăşirea agriculturii prin întovărăşirea micilor gospodării ţărăneşti"¹ propunea varianta întovărăşirii ţăranilor în cooperative agricole. Acest articol venea parcă să anunţe un demers mai hotărît al partidului în sprijinul acestei idei.

Conferinţa Naţională a P.C.R. desfăşurată la numai cîteva luni distanţă, adică în octombrie-noiembrie 1945, printre alte hotărîri luate, va aduce şi unele precizări cu privire la strategia politică din domeniul agriculturii. Era preconizată înfiinţarea de cooperative săteşti în scopul realizării aprovizionării, desfacerii şi valorificării produselor agricole. Se adoptase astfel metoda de promovare a unui discurs paralel, în care mai vechile garanţii erau încă menţionate, în timp ce apelurile în favoarea realizării de cooperative deveneau tot mai evidente.

Iar dacă la nivelul discursului politic exista o situaţie de această natură, nici în plan organizatoric lucrurile nu rămăseseră de loc în urmă. În prima parte a anului 1948 în Putna se instalase deja o activitate felurită ce viza formarea cît mai multor celule de partid. Un caz particular îl reprezintă Plasa Suraia ce avea organizaţii în mai multe comune (Vulturu, Răstoaca, Bilieşti, Jorăşti, Vînători şi Mirceşti), însă toate întîmpinau serioase probleme. Pentru comunişti era esenţială o cît mai mare reprezentare la nivelul cel mai restrîns, cel al satelor şi apoi al comunelor pentru că de acest deziderat depindeau, atît pe termen scurt cît şi pentru viitor, eventual pentru vecie, toate proiectele care trebuia să duca într-un final la transformarea definitivă a agriculturii româneşti. Alegerile parlamentare, recensămîntul, erau doar cîteva jaloane care implicau o atenţie sporită a partidului comunist în privinţa ţăranilor. Numai că aceştia nu erau cîtuşi de puţin dispuşi să adopte noul model economic propus de comunişti. Pentru aceasta, poate că cel mai relevant document este descrierea de către un activist de partid a stării de spirit a ţăranilor şi a atitudinii lor faţă de demersurile celulei de partid din Suraia de a realiza o cooperativă agricolă în comună². În privinţa apropiatelor alegeri, în Raport se arată că ţăranii erau îndemnaţi să voteze în favoarea partidelor istorice de către primarul liberal din comuna Nămoloasa, ceea ce crea un conflict de autoritate la nivel local. Dar mai importantă este mărturia raportului în legătură cu încrederea populară în P.C.R. şi cu eforturile organizaţiei comunale zădărnicite de neseriozitatea manifestată de organizaţia centrală din Focşani, ce trebuia să participe la o întîlnire cu ţăranii comunei : “Lumea satelor îşi pierde încrederea în noi, ştiindu-ne lipsiţi de punctualitate şi totodată de seriozitate. S-a întîmplat de multe ori cînd lumea a fost anunţată, s-a adunat, a aşteptat ore întregi ca pe urmă să plece acasă fără nici un rezultat. Acest fapt ne scade prestigiul”. Reacţia ţăranilor la propunerea înfiinţării unei cooperative agricole este una de refuz aproape unanim şi, după cum menţionează raportul, deşi mulţi ţărani erau săraci şi fără pămînt, ei preferau să lucreze ca zilieri : “[...] ei privesc Partidul Comunist cu neîncredere, spunînd că preferau să lucreze pe la alţii ca « oameni liberi » decît să fie « robi » la colhoz. Le-am explicat ce-i cu colhozurile şi care a fost rolul lor în economia U.R.S.S. În România însă, le spun că nu poate fi vorba de aşa ceva. Sunt convinşi pentru un moment dar, îndată ce vin în contact cu agenţii reacţiunii, devin iar neîncrezători. Aceasta şi din cauza faptului că aceştia-i toacă la cap toată săptămîna, la muncă, pe cîtă vreme cu mine dau ochii numai sărbătoarea şi atunci, numai dacă nu s-a înfundat prin cîrciumi. Totuşi, cu un pic de muncă se va putea face ceva din ei”. Relatarea ar putea aparţine unui destoinic activist dacă ţinem cont de remarcabila tenacitate din final. Tot în raport este adus la cunoştinţă faptul că în 1945 în comuna Suraia s-a înfiinţat o cooperativă fondată cu capitalul oamenilor săraci surăieni, ceea ce înseamnă că hotărîrile adoptate la Conferinţa Naţională a P.C.R. au avut un relativ ecou.

Pe lîngă activitatea propagandistică a celulelor săteşti şi comunale de partid s-a urmat cu eficienţă o a doua direcţie de atragere a ţăranilor în diferite forme cooperatiste de practicare a agriculturii. Strînsa colaborare cu Frontul Plugarilor devenea acum o condiţie absolut necesară pentru reuşita politicii aplicate de comunişti la sate.

Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi. Epurări în Frontul Plugarilor

Într-o primă fază, Frontul Plugarilor admitea în rîndurile sale şi proprietari care făceau parte din “burghezia sătească”, reprezentată de ţăranii mijlocaşi şi înstăriţi, proprietari ai unor suprafeţe agricole mai mari, însă chiar şi aşa aceştia nu puteau fi promovaţi în conducerile administraţiilor locale ale Frontului. Era doar un compromis de moment ce avea drept scop înregimentarea cît mai multor ţărani în Frontul Plugarilor, folosindu-se practic de această categorie a ţărănimii ce a devenit în scurt timp indezirabilă. După “cîştigarea” alegerilor din 19 noiembrie 1946, comuniştii obţineau pe lîngă executiv şi controlul puterii legislative.

In aceste condiţii, comuniştii abandonează definitiv poziţia exprimată la nivel oficial în privinţa unei agriculturi bazate pe principiile liberei concurenţe de piaţă şi a garantării proprietăţii particulare individuale. Dublul discurs al puterii, practicat pînă la sfîrşitul anului 1946, nu mai era necesar de-acum încolo. Stăpînă pe situaţie, ea urma să uzeze fără menajamente de metodele transpuse în plan propagandistic şi legislativ împotriva gospodăriilor ţărăneşti particulare.

Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi a fost declanşată printr-o acţiune concertată a organizaţiilor de bază comunale şi săteşti ale Partidului Muncitoresc şi a organizaţiilor locale aparţinînd Frontului Plugarilor. Incepînd cu anul 1947 şi pînă în final, ţăranii înstăriţi vor purta stigmatul “chiaburimii”. Nimic nu era întîmplător ; modelul leninist al mitologiei antitetice a colectivizării mujic-culac este transpus aidoma căpătînd în timp o puternică valoare de simbol.

Campania de defăimare a ţăranilor a căror suprafaţă de teren depăşea un anumit număr de hectare a fost declanşată în presa centrală printr-o serie de articole cum ar fi cel intitulat "Adîncirea diferenţierii sociale în lumea satelor"³, în care este evidenţiată incompatibilitatea coexistenţei, în cadrul Adunărilor săteşti, a “ţărănimii muncitoare” cu “chiaburimea exploatatoare” : “Acuzaţii făţişe, aruncate chiaburimii că speculează sărăcimea şi că strînge averi prin numeroase mijloace de exploatare, pe seama ţărănimii muncitoare, au fost formulate în mai toate adunările [...]”.

Coborînd însă la nivelul satelor, un întreg arsenal pus în slujba acestei campanii era dirijat de organizaţiile de bază ale P.M.R. şi propagat prin filiale locale ale Frontului Plugarilor. Acesta din urmă avea de realizat mai înainte de toate o drastică epurare din propriile organizaţii comunale şi săteşti a chiaburilor, deci a celor care cu doar puţin timp în urmă fuseseră utili pentru deplina reprezentativitate a corpului social al ţărănimii.

Rapoartele de activitate şi planurile de muncă emise de Comitetul Judeţean Putna al P.M.R. relevă o stare de intensă activitate de primenire a Frontului Plugarilor : “Frontul Plugarilor nu a reuşit complectamente să înlăture elementele chiabure, duşmănoase ale ţărănimii muncitoare. Cu ajutorul Partidului se va proceda la curăţirea elementelor chiabure, legionare şi reacţionare pătrunse în Frontul Plugarilor cu scopul de a dezbina închegarea ţărănimii muncitoare. În rîndurile ţăranilor, Partidul Frontul Plugarilor se bucură de priză şi popularitate, însă din punct de vedere organizatoric nu în toate Plăşile îşi trăieşte viaţa !”⁴. Sînt prevăzute măsuri de înlocuire a consiliilor de administraţie a cooperativelor precum şi a primarilor tătărăscieni şi “a celor ce nu corespund”.

Cine puteau fi cei care nu corespundeau modelului reprezentată de ţăranul vrednic şi cinstit ? Evident că excluderea chiaburilor masca în fond înlăturarea din funcţiile administraţiei locale a tuturor opozanţilor şi înlocuirea acestora cu oameni de “încredere” ai noului regim de democraţie populară.

Există şi o evidenţă a întrunirilor ţinute – 35 în luna ianuarie, cu o participare între 300 şi 550 de oameni – dar şi o primă evidenţă a membrilor Frontului. Astfel, dacă în decembrie 1947 erau înscrişi 9200, în ianuarie numărul membrilor ajungea la 10500.

Şi Raportul de activitate al Secţiei Ţărăneşti pe luna februarie 1948⁵ înfăţişează efortul de combatere a elementelor chiabureşti din sînul Frontului, precum şi influenţa acestuia în lumea satelor : ”Frontul Plugarilor se bucură de influenţă şi popularitate în rîndul maselor ţărăneşti." Sunt semnalate elemente legionare şi chiaburi infiltraţi în conducerile organizaţiilor Frontului Plugarilor din cuprinsul judeţului". Raportul de activitate pe luna august a aceluiaşi an⁶ indică de asemenea o acţiune de curăţire a conducerii Frontului Plugarilor de chiaburi şi ţărani mijlocaşi în Plăşile Panciu şi Odobeşti, măsură ce nu a fost bine primită de ţărani : ”[...] au trecut la excluderea mijlocaşilor ce a produs o nestabilitate în rîndurile ţărănimei”. Polarizarea – măcar în termeni – a societăţii ţărăneşti, crea o diversiune ce avea menirea de a diaboliza ţărănimea înstărită, construind totodată mitul solidarităţii ţărănimii muncitoare, sintagmă ce îşi va crea un loc definitiv în jargonul propagandei comuniste.

O altă strategie care va fi un pilon, o idee-forţă la care va recurge de acum înainte propaganda comunistă va fi alianţa dintre muncitori şi ţărani. Prin recursul la unitate şi sprijin reciproc, ţărănimea era asigurată de către clasa muncitoare din fabrici şi uzine că nu era singură în lupta ei împotriva chiaburilor, exploatării şi nedreptăţilor sociale. Astfel, duşmanul comun patron / chiabur dădea o nouă dimensiune alianţei muncitoreşti-ţărăneşti. Aceleaşi Rapoarte (din ianuarie şi februarie 1948) arată eforturile Secţiei Ţărăneşti a Comitetului Judeţean Putna de sprijinire a colaborării Frontului Plugarilor pentru alianţa între muncitori şi ţărănimea muncitoare precum şi în privinţa lămuririi ţăranilor asupra aceleiaşi chestiuni. O dată trasate, cele două coordonate – lupta împotriva ţărănimii înstărite şi înfrăţirea muncitorilor de la oraşe cu ţărănimea muncitoare – nu au fost abandonate niciodată de retorica partidului în privinţa colectivizării agriculturii ; atît doar că ele au suferit în timp diferite modificări de nuanţă şi accent, în funcţie de imperativele politicii oficiale a partidului.

Legislaţia

Angajarea pe o astfel de linie propagandistică a fost dublată de o intensă activitate legislativă demarată în anul 1947. Nu era întîmplător acest fapt, căci după alegerile din noiembrie 1946, la nivelul întregii economii naţionale guvernul hotăra o cît mai rapidă transformare prin trecerea sub controlul deplin al statului a diferitelor sectoare economice, iar agricultura era una din priorităţile ce figurau în agenda prim-ministrului Groza.

La 7 iunie 1947, noua “majoritate” parlamentară adopta Legea de circulaţie a bunurilor agricole, prin care li se interzicea acelor proprietari agricoli care nu aveau drept ocupaţie unică agricultura, dreptul de a mai cumpăra pămînt. Limita suprafeţei de pămînt ce putea fi cumpărată a fost stabilită la maxim 15 hectare. Dar legea oferea statului dreptul de preemţiune şi control al vînzării, statul avînd practic posibilitatea de a cumpăra suprafeţe de teren disponibile pentru vînzare. Legea circulaţiei bunurilor agricole, care încerca să motiveze împiedicarea formării marilor proprietăţi funciare reuşea în fapt să aducă mari avantaje statului, evident în detrimentul ţărănimii şi al agriculturii particulare. Se elimina piaţa liberă a pămîntului creîndu-se un monopol al statului în privinţa vînzării proprietăţilor funciare, iar în această calitate el putea cumpăra terenuri la preţuri mult mai mici, fixate tot de el. De asemenea, prin posibilitatea de a obţine terenuri agricole puteau fi înzestrate noi cooperative şi în scurt timp gospodăriile agricole de stat şi gospodăriile colective.

Pentru a îngrădi şi mai mult dezvoltarea proprietăţii individuale ţărăneşti, la 26 iunie 1947 Consiliul de Miniştri aproba Legea pentru regimul circulaţiei produselor agricole, care nu era altceva decît o completare a legii privind circulaţia bunurilor agricole. Conform acestei legi, ţăranul era obligat să folosească în lucrările de recoltare a cerealelor unelte mecanizate (în special batoza). Atît timp cît aceste maşini agricole erau deţinute de un număr redus de ţărani, restul producătorilor agricoli era nevoit să apeleze fie la aceia dintre ţăranii care aveau în inventarul agricol aceste batoze, fie la stat prin intermediul Staţiunilor de Maşini Agricole (S.M.A.) înfiinţate încă din 1946. Legea interzicea proprietarilor şi arendaşilor să efectueze lucrări de treieriş fără a avea o autorizaţie în acest sens :”[...] este interzis proprietarilor şi arendaşilor de maşini şi batoze de treierat, precum şi prepuşilor lor, de a treiera fără să aibă autorizaţie de treieriş pentru campania din 1947, sau de a treiera în altă zonă decît cea indicată pe autorizaţie”. Pentru a se exercita un control indirect al cantităţii recoltate de ţărani, proprietarii maşinilor agricole şi prepuşii lor erau obligaţi să aibă o evidenţă strictă prin registrele de treier în care să figureze rezultatele treierişului pentru fiecare producător în parte. Un control direct era aplicat deţinătorilor de batoze sau prepuşilor lor de către o comisie formată din primarul şi notarul comunei, alţi doi mici producători agricoli (desemnaţi de prefect şi de directorul oficiului economic) însoţiţi de cel puţin un jandarm sau ostaş. Încă de la început a existat o grijă deosebită pentru ca nu cumva în urma acestor măsuri împovărătoare, ţăranul să aibă posibilitatea de a nu declara în întregime producţia agricolă pe care o obţinuse. De aceea, prin reglementări atît de stricte se reuşea ca producătorul agricol să poată fi controlat de două ori, o dată de proprietarul batozei de treier şi a doua oară de către comisie, aşa încît ţăranului nu-i rămînea nici o şansă de a se sustrage acestui control. Tot prin Legea pentru regimul circulaţiei produselor agricole se puneau bazele sistemului de colectare a produselor agricole din gospodăriile ţărăneşti, precum şi a introducerii impozitului în natură. Impozitul era fixat de către o comisie ministerială şi se calcula progresiv, în funcţie de cele patru categorii de productivitate a pămîntului. Impunerile forţate şi intervenţia brutală a statului erau evidente, iar această strategie de ruinare a proprietăţii individuale în favoarea formării sectorului cooperatist se situa abia la început.

În urma adoptării legilor ce priveau circulaţia bunurilor şi produselor agricole, guvernul a intervenit cu măsuri imediate pentru a preveni un eventual refuz al ţăranilor de a-şi mai lucra pămîntul. Pentru campania agricolă din toamnă, statul îşi arogă dreptul de a coordona această acţiune. Concret, este înfiinţat la nivel central un organism de coordonare – Comandamentul Unic de Însămînţări care hotăra că “[...] mobilizarea pentru muncile din toamna aceasta (1947) trebuie să meargă pînă la ultimul secretar de primărie şi agent agricol comunal şi pînă la ultimul plugar din judeţele respective [...]. Nu se admite nici o scuză pentru nimeni dacă nu şi-a adus la îndeplinire sarcina primită şi vom aplica cele mai grave sancţiuni, indiferent de cine este vinovatul”⁷. Ameninţările din final la adresa celor ce ar fi îndrăznit să nu-şi ”îndeplinească sarcina primită” erau făcute avînd în vedere sprijinul Ministerului Afacerilor Interne ce devenea organism de control şi coerciţie, avînd girul ministrului Teohari Georgescu. În articolul "Măsuri ordonate de Ministerul de Interne în vederea campaniei de însămînţări"⁸ erau aduse noi clarificări : ”[...] în termen de 48 de ore să se constituie comandamentele unice judeţene şi comunale, prevăzute în Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.184 din 18 februarie 1947, pentru aplicarea planului de mobilizare generală în vederea însămînţărilor, executîndu-se toate dispoziţiunile suscitatului Jurnal şi instrucţiunile primite ulterior, pentru realizarea în timp util, a întregului plan de însămînţări, din toamna acestui an”. Folosirea organelor locale ale Ministerului de Interne în acţiunea de constrîngere a ţăranilor devine o practică generală a guvernului, căci dacă nu se reuşea prin convingere, măcar prin constrîngere comuniştii îşi puteau aplica pas cu pas proiectul socializării agriculturii. Nu mai conta faptul că ţăranului individual, care reprezenta majoritatea covîrşitoare, i se lua şi dreptul elementar de a hotărî după bunul său plac dacă-şi lucrează sau nu pămîntul.

Infiinţarea de coooperative agricole de aprovizionare, desfacere şi valorificare

Deciziile adoptate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945, care vizau înfiinţarea de cooperative agricole de aprovizionare industrială, de desfacere şi valorificare a produselor agricole, erau urmate pe tot parcursul acestei perioade.

În judeţul Putna o primă cooperativă ia fiinţă la Suraia încă din 1945 iar în 1946 apar alte patru la Petreşti, Mărăşeşti, Adjud şi Sascut⁹. Tot în 1946 se înfiinţează şi primele Staţiuni de Maşini Agricole, prin care se putea realiza un control direct al lucrările agricole, precum şi posibilitatea constrîngerii ţăranilor de a apela la serviciile lor. Nu este mai puţin adevărat că statul s-a îngrijit la început să mărească parcul de maşini al S.M.A.-urilor, atît pentru a înlătura orice concurenţă, precum şi în scopul atragerii ţăranilor pentru a folosi serviciile oferite de ele. Legea pentru organizarea creditului agricol ţărănesc din iunie 1947 crea o discriminare vădită între producătorii individuali şi ţăranii înscrişi în cooperative. Astfel că ţăranii care deţineau propria gospodărie puteau face împrumuturi trebuind să garanteze prin ”gajuri agricole pe recoltele încolţite sau culese, precum şi orice alte gajuri libere de orice sarcini”, în timp ce ţăranii cooperatişti nu erau obligaţi la nici un fel de garanţii sau gajuri. Legea urmărea prin aceste facilităţi să determine o aderare de proporţii mari la cooperativele agricole. Aceste demersuri aveau o deosebită importanţă pentru comunişti, căci, prin intermediul lor, guvernul putea să controleze o parte a activităţilor comerciale, precum şi capitalul deţinut de membrii cooperatişti.

Legi cu caracter restrictiv

O altă măsură era venită să lase producătorului agricol un cît mai mic profit rezultat în urma vînzării pe piaţa liberă a recoltei obţinute. Introducerea preţurilor de mercurial făcea ca guvernul să poată fixa şi de data aceasta, la un preţ mult mai scăzut diferitele produse agricole vîndute de ţărani. Impunerea mercurialului restrîngea şi mai mult posibilităţile ţăranului de a-şi cîştiga existenţa de pe urma muncii efectuate în propria gospodărie, iar scopul urmărit era tocmai de a-l determina pe acesta să se îndrepte spre sectorul cooperatist care cu “generozitate” oferea acum şi sprijinul acordat de Legea pentru organizarea creditului agricol. Cele două legi complementare, privind regimul circulaţiei bunurilor şi produselor agricole conţineau reglementări ce introduceau un regim al cotelor şi un impozit în natură către stat. Adoptarea lor a împovărat ţărănimea pînă la limita la care nu mai rămînea cu nici un cîştig de pe urma recoltei. Astfel că în momentul în care a fost impus, mercurialul a produs o serie de implicaţii la nivelul întregului sector al agriculturii : era practic sufocată piaţa liberă, fiind înlăturată orice formă de concurenţă în urma monopolului impus de stat, care fixa preţurile. Refuzul ţăranilor de a vinde a generat o lipsă imediată de produse agricole, ce au făcut ca în final guvernul să renunţe (în 8 octombrie 1947) la preţurile de mercurial. Deşi măsura de introducere a mercurialului a fiinţat doar cîteva luni de zile, ea a generat o serie de consecinţe provocate de regimul extrem de dur faţă de ţărănime pe care-l aplica partidul comunist, mai ales în componenta sa legislativă.

Anul 1948 aduce o nouă modalitate de a trece o bună parte din producţia agricolă ţărănească în mîinile statului. Concret, în baza Decretului Marii Adunări Naţionale din iulie este introdus sistemul cotelor obligatorii. Anterior Decretului, fuseseră impuse cote pentru producătorii de grîu, orz, orzoaică, secară şi ovăz în Legea pentru regimul circulaţiei produselor agricole. Decretul Prezidiului M.A.N. stabilea noul cuantum ce trebuia predat către stat. Avînd acum experienţa dobîndită în campania de însămînţări din toamna anului 1947, guvernul înfiinţa de urgenţă Comisiunea de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (C.S.C.P.A.) care întocmea planul de colectări pe întreaga ţară pentru anii 1948-1949. Comisia coordona la nivel centralizat aplicarea planului de colectări, avînd subordonate comisiunile de judeţ, de plasă şi cele comunale.

Patru etape în aplicarea politicii agrare a P.C.R.

Se poate observa o trăsătură generală în strategia cooperativizării şi mai apoi a colectivizării ; atunci cînd se urmărea impunerea unor obiective-cheie în parcursul făuririi comunismului la sate, era instrumentat un traseu străbătut de patru factori esenţiali. Primul era reprezentat de demersul legislativ şi depindea direct de comanda şi deciziile luate de conducerea centrală de partid. O dată ce era emis, decretul (legea) oferea cadrul manifestării următorilor doi factori. Un întreg mecanism al propagandei, ce devine în timp tot mai bine organizat, prelua hotărîrile centrale pentru a putea să le “prelucreze”¹⁰ şi să le răspîndească în rîndurile ţărănimii pînă în cele mai îndepărtate cătune. Al treilea factor ţinea de acţiunile concrete desfăşurate la nivel local de birourile organizaţiilor de bază ale P.M.R. Atunci cînd activitatea organizaţiilor locale nu reuşea punerea în practică a obiectivelor legiferate prin decrete ale M.A.N. din diferite motive, însă în special datorită manifestării unei puternice opoziţii a ţărănimii faţă de noile măsuri îndreptate împotriva ei, interveneau organele de represiune ale Miliţiei şi Securităţii. Ele vor reprezenta un factor determinant în procesul de colectivizare a agriculturii, îndeplinind sau suplinînd de cele mai multe ori activitatea secţiilor locale de partid.

O dată cu apariţia Decretului Prezidiului M.A.N. în legătura cu colectarea cerealelor din 1948, este declanşată o campanie propagandistică furibundă împotriva ţărănimii înstărite. Un articol apărut în Scînteia, intitulat "Greul colectărilor va apăsa asupra elementelor capitaliste exploatatoare"¹¹, acredita ideea conform căreia ţărănimea muncitoare nu avea cum să fie afectată de sistemul colectării cotelor, iar cei ce aveau să sufere în urma acestei decizii erau chiaburii, ca şi cum cotele către stat nu erau suportate de întreaga ţărănime.

Dar pe lîngă această coordonată ce încerca să abată atenţia înspre ţărănimea înstărită, Bogdan Tănăsescu identifică alte trei linii directoare ale propagandei manifestate pe parcursul anului 1948 şi anume : pregătirea psihologică a cooperativizării, sprijinirea recensămîntului agricol din ianuarie 1948 şi mobilizarea pentru campania de însămînţări, de recoltare şi colectare. Toate acestea se înscriu perfect şi în Planul de muncă pe luna ianuarie 1948, al Secţiei Propagandă şi Agitaţie din cadrul Comitetului Judeţean Putna al P.M.R.

Indrumători şi activişti P.C.R. trimişi la sate

După 1946 activitatea partidului comunist capătă o dinamică mai pronunţată, atît la nivelul Comitetului Judeţean din Focşani, precum şi pe tot cuprinsul judeţului Putna. Este continuată acţiunea de instalare în teritoriu, deci în comune şi sate, a celulelor de partid şi chiar se poate constata o grabă în desfăşurarea întregului proces. Era de altfel explicabil, căci imediat ce aceste micro-organizaţii de partid căpătau un sediu, ele preluau de îndată comandamentele politicii de partid în domeniul agriculturii. Retorica lor, deşi mai stîngace (însă nu mai puţin de stînga), respecta coordonatele trasate de propaganda centrală : demascarea chiaburimii, promovarea reformelor înfăptuite de guvernul Petru Groza, strîngerea legăturilor ţărănimii muncitoare cu clasa muncitoare de la oraşe, întărirea şi dezvoltarea sectorului cooperatist, etc. În fruntea acestor B.O.B.-uri erau puşi în special ţărani alogeni şi de obicei din rîndurile ţărănimii sărace ; ei vor îmbrăţişa de la început ideile marxism-leninismului şi proiectul comunist de transformare din temelii a agriculturii. Partidul a apelat la aceşti oameni uşor manipulabili dar cu un zel ce le va permite să înveţe aproape ”din mers” stilul activistului de profesie de la colegii lor citadini, fie ei îndrumători sau activişti cunoscuţi, în descinderile duminicale ale acestora la sate. În satul lor, activiştii de partid nu se bucurau de o credibilitate deosebită, dovadă stînd reacţiile nedisimulate ale ţăranilor faţă de noua ordine socială ce avea să schimbe complet baza tradiţională a statului, sedimentată timp de secole. Presiunea continuă a agitatorilor trimişi la sate precum şi şirul nesfîrşit al rechiziţiilor, exproprierilor abuzive, intervenţiilor brutale ale statului în economia gospodăriilor individuale creau în lumea satului un puternic sentiment de dezrădăcinare. Ţăranii erau puşi în faţa unei alegeri dramatice între, de o parte, capitularea – renunţînd să-şi mai considere pămîntul o proprietate şi înscriindu-se într-una din viitoarele forme colectiviste de agricultură oferite de comunişti – şi, pe de altă parte, rezistenţa – continuînd să-şi păstreze dreptul de proprietar individual al propriului pămînt.

Situaţia grea a ţăranilor este reflectată chiar de unele documente emise de partid¹². Totuşi, o imagine cît se poate de clară o oferă documentele care dau măsura efortului propagandistic desfăşurat la nivelul întregului judeţ. Comitetul Judeţean Putna al P.M.R., ca organism central era împărţit pe secţii, care reprezentau sectoare majore de activitate (Secţia Ţărănească, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Secţia Organizatorică). La rîndul lor aceste secţii aveau în gestiune o serie de comisii specializate pe domenii şi departamente. O astfel de organizare exista în cadrul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Planul de muncă pe luna ianuarie 1948¹³ al acestei secţii fixează obiectivele principale ale lunii în curs : 1. campania în favoarea recensămîntului ; 2. organizarea a 200 de îndrumători la sate cu munca locală ; 3. pregătirea ţăranilor pentru campania însămînţărilor de primăvară ; 4. avantajele cooperativelor ; 5. îndrumarea organizaţiilor de masă : Frontul Plugarilor, Sindicatul Muncitorilor Agricoli, Uniunea Tineretului Muncitoresc. Urmau a fi trimişi îndrumători din oraşele judeţului la sate în fiecare duminică : 50 din Focşani, 25 din Mărăşeşti, 15 din Adjud, etc. Comisia de îndrumători se ocupa îndeaproape ca acei trimişi în comune şi sate să ducă o “muncă de lămurire” în special asupra celor mai apropiate obiective urmărite de partid : explicarea importanţei recensămîntului precum şi necesitatea unirii eforturilor pentru campania însămînţărilor de primăvară. Alte subiecte care aveau să devină constante ale propagandei agitatorilor la sate erau cele legate de campaniile de recoltare şi de colectare a produselor agricole, achitarea impozitului în natură, proclamarea Republicii Populare Române şi perspectivele create prin instaurarea deplină a regimului de democraţie populară bazat pe clasa muncitoare de la oraşe şi sate, avantajele aduse ţărănimii de cooperativele agricole ş.a.m.d. De formarea activiştilor de partid în vederea popularizării acestor subiecte în mediul rural se ocupa Şcoala de cadre ţărănească. După acest stadiu de pregătire, şcoala îi repartiza în colectivele judeţenei, în birourile de plăşi ori în birourile organizaţiilor de bază. Agitatorii trimişi din oraşe nu erau suficienţi, ei neputînd acoperi întreg spaţiul rural al judeţului, aşa încît se încerca suplinirea efortului propagandistic prin formarea agitatorilor alogeni. În Raportul de activitate pe luna februarie¹⁴ se constată tendinţa de a se da întîietate elementelor intelectuale de la sate, care sînt totuşi-după cum spune raportul “de multe ori dubioase. Comuniştii doreau o întărire a credibilităţii lor la ţară, de aceea atenţia lor este acum îndreptată şi spre aceia care erau oameni respectabili în comunităţile săteşti din care proveneau ; era cazul învăţătorilor ori a puţinilor ingineri agronomi de a căror opinie mulţi dintre ţărani ţineau cont. Recrutarea noilor activişti intra în atribuţiile unei comisii ce acoperea Învăţămîntul de partid iar Comisia de studii şi documentare realiza materialul pentru lecţii şi şcoli de cadre şi populariza realizările guvernului şi ale partidului prin afişe şi grafice. Manipularea informaţiilor, culegerea ştirilor de pe întreg judeţul şi prelucrarea lor făceau ”obiectul muncii” Comisiei de artă şi cultură şi al Comisiei de difuzare. Aceasta din urmă deţinea controlul deplin al presei, realizînd abonamente colective în toate plăşile, în special la Scînteia (al cărui tiraj îl va mări de la 1200 la 1800 de foi pe zi), în biblioteci şi alte instituţii. Şi pentru că tot se ocupa de artă şi cultură, Comisia, împreună cu Ministerul informaţiilor, era angajată într-o febrilă campanie de epurare a bibliotecarilor din timpul vechiului regim şi de ridicarea a întregului material considerat nepotrivit, unul dintre obiectivele propuse fiind ”îmbogăţirea permanentă cu material de partid”.

"Munca de lămurire"

Aşadar maşina propagandei funcţiona la cote maxime iar unele rezultate începeau să apară, mai ales în privinţa constituirii cooperativelor, unde se înregistrează o creştere evidentă, ele ajungînd în februarie 1948 la 108 unităţi¹⁵. Exista o preocupare şi pentru înfiinţarea organizaţiilor sindicale şi a asociaţiilor prin intermediul cărora partidul comunist îşi putea extinde ramificaţiile în diferitele domenii socio-profesionale. Prin Sindicatul Muncitorilor Agricoli, Uniunea Tineretului Muncitoresc (U.T.M), Uniunea Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.), Asociaţia Română pentru Strîngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.) şi Frontul Plugarilor, partidul exercita două funcţii – cea propagandistică şi cea de control.

Colaborarea cu Frontul Plugarilor se axa pe aceleaşi coordonate arătate, mai întîi munca de lămurire în favoarea colectărilor şi a recensămîntului agricol. Nu era întîmplător faptul că îndrumătorii puneau întotdeauna recensămîntul în strînsă legătură cu colectările iar acest aspect devine şi mai explicit prin ”munca de lămurire a ţăranului de a declara tot ce are în gospodărie pentru recensămîntul agricol”¹⁶. Problema autorităţilor era de fapt să împiedice cu orice preţ posibilele sustrageri venite din partea ţăranilor. Şi în campania de treieriş şi însămînţări din august¹⁷ Frontul Plugarilor contribuie prin acţiuni de demascare a chiaburilor şi ţăranilor care se sustrăgeau de la colectări sau care nu puneau la dispoziţie utilajul agricol. Întreaga legislaţie adoptată, mai ales legile privind circulaţia bunurilor şi produselor agricole, impozitul în natură şi aplicarea colectării cotelor către stat au determinat un refuz al ţăranilor de a-şi lucra pămîntul. Această situaţie nu putea avantaja statul, căci un boicot al ţăranilor ar fi provocat o criză alimentară generală pe piaţa internă. Era important ca pămîntul să fie lucrat, iar campania din toamna anului 1947, cînd guvernul îi autoriza pe lucrătorii Ministerului de Interne să vegheze desfăşurarea lucrărilor de însămînţări arăta acest interes al statului în coordonarea lucrărilor agricole. În dorinţa de a-şi asigura acest rol şi pentru a înlătura orice disfuncţionalităţi care puteau să apară în timpul apropiatei campanii agricole din toamnă, autorităţile comuniste au recurs sistematic la încadrarea acelor ţărani ce refuzau să îşi are pămîntul sau să pună la dispoziţie inventarul agricol, la Legea 351/ 1945 privind reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic. Reglementarea va fi subsumată metodelor curente de represiune.

Camera de Agricultură a judeţului Putna era instituţia administraţiei locale care era abilitată să verifice eventualele contravenţii la legea sabotajului economic¹⁸. Situaţiile erau prezentate sub forma referatelor sau a proceselor verbale. Astfel era făcut un referat al Subdirectoratului Camerei de Agricultură : ”Cu privire la reclamaţia ajutorului de primar V. Nedelcu, al comunei Jariştea, asupra proprietarului de tractor Stelian Ghemuleţ, care a sabotat lucrările de însămînţare în toamnă, refuzînd a scoate tractorul la arături”. Se cere Legiunii de Jandarmi să-l determine să scoată la arături tractorul. În urma refuzului proprietarului de tractor, acesta urma calea sigură a detenţiei : ”Prin hotărîrile Comandamentului Unic de Însămînţări s-a cerut arestarea lui Stelian Ghemuleţ. Instrumentarea s-a făcut de Serviciul de Control Economic al judeţului Putna şi prin adresa nr. 34/ian.1948 a acestui serviciu, a fost trimis în judecată pentru sabotaj economic”. Aşadar, pentru simplul fapt de a nu-şi fi folosit tractorul pentru propria gospodărie sau poate mai curînd pentru uzul comun, un ţăran putea fi privat de libertate. Astfel de măsuri pot fi explicate doar prin prisma a două motivaţii. Prima era legată de hotărîrea cu care autorităţile tranşau problema nesupunerii şi a sustragerii ţăranilor de la muncile agricole, iar a doua rezida în lipsa unei dotări suficiente a S.M.T.-ului cu pluguri, batoze, tractoare ş.a.. Lui Toader Grozav din comuna Vizantea îi este întocmit un proces verbal pentru că refuză să îşi are suprafaţa de pămînt pe care o deţine, de 0,5 hectare. Se specifică faptul că acesta deţine toate atelajele necesare, plug, vite şi căruţă. Cum nu era permisă o astfel de extravaganţă, procesul verbal concluziona sec că cel în cauză “le deţinea degeaba”. Împricinatul era încadrat la legea sabotajului economic. Notarul care întocmise procesul verbal trimitea o copie şi Comandamentului Unic de Însămînţări.

Exista însă şi altă categorie de cazuri în care ţăranii deturnau destinaţia iniţială a grîului de primăvară. Aceştia, în loc să îl folosească pentru însămînţare, preferau să îl macine la moară, complicînd şi mai mult misiunea întregului aparat de supraveghere. Toate sesizările legate de aceste cazuri erau făcute de Serviciul Agricol al Judeţului Putna fie Camerei de Agricultură şi Serviciului Economic de Control, fie direct Tribunalului Putna, pentru a li se intenta proces de sabotaj economic. Note trimise de pe tot cuprinsul judeţului, din Moviliţa, Odobeşti, Bilieşti, Bîlca, Pănceşti, urmau să trimită în scurt timp zeci de persoane în închisori.

Altă situaţie era creată de ţăranii care intrau abuziv pe proprietăţile celor ce refuzau să participe la muncile agricole. Aceste incidente provocau opoziţia ţăranilor proprietari care se trezeau asaltaţi în propria gospodărie, fapt ce dădea naştere la o seamă de conflicte ce sporeau climatul de insecuritate din interiorul comunităţilor săteşti. Nu este însă mai puţin adevărat că o asemenea stare era indusă chiar de agitatorii şi activiştii de partid de la sate. În intenţia de a preveni perpetuarea unor astfel de litigii pe perioada în care urmau să se desfăşoare pregătirile pentru viitoarea campanie de însămînţări din toamnă, statul avea să legifereze aceste uzurpări de terenuri prin Decizia M.A.N. nr. 432/15 martie 1948, care dispunea ca “orice terenuri nearate pînă la 15 aprilie să fie atribuite locuitorilor dornici de muncă şi harnici”. În baza acestei hotărîri, Prefectura Plăşii Odobeşti trimitea în 16 aprilie Nota nr.369 către Comitetele Gospodăreşti şi Posturile de Jandarmi din comuna Floreşti : ”Vă rugăm să procedaţi de urgenţă la identificarea loturilor nearate şi neînsămînţate pînă la data de 15 aprilie anul curent, care vor fi atribuite locuitorilor harnici şi care se obligă a le cultiva pe aceste loturi necultivate de proprietari”. Această nouă intervenţie arăta ineficienţa măsurilor represive dar şi a celor de natură legislativă. Faptul că adoptarea unui sistem apăsător al colectărilor, impozitul în natură şi Legea sabotajului economic nu duceau la o abdicare masivă a ţărănimii, după cum se aşteptau comuniştii, făcea ca procesul socializării agriculturii să continue neabătut, aducînd mereu noi şi noi privaţiuni şi impuneri unei ţărănimi ce avea să fie tot mai asediată.

După relativul eşec al administrării campaniei din toamna anului 1947, are loc o restructurare prin înfiinţarea Comisiei de Stat pentru Însămînţări cu rol centralizator, iar noutatea pe care această comisie o aducea consta în atribuţiile pe care le avea, de a structura şi apoi de a impune un plan de cultură a suprafeţelor agricole. Odată ce era elaborat, el cobora la Comisiile Judeţene pentru Însămînţări şi avînd suportul represiv al Comandamentului Legiunii de Jandarmi şi o susţinută propagandă în presa centrală, era impus producătorilor agricoli, atît celor din cooperative, cît şi ţăranilor individuali. În felul acesta proprietatea particulară a pămîntului tindea să devină numai un atribut formal al ţăranului, atît timp cît el era nevoit să accepte intervenţia brutală a statului ce decidea ce anume şi cît să cultive. Cei care nu respectau hotărîrile Comisiei Judeţene pentru Însămînţări trebuia să suporte rigorile legilor în vigoare şi ordonanţelor ad-hoc ale Prefecturii Judeţului Putna, cum era cazul lui Ioan Voicu din comuna Vulturu. Acesta deţinea 50 de hectare, din care 10 trebuia să le are şi însămînţeze cu grîu, conform planului de cultură impus. Cum refuzase să-şi lucreze pămîntul şi nu îndeplinise sarcinile de plan, era condamnat la închisoare pe patru ani (v. Anexa I, doc. 1).

Şi în legătură cu colectarea cotelor de la ţărani, precizările făcute aveau să-i dezavantajeze. Astfel, cotele la produsele agricole erau stabilite înaintea desfăşurării recoltării şi chiar dacă ele erau stabilite în raport cu categoriile de terenuri (în funcţie de calitate şi număr de hectare), cuantumul cotelor nu ţinea seamă de pierderile inerente oricărei culturi agricole. Acestea erau asumate numai de producătorul individual. În schimb partidul comunist venea cu o puternică propagandă a colectărilor prin intermediul oficiosului său Scînteia cu articole ca : "Planul de colectare a cerealelor trebuie realizat în cele mai bune condiţii"¹⁹ sau "Nu vom lăsa pe chiaburi să dosească cerealele"²⁰.

Anul 1948 aduce o noutate şi în plan represiv, o dată cu adoptarea articolului 209 Cod Penal. El urma să devină un instrument legislativ uzual pus în slujba tribunalelor teritoriale. De data aceasta, articolul 209 C.P. era îndreptat împotriva oricăror acţiuni de rezistenţă sau a situaţiilor ce puteau duce la coagularea unei posibile opoziţii anticomuniste²¹. Apariţia acestei reglementări este uşor explicabilă prin prisma strategiei colectivizării.

Existenţa numeroaselor forme de contestare a noului regim instaurat de partidul comunist, manifestate în toate sectoarele societăţii româneşti (atît în mediul urban cît şi în cel rural) făcea absolut necesară adoptarea unei norme juridice cu caracter general şi în baza căreia să poată fi aruncaţi în închisoare sau lagăre de muncă (canalul) toţi acei care periclitau (sau doar incomodau) regimul de democraţie populară. În cazul particular al agriculturii, autorităţile vizau înlăturarea oricărei piedici în calea demarării efective a procesului colectivizării agriculturii. Astfel, ţăranii ce refuzau modelul colectivist urmau de acum înainte să răspundă penal pentru inaderenţa lor la acest proiect radical. Împotrivirea faţă de introducerea sistemului colhoznic în agricultura românească putea fi interpretată acum drept nesupunere sau “uneltire împotriva ordinii sociale şi economice”. Iar atunci cînd formele contestării nu căpătau conturul bine definit al unei revolte ci reprezentau doar situaţii individuale, izolate, exista o încadrare juridică şi pentru aceste situaţii care constau în simpla colportare de zvonuri sau discuţii îndreptate împotriva regimului ori acţiuni de propagandă în favoarea unor organizaţii ce aveau drept scop înlăturarea ordinii de stat. Sintagma consacrată în practica juridică pentru desemnarea unor asemenea acţiuni era “agitaţie împotriva ordinii sociale”, iar în rapoartele şi dările de seamă ale filialelor locale ale Partidului Muncitoresc Român erau sintetizate în categoria ”manifestărilor ostile regimului”. Maniera de interpretare exclusiv politică a faptelor masca în realitate o unică problemă – de a fi integrat sistemului sau de a fi repudiat, lucru care se traducea în spaţiul rural prin a accepta sau a respinge modelul sovietic al colectivizării agriculturii.

Articolul 209 Cod penal va suferi o serie de adăugiri de-a lungul perioadei 1948-1960, menite să aducă elemente noi în tipologia represiunii. Însă baza viitoarelor construcţii juridice ale articolului rezidau în aliniatele primei formulări, cea din 1948. Conform acesteia, articolul 209 Cod penal era definit prin ”[...] delictul de uneltire contra ordinei sociale pedepsit cu închisoare corecţională”. Punctul I pedepsea cu închisoare corecţională pînă la 3 ani “[...] faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernămînt a Statului”, iar la punctul II erau prevăzute pedepse cu închisoarea corecţională de la 3 la 7 ani pentru orice tentativă de modificare a ordinii economice sau sociale existente : ”[...] faptul de a lucra, prin mijloace violente, pentru a produce teroare, teamă ori dezordine publică, cu scop de a schimba ordinea economică sau socială din România” (lit. c) sau “[...] faptul de a ajuta în orice mod, o asociaţiune din străinătate sau din ţară, care ar avea de scop să lupte contra ordinei economice sau sociale din România prin mijloacele arătate la litera a şi c.”(lit. e)²². Definirea acestor delicte punea în mişcare întregul sistem represiv ai cărui agenţi erau organele de Miliţie şi Procuratură, instanţele judecătoreşti şi Securitatea – cu propriile metode de soluţionare a diverselor cazuri de contestare a regimului. Se crea astfel posibilitatea înfăptuirii unor abuzuri şi nedreptăţi şi a condamnării la închisoare a unui număr mare de ţărani în fapt nevinovaţi, dar tocmai prin grila politică pe care o conţineau, aceste sentinţe căpătau o motivaţie.

Faptul că în urma unei percheziţii operate în 10 septembrie 1948 în casa ţăranului Gheorghe I. Tiplica din Ţifeşti s-au găsit un portret al regelui Mihai şi al reginei Elena, cinci file cu portretele foştilor lideri politici, o insignă cu coroana regatului şi o broşură despre Churchill (v. Anexa I, doc. 2), reprezenta un "act de uneltire împotriva ordinii sociale” (în fapt-politice) pedepsit prin încadrarea la articolul 209 Cod penal, deşi prin hotărîrea Tribunalului Putna nu este specificată nici o acţiune a inculpatului de a “propovădui” în vreun fel idei sau manifestări ce ar fi periclitat ”forma democratică de guvernămînt a Statului”.

În lungul proces al colectivizării agriculturii, majoritatea ţăranilor care figurau în informările de partid la rubrica “manifestări ostile regimului” şi care “beneficiau” de normele unor proceduri juridice (de multe ori aplicate în mod aleatoriu), aveau să fie condamnaţi în temeiul acestui articol. Efectele sale pe termen lung vor produce o scindare în rîndul societăţii ţărăneşti forţată să accepte fără a crîcni noul plan de transformare socialistă a agriculturii.

NOTE

1. Scînteia, nr.269, 8 iulie 1945.

2. Arhivele Naţionale Vrancea, Inventar 512, Fond 455, Comitetul Judeţean Putna al P.C.R. (1944-1952), dos.14/1946, fila 6-9.

3. Scînteia, nr.938, 3 octombrie 1947.

4.A.N.V., Fond C.J. Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 2 (Secţia Ţărănească - Raport de activitate pe luna ianuarie 1948).

5. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 8-10.

6. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 40-41. Acţiunea s-a soldat cu excluderea a 138 de membri din Plăşile Panciu şi Odobeşti, acestea erau ”plăşi cu chiaburime mare, fiind regiune viticolă” (conform aceluiaşi document).

7. Scînteia, nr.950, 17 octombrie 1947, citat de B. Tănăsescu, op. cit, p.16.

8. Scînteia, nr.947, 13 octombrie 1947, citat de B. Tănăsescu, op.cit.

9. A.N.V., Fond Camera de Agricultură a Judeţului Putna (1925-1949), dos.27/1946, fila 35.

10. Este un termen des folosit de către agenţii propagandei comuniste din Comitetele Judeţene sau secţiile comunale de partid şi desemna prima fază - cea a discutării materialului în cadrul secţiei sau comitetului judeţean, orăşenesc etc.

11. Scînteia, nr.1164, 8 iulie 1948.

12. Informaţiile cît de cît mai apropiate de realitate şi relativ lipsite de retorica oficială le ofereau paragrafele intitulate Starea de spirit a populaţiei, care făceau parte din rapoartele sau dările de seamă ale B.O.B.-urilor rurale.

13. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R.,dos. 28/1948, fila 1-10.

14. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R.,dos. 28/1948, fila 10-14.

15. Idem, dos.4/1948, fila 72.

16. Idem, dos.35/1948, fila 2.

17. Idem, dos.35/1948, fila 39.

18. Idem, dos.49/1948, fila 1-16.

19. Scînteia, nr.1167, 11 iulie 1948.

20. Idem, nr.1173, 17 iulie 1948.

21. Codul Penal al R.P.R., Ed. de Stat pentru literatură juridică, 1948, p. 67, citat de Octavian Roske, "Accente în strategia colectivizării. Articolul 209 Cod Penal", în Arhivele Totalitarismului, an II, nr.1-2, 1994, p.278.

22. Idem, citat de O. Roske, op. cit.

III Debutul colectivizării

Modelul colectivist sovietic – surse teoretice şi practici sociale

Printre temele majore ale mitologiei comuniste se situa şi “transformarea socialistă a agriculturii” sau colectivizarea. Acest proiect aproape utopic îşi are rădăcinile cu mult înaintea secolului XIX, însă, o dată cu falansterul conceput de Fourier, ideea organizării muncii şi vieţii în comun este valorizată şi tematizată de paradigma romantică a epocii. Marx preia şi el teoria muncii în comun, însă pune un accent deosebit pe non-proprietate, pe disoluţia de la sine a proprietăţii prin transformarea întregii societăţi şi reducerea acesteia în tiparele unei singure clase sociale – proletariatul. Desfiinţarea proprietăţii şi existenţa unei singure clase sociale puteau înlătura interesele de grup şi orice formă de exploatare, instaurînd totodată o pace eternă. Cu Lenin, teoria marxistă avea să fie aplicată, însă nu pornind de la condiţiile iniţiale (cele create în urma colapsului sistemului capitalist occidental), ci de la acele condiţii reperabile în Rusia anului 1917¹. Lenin va fi nevoit de multe ori să abdice de la principiile teoriei marxiste spre a face faţă realităţilor concrete apărute imediat după preluarea puterii. Nu acelaşi lucru se va întîmpla o dată cu ajungerea lui Stalin la conducerea P.C.U.S. El urma să aplice teoria marxistă în termenii propriei voinţe printr-o brutală transfigurare a realităţii. dar oricare ar fi fost evoluţia procesului de colectivizare, cert este faptul că pentru întreg spaţiul acoperit de ţările blocului comunist a fost aplicat un mimetism în general în întregul ansamblu al societăţii, iar în problema socializării agriculturii modelul sovietic avea să fie aplicat comunităţilor rurale din aceste ţări, chiar şi în detaliile sale.

În România, colectivizarea reprezenta ţelul final al strategiei agrare, căci ce altceva însemna socializarea agriculturii decît o proiecţie a statului în spaţiul rural. Colectivizarea era absolut necesară, în primul rînd pentru că era un agent şi apoi un garant al rolului deplin al statului în agricultură. Decalajul dintre oraş şi sat în ceea ce priveşte implantarea structurilor colectiviste operate de partidul comunist era creat de însăşi problema proprietăţii. Conform teoriei marxiste (şi practicii ulterioare a sovietelor), rolul statului în economie trebuia să fie total, în aşa fel încît acesta să poată fi unicul finanţator, producător şi distribuitor. Dar pentru ca statul să reuşească să gestioneze întregul flux al economiei, el trebuia să înlăture orice formă de concurenţă ce ar fi putut interveni iar acest lucru implica de fapt necesitatea desfiinţării proprietăţii particulare. În spaţiul urban impunerea monopolului de stat asupra proprietăţilor s-a realizat mult mai simplu. Naţionalizarea întreprinderilor industriale şi miniere (ce reprezentau 90 % din producţia ţării), a băncilor şi societăţilor de asigurare, realizată în iunie 1948 rezolva dintr-o dată problema trecerii proprietăţilor particulare în mîna statului. Aceeaşi metoda aplicată economiei satelor româneşti era practic imposibilă.

Noi demersuri pentru impunerea colectivizării

Încă de la început, partidul comunist a optat în favoarea folosirii unei tactici abile în relaţia cu ţărănimea. Toate promisiunile respectării proprietăţii particulare au fost menţinute pînă la sfîrşitul anului 1946. Era preferabilă politica paşilor mărunţi şi adoptarea unui demers “de tatonare”, faţă de o angajare făţişă a partidului în privinţa colectivizării, iar acest lucru este dovedit chiar de enunţul primului articol din legea agrară : “Agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării care sunt proprietatea particulară a celor ce muncesc”.

O etapă intermediară, începînd în anul 1946, a constituit-o înfiinţarea cît mai multor cooperative în scopul captării încrederii ţăranilor în politica agrară promovată de guvern. Pentru ţărănime, ea a prezentat avantajul că nu necesita o angajare deplină a ţăranului şi că, în plus, acesta putea beneficia de credite fără garanţie precum şi de dotările S.M.T.-ului (care devine în octombrie 1948 Centrala Staţiunilor de Maşini Agricole şi Tractoare - C.S.M.A.T.).

Începînd cu anul 1947, o serie de măsuri în plan legislativ aveau ca scop împovărarea producătorilor agricoli individuali. Prin acest demers normativ întins pe perioada anilor 1947-1949, puteau fi constatate intenţiile clare ale guvernului. Duritatea regimului aplicat ţăranilor este una din constantele acestei perioade (cu scurte perioade de relaxare, atunci cînd rezistenţa era suficient de puternică sau cînd unele măsuri se dovedeau a fi ineficiente), căci atunci cînd aceştia nu consimţeau de bună voie sau în urma “muncii de lămurire” să se înscrie în cooperative, partidul înăsprea şi mai mult situaţia economică a gospodăriilor individuale.

În 1949, campania împotriva ţărănimii înstărite este reluată cu tărie, făcîndu-se apel la sporirea vigilenţei împotriva acţiunilor chiabureşti sau reamintindu-se neîncetat obiectivele ce trebuia urmărite de către B.O.B.-urile de la sate : ”organizaţiile de partid de la ţară au sarcina de a conduce lupta pentru îngrădirea chiaburimii, lupta pentru întărirea sectorului socialist în agricultură. În acelaşi timp, organizaţiile de partid au sarcina de a educa pe ţăranii muncitori în spiritul luptei de clasă necruţătoare şi a vigilenţei neobosite împotriva chiaburimii, demascînd neîncetat chipul hidos al chiaburimii, viclenia şi atitudinea lui de duşman de moarte al intereselor ţărănimii muncitoare”.²

Activitatea partidului la nivel legislativ era însă hotărîtoare, iar în anul 1949 apăreau noi elemente în sprijinul distrugerii oricărei forme de rezistenţă a ţăranilor. Mai întîi este publicată Legea pentru introducerea pedepsei cu moartea, care lărgea orizontul acţiunilor represive şi permitea practic exterminarea ţăranilor oponenţi, prin faptul că existau formulări exprese vizînd periclitarea ”propăşirii economiei naţionale”. Apariţia legii crea fundamentul tuturor abuzurilor ce aveau să fie săvîrşite, culminînd cu execuţiile demonstrative, care vor instaura un climat general de neîncredere şi teroare.

În ajunul plenarei în urma căreia avea să fie anunţată oficial trecerea la o nouă formă socialistă de practicare a agriculturii era emis un decret de expropiere care aducea atingere terenurilor deţinute în proprietate privată. Sub incidenţa acestui decret intrau cu precădere fostele moşii care prin legea agrară din 1945 fuseseră reduse la 50 de hectare, fermele-model şi pămînturile ţărănimii înstărite. Exproprierile erau o rezultantă a nevoii imperioase a statului de a acumula o cît mai mare suprafaţă agricolă, pentru ca apoi pe aceste terenuri să fie înfiinţate gospodării agricole de stat. Decretul din 2 martie 1949 era în fapt o naţionalizare a proprietăţilor funciare, care acum nu mai era pusă în slujba ideii de reîmpărţire a terenurilor pentru formarea de mici gospodării particulare oferite ţăranilor fără pămînt sau cu pămînt puţin, ca în cazul legilor de reformă agrară.

Apariţia decretului a generat un şir de ilegalităţi şi abuzuri, care în judeţul Putna au culminat cu confiscarea întregii averi deţinute de ţăranii înstăriţi. Există tabele întregi ce conţineau date privind numărul şi valoarea obiectelor, de la nasturi şi furculiţe pînă la argintărie, ceasuri de aur sau bijuterii ce urmau toate a fi inventariate, închise în colete şi expediate Băncii R.P.R.³ Cu toate că decretul de expropriere nu a dus la o trecere imediată a pămînturilor din proprietatea particulară a producătorilor agricoli în mîinile statului, pentru regim important era ca la începutul colectivizării, acţiunile de intimidare să determine o parte a ţărănimii să subscrie la iniţiativa statului de socializare a agriculturii. Aceeaşi linie era urmată şi prin adoptarea Legii impozitului agricol, care prevedea fixarea unui impozit progresiv asupra tuturor veniturilor agricole şi neagricole ale gospodăriei ţărăneşti. Pentru gospodăriile ţăranilor înstăriţi, Sfaturile Populare erau abilitate să adauge după bunul lor plac un "supliment" procentual între 20 şi 50 la sută.

Suprapunîndu-se şirului lung al dărilor şi impozitelor către stat, noul regim al impozitului agricol nu-i lăsa nici o speranţă de subzistenţă producătorului particular, acţionînd direct asupra bugetului fiecărei gospodării în parte şi urmînd să ducă la o serie de cedări din partea ţăranilor. Aceştia erau nevoiţi să recurgă fie la modalităţile sustragerii prin diferite forme de la achitarea acestor datorii sufocante către stat, sau la vînzarea, donaţia pămîntului către stat ori chiar părăsirea lui, fie să accepte înscrierea într-una din formele sistemului socialist al agriculturii. Instrumentarea practicii juridice înainte de 1949 dar şi după această dată, marchează o preocupare constantă a partidului comunist de găsire a unor soluţii prin urgenţa acumulării de capital şi absorbţia gospodăriilor particulare în sfera sectorului dirijat de stat.

Instituirea sistemului colectării cotelor era indisolubil legată de nevoia statului de acumulare de capital, materializată prin rechiziţionarea produselor agricole. Pe de altă parte, statul îşi asigura astfel un spaţiu larg de manevră prin controlul producţiei ţărăneşti (prin cota pe care producătorul era obligat să o dea statului) şi chiar prin fixarea planului de cultură. Din aceste motive colectarea integrală a cotelor şi grija ca nu cumva ţăranul să apuce să-şi dosească o parte din produsele agricole devin o preocupare obsesivă a autorităţilor.

Decretul 183/1941 venea în continuarea Legii pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic din 1945, însă redefinind acum o serie de infracţiuni din domeniile economiei naţionale în funcţie de îndeplinirea colectării cotelor şi a planului de cultură. Decretul acorda o protecţie a sistemului de colectare forţată, pedepsind cu închisoare corecţională între 1 şi 12 ani orice acţiune economică ce depăşea sfera prevederilor planului de stat sau a deciziilor luate de autorităţile centrale şi locale : ”Nerespectarea deciziunilor luate de Consiliul de Miniştri, de Organele locale ale Puterii de Stat, precum şi nerespectarea deciziunilor referitoare la dirijarea, organizarea şi controlul producţiei, circulaţiei, distribuţiei şi consumului mărfurilor de orice fel, neprevăzute în planul de Stat." (art. 2, lit. a).

În baza decretului, ţăranii găsiţi vinovaţi puteau suferi – pe lîngă anii de temniţă – şi de pe urma confiscării caselor care urmau să fie transformate în scurt timp în sedii ale gospodăriilor agricole colective sau în imobile pentru S.M.T.-uri. Pierderea putea fi totală prin confiscarea instrumentarului agricol al gospodăriei şi chiar a bunurilor de uz casnic. Multe situaţii de acest gen figurează şi în tabelele care făceau obiectul confiscării bunurilor ce aparţineau ”moşierilor” din judeţul Putna. Sfaturile Populare se puteau folosi de acest decret pentru a exercita o presiune continuă asupra proprietarilor agricoli. Procesul general al colectărilor, cu toate implicaţiile sale, inclusiv reglementările decretului 183/1949 îşi găseşte corespondenţa în măsura leninistă a “comunismului de război” manifestat printr-o socializare de urgenţă a produselor agricole ale ţăranilor individuali în condiţiile în care statul îşi impunea rolul de distribuitor al producţiei agricole conform nevoilor de hrană ale clasei muncitoare din oraşe. Întreaga politică agrară a guvernului concretizată în impunerile exgerate la care era constrînsă ţărănimea avea în scurt timp consecinţe nefaste asupra întregii producţii agricole, conducînd la un slab randament al agriculturii şi la vlăguirea producătorilor agricoli.

Simţindu-se întărit în urma uriaşului efort legislativ şi propagandistic pus în slujba proiectului colectivizării agriculturii, partidul îşi putea face în sfîrşit publice adevăratele intenţii. După o îndelungată tăcere, la sfîrşitul anului 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să facă două declaraţii cu caracter oficial a căror trimitere directă la modelul sovietic al gospodăriilor colective era evidentă. În prima, apărută în octombrie 1948, Dej sintetiza întreaga activitate a partidului pe drumul ”construirii socialismului la ţară” şi, recunoscînd anevoiosul proces desfăşurat pînă la acea dată, propunea (evident !) aplicarea modelului şi a experienţei sovietelor în sprijinul trecerii la formarea gospodăriilor ţărăneşti colective : ”o problemă deosebit de complexă pentru partidul nostru, ca şi pentru celelalte partide comuniste şi muncitoreşti frăţeşti este construirea socialismului la ţară. Dacă la oraş, cu toată împotrivirea înverşunată a duşmanului de clasă am reuşit să smulgem relativ uşor puterea economică din mîinile clasei exploatatoare, a clasei capitaliştilor, după reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă, chiaburimea. Avem la sate un ocean de mici gospodării individuale (peste 3 milioane) care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalismul zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă. Partidul nostru are de îndeplinit sarcina grea a lichidării stării de înapoiere a agriculturii, a asigurării unei înalte productivităţi a acesteia, a salvării ţărănimii muncitoare de mizerie, a lichidării exploatării la sate. Tot în experienţa istorică a P.C. al U.R.S.S. a găsit partidul nostru răspuns la întrebarea : – ce drum să urmeze pentru a îndeplini cu succes această sarcină -. – Care poate fi deci soluţia – întreba şi tovarăşul Stalin. Soluţia – spunea I.V. Stalin – este trecerea de la micile gospodării ţărăneşti fărîmiţate, la mari gospodării unificate pe baza cultivării în comun a pămîntului, trecerea la cultivarea colectivă a pămîntului pe baza unor tehnici noi, superioare.”⁶

A doua declaraţie a lui Dej, premergătoare inaugurării oficiale a noii etape de socializare a agriculturii româneşti, era prilejuită de expunerea primului plan economic general ce urma a fi demarat şi el tot în anul 1949. Se recunoştea de această dată, că înfiinţarea cooperativelor de aprovizionare şi desfacere a fost doar o punte spre trecerea la colectivizare : ”Cooperativele de aprovizionare şi desfacere vor ajuta pe de o parte ţărănimea cooperatoare să scape de speculanţi, aprovizionîndu-se cu produsele industriale de care are nevoie, iar pe de altă parte, vor asigura aprovizionarea cu produse alimentare a muncitorimii de la oraşe. Realizarea pe baze sănătoase a unei reţele largi de cooperative de aprovizionare şi desfacere, va deschide calea asocierii ţăranilor săraci şi mijlocaşi în gospodării colective, ca o formă superioară de exploatare a pămîntului.”⁷

Rezoluţia Plenarei C.C. al P.M.R. privind transformarea socialistă a agriculturii

Rezoluţia Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 2-5 martie 1949 privind transformarea socialistă a agriculturii prevedea trecerea la stadiul final al strategiei agrare ‑ colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti particulare. Conform Statutului-model al gospodăriei agricole colective, ţăranul rămînea, teoretic, proprietar asupra pămîntului şi întregului patrimoniu al G.A.S.-ului, însă numai împreună cu ceilalţi membri. Aici intervenea un factor nou ce schimba în esenţă sensul proprietăţii, căci printr-un simplu artificiu logic, proprietatea comună anula practic dreptul individual al ţăranului la proprietate. Ţăranul colectivist nu mai avea cum să-şi delimiteze dreptul de proprietate asupra pămîntului cu care intrase în G.A.C., o dată ce se “bucura” automat de dreptul de proprietate asupra întregii gospodării. Altfel spus, pămîntul aparţinea tuturor membrilor, iar în fapt nimănui (luat ca entitate individuală).

Teoria marxistă era aşadar, transpusă în practică şi în România prin intermediul înfiinţării acestei noi forme (ideale, utopice) de organizare colectivă a muncii. Ţelul suprem ‑ obţinerea monopolului de stat asupra capitalului, prin transferul proprietăţii particulare în gestiunea statului ca non-proprietate colectivă ‑ era aproape atins. Însăşi titulatura oficială a colectivizării – “transformarea socialistă a agriculturii” – îşi aroga dreptul de a traduce în practică proiectul imaginar al mitologiei comuniste. De acum înainte istoria de secole a ţărănimii avea să fie transfigurată prin desfiinţarea totală a exploatării şi punerea în comun a forţelor şi mijloacelor de producţie în perimetrul a ceea ce reprezenta falansterul fourierist ajustat prin dialectica marxistă. Proiecţia în eternitate a G.A.C.-urilor era mărturisită chiar de textul adoptat în cadrul Plenarei C.C. al P.M.R. din 3-5 martie : “În urma dezvoltării ştiinţifice, pe calea gospodăriilor colective, acestora le va fi asigurată pe veci (s.n.) folosinţa întregului pămînt care aparţine acestor gospodării. Astfel va fi rezolvată trecerea pămîntului în proprietate obştească.”

Cu acelaşi prilej, era trasată si strategia socială a desfăşurării procesului de colectivizare : ”politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară : să sprijinim pe ţărănimea săracă, strîngem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o lupta neîntreruptă împotriva chiaburimii.” Înfiinţarea primelor cinci gospodării agricole în 24 iulie a declanşat mecanismul propagandistic al partidului orientat acum în două direcţii : prima era pusă în slujba mediatizării avantajelor create de munca în comun în cadrul gospodăriilor agricole colective printr-o serie de articole ca : ”Ţăranii săraci şi mijlocaşi din alte zece comune din ţară şi-au întemeiat gospodării agricole colective” sau “Calea transformării socialiste a agriculturii”. A doua direcţie diversionistă continua retorica împotriva chiaburilor ce s-ar fi opus înfiinţării de G.A.C.-uri.

Primele G.A.C.-uri în judeţul Putna

Cum era şi normal, în optica partidului comunist, demararea procesului de colectivizare trebuia să genereze la nivelul întregii ţări o psihoză a “întrecerii socialiste” în ideea înfiinţării cît mai multor gospodării agricole colective. Din această perspectivă, Comitetul Judeţean Putna al P.M.R. realiza o caracterizare a Judeţului Putna (v. Anexa II). Pornind pe firul istoriei regiunii, descrierea alterna relatări ale aspectului istoric general cu informaţii concrete plasate în contemporaneitate. Atrage însă atenţia grila ideologiei oficiale prin care întreg trecutul regiunii este reformulat şi adaptat în termenii opoziţiei dintre moşierii exploatatori şi majoritatea ţăranilor exploataţi, între corupţia oamenilor din conducerea satelor, care erau exponenţi locali ai partidelor istorice şi nedreptatea, lipsa de reprezentare a ţărănimii sărace. După 23 august 1945, aceeaşi istorie este văzută ca o încrîncenată luptă a birourilor organizaţiilor de bază împotriva reacţiunii chiaburilor şi legionarilor. Prezentul apare ca o reuşită deplină a politicii partidului, iar finalul caracterizării prezintă apoteotic dorinţa ţăranilor-muncitori de a înfiinţa gospodării agricole colective şi în satele şi comunele Putnei.

Oricît de exagerată părea, această relatare nu era departe de realitate. Cert este că printr-o notă din 3 septembrie 1950¹⁰, Comitetul Judeţean raporta constituirea în 11 septembrie 1949 a trei gospodării colective : Gospodăria “9 Mai” Călimăneşti, “Octombrie Roşu” din Pădureni şi “7 Noiembrie” din Haret. În G.A.C. Călimăneşti erau înscrise 76 gospodării avînd 279 membri de familie. Din cele 76 familii, 28 erau reprezentate de ţăranii mijlocaşi, 43 de ţăranii săraci iar 5 familii aparţineau “proletariatului ţărănesc”. Suprafaţa agricolă a gospodăriilor puse în comun ajungea la 155,42 ha, la care se adăuga suprafaţa primită ca “donaţie” de stat, de 95,03 ha, rezultînd o suprafaţa totală de 250,45 ha. Sediul G.A.C.-ului era primit ca donaţie de stat. O pondere similară a ţăranilor colectivizaţi avea şi G.A.C. “Octombrie Roşu” din comuna Pădureni : din cei 84 de capi de familie, 23 erau ţărani mijlocaşi, 52 – ţărani săraci şi 9 erau proletari agricoli, adică fără pămînt. Suprafaţa de pămînt adusă în gospodărie era de 202,7 hectare iar prin donaţia statului aceasta ajungea la 242,7 hectare. În cazul G.A.C. “7 Noiembrie” Haret compoziţia socială a ţăranilor colectivişti era şi mai evidentă : din cele 96 familii înscrise în gospodărie, doar 14 aparţineau ţărănimii mijlocaşe, majoritatea covîrşitoare era formată din ţărani săraci şi cei lipsiţi de pămînt¹¹. Se desprind de aici cîteva concluzii : mai întîi iese în evidenţă ponderea mare deţinută de ţăranii cu puţine resurse materiale, situaţie determinată deci de un refuz destul de semnificativ pentru debutul colectivizării. Răspunsul cu care ţăranii săraci aveau să fie printre primii înscrişi în colectivă, rezidă în faptul că mulţi dintre aceştia nu mai aveau practic nimic de pierdut, iar pe de altă parte, perpetua propagandă a socializării agriculturii avea să rezoneze cu precădere în rîndurile acestor ţărani. O consecinţă a acestui fapt era şi patrimoniul redus al acestor gospodării colective, lipsa unui inventar agricol mobil şi imobil suficient pentru a realiza o productivitate sporită.

O percepţie mai bună asupra situaţiei generale legată de înfiinţarea primelor trei gospodării colective din judeţ o oferă Nota nr. 243 din 3 septembrie 1950 a Comitetului Judeţean Putna¹². Este o constatare a realităţilor existente în sînul gospodăriilor colective, la un an de la înfiinţare, realizată de către organele de control ale P.M.R., în speţă de Secţia de documentare. Astfel, în intervalul septembrie 1949-septembrie 1950, în arealul sectorului colectivist, pe lîngă cele trei gospodării agricole colective, avea să li se alăture în iulie 1950 gospodăria “Drum nou” din comuna Rugineşti cu numai 35 de membri. Interesant este faptul că în tot acest timp, în celelalte trei colective nu se mai înregistrase nici o altă cerere de înscriere venită din partea ţăranilor cu gospodării individuale. Era un indiciu clar al suspiciunii ţăranilor faţă de modelul colectivist însă autorităţile comuniste locale explicau acest fenomen în felul următor : “ţăranii rămaşi în sfera gospodăriei aşteaptă să vadă rezultatul din toamna aceasta a celorlalţi înscrişi”. La capitolul “Greutăţi şi manifestări”, sînt înfăţişate cîteva cazuri de colectivişti ce îşi artă nemulţumirea, lucru ce îşi găsea explicaţia ideologică printr-o neînţelegere definitivă a noii forme de organizare socialistă. Întreaga vină este dată pe chiar preşedintele unuia din cele trei G.A.C.-uri vecine şi este de altfel unul dintre primele (contra)exemple edificatoare pentru “succesul” deplin al perioadei de început a colectivizării agriculturii. Din cazurile expuse se poate constata că o parte din ţărani au intrat în colectivă fiind pur şi simplu amăgiţi de retorica propagandei comuniste şi la numai un an de la constituirea gospodăriilor agricole colective, fenomenul cererilor ţăranilor de retragere din colectivă începea să se generalizeze la nivelul întregii ţări periclitînd întregul proiect de colectivizare. În impas, partidul comunist căuta şi experimenta noi formule (preluate cu precădere din experienţa şi modelul sovietic în domeniul agrar) pentru ca nimic să nu împiedice drumul neabătut al transformării socialiste a agriculturii.

NOTE

1. P. Guran, “Colectivizarea între mit şi realitate”, în Miturile comunismului românesc, Ed. Univ. Buc., 1995, p.115-118.

2. Scînteia, 25 martie 1949, “Sarcini actuale în munca de la ţară”.

3. Vezi dos. 113/1949, fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R.

4. O. Roske, "Accente în strategia colectivizării. Articolul 209 C.P.", în Arhivele Totalitarismului, an II, nr.1-2, 1994, p. 280.

5. Dos. 113/1949, fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R.

6. Scînteia, nr. 1311, 28 decembrie 1948, p. 25, citat de B. Tănăsescu, op. cit.

7. Scînteia, nr. 123, 1 octombrie 1948, citat de B. Tănăsescu, op. cit.

8. Scînteia, 2 august 1949.

9. Scînteia, 4 august 1949.

10. A.N.V., fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R., dos. 20/1950, f.27.

11. A se vedea A.N.V., fond C.J. Putna al P.C.R., dos. 34/1950, f.12-15.

12. A.N.V., fond C.J. Putna al P.C.R., dos 162/1950, f.112-113.

IV Colectivizarea în raioanele Adjud şi Panciu

Noua organizare administrativ-teritorială

În urma hotărîrilor Plenarei din 15-17 mai 1950, vechea organizare administrativă a ţării e schimbată, alcătuindu-se o nouă schemă administrativ-teritorială împărţită în regiuni şi raioane, conform modelului sovietic. Sînt prezentate şi argumentele determinante pentru această decizie a partidului : “Noua organizare administrativă va ajuta la dezvoltarea democraţiei populare, la dezvoltarea industriei, la îndeplinirea planului de stat, la unificarea centrelor industriale, la transformarea socialistă a agriculturii prin formarea Gospodăriilor Agricole Colective, se va lichida rămînerea în urmă a unor regiuni din ţara noastră, prin ajutorul neprecupeţit şi dezinteresat dat de Marea Uniune Sovietică.” Este pus un accent deosebit pe rolul raioanelor în relaţie cu satele şi agricultura, precum şi pe necesitatea înlocuirii vechiului aparat funcţionăresc din administraţiile locale : “[…] prin raioane se va asigura schimbul între oraşe şi sate, se vor putea valorifica mai uşor resursele locale. Noua formă va schimba vechea formă de administraţie unde funcţionarii erau numiţi de sus în interesul cruntei exploatări a burgheziei, prin Sfaturi Populare, care vor mobiliza ţărănimea muncitoare la construirea socialismului şi care sînt organe alese de popor.”

Această nouă organizare administrativ-teritorială era reglementată de Legea nr. 5/1950, publicată în Buletinul Oficial în 8 septembrie 1950. Raionul, potrivit acestei legi, era o unitate teritorială, operativă din punct de vedere economic, politic şi administrativ, alcătuit din oraşe de subordonare raională şi comune. Legea mai preciza că localitatea de reşedinţă a Sfatului Popular al Raionului este centru raional.

Judeţul Putna era transformat în Regiunea VI Putna, în a cărei subordonare intrau raioanele Adjud, Panciu, Vrancea şi Focşani. Comitetele raionale ale P.M.R. erau înfiinţate chiar înaintea publicării legii, în data de 4 septembrie 1950 şi au funcţionat în această formulă pînă în 24 februarie 1068, cînd avea să se realizeze o nouă organizare administrativ-teritorială revenindu-se la judeţe. Comitetele raionale erau conduse de un prim-secretar în subordinea căruia intrau instituţiile administrative ale raionului precum şi pîrghiile represiunii — Miliţia şi Securitatea. Secretarul adjunct urma să se ocupe de Secţia Organizaţiilor de Partid şi Sindicale şi de Uniunea Tineretului Muncitoresc (U.T.M.), de problemele agrare, S.M.T., G.A.S., G.A.C. şi organizaţiile de masă.

Rolul organizaţiilor de partid locale

În sarcinile imediate ale comitetelor raionale stăteau desfăşurarea campaniei de însămînţări din toamnă şi pregătirea alegerilor pentru conducerile sfaturilor populare, raionale, orăşeneşti şi comunale. Lucrările de toamnă au creat acelaşi dificultăţi autorităţilor. Trebuie spus că exigenţele din sectorul agricol creşteau o dată cu asigurarea politicii economice a planurilor de stat, astfel încît asupra ţărănimii era exercitată o presiune continuă pentru ca, după încheierea lucrărilor agricole, secţiile raionale ale P.M.R. să poată raporta îndeplinirea sarcinilor de plan.

Dorind să determine mobilizarea întregii ţărănimi, încă din 18 februarie, o Hotărîre a Comitetului central al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri conferea un accent politico-ideologic lucrărilor agricole care, potrivit opticii partidului, aveau să se desfăşoare “în condiţiile ascuţirii luptei de clasă, cînd duşmanul caută pe toate căile şi prin toate mijloacele, atît la sate, cît şi la oraşe, să saboteze opera de construire a socialismului în ţara noastră.” Insuccesele erau puse pe seama slabei munci organizatorice şi de propagandă a lucrărilor de însămînţări, cum era cazul organizaţiei de bază a comunei Bilieşti, care în lipsa lozincilor mobilizatoare a recurs la confecţionarea a două placarde de stradă pe care erau afişate evidenţierile ţăranilor mai harnici în contrast cu codaşii comunei, precum şi caricaturile celor ce împiedicau munca sau leneveau.¹ La nivelul propagandei, în sate se instaura treptat un climat al întrecerilor socialiste dictat de comandamentele politice ale stalinismului economic caracteristic pentru această perioadă pe care trebuia să o străbată agricultura românească.

Acţiunile Comitetului Regional Adjud în campania de însămînţări erau îndreptate înspre depistarea ţăranilor ce refuzau să participe la lucrările agricole. Riscul era ca, după exemplul acestora, şi ceilalţi ţărani colectivizaţi să încerce să se retragă. O atare situaţie exista la Rugineşti, unde abia se înfiinţase gospodăria agricolă colectivă "Drum Nou". Într-un Raport al Comitetului Raional² se arăta că în urma cercetărilor făcute de agitatori au fost descoperiţi 10 chiaburi ce încercau să se sustragă de la campania de însămînţări, urmînd să fie încadraţi în Legea sabotajului economic. Însă acţiunile B.O.B.-urilor comunale şi săteşti erau grevate şi de cei ce erau puşi să mobilizeze lucrările agricole, deci de activiştii de partid înşişi : “Am întîmpinat greutăţi în munca noastră, ce a făcut ca sarcinile de partid să nu fie întocmai realizate, a fost că majoritatea activiştilor noştri sînt luaţi de la ţară, fapt ce a făcut să se simtă mult legaţi de proprietatea particulară fără să dea atenţie deosebită muncii de partid.” Dacă la început partidul vedea în membrii de partid din sate un avantaj pe care li-l conferea cunoaşterea oamenilor şi a locurilor, reversul consta în îndîrjirea cu care ţăranii nu puteau renunţa la “obiceiurile” lor mai vechi de a-şi cultiva pămîntul în mod particular — lucru cît se poate de firesc, numai că venea în contradicţie cu ideologia comunistă.

Al doilea obiectiv din agenda activităţilor de partid a comitetelor raionale era organizarea aşa-zisei campanii electorale pentru desemnarea Sfaturilor Populare raionale, orăşeneşti şi comunale la alegerile din 3 decembrie 1950. Alegerile veneau pe fondul general al reorganizării administrativ-teritoriale a ţării stabilită prin legea din 8 septembrie. Dar scopul principal al organizării acestor alegeri viza înlocuirea integrală a funcţionarilor din administraţiile locale cu oameni puşi în slujba partidului şi a sistemului totalitar instituit după 1947. În cazul localităţilor rurale, necesitatea schimbării era şi mai mare, ştiuti fiind faptul că implantarea în structura de putere era defazată în comparaţie cu aşezările urbane.

Campania electorală era realizată de agitatori care mergeau în fiecare gospodărie pentru “a lămuri” oamenilor importanţa alegerilor sfaturilor locale. Pe lîngă faptul că nu exista decît oferta “mărinimoasă” a candidaţilor bine selectaţi de către partid, alegătorii mai primeau “lămuriri” şi la secţiile de votare numite acum “case ale alegătorului”, unde îi aştepta “cîte un tovarăş care dă lămuriri alegătorilor şi cetăţenilor care vizitează aceste case […]. S-a făcut o verificare a nedemnilor spre a nu se scăpa elemente duşmănoase în registrele electorale”³. Deşi alegerile erau riguros controlate, demagogia retoricii de partid făcea ca activul raional din Panciu să elogieze condiţiile create prin noul regim de democraţie populară în care compoziţia sfaturilor populare cuprindea toţi reprezentanţii omanilor muncii — de la muncitorii din uzine, ţărani şi meseriaşi, pînă la intelectuali şi femei gospodine. Participarea aproape totală la alegeri era judecată în logica pură a propagandei de partid prin comparaţia extrem de plastică cu societatea americană : “[…] în S.U.A., Truman se plînge că de cîteva decenii ei cunosc o scădere catastrofală a numărului cetăţenilor care se prezintă la vot. Şi pentru ce să se prezinte alegătorul american la vot ? Ca să aleagă între un fabricant asasin şi republican care le va da a doua zi gloanţe în loc de pîine şi un bancher escroc şi democrat care îi va ruina cu o trăsătură de condei ?”⁴ În urma alegerilor pentru sfaturile populare regionale, raionale etc., era raportată o participare la vot de 93,5 %.⁵.

Pe lîngă atingerea celor două obiective — realizarea campaniei însămînţărilor de toamnă şi alegerile pentru sfaturile populare — în atenţia constantă a organelor de partid locale era şi promovarea intensă a gospodăriilor agricole colective. Presa centrală susţinea în paralel activităţile propagandiste din teritoriu prin articole de genul : Creşte belşugul şi viaţa nouă în gospodăriile agricole colective⁶, Roadele muncii noastre sînt mai mari decît în gospodăriile individuale⁷ sau Se întăreşte gospodăria colectivă zădărnicind uneltirile chiabureşti⁸. Se hotăra sporirea semnificativă a agenţilor de propagandă. Un Plan de muncă al Secţiei Agitaţie politică de masă⁹ stabilea ca în fiecare B.O.B. numărul agitatorilor să crească astfel încît un agitator să revină la 15 locuitori. Dacă raportul ar fi fost într-adevăr aplicat, acţiunea propagandistă urma să aibă practic o acoperire cvasigenerală asupra populaţiei rurale. Agitatorii primeau din partea Secţiei de Agitaţie politică un instructaj asupra temelor pe care aceştia trebuia să le popularizeze. Cele mai importante erau legate de extinderea sectorului cooperatist de stat şi de întărirea G.A.C.-urilor existente şi crearea altora noi ; alte teme priveau explicarea importanţei planului de stat şi a raionării R.P.R.

Impasul colectivizării

În dinamica procesului colectivizării se poate constata un impas reperabil la începutul anilor `50. Nu era nici primul nici ultimul, căci întreaga perioadă cuprinsă între 1947-1949 şi 1962 (cînd era finalizată colectivizarea agriculturii) este marcată de o serie de sincope provocate de fluxul şi refluxul politicii agrare adoptate de partid în relaţie cu atitudinea ţărănimii. In momentul în care presiunile deveneau de nesuportat, apăreau reacţii ale comunităţii săteşti ce conduceau la un recul al acestei politici.

Pregătirile începute încă din 1946, toate reglementările ce aveau drept scop îngrădirea spaţiului de manevră şi a iniţiativei particulare ţărăneşti, precum şi întregul set de legi şi decrete menite să arunce în închisori pe primul opozant al modului impus, toate aceste demersuri deci, se subsumau proiectului grandios de transformare socialistă a agriculturii, proiect pe care partidul comunist îl făcea cunoscut abia în 1949, moment în care aproape toată “logistica” necesară procesului colectivizării era gata. Avînd asigurate toate condiţiile, în 1949 aşteptările partidului erau foarte mari, căci mari erau şi miza şi efortul investit !

Începînd cu 24 iulie 1949, cînd apăreau primele cinci gospodării agricole colective numărul acestora avea să crească la 176 în aprilie 1950, la 547 la începutul lunii iulie 1950, la sfîrşitul aceleiaşi luni se înregistrau 670 de unităţi, în august — 729, în septembrie — 972, iar la sfîrşitul anului 1950 erau 1029. Acest ritm de creştere a numărului G.A.C.-ului a impus o medie de 57 de gospodării înfiinţate pe lună, în intervalul iulie 1949 — decembrie 1950. S-ar fi putut spune că era un ritm satisfăcător, dacă nu avea să survină o reducere severă a graficului ascendent de pînă la sfîrşitul anului 1950. Între ianuarie şi septembrie 1951 numărul gospodăriilor colective creşte cu numai 54 de unităţi, ajungînd la 1083, cifră ce reprezenta o medie de 6 G.A.C-uri pe lună, adică o rată lunară de nouă ori şi jumătate mai scăzută faţă de prima perioadă.^10.

O situaţie similară se înregistra şi în judeţul Putna. Avîntul colectivizării făcea posibilă înfiinţarea a trei gospodării agricole colective în septembrie 1949 în localităţile Pădureni, Călimăneşti şi Haret, după care au urmat alte două colective la Rugineşti şi Găiceana în iulie 1950. Odată cu trecerea la sistemul administrativ-teritorial al raioanelor în septembrie 1950, cele cinci gospodării colective au intrat în componenţa celor două raioane, primele trei aparţinînd raionului Panciu iar cele din Rugineşti şi Găiceana au fost integrate raoinului Adjud.

După formarea acestor gospodării agricole colective, situaţia ţăranilor înscrişi nu s-a schimbat în bine, după cum promiteau agitatorii locali. Lipsurile de tot felul şi regimul la care erau supuşi ţăranii au dus în scurt timp la delăsarea sau dezinteresul acestora pentru munca în colectivă. O Notă din 5 aprilie 1951 a Comitetului Raional Panciu cu privire la situaţia G.A.C.^11. remarca o foarte slabă frecvenţă a colectiviştilor din Călimăneşti, unde din 184 braţe de muncă participau doar 46 de ţărani. Randamentul scăzut şi dezinteresul ţăranilor erau puse pe seama fostului preşedinte al G.A.C. Călimăneşti, Petre Moraru, care îi avertiza pe toţi acei producători individuali să nu facă greşeala de a se înscrie în colectivă. O altă notă semnala refuzul venit chiar din partea celor ce erau membri de partid de a se înscrie în colectivă, cunoscînd bine situaţia grea a rudelor lor ce erau colectivişti la G.A.C. Călimăneşti şi considerînd “că nu vor să fie comandată averea lor de alţii”.^12.

Politica de comasări

O problemă ce complica şi mai mult procesul colectivizării a apărut încă de la început, atunci cînd nu toţi ţăranii din zona în care urma să se înfiinţeze o gospodărie agricolă colectivă acceptau să se înscrie în aceasta. Astfel că pămînturile ce aparţineau gospodăriei şi cele aparţinînd ţăranilor necolectivizaţi se întrepătrundeau, ajungînd de multe ori să arate (datorită dispersiei loturilor) precum pătratele unei table de şah, fapt care putea genera o serie întreagă de probleme legate de muncile agricole şi de transport. Iniţial, această disfuncţionalitate era recunoscută şi chiar acceptată. Statutul model al gospodăriei agricole colective din 1949 prevedea în articolul 4 posibilitatea înfiinţării unei colective şi în condiţiile în care pămîntul colectivizat nu se prezenta sub forma unei suprafeţe compacte : “[…] toate loturile de pămînt aduse în coperativă pot fi grupate într-un singur trup sau în mai multe […]”. Prevederea era explicabilă, atît timp cît autorităţile comuniste sperau într-o înscriere masivă a ţăranilor în gospodăriile agricole colective, proces ce ar fi acoperit în timp şi spaţiile rămase necolectivizate, prin înscrierea ţăranilor care erau (încă) proprietarii acestor terenuri. Însă dacă la înfiinţare, gospodăriile colective puteau — iniţial — funcţiona şi cu o suprafaţă arabilă dispersată, pentru a se împiedica orice posibilă dislocare din terenul agricol al gospodăriei, articolul 6 din Statutul model prevedea că “[…] la ieşirea sau excluderea din gospodăria agricolă colectivă a unui membru, el are dreptul la restituirea pămîntului adus […]”, însă cu o condiţie, care îl dezavantaja pe ţăran : “[…] dacă terenul celui care a ieşit din gospodăria colectivă se găseşte în interiorul trupului asociat, atunci spre a păstra integritatea trupului şi a înlătura fărîmiţarea lui, celui care a ieşit i se va restitui o suprafaţă de aceeaşi valoare în altă parte.” Păstrînd aspectul unei echitabile despăgubiri, în fond articolul nu conţinea precizări clare legate de bunurile pe care ţăranul le deţinea în gospodărie în momentul înscrierii (utilajul agricol, animalele de muncă etc.) şi care trebuia în mod normal înapoiate sub o formă sau alta în momentul ieşirii sau excluderii ţăranului din respectiva gospodărie agricolă colectivă.

De multe ori ţăranii excluşi primeau o suprafaţă de pămînt (în schimbul terenului lăsat la G.A.C.) de calitate inferioară, situat la mare distanţă de casă — uneori fasciculat în mai multe loturi din care rezulta o suprafaţă mai mică decît cea deţinută anterior sau pur şi simplu nu primea nimic. Aceeaşi situaţie o puteau avea şi bunurile deţinute de ţăran în fosta sa gospodărie, ele fiindu-i retrocedate parţial sau deloc. Nimic nu mai conta, ţăranul ajungînd să fie la bunul plac al unor preşedinţi de G.A.C.

Reticienţa ţăranilor faţă de colectivizare şi numărul mic al celor ce se înscriau în gospodăriile agricole colective determinau necesitatea creării unor zone agricole compacte în perimetrul G.A.C.-urilor. Un alt pericol ce impunea realizarea acestui obiectiv îl reprezentau ţăranii care deţineau gospodării individuale în chiar zona agricolă în care era înfiinţată o gospodărie colectivă. În afara ţăranilor colectivizaţi, care nemulţumiţi de condiţiile din colectivă făceau cereri de ieşire, existau şi acei ţărani individuali ale căror gospodării erau situate în perimetrul gospodăriilor agricole colective. Vecinătatea cu aceşti ţărani era incomodă pentru puterea comunistă ale cărei planuri social-economice din politica agrară erau evidente. Producţia agricolă a ţăranilor rămaşi în afara cooperativei reprezenta un contraargument suficient de puternic pentru ţăranii colectivişti, o evidenţă ce îi putea determina să părăsească gospodăria agricolă colectivă.

Toate aceste potenţiale obstacole în calea transformării socialiste a agriculturii erau înlăturate recurgîndu-se la procedeul comasărilor. Prin Decretul 151 din iunie 1950, statul îşi rezerva dreptul de a efectua comasări “în interesul colectivizării”. Cu alte cuvinte, ţăranii ale căror gospodării individuale se aflau în perimetrul agricol al gospodăriilor agricole colective erau obligaţi să îşi părăsească pămîntul ce urma să fie înglobat suprafeţei G.A.C.-ului. Decretul prevedea ca în schimbul pămîntului preluat de la producătorul individual, autorităţile locale să îi repartizeze acestuia o suprafaţă de teren în condiţiile echivalente pămîntului deţinut anterior, deci restituirea unui teren de aceeaşi suprafaţă şi calitate.

În urma schimbării unui pămînt cu altul, acest decret producea un şir de abuzuri la care era expus ţăranul particular ; era o nouă formă de a-l determina fie să se înregimenteze într-una din formele de socializare a agriculturii, fie să primească un teren mai prost sau — în cele din urmă — să refuze ambele soluţii părăsindu-şi pămîntul şi îndreptîndu-se spre oraş ori fugind în munţi. Decretul 151 ilustrează din plin rezistenţa ţăranilor la metodele colectivizării forţate, căci dacă majoritatea s-ar fi înscris în gospodăriile agricole colective, comasările nici nu ar mai fi avut sens. Chiar în condiţiile brutalei dezrădăcinări la care erau condamnaţi, ţăranii (o parte din ei) vor continua să nu renunţe la proprietatea particulară asupra pămîntului.

Abuzurile clasice provocate în urma Decretului 151 duceau la consecinţe dramatice în rîndul întregii populaţii rurale dislocate. Este suficientă o simplă enumerare a situaţiilor create de aceste abuzuri ce au însoţit întreaga perioadă a colectivizării : preluarea abuzivă a terenului ; preluarea terenului fără acordarea vreunei compensaţii sub pretextul inexistenţei “rezervelor de stat” în apropiere ; acordarea unui teren aflat la mare distanţă de donmiciliul celui care urma să fie compensat ; acordarea în compensaţie a mai multor loturi situate la distanţe mari unul faţă de celălalt şi la distanţă mare faţă de domiciliu ; acordarea unui lot mai mic sau/şi cu pămînt de calitate inferioară ; acordarea unei suprafeţe de teren arabil în schimbul viei preluate prin comasare ; preluarea terenului fără ca propietarul să fie acceptat să semneze actul de schimb ; preluarea casei şi a gospodăriei anexă, împreună cu pămîntul comasat ; neacordarea altei suprafeţe de pămînt în urma refuzului noului lot primit după comasare.¹³

Cazul particular al viticulturii

În economia agrară a celor două raioane — Panciu şi Adjud ‑, o pondere importantă o deţinea viticultura, iar acest aspect nu era ignorat de autorităţile comuniste locale. Aceeaşi suprafaţă de pămînt cultivată însă cu viţă de vie devenea mult mai profitabilă ; ea nu necesita aceleaşi lucrări agricole, iar investiţiile erau mult mai mici în comparaţie cu profitul adus de pe urma vînzării vinului. Intenţia administraţiilor raionale era de a continua politica de promovare intensivă şi de extindere a sectorului cooperatist, începută din 1946. Astfel, încercarea de a strînge şi pe ţăranii viticultori în structura cooperativelor agricole era continuată odată cu demararea colectivizării prin includerea suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în fondul funciar al gospodăriilor agricole colective şi gospodăriilor agricole de stat. Aceste suprafeţe puteau intra în componenţa sectorului cooperatist prin două metode folosite de autorităţile raionale — prin expropieri şi prin comasări.

În componenţa primelor gospodării agricole colective apărute în fostul judeţ Putna aveau să intre şi suprafeţe de pămînt cultivate cu viţă de vie, pe lîngă terenurile cultivate cu cereale sau alte produse agricole. Există o evidenţă în ce priveşte componenţa loturilor de pămînt din cadrul G.A.C.-urilor din care rezultă că ţăranii comasaţi reprezentau — în două din cele trei gospodării colective — o pondere aproape egală cu cea a familiilor înscrise.¹⁴ La G.A.C. Călimăneşti, la cele 76 familii colectivizate fuseseră comasate 71 familii, din care 23 erau familii sărace, 38 — mijlocaşe şi 10 aparţineau ţărănimii înstărite. La Pădureni, raportul era de 84 de familii înscrise în colectivă cu preţul comasării a 69 de familii (19 ţărani săraci, 49 — ţărani mijlocaşi şi o familie de ţăran înstărit). În urma acestor comasări gospodăria colectivă din Pădureni era constituită din 6 trupuri. G.A.C. "7 Noiembrie" Haret era formată din 4 trupuri, fiind scoase din perimetru pentru comasări 35 de gospodării individuale (11 capi de familie ce erau ţărani săraci, 17 mijlocaşi şi 7 ţărani înstăriţi) în favoarea celor 96 de familii colectivizate.

Se poate constata că familiile ce reprezentau în colectivă un număr relativ însemnat erau cele ale ţăranilor săraci. Şi în situaţia în care aceştia ar fi acceptat să intre în G.A.C.-uri, pierderea proprietăţii funciare (prin punerea ei în comun) ar fi fost mult mai mică decît în cazul unor ţărani mijlocaşi sau înstăriţi, nevoiţi să renunţe la pămînt o dată cu intrarea lor în colectivă. Rezistenţa ţăranilor săraci la acţiunile de colectivizare ale partidului comunist contrazic însăşi teoria luptei de clasă, care în esenţă reprezenta lupta solidară a clasei muncitoare, cu accent pe unitatea monolitică dintre proletariatul orăşenesc şi ţărănimea muncitoare împotriva oricărei forme de exploatare. Acest refuz venit din partea celor în care partidul îşi punea cele mai mari speranţe avea să se manifeste sub diferite forme şi la nivelul aparatului de partid din zonele rurale.

De acum înainte vor face obiectul comasărilor pămînturile tuturor ţăranilor din cele două raioane care se vor opune intrării în colectivă.

Politica de colectări

Concomitent cu adoptarea decretului de comasare, o atenţie sporită era îndreptată spre sistemul de colectare a cotelor de la producătorii agricoli. În urma Decretului pentru stabilirea regimului de colectare a produselor agricole vegetale din 26 mai 1950 şi a Hotărîrii Comitetului Central al P.M.R. şi al Comitetului de Miniştri tot din luna mai era stabilit regimul de excepţie al campaniilor de colectare prin înăsprirea condiţiilor şi majorarea cotelor. Începînd cu 1950 şi avînd în urmă experienţa — nereuşită în parte — a celor aproape doi ani de la impunerea colectărilor, comuniştii aveau să construiască “din mers” un complicat mecanism de supraveghere şi control a recoltării producţiei agricole şi predării cotelor la stat. O puternică susţinere venea din nou prin propaganda de-a dreptul hilară făcută de gazeta Scînteia într-o serie de articole apărute în iunie şi august 1950, intitulate cît se poate de patetic Dăm cu drag la colectare.

Apărea cu claritate faptul că mobilizarea unui întreg aparat poliţienesc sau pe linie de partid (prin îndrumători şi activişti) nu era totuşi suficient pentru ambiţiile ideologiei comuniste de a pauperiza complet sectorul particular şi de a nu-i lăsa producătorului particular nici o portiţă de scăpare. Neîndeplinirea planului de colectări, eludarea sistematică a acestor obligaţiuni de către ţărani şi restanţele la predarea cotelor către stat impunea angajarea unui număr şi mai mare de oameni, care urmau să exercite controlul efectiv al recoltei şi predării acestor cote. De recrutarea colectorilor aveau să se ocupe împuterniciţii raionali. Pentru desemnarea lor, aceştia trebuia să îndeplinească două criterii esenţiale : să fie din aceeaşi zonă în care urmau să îşi desfăşoare activitatea şi să nu deţină pămînt în proprietate privată sau (în cel mai rău caz !) să aibe pămînt puţin. Tipologic, cerinţele de partid schematizau un individ încarcerat în ţăranul sărac, deci care nu mai avea oricum nimic de pierdut, şi un delator perfect — cunoscător direct al unei lumi închise precum era cea a satelor. O parte dintre colectori urmau un instructaj ideologic prin absolvirea cursurilor de partid organizate de către comitetele raionale de partid pentru activul sătesc. Fiind înarmat cu toate aceste atuuri, colectorul putea acţiona nemijlocit pentru depistarea şi intimidarea oricăror acţiuni de sustragere de la predarea cotelor, în special a celor mai greu cuantificabile faţă de cele obţinute din cultivarea pămîntului şi anume : carnea, laptele, lîna etc. Cei care erau descoperiţi aveau să intre sub urmărire penală. Este şi cazul a doi ţărani din comuna Găeşti (raionul Panciu) ce fuseseră prinşi şi trimişi în judecată în urma unui denunţ din care reieşea că au tăiat o vacă.^15. Pentru a avea o evidenţă cît mai clară a potenţialului economic, colectorul făcea periodic vizite gospodăriilor individuale pe care le deţinea în aria sa de supraveghere. După cum se arăta, colectorul “trebuie să cunoască puterea economică a gospodăriilor din raza sa de activitate, pentru că în felul acesta, el poate da un preţios ajutor în operaţia de imputare”.^16.

Colectorul avea de îndeplinit trei sarcini esenţiale : să realizeze împreună cu sfaturile populare comunale mai multe tabele în care să existe o evidenţă a animalelor deţinute în fiecare gospodărie precum şi a suprafeţelor arabile aflate în posesia producătorilor individuali ; să urmărească îndeaproape lucrările agricole (ce suprafaţă a fost însămînţată şi cu ce cultură agricolă), pentru ca la vremea recoltării să poată compara suprafaţa cultivată cu recolta ce urma să se verse sub forma cotelor către stat, împiedicînd sustragerea de produse ; de asemenea, trebuia să urmărească dezvoltarea culturilor, să supravegheze lucrările de treieriş, delegatul de batoză sau combină de treier şi în final, să se ocupe de transportul în siguranţă al cerealelor pînă la bază.^17. A treia îndatorire era cea de a recupera cotele nepredate la timp. Două motive făceau ca această sarcină să dea multă bătaie de cap agentului colector : faptul de a nu se admite nici o excepţie de la regulă pentru a nu lăsa loc şi altor sustrageri şi graba impusă de necesitatea realizării sarcinilor de plan. Şi în acest punct, colectorul deţinea instrumente suficiente pentru a îl forţa pe ţăran să scoată ceea ce de multe ori nu avea. Acesta, în baza cuantumului fixat anterior recoltării, trebuia să predea integral cotele, indiferent de condiţiile — climaterice ori de altă natură — ce puteau surveni în intervalul dintre perioada însămînţării şi recoltare. Cînd cotele nu erau predate la timp, colectorul îi putea aplica majorări ţăranului în cauză, concretizate prin impuneri actuale sau, după caz, impuneri retroactive pentru anii anteriori.^18. Aceste impuneri erau trecute în registrul sfatului popular al raoinului ca datorii la stat. Dacă nici prin intimidare ţăranul nu preda cotele, colectorul putea recurge la calea penală prin care “să ceară darea în judecată a celor rău voitori, care întîrzie cu predarea cotei peste douăzeci de zile prevăzute de lege”.^19. Sesizările colectorilor erau preluate de către Sfaturile populare comunale şi de Miliţie în vederea trimiterii în judecată a acestor ţărani în baza legii sabotajului economic, a Decretului 183/1949 sau a Articolului 209 Cod penal.

La nivelul reprimării manifestărilor politice şi contestării regimului opera Securitatea prin agenţii săi mobilizaţi sau infiltraţi pe cîmpurile patriei în campania de colectare. Direcţia Generală a Securităţii Poporului, într-un instructaj apărut în iunie 1950, aviza pe lucrătorii acestei Direcţii să acţioneze în mod direct în spaţiile rezervate colectării cotelor de grîu. “Dacă vreun chiabur face agitaţie poate fi împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi cei care ar îndrăzni să nu predea cotele [că] toţi vor păţi aşa”.^20.

Ineficienţa colectării cotelor determina adoptarea acestor măsuri în baza broşurilor şi instructajelor apărute, care urmau să direcţioneze activitatea colectorilor din toate raioanele ţării. În urma unei Telegrame din 19 februarie 1952 a C.C. al P.M.R. privind încasarea impozitelor şi taxelor către Stat, Comitetul Raional Panciu adoptă următoarele hotărîri în ce priveşte activitatea Comisiei de Stat pentru Colectări din cadrul raionului :

— instruirea prin cursuri de pregătire a colectorilor.

— ridicarea nivelului politic al colectorilor prin material politic şi seminarii.

— ţinerea unei evidenţe clare a restanţierilor la colectare pe 1951.

— C.S.C. va lua toate măsurile ca planul de colectări pe 1951 să fie îndeplinit 100% la toate produsele.

Cu toată mobilizarea Comisiei de Stat pentru Colectări, un proces verbal din iulie 1952²¹ indica neîndeplinirea planului la achiziţii şi la colectarea cotelor de floarea soarelui, lapte şi alte produse. Acelaşi ritm scăzut al colectărilor era raportat şi de Comitetul Raional Adjud, semnalînd sustrageri şi în privinţa colectărilor de carne. Se recurge la metoda folosirii ţăranilor fruntaşi în predarea cotelor, pentru ca aceştia să îi poată “lămuri” pe ceilalţi ţărani să îşi îndeplinească datoriile către stat.^22.

Dacă o dată cu înfiinţarea gospodăriilor agricole colective o parte din ţărani avea să se înscrie în acestea, şi în această privinţă ei vor recurge la tot felul de subterfugii ce trădau o atitudine cît se poate de reţinută faţă de colectivizare, astfel încît în mod real — deci lăsînd la o parte propaganda — partidul comunist nu se putea bizui în realizarea proiectului de transformare socialistă a agriculturii, nici măcar pe membrii G.A.C.-urilor existente.

Despre ce putea fi vorba ? Teama generată de sistemul colhoznic, neîncrederea, i-au făcut pe ţăranii care au intrat în colectivă din diferite motive (de la promisiunile propagandistice pînă la promisiunile materiale, ameninţările de tot felul şi dorinţa de a nu fi strămutaţi din locurile de baştină în urma comasărilor), să nu îşi aducă sau declare întreaga suprafaţă de pămînt pe care o deţineau, creîndu-şi o supapă care să le asigure o minimă independenţă prin aceste rezerve de pămînt care nu erau aduse în spaţiul G.A.C.-ului. Aceeaşi posibilitate de cîştig paralel, prin menţinerea atelierului în spaţiul activităţilor private şi-o rezervau şi ţăranii meşteşugari. În ianuarie 1952, la gospodăria colectivă din Pădureni exista un număr destul de mare de colectivişti (26) care deţineau pămînt în afara G.A.C.-ului şi alţi membri care nu îşi aduseseră atelierul în gospodărie, lucrînd acasă.²³ Tot în ianuarie 1952, un Raport al Comitetului Raional Adjud²⁴ recunoştea o serie de neajunsuri la gospodăriile agricole colective existente în acest raion : “Nu s-a reuşit lămurirea ţăranilor colectivişti să-şi declare tot pămîntul ; o parte din el a fost lăsat în afara G.A.C.-ului, exemplu comuna Găiceava şi Rugineşti.

— Nu s-a dus o muncă susţinută şi planificată cu activişti bine pregătiţi în comunele unde sînt premise şi cerinţe de creere de G.A.C.-uri.” Ambele comitete raionale menţionează refuzul unor familii din gospodăriile colective de-a ieşi la muncă.

Normele şi sistemul de recompensare a ţăranilor

Situaţia grea a colectiviştilor şi lipsa unui interes real de a munci şi produce era explicabilă în special prin felul în care ei erau recompensaţi. În urma Hotărîrii Comitetului Central şi a Consiliului de Miniştri privind modul de elaborare a măsurărilor şi repartizare a veniturilor în natură şi în bani a membrilor gospodăriilor agricole colective, apărută în iulie 1951, se prevedea retribuirea în produse a ţăranilor înscrişi în G.A.C. în mod eşalonat, prin avansuri. În momentul recoltării, aceştia primeau un avans de numai 15% din producţia recoltată. Ceea ce reprezenta avansul mărit era primit după îndeplinirea planului de recoltare şi calcularea numărului de zile de muncă efectuate. De mai multe ori ţăranii primeau mai puţin de jumătate din producţia pe care ar fi obţinut-o dacă ar fi fost proprietari individuali. După numai un an, Hotărîrea Consiliului de Miniştri şi a Comitetului Central al P.M.R., din 23 iulie 1952 condiţiona primirea unui avans mai mare de 15% de achitarea cotelor la colectare ; era un răspuns al puterii la slabele rezultate ale colectărilor. Alte rate în produse şi bani puteau intra în economiile ţăranilor cooperatori abia după terminarea anului şi prezentarea dărilor de seamă ale gospodăriilor agricole colective.

Se poate constata că în toate formele sistemului cooperatist de stat ţăranii erau supuşi unui tratament dur, iar condiţiile oferite creau o reacţie constantă de nemulţumire şi contestare a proiectului socializării agriculturii. Starea jalnică în care se aflau gospodăriile agricole de stat (G.A.S.) transpare şi din notele oficiale ale Comitetului Raional Panciu. Astfel, la G.A.S.-urile din raion existau aproximativ 2000 de lucrători în momentul deschiderii, pentru ca în 1951 acesta să scadă la jumătate. Normele de muncă stabilite pe o zi erau duble faţă de puterea de muncă a unui lucrător ; în schimb aceştia erau plătiţi numai cu 232 de lei pe zi, din care rămîneau cu 159 de lei, diferenţa intrînd în plata impozitului şi a mesei. Aceeaşi Notă din 21 aprilie 1951²⁵ (v. şi Anexa IV, doc. 1) oferă şi explicaţia părăsirii gospodăriei de stat de către ţărani : “Muncitorii se duc la chiaburi să muncească fiindcă le dă 300 de lei pe zi şi masă […]”. Erau menţionate lipsa furajelor pentru vite, furturile din perimetrul gospodăriei. Problema raţionalizării produselor în cadrul G.A.S. cauza nevoia de a suplini lipsa unor produse alimentare încercînd a le procura de pe piaţa liberă : “Aprovizionarea G.A.S. cu alimente este foarte slabă, nu au de unde cumpăra la liber cartofi şi fasole fiindcă produsele raţionalizate nu sînt suficiente deaceia Gospodăria este nevoită să cumpere la liber dar nu se găseşte în special cartofi […]”. Regimul consumului raţionalizat genera o stare de nemulţumire reperabilă la nivelul întregii comunităţi săteşti²⁶. Pentru că în pieţele din raionul Panciu (în special cele din oraşele Mărăşeşti şi Panciu) nu era respectat preţul mic fixat de stat — la ceapă, de exemplu, acesta era de 10-14 lei/kilogram în timp ce preţul liber era de 25-30 lei — G.A.S.-urile nu puteau achiziţiona la preţul oficial produsele de care aveau nevoie şi în felul acesta nu aveau cum să îşi îndeplinească sarcinile de plan. Această situaţie determina Direcţia G.A.S. Panciu să recurgă la un compromis, cerînd printr-o Notă din 6 martie 1951 avizul Direcţiei G.A.S. Bucureşti spre a putea cumpăra la preţ liber furaje pentru hrana animalelor, fiind practic imposibil de urmat calea legală a preţului fixat de stat de 7 lei faţă de preţul liber al pieţei de 15-20 de lei^27.. Dacă gospodăriile agricole de stat se aflau în dificultate, tot producătorul individual era cel chemat (neoficial, evident !) să rezolve problema aprovizionării acestora. Incapacitatea guvernului de-a gestiona economia agrară şi de a asigura cu produse alimentare cererea de pe pieţele urbane făcea ca în 24 iulie 1951 Prezidiul M.A.N. să emită un Decret cu privire la vînzarea produselor agricole de către ţărani prin care aceştia puteau de acum înainte să îşi valorifice produsele la preţul liber al pieţii, condiţionaţi şi de această dată de îndeplinirea predării cotelor. Alt fapt constatat în G.A.S. Panciu era furtul (de această dată din avutul public); era reclamat furtul a 280 de puieţi de pomi iar autorităţile raionale aveau în scurt timp să constate că făptaşul era chiar unul dintre colectori^28..

Exista o puternică opoziţie şi în privinţa planurilor de transformare a stînilor deţinute de ţăranii individuali, deci în vederea trecerii acestora în sistemul cooperatist (v. Anexa V). Conform planificării, în raionul Panciu trebuia să se înfiinţeze douăzeci de astfel de stîni, iar pînă în aprilie 1951 nu s-au format decît şase stîni. Împotrivirea venea şi de această dată din rîndul celor ce trebuia “în teorie” să fie primii ţărani care îşi puneau oile la dispoziţia cooperativei. O Notă din aprilie 1951 informa că printre ţăranii ce refuzau să îşi dea oile la stîna cooperativei erau şi membrii biroului organizaţiei de bază din Găeşti susţinuţi de secretarul organizaţiei²⁹, iar exemplele continuau.

Pentru această perioadă sînt consemnate reacţii diferite ale ţăranilor, însă toate erau îndreptate împotriva modelului colectivist şi a regimului comunist. Refuzul de a accepta oferta statului se manifesta prin hotărîrea unor ţărani de a nu îşi ara ogorul apelînd la plugurile şi tractoarele S.M.T.-ului ; de fiecare dată cînd se întruneau adunările obşteşti pe linie de Cooperaţie, ele erau tulburate de Lenuţa Movileanu din Panciu, soţia unui deţinut politic. În urma acestor incidente avea să fie sesizată Securitatea, ca şi în cazul depistării a trei persoane ce cîntaseră o serie de cîntece legionare. Existau şi cazuri de reacţie la adresa activităţii agenţilor Securităţii, cînd unii dintre ei erau atacaţi de ţărani³⁰ (v. şi Anexa VI). De asemenea exista, ca în întreaga societate, un orizont de aşteptare constînd în speranţa intervenţiei americanilor şi a statelor democratice pentru a elibera ţara de opresiunea regimului comunist. Dovadă stau manifestele şi afişele ce erau imediat făcute să dispară (însă consemnate în documentele partidului), dar şi atitudini precum era cea a unui tehnician de la Staţia de Radioficare din Mărăşeşti, care lăsase să fie emisă pe post timp de două minute “Vocea Americii”.

Puternica opoziţie a ţărănimii faţă de colectivizare şi ritmul foarte slab al înfiinţării G.A.C.-urilor a determinat căutarea unor noi soluţii pentru a nu compromite întregul effort al cooperativizării agriculturii, linie pe care partidul comunist se angajase să o urmeze neabătut. Avîntul formării gospodăriilor colective nu avea să ţină decît pînă la sfîrşitul anului 1950, căci începînd cu acest reper cronologic, lunile anului 1951 marcau o scădere de aproape zece ori faţă de perioada menţionată anterior.

Aceste aspecte au făcut ca în politica agrară a partidului să se recurgă la un compromis prin înfiinţarea unei alte forme de organizare, care nu ieşea totuşi din reperele schemei cooperatiste, iar aceasta era întovărăşirea agricolă (T.O.Z.). În 18 septembrie 1951 Hotărîrea C.C. al P.M.R. asupra muncii pe tărîmul construirii gospodăriilor agricole colective şi al întovărăşirilor agricole stabilea cadrul dezvoltării noii structuri în care se puteau grupa agricultorii. Diferenţa întovărăşirilor agricole faţă de G.A.C. provenea din statutul proprietăţii individuale a inventarului agricol (animale sau unelte) precum şi a locuinţei. In cazul întovărăşirilor agricole, acestea rămîneau în domeniul privat al fiecărui ţăran întovărăşit, doar munca urma să se efectueze în comun.

Pornind de la Rezoluţia din 3-5 martie 1949 şi Hotărîrea C.C. din 18 septembrie 1951, Comitetul Regional Putna adopta un set de obiective privind transformarea socialistă a agriculturii^31..

— Activarea muncii politice pentru a aplica în practică cele două Hotărîri ale partidului.

— Intensificarea “muncii de lămurire” a ţăranilor în scopul înfiinţării G.A.C.-urilor.

— Temeinica instruire a colectivului Secţiei Agrare-Economice (“[…] pentru a putea sprijini munca politică a organizaţiilor de bază din Comuni care trebuie să devină motorul în comuni pentru colectivizarea agriculturii […]”).

— O atentă supraveghere prin şedinţe ţinute la 15 zile cu organizatorii de G.A.C.-uri.

Măsuri de întărire şi curăţire a aparatului de stat. Iar pentru a sprijini demersul propagandistic în scopul convingerii ţăranilor, Comitetul Regional făcea şi unele recomandări :

“Se va folosi timpul adunărilor publice de la Căminele Culturale, unde se va conferenţia despre necesitatea şi rolul colectivizării agriculturii, pregătind anume conferenţiar din rîndul ţărănimii […]”.

“Se va îndruma ţărănimea muncitoare lipsită de unelte agricole să folosească din plin, prin închirierea uneltelor agricole de la Cooperativă […]”.

Se cereau măsuri de atragere, prin organizaţia de bază şi conducerile Cooperativelor, a tuturor meseriaşilor din comune.

“Se va sprijini prin organizaţia de bază, Sindicatul pentru a organiza şi stimula întrecerile socialiste, atribuindu-le după muncă […]”.

O atenţie sporită avea să se acorde de acum încolo întovărăşirilor agricole, ca formă de trecere la gospodăria colectivă ; acolo unde existau premise de formare a întovărăşirilor, se cerea din partea B.O.B.-urilor o activitate continuă de monitorizare a cererilor de înscriere, pentru a nu irosi şansele de sporire a sectorului cooperatist. Planul de acţiune al Secţiei Agrare din 15 martie 1952³² hotăra ca “Acolo unde sunt de la 5 cereri în sus, se vor forma Comitete de Iniţiativă, care vor duce o susţinută muncă de a ţine evidenţa pe cîte un registru zilnic de cîte cereri de întovărăşiri s-au făcut […]”. Forţa exemplului colectivist urma să fie dată prin recurgerea la ţăranii itineranţi prin colhozurile Uniunii Sovietice³³ dar şi prin organizarea de întîlniri între colectivişti şi ţăranii proprietari ai gospodăriilor individuale. La nivel teritorial, mecanismul propagandistic prelucra directivele trasate de la centru sau de la Comitetul Regional, alcătuind noi planuri de muncă precum era cel alcătuit de Comitetul Raional Panciu pe primul trimestru al anului 1951, în concordanţă cu aceste hotărîri : “Echipele culturale ale căminelor, prin sprijinul efectiv al corpului didactic vor introduce în propaganda lor probleme ale vieţii fericite ce le au ţăranii colhoznici, cît şi demascarea chiaburimii ca duşmani de moarte a ţăranilor muncitori.

În cadrul şezătorilor, cercurilor de citit, prin sprijinul organizaţiei de bază se va accentua în mod deosebit despre superioritatea marilor gospodării colective asupra micilor gospodării individuale […]”³⁴. Cu toată propaganda cooperativzării, reacţiile ţăranilor, chiar şi faţă de nou-înfiinţatele întovărăşiri, nu ezitau să apară, orientate fiind în special împotriva abuzurilor comise o dată cu apariţia altor forme de cooperativizare în arealul funciar al gospodăriilor individuale. Astfel, dacă pînă la 1 iunie 1952 în Regiunea Putna existau 30 de întovărăşiri agricole, mai dramatic era efortul apărut în urma acestor întovărăşiri, căci în toate cele 30 de cazuri, ţăranii care au refuzat să se înscrie au fost dislocaţi, iar pămînturile lor comasate³⁵. Rezistenţa venea din rîndul ţăranilor individuali precum şi din partea autorităţilor locale ; în comuna Furceni, preşedintele Sfatului popular comunal, Viezureanu Ioan şi preşedintele Cooperativei, Robu Alexandru, s-au împotrivit formării întovărăşirii agricole în comună, fapt ce a atras măsura înlocuirii lor ; în comuna Goleşti — secretarul B.O.B.-ului, Calciu Ioan, era împotriva întovărăşirilor agricole şi a comasărilor ; tot împotriva comasărilor şi a primirii unui teren mai prost erau şi ţăranii din Gugeşti şi Suvorov. În cazul ultimilor, sursa specifica faptul că în urma “muncii de lămurire”, aceştia au acceptat să se înscrie în întovărăşire. În satul Rădăcineşti din raionul Adjud, înfiinţarea unei gospodării agricole colective şi comasarea terenurilor dădea naştere la o serie întreagă de complicaţii a căror subiecţi erau ţăranii dislocaţi, nemulţumiţi de proasta calitate a terenurilor acordate. Refuzul lor de a semna procesele verbale de schimbare a pămînturilor atrăgea intervenţia organelor de securitate. Un alt Referat semnala următoarea situaţie : “Din controlul făcut se constată, că în organizaţia de bază din această comună au avut loc o serie de manifestări duşmănoase la care au luat parte şi unii membri de partid, iar ceilalţi membri de partid nu au luat poziţie faţă de acestea, de asemeni s-a constatat că majoritatea covîrşitoare a membrilor de partid au refuzat de a-şi preda cotele obligatorii la colectare, iar la verificare refuză să trăiască viaţa de partid.

Toţi aceştia sînt împotriva G.A.C. manifestîndu-se făţiş în această direcţie, acest lucru ni-l dovedeşte că în această comună nu există decît 2 cereri de înscriere în G.A.C. […]”. În consecinţă, Comitetul Regional propunea Comitetului Central al P.M.R. dizolvarea organizaţiei de bază din comuna Rîmniceni.³⁶

Noi accente în strategia colectivizării după înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu

Noi accente în strategia colectivizării aveau să apară o dată cu înlăturarea de la putere a troicii moscovite reprezentate de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Similar modelului creat de Stalin, Dej a recurs şi el la “devierea de dreapta” sub al cărei verdict puteau intra toţi cei de care el dorea să se debaraseze pentru a-şi întări propria putere în interiorul Partidului Muncitoresc. De aceeaşi manevră se va folosi şi în ceea ce privea politica agrară (de altfel unul din capetele de acuzare al celor trei a fost şi punctul de vedere diferit adoptat în această privinţă).

Odată cu primirea Scrisorii închise a C.C. al P.M.R. ce critica neajunsurile din agricultură puse pe seama devierii de dreapta, în cadrul Comitetului Raional Panciu avea să se inducă ideea că dificultăţile în colectarea produselor agricole, cumpărarea unor părţi de pămînt de la “chiaburi” de către ţărani, scutirile de impozite ce duceau la neîndeplinirea planului de stat şi în general toate eşecurile — erau cauzate de devierea de dreapta a unor activişti raionali. Chiaburii erau identificaţi peste tot. Se remarcă un abuz în folosirea acestui cuvînt explicabil prin logica permanentei lupte de clasă. Într-o şedinţă din 27 martie 1952, activul raional de partid îşi făcea autocritica, găsind rădăcina acestor devieri în “[…] concepţiile mic burgheze şi subaprecierea luptei de clasă […]”. Deşi unii membri ai Comitetului Raional recunoscuseră cîndva că ţăranii nu aveau de unde să-şi plătească impozitele şi cotele la colectări, acum se autoconving că a fost o deviere de dreapta şi că numai prin eforturi susţinute şi vigilenţă pot obţine îndeplinirea sarcinilor de partid în privinţa colectărilor şi impozitului agricol.³⁷

O consecinţă a devierii de dreapta precum şi a hotărîrilor Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie-1 martie 1952 era şi stabilirea criteriilor de încadrare a gospodăriilor ţărănimii înstărite. Indicaţiile de bază privind identificarea Gospodăriilor chiabureşti erau trimise tuturor raioanelor prin Circulara Comitetului Regiunii VI Putna al P.M.R. din 15 mai.³⁸ Conform acestui document, gospodăriile “chiabureşti” erau recunoscute în baza a trei criterii :

“1. Gospodăriile celor care au în prezent sau au avut în perioada 1947-1951 proprietăţi agricole în care au folosit sau folosesc munca salariată a unuia sau mai multor muncitori permanenţi sau sezonieri (angajaţi oficial sau camuflat) mai mult de 30 de zile/an.

2. Gospodăriile proprietarilor agricoli, care avînd în perioada 1947-1951 sau în prezent proprietăţi agricole (indiferent de mărimea lor şi de felul cum le muncesc) situate în mediul rural sau urban, posedă totodată şi alte mijloace de producţie pe care le exploatează cu scopul de a obţine venituri, indiferent dacă folosesc sau nu munca salariată.

3. Gospodăriile celor care indiferent dacă au sau nu proprietăţi agricole, au posedat sau posedă în prezent întreprinderi comerciale sau se ocupă cu diferite forme ale comerţului particular.” Aşadar nu mai conta semnificaţia iniţială a termenului “chiabur” (moşier, latifundiar, exploatator de pe urma pămîntului), ci numai faptul incriminant de a obţine profit de pe urma unei activităţi particulare din una sau mai multe surse. În optica partidului orice concurenţă trebuia eliminată.

Debarcarea facţiunii moscovite prilejuia şi o masivă restructurare a cadrelor din conducerea administraţiilor locale şi a organizaţiilor de partid. Se acorda o importanţă deosebită preşedinţilor de sfaturi populare a căror misiune era de a impulsiona ritmul lent al colectivizării agriculturii avînd la dispoziţie instituţiile statului, inclusiv pe cele represive. Adresa Comitetului Central al P.M.R din 21 august 1951 către Comitetele Reginale şi Raionale de Partid³⁹ preciza motivaţiile acestei schimbări şi atribuţiile pe care le dobîndeau preşedinţii şi secretarii sfaturilor populare comunale :

“Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai a.c. stabileşte că una din sarcinile principale ce revin organizaţiilor de partid în lupta împotriva devierii de dreapta este întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, baza regimului de democraţie populară şi chezăşia succesului deplin al construirii socialismului în ţara noastră.

Trimiterea unui număr de peste 8000 muncitori ca preşedinţi şi secretari ai Sfaturilor Populare Comunale face parte din măsurile Partidului şi Guvernului, pentru lichidarea urmărilor devierii de dreapta, pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, intensificarea luptei pentru transformarea socialistă a agriculturii şi aplicarea cu fermitate a legilor Statului […]”. În sprijinul preşedinţilor erau chemate şi comitetele raionale ale partidului : “Comitetele Regionale, Raionale etc. sînt obligate să ajute pe preşedinţi şi secretari să cunoască cît mai repede problemele Sfatului, să devină buni gospodari şi să-şi cîştige autoritatea în faţa ţărănimii muncitoare, să-şi asigure sprijinul ei şi să lupte cu toată hotărîrea pentru aplicarea legilor R.P.R., lovind fără cruţare în chiaburi şi speculanţi care caută să saboteze şi să provoace daune Statului. […]”. În fapt, textul acestei Circulare constituie un “catehism” sau riguros caiet de sarcini al noilor conducători de sfaturi populare comunale, menit să instituie un control deplin asupra societăţii ţărăneşti. Toate aceste sarcini se traduceau printr-o mobilizare generală a autorităţilor în favoarea procesului de colectivizare :

— Atragerea în jurul Comitetului Executiv a oamenilor de încredere, deputaţi, ţărani, muncitori, colectivişti dar şi intelectuali devotaţi regimului. Aceştia trebuia la rîndul lor să cunoască bine situaţia ţăranilor înstăriţi (starea economică, manifestările şi influenţa lor în sat).

— O bună cunoaştere a situaţiei economice a comunei pornind de la gospodăriile individuale şi mergînd pînă la evidenţa activităţii desfăşurate în S.M.T., Gostat, Goscol, întovărăşiri, cooperative.

— Cunoscînd resursele locale de materie primă şi posibilităţile de dezvoltare a comunei, preşedinţii trebuia să întocmească Planul de Muncă, acesta cuprinzînd sarcini concrete pentru fiecare deputat, activist, funcţionar al statului precum şi pentru fiecare membru al Comitetului Executiv.

— Îndeplinirea cu sprijinul organizaţiilor de partid, deputaţilor, organizaţiilor de masă, a hotărîrilor partidului şi guvernului în privinţa transformării socialiste a agriculturii. Se subliniază “O sarcină de cea mai mare însemnătate […] este realizarea planului de colectări, impozite, achiziţii şi autoimpunere. În acest scop (preşedinţii şi secretarii — n.n.), vor trebui să mobilizeze ţărănimea muncitoare să-şi îndeplinească la timp îndatoririle patriotice şi cetăţeneşti şi să ducă o luptă necruţătoare împotriva chiaburilor şi a tuturor sabotorilor, care caută să se sustragă de la îndeplinirea acestor obligaţii. Ei trebuie să sprijine şi să controleze organele de colectare comunale, agenţii fiscali şi să contribuie la îmbunătăţirea activităţii cooperativelor […].” Se remarcă importanţa cu totul specială acordată colectării şi strîngerii impozitelor, fapt ce denotă grija asigurării produselor agricole şi hranei pentru “clasa muncitoare de la oraşe”. Pentru regimul de excepţie al colectărilor este semnificativ dublul control efectuat la nivelul Comisiei de Stat pentru Colectare.

— Alt obiectiv pe calea transformării socialiste a agriculturii care cădea în sarcina preşedinţilor şi secretarilor era sprijinirea şi mobilizarea activiştilor de partid, a îndrumătorilor, în vederea creării de noi G.A.C.-uri şi T.O.Z.-uri, iar pentru păstrarea unui aparat birocratic serios şi devotat se menţionează : “Sprijinindu-se pe organizaţiile de partid şi pe organele locale de securitate şi miliţie, preşedinţii şi secretarii trebuia să studieze compoziţia aparatului Sfaturilor Populare, luînd măsuri în înţelegere cu Sfatul Raional ca elementele chiabureşti şi cozile lor de topor, foşti legionari salasişti, hortişti, elemente deblocate din armată, care desfăşoară o activitate duşmănoasă împotriva regimului şi sabotează bunul mers al instituţiei, să fie scoşi din funcţie, demascaţi şi predaţi organelor de drept.

Preşedinţii şi secretarii Sfaturilor Populare, desfăşurîndu-şi activitatea în condiţiile unei lupte de clasă ascuţite trebuie să ia toate măsurile pentru a preveni şi împiedica acţiunile de sabotaj, actele de teroare şi provocaţiunile duşmanului de clasă.

Ei trebuie să ştie că duşmanul de clasă va căuta să folosească lipsa lor de experienţă precum şi faptul că nu cunosc încă oamenii şi condiţiile locale, pentru a-i compromite în faţa maselor, folosind uneltele cu două feţe ale chiaburilor, femei depravate, diferite momeli, cadouri, băutură, mîncare etc. De aceea ei trebuie să dea dovadă de cea mai înaltă vigilenţă de clasă pentru a nu fi prinşi în mrejele chiaburilor şi a se dovedi demni de încrederea ce le-a acordat-o partidul şi clasa muncitoare […]”. Iar atunci cînd există o rezistenţă masivă faţă de colectivizare “[…]. Ei trebuie să aibă o legătură permanentă cu organele de Securitate şi Miliţie care au dispoziţia de a lua măsuri hotărîte împotriva oricăror încercări banditeşti a elementelor duşmane.”

Dacă pe de o parte, la nivel organizatoric sînt introduse măsuri stricte menite să centralizeze eforturile de întărire a sectorului cooperatist, de cealaltă parte se situează cerinţele partidului în privinţa metodelor paşnice de convingere a ţăranilor să adere la modelul socialist al agriculturii. Într-un document strict din 30 octombre 1952 (trimis de Comitetul Central tuturor comitetelor raionale) privind încălcarea liberului consimţămînt în organizarea Gospodăriilor Agricole Colective şi Întovărăşirilor agricole⁴⁰ se arăta că este interzisă înlocuirea muncii politice de convingere a ţăranilor cu recurgerea la metode de forţă (rechiziţionări forţate ale animalelor, majorări abuzive ale impozitului agricol de aproximativ 5-7 ori) trebuind “[…] să lupte pentru atragerea ţăranilor muncitori pe calea agriculturii socialiste, numai prin muncă politică de convingere, prin exemplul grăitor al gospodăriilor colective fruntaşe, prin respectarea strictă a principiului liberului consimţămînt al ţăranilor muncitori la înscrierea în gospodăriile agricole colective şi întovărăşirile agricole”. La prima vedere, această poziţie ar putea fi considerată drept un pur act de demagogie politică ce contravenea întregului demers de pînă atunci realizat în privinţa înfiinţării (cu orice preţ) a asociaţiilor colectiviste. Totuşi, multitudinea reacţiilor de împotrivire la colectivizare şi sporirea numărului de cereri de retragere din G.A.C. şi întovărăşiri justifică această hotărîre cu caracter secret a Comitetului Central. De bună seamă că metodele aplicate ţărănimii de-a lungul întregului proces al colectivizării agriculturii nu s-au schimbat, dar au existat modificări conjuncturale operate la nivelul diferitelor forme cooperatiste de asociere.

Sistemul de achiziţii şi contractări de produse agricole (începînd cu 1953)

Slabele rezultate obţinute de pe urma colectărilor şi dificultatea statului de a asigura aprovizionarea oraşelor cu produse agricole făceau ca în această privinţă, începînd din 1953, accentul să se deplaseze spre soluţiile ce puteau fi oferite de un nou sistem, cel al achiziţiilor şi contractărilor de produse agricole de la ţărani. Plenara Comitetului Central al P. M. R. din 19-20 august 1953 introducea sistemul de achiziţii pentru animale şi produse animaliere iar prin hotărîrile Plenarei din 19 aprilie 1954 şi a celor ulterioare se urmărea realizarea planurilor la achiziţii, contractări şi preluări la toate produsele. Această evoluţie ducea practic la înlocuirea sistemului colectării cotelor obligatorii cu cel al contractărilor şi achiziţiilor — în urma Plenarei C.C. al P.M.R. din 27-29 decembrie 1956.

Capitolul unui Raport al Comitetului Raional Adjud intitulat Cum se realizează planul de achiziţii, contractări şi preluări la toate produsele^41. prezenta (în ceea ce priveşte achiziţiile) următoarea situaţie : “Nerealizarea planului la achiziţii se datorează slabei munci politice desfăşurate în acest scop în masa de cetăţeni, precum şi inactivităţii cadrelor de conducere din cooperaţie, întrucît ei înşişi nu au fost exemplu personal în problema achiziţiilor prin aceea că produsele lor nu le-au valorificat prin cooperativă, şi le-au valorificat pe piaţa liberă neorganizată […]”. Aceeaşi insatisfacţie este manifestată şi atunci cînd planul iniţial stabilit era depăşit ; se arăta că la contractări de animale, planul stablit la începutul anului fusese depăşit, totuşi pentru că multe vite au fost vîndute pe piaţa liberă, activul raional îşi manifesta nemuţumirea faţă de neîndeplinirea cifrei de plan stabilită ulterior. Consecinţă a hotărîrilor adoptate la Plenarele din august 1953 şi aprilie 1954, planul de contractări şi achiziţii prevedea — în ideea creşterii bunurilor de larg consum — încadrarea tuturor produselor agricole.

Conform acestor hotărîri, organizaţiile de bază din raion urmau să ducă o susţinută muncă de lămurire a ţăranilor, despre importanţa şi avantajele pe aceştia le puteau obţine prin îndeplinirea planului de achiziţii şi contractări. Se recurgea şi la statistică pentru a marca diferenţa ; planul pe semestrul I al anului 1954 îl depăşise pe cel din aceeaşi perioadă a anului 1953, fiind de 115,5%! (conform Referatului din 23 iulie 1954) Făcîndu-şi autocritica, activul de partid al raionului Adjud îşi asuma neglijenţa în privinţa “[…] neîndeplinirii planului de producţie a tuturor ramurilor industriale şi alimentare. […]”.

În privinţa colectărilor, dintre cei care trebuia să ducă la îndeplinire sarcinile de predare a cotelor la stat se numărau şi aceia acuzaţi de partid de “atitudine împăciuitoristă faţă de duşmanul de clasă”, cum era şi colectorul Spiridon Ion din comuna Homocea care îndemna pe producători să nu predea cotele sau să predea parţial, sau Mihalache Mihai, colector din comuna Neguleşti, care îi anunţa pe ţărani să-şi ascundă cerealele atunci cînd veneau delegaţii civili şi militari să le ridice produsele. De la predarea cotelor se sustrăgeau chiar şi deputaţii sfaturilor populare comunale, iar acelora dintre ei care erau găsiţi vinovaţi li se aplica Decretul 131 cu ridicarea pe loc a produselor datorate statului. Cei ce nu făceau parte din nomenklatura locală erau trataţi cu altă măsură : unui mare grup de ţărani (din care 21 erau “ţărani rău-voitori, 216 — mijlocaşi şi 64 — “chiaburi”), le-au fost înmînate 301 somaţii ; dintre ei, unui număr de 42 de ţărani li s-a ridicat cantitatea de cereale fără judecată iar alţi 179 au fost trimişi în judecată pentru faptul că s-au împotrivit predării cotelor. Se afirma că aceste măsuri fuseseră luate pentru a impulsiona colectările.

Ţăranii recurgeau la tot felul de soluţii (unele chiar disperate), pentru a-şi asigura un minim necesar de produse. Sînt demne de amintit cele ca înstrăinarea produselor la rudele apropiate, ascunderea cerealelor în glugile de ciocani (porumb) sau în pereţii zidiţi special în corpul clădirilor. De teama unei generalizări a practicii de sustragere de la colectări, reprezentanţii C.S.C. comiteau erori şi grave abateri de la aplicarea corectă a regimului colectărilor prin impunerea la cote a bătrînilor invalizi şi militarilor (ce beneficiau de reduceri sau scutiri de cote), evidenţierea în tabelele funciare a unor suprafeţe mai mari decît cele deţinute în realitate etc. În sprijinul colectărilor erau chemate şi binecunoscutele detaşamente de represiune ale statului, de a căror activitate se plîngea, în mod curios, Comitetul de partid al raionului Adjud : “[…] o slabă implicare în problema colectărilor a Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii, care nu au informat regulat şi la timp Comandamentul Raional despre diferite manifestări şi n-au luat măsurile corespunzătoare faţă de elementele duşmănoase [...]"⁴². Securitatea avea posibilitatea de a lichida orice elemente “duşmănoase care uneltesc împotriva securităţii poporului”, încă din data de 2 septembrie 1949, cînd ordinul 106859 emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi semnat de Alexandru Nicolschi era trimis tuturor direcţiilor regionale de securitate. În document se preciza : “În caz că uneltirea lor este atît de activă, nu se va ţine seama de alte consideraţiuni, ci se vor lua măsurile necesare cu atît mai mult cu cît aceste elemente pot fi captate de duşmanul organizat”⁴³.

Propaganda în sprijinul colectivizării

Propaganda colectivizării era activă, continuînd să aducă “argumente” pentru abandonarea modului individual de a lucra pămîntul şi înscrierea în sectorul cooperatist. Planurile de muncă ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie pe perioada 1953-1954 conţineau o varietate de metode de popularizare a avantajelor aduse de agricultura socialistă, de la cursuri şi conferinţe pînă la mijloace vizuale şi “artistice”. Una dintre sarcinile acestei secţii era dată de necesitatea cunoaşterii de către ţărani, prin cursuri libere a istoriei Partidului Comunist bolşevic şi a biografiei lui Stalin. De asemenea, pe trimestrul I al anului 1953, Comitetul Raional Panciu, prin reprezentanţii Secţiei de Propagandă trebuia să colinde cu tovarăşul Botezatu Vasile satele în care existau perspectivele creării de G.A.C.-uri sau întovărăşiri. Periplul era organizat în scopul popularizării succeselor obţinute de ţăranii colhoznici din U.R.S.S. vizitaţi de colegul lor din raionul Panciu — tovarăşul Botezatu.

De aceeaşi propagandă relevă şi ţinerea în cadrul B.O.B. şi al căminelor culturale a unei suite de conferinţe cu titluri ca : Ce a dat regimul de democraţie populară ţărănimei mnucitoare ?, Dezvoltarea proprietăţii obşteşti, condiţie de căpetenie a întăririi G.A.C.-urilor, De ce am înscris în întovărăşirea agricolă sau conferinţele ţinute în cadrul organizaţiei S.R.S.C., în “colţurile roşii”, precum şi cea organizată de A.R.L.U.S., în satele Ploscuţeni, Căiuţi şi Blidari — cu tema Colectivizarea agriculturii, calea justă. Era difuzat un material vizual al A.R.L.U.S. pentru transformarea socialistă a agriculturii şi erau reînnoite fotomontajele mai vechi. Era prevăzută pentru luna martie 1954 instruirea a 74 de agitatori şi trimiterea lor la sate iar pentru sporirea “agitaţiei politice de masă” în favoarea G.A.C. şi T.O.Z. se avea în vedere realizarea unor lozinci aeriene sau prinse de garduri în centrele aglomerate din oraşul Adjud şi fixarea gazetelor de perete. Urmărind înscrierea cît mai multor ţărani, în fiecare sediu de G.A.C. sau întovărăşire urmau să se înfiinţeze birouri ale organizaţiei de bază şi cînd numărul ţăranilor întovărăşiţi era suficient de mare se încerca transformarea întovărăşirii în gospodărie colectivă, ultima formă ce definea colectivizarea. Ca şi în raionul Panciu, la Adjud exista o staţie de radioficare care emitea de patru ori pe săptămînă popularizînd rezultatele obţinute în G.A.C., S.M.T. etc.^45.

În spiritul deplinei egalităţi între sexe, şi femeile erau chemate în scopul realizării intereselor partidului legate de socializarea agriculturii. Între organizaţiile satelit se număra şi Uniunea Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.). Un Referat al Secţiei Muncii de partid în rîndul femeilor relata entuziasmul cu care acestea au pregătit serbarea de 23 august^46: “În problema de transformare socialistă a agriculturii, au fost antrenate mase de femei de a sprijini permanent această problemă. Astfel, în cinstea zilei de 23 August s-au inaugurat 2 întovărăşiri agricole în raionul nostru, la care au contribuit şi femeile noastre […]” În continuare se arăta cum un număr de 106 de femei au făcut diferite munci voluntare precum curăţarea şanţurilor, împrăştierea pietrişului pe şosele, văruitul fîntînilor şi gardurilor, curăţirea localurilor sfaturilor populare, a căminelor culturale şi şcolilor. Însă femeile se angajau şi în chestiuni mai serioase — conducătoarele de întovărăşiri de tipul tovarăşei Ciumalova ajutau la colectarea cotelor de lapte, carne, lînă, dînd o mînă de ajutor şi agitatorilor prin lămurirea celorlalte femei să îşi achite la zi cotele către stat. Tot cu ocazia zilei naţionale, femeile au avut ocazia să-şi etaleze măiestria artistică : “[…] a fost antrenată o masă de femei în problema organizării expoziţiilor de artă populară, prin aceasta în raionul nostru s-au organizat 18 expoziţii. […] [Femeile] au contribuit cu cele mai frumoase obiecte de artă lucrate pe specificul comunelor […]” iar pentru cele două “bazare ale păcii” organizate în comuna Sascut-Tîrg şi în oraşul Adjud, femeile “[…] au făcut 2 coroane frumoase, unde le-au depus la mormintele eroilor Sovietici şi Români […]”.

Colectivizarea între 1952 şi 1955

Ritmul cooperativizării agriculturii între 1952 şi 1955 marca o creştere vizibilă în ambele raioane în ceea ce privea întovărăşirile agricole. În raionul Adjud existau 35 de întovărăşiri în 23 de comune, în care erau înscrise 1108 familii. Cu excepţia anului 1953 (cînd s-au creat numai două), în fiecare an sectorul cooperatist sporea cu 11 întovărăşiri. În schimb, evoluţia gospodăriilor colective era aproape nesemnificativă. După înfiinţarea primelor gospodării în 1950 în comunele Găiceanu şi Rugineşti, anul 1951 reprezintă o stagnare, în 1952 se forma o colectivă în comuna Corbiţa, în 1953 — alta în comuna Hurueşti şi ultima în Ploscuţeni în 1954. Suprafaţa totală a terenului arabil era de 43 579 hectare, din care 37 421 aparţineau gospodăriilor individuale şi numai 6 158 erau deţinute de cooperativele sectorului socialist. Ponderea acestui sector devine mult mai mică în comparaţie cu suprafaţa totală a raionului Adjud, care era de 110 053 hectare.

Deşi suprafaţa totală a sectorului de stat raportată la braţele de muncă era redusă, producţia nu se realiza la multe culturi şi unele dintre ele erau practic compromise. Acest fenomen era produsul multor cauze între care pot fi amintite : neparticiparea colectiviştilor la muncă, faptul că unii dintre ei deţineau o parte din pămînt şi inventar agrar în afara colectivului “ducînd o politică potrivnică intereselor gospodăriei, creînd greutăţi serioase în activitatea ei”, abandonarea muncii în cadrul cooperativei în favoarea muncii mai bine plătite la un ţăran înstărit. La toate acestea se adăugau furturile de oi, miei, purcei, din cadrul cooperativelor, dar şi a uneltelor agricole : pluguri, teascuri, coase, aspect ce denota o evidentă neglijenţă faţă de bunurile colectiviştilor.

Cu toate acestea, activul raional din Adjud raporta pentru anul 1955 o depăşire a producţiei la hectar faţă de sectorul particular cu 480 kg. la grîu şi cu 840 kg. la orz de toamnă. O împărţire a avansurilor revenite pentru o zi de muncă ţăranilor din G.A.C.-uri nu părea atît de generoasă, cît timp cu aceste produse trebuia hrănită o familie întreagă. La G.A.C. Ploscuţeni se împărţise pentru fiecare colectivitate cîte 2 kg. de grîu, 1 kg. de orz, 1,5 kg. cartofi ; la Rugineşti — 2,1 kg. grîu şi 0,3 kg. cartofi⁴⁷.

O evoluţie similară se înregistra şi în raionul Panciu. Dacă în 1949 erau înfiinţate trei gospodării agricole colective : la Călimăneşti, Haret şi Pădureni, după această dată şi pînă în 1956 nici o altă colectivă nu avea să mai apară. În schimb, numărul întovărăşirilor agricole ajungea la 12 unităţi pînă la finele anului 1955. Avîntul deosebit al întovărăşirilor în comparaţie cu gospodăriile colective se manifesta de altfel la nivelul întregii ţări. O statistică situează la egalitate numărul întovărăşirilor şi gospodăriilor colective în luna martie 1954, pentru ca la 31 decembrie 1955 numărul întovărăşirilor să se dubleze faţă de cel al gospodăriilor colective. În decembrie 1957 decalajul era uriaş; erau 11 440 de întovărăşiri şi numai 2 819 gospodării colective^48.. Această evoluţie a întovărăşirilor era explicabilă prin teama ţăranilor de gospodăria colectivă, aceştia orientîndu-se spre răul cel mai mic, căci în întovărăşire rămîneau măcar teoretic proprietari.

În economia agrară a raionului Panciu, cea mai importantă resursă era viticultura care ocupa 7 312 hectare din totalul suprafeţei arabile de 20 550 de hectare. Din suprafaţa afectată viţei de vie 1 187 hectare intrau în patrimoniul G.A.S. Panciu, 30 aparţineau gospodăriilor colective, 208,323 hectare erau rezerva de stat iar ponderea cea mai mare era deţinută de sectorul gospodăriilor individuale — 5 908,5 hectare.

Cum sectorul cooperatist deţinea o suprafaţă mult mai mică, activul raional de partid viza prin intermediul unei diversiuni crearea de asociaţii ale viticultorilor ce ar fi fost atraşi într-un timp relativ scurt în formule cooperatiste ale agriculturii, întovărăşiri sau gospodării colective.

Era manifestată nemulţumirea B.O.B.-urilor pentru nerealizarea acestui plan de către Comitetul Raional Panciu şi Sfatul Popular Raional, căci din cele 15 asociaţii deja existente, nici una nu subscrisese la variantele oferite de modelul colectivist⁴⁹.

Noul "suflu" al colectivizării (începînd cu 1955)

În urma Congresului al II-lea al P.M.R. desfăşurat între 25-28 decembrie 1955, colectivizarea agriculturii căpăta un nou suflu prin trasarea sarcinilor ce priveau sporirea segmentului cooperatist. Se prevedea ca la sfîrşitul celui de-al doilea plan cincinal (1960), producţia marfă din sectorul agricol de stat să fie de 60-70%, deci preponderenţa sectorului stat devenea acum o ţintă mobilizatoare, antrenînd comitetele raionale într-o adevărată întrecere socialistă.

Începînd cu 1956 această tendinţă este lesne de observat, iar în cazul celor două raioane documentele emise de partid abundă în informaţii privitoare la noi înfiinţări de gospodării agricole colective sau întovărăşiri agricole. Din 1956 întregul ritm al colectivizării devine tot mai alert, iar maşinăria de partid se remontează pentru ultima fază, de această dată intensivă, pe calea transformării socialiste a agriculturii.

Telegrama Comitetului Central al P.M.R. cu privire la dezbaterea documentelor celui de-al II-lea Congres al P.M.R. de către organizaţiile de partid trasa liniile directoare ale strategiei colectivizării : “În ce priveşte agricultura, se vor stabili măsuri concrete în vederea accelerării ritmului de transformare socialistă a agriculturii prin crearea de noi gospodării agricole colective, întovărăşiri şi alte forme de cooperare în munca agricolă, precum şi în vederea întăririi şi consolidării producţiei agricole vegetale şi animale în întreaga agricultură”.^50. La scurt timp de la primirea acestei telegrame, Comitetului Raional Adjud îi erau trimise de către regiunea de care aparţinea Hotărîrile Plenarei Comitetului Regional Bacău privind traducerea în viaţă a sarcinilor ce izvorăsc din documentele celui de-al II-lea Congres P.M.R. După o serie de măsuri pe care trebuia să le urmeze, raionului Adjud i se fixau termene precise în înfăptuirea colectivizării ; pornind de la procentul de 2,7 în 1955, sectorul agricol de stat urma să evolueze astfel : 8,2 % în 1956, 17,3 % în 1957, 28,3 % în 1958 şi 41 % în 1959, pentru ca la sfîrşitul cincinalului ponderea cooperativelor agricole să depăşească suprafaţa de teren agricol deţinut de gospodăriile agricole individuale, situîndu-se la 56,7 %^51..

Următorul moment “la vîrf” după Congresul al II-lea al P.M.R. şi care îşi propunea de asemenea să impulsioneze ritmul colectivizării, a fost Plenara C.C. din 16-17 iulie 1956. Aceasta hotăra menţinerea pe coordonata întăririi şi consolidării G.A.C. şi întovărăşirilor existente, precum şi crearea altora noi. Dar venea şi cu o noutate în spaţiul organizării formelor cooperatiste. Plenara propunea crearea cooperativelor agricole de producţie cu rentă, gîndite în scopul atragerii şi cointeresării în special a ţărănimii mijlocaşe (ţărănimea înstărită nemaifiind practic reprezentativă, căci la Congresul al II-lea al P.M.R. se raportase că procentul “chiaburilor” era la acea dată de numai 2%⁵²). În sistemul de organizare al cooperativelor agricole de producţie cu rentă erau avantajaţi acei ţărani care aduceau în cooperativă un inventar agricol suficient pentru a li se scădea contribuţia în bani, destinaţi procurării de unelte agricole, animale şi seminţe^53..

Plenara din iulie 1956 raporta că între decembrie 1955 (Congresul al II-lea al P.M.R.) şi iulie 1956, numărul G.A.C. şi al T.O.Z. a crescut de la 6 325 la 9 436 în care erau înscrise 195 240 de familii. În privinţa sectorului socialist din agricultură se arăta că acesta ajunsese la 29,3% din suprafaţa arabilă a ţării. Un Referat privind sarcinile trasate de Rezoluţia C.C. din 16-17 iulie 1956 prezenta situaţia cooperativelor din raionul Adjud la sfîrşitul lunii august, arătînd că activul raional îşi asumă sarcinile de sporire a sectorului agricol socialist în baza termenilor fixaţi prin Hotărîrile Plenarei Comitetului Regional Bacău, de la 2,7% la 8,2% pînă la sfîrşitul anului 1956. Se arăta că de la 1 ianuarie 1956 şi pînă la data Referatului, în raion s-au creat 17 întovărăşiri noi, totalizînd astfel 50 de unităţi de acest gen, la care se adăugau cele 4 G.A.C.⁵⁴ reprezentînd o suprafaţă totală de 6,5% din terenul arabil al raionului. În a doua parte a anului mai rămîneau de îndeplinit 1,7% din cifra stabilită, rămînînd deci timp suficient pentru depăşirea acestui barem.⁵⁵.

Revenind la Raionul Panciu se poate constata aceeaşi activare a demersului socializării la începutul anului 1956, cînd încep a se intensifica acţiunile de înregimentare a ţărănimii în formulele sistemului cooperatist. Un Referat din 5 februarie 1956⁵⁶ enumera activităţile întreprinse : prelucrarea statutului model al G.A.C. şi T.O.Z. de către B.O.B. şi organizaţiile de masă, munca ulterioară “de lămurire de la om la om”, reorganizarea comitetelor de iniţiativă cu scopul înfiinţării de noi întovărăşiri). Acolo unde era cazul, vizite cu ţăranii individuali la G.A.C.-uri cu ocazia împărţirii avansurilor de sfîrşit de an se arată că în urma acestor vizite au apărut două întovărăşiri noi în Găeşti şi Clipiceşti şi o gospodărie colectivă în Ţifeşti. Importantă este menţionarea prezenţei printre noii cooperatişti a cîtorva care sînt membri de partid, fapt ce trădează intenţiile immediate de a crea în sînul acestor cooperative birouri ale organizaţiei de bază, în scopul unei cît mai eficiente propagande a colectivizării. Geografia imediată a cooperativizării viza înfiinţarea de întovărăşiri agricole în comunele : Fitioneşti, Muncelu, Moviliţa, Mănăstioara şi gospodării colective în Baloteşti, Cîmpuri şi Bătineşti.

Reafirmînd obiectivele strategiei agrare hotărîte la Congresul al II-lea al P.M.R., Comitetul Raional sublinia că : “Primul pas pe calea transformării socialiste a agriculturii îl fac întovărăşirile care nu trebuiesc neglijate ci sprijinite. Nu trebuie să uităm nici sectorul particular, atenţia să ne fie permanent îndreptată în acest sector, prin agenţii agricoli etc., care trebuie să-I lămurească de avantajele muncii colective”.⁵⁷ Faţă de anul 1955, în cursul anului 1956 gospodăriile colective cunoşteau o creştere spectaculoasă, de la stagnarea acestora o perioadă lungă de timp, acum se înfiinţează 7 noi colective iar în privinţa întovărăşirilor se raporta înfiinţarea a 4 noi unităţi, numărul lor însumînd 16 astfel de cooperative. În baza acestei situaţii se trece la stabilirea ritmului cooperativizării raionului (pe ani şi pe forme de cooperative agricole) iar la sfîrşitul lui 1960 acesta trebuia să întrunească un procent de 61%.

Propaganda anilor 1955-1956 susţinea în întregime noile accente apărute în domeniul politicii agrare a partidului comunist. Pentru mobilizarea ţăranilor în campania din vara anului 1955, printre metodele folosite se număra şi organizarea ad-hoc sau adunarea de prin oraşele raioanelor a ansamblurilor “artistice”: “Comitetul Raional Adjud va lua măsuri ca să programeze din timp formaţiunile artistice de la oraşe şi sate, echipe de cor, dans, instrumentale, brigăzi artistice şi de agitaţie, pentru a da programe la arii şi la bazele de recepţionare. În acest sens vor analiza repertoriul existent al formaţiunilor artistice şi vor recomanda noi bucăţi pentru îmbogăţirea lui. De asemeni, prin agitatorii repartizaţi pe zile la arii şi baze de recepţionare vor asigura informarea zilnică a cetăţenilor cu evenimentele politice interne şi internaţionale”.⁵⁸ "Profesionalismul” şi chiverniseala cu care erau dirijate aceste mascarade ale muncilor agricole întăresc imaginea grotescă a întregului spectacol al colectivizării. Şi pentru ca lucrurile să fie duse la bun sfîrşit, campania era însoţită de o dez-informare zilnică ! a “informării cetăţenilor”.

Păstrînd acelaşi sistem de referinţă este necesară o clarificare prin constatarea a ceea ce ar putea reprezenta culturalizarea maselor (ţărăneşti în cazul de faţă), observînd un Raport asupra activităţii culturale.⁵⁹ Conform acestuia, pe semestrul I al anului 1956, în raionul Adjud au fost ţinute nu mai puţin de 750 de conferinţe în căminele culturale. Titlurile conferinţelor sînt sugestive pentru cultura (politică) a maselor : Transformarea socialistă a agriculturii, sarcină principală a organizaţiilor de partid în cel de-al II-lea plan cincinal, Munca organizaţiilor de bază săteşti şi a sfaturilor populare comunale în vederea atragerii ţărănimii muncitoare în G.A.C.-uri şi întovărăşiri agricole, Să pregătim temeinic campania însămînţărilor de primăvară. Importanţa mediatică acordată spaţiului rural de propaganda comunistă este dată şi de repartiţia abonamentelor la ziare pe cuprinsul raionului ; din 74 075 abonamente, 57 728 ajungeau în sate şi comune.

Mobilizarea ţărănimii în campaniile agricole necesita impunerea unei “metodologii” concepute de direcţiile raionale. O Corespondenţă a Comitetului Regional Bacău stabilea Planul de măsuri cu privire la recoltare, treieriş şi colectări pe 1956⁶⁰ care prevedea organizarea de întreceri socialiste în G.A.S., G.A.C. şi S.M.T., activizarea agitatorilor, repartizarea la un număr de 200 arii a aparatelor de radio, repartizarea brigăzilor artistice, precum şi tipărirea a “2000 de afişe cu text mobilizator de a efectua lucrările agricole de vară în timp optim”; asigurarea cîte unei biblioteci pentru fiecare arie, programarea filmelor de popularizare în cadrul Caravanei cinematografice, mediatizarea campaniei prin intermediul presei.

Ritmul cooperativizării în raionul Panciu continuă. La data de 1 septembrie 1957 existau 16 gospodării colective şi 21 de întovărăşiri. Între septembrie 1957 şi februarie 1958 se înregistra o sporire a suprafeţei cu 2056 hectare şi înscrierea a 2328 de familii în alte 9 întovărăşiri agricole.⁶¹ În aprilie se mai înfiinţa o întovărăşire în Mărăşeşti. Comparativ cu situaţia din decembrie 1955, cînd existau numai 3 G.A.C. şi 13 întovărăşiri şi un raport de 1100 familii pe o suprafaţă totală cooperativizată de 1475 ha, la 1 mai 1958 existau 47 de unităţi socialiste (16 G.A.C. şi 31 întovărăşiri) cu o suprafaţă de 5264 hectare şi 5233 de familii membre. Procentual, numărul de familii a crescut în acest interval de la 7% la 30% iar suprafaţa cooperativizată de la 5,3% la 19%. Avînd o pondere ridicată în raion, întovărăşirile agricole făceau obiectul unei analize legate de desfăşurarea muncii în comun ; se constata că la păioase organizarea muncii nu punea nici o problemă autorităţilor locale, toate lucrările agricole de arat, semănat, recoltat şi treierat se realizau în comun. In schimb, ţăranii se sustrăgeau muncii colective la prăşitul şi recoltarea porumbului, executînd în mod individual aceste lucrări. Eforturile activului de partid şi ale îndrumătorilor se îndreptau spre eliminarea deplină a practicii individuale a muncii cîmpului : “Deci, problema cea mai importantă care stă în faţa noastră a tuturor, este de a munci temeinic şi cu răbdare pentru a convinge şi determina toate întovărăşirile agricole din raionul nostru pentru a executa în comun toate lucrările agricole conform statutului."⁶²

Raionul Adjud depăşea planul de cooperativizare fixat pe anul 1956 la 8,2%, la sfîrşitul lunii decembrie procentul ajungea la 8,9% şi era deţinut de cele 4 G.A.C. şi 58 de întovărăşiri agricole. Pînă în martie 1957 s-au mai înfiinţat două unităţi de stat în satul Şarba, existînd premize pentru noi cooperative în mai multe comune. Sectorul socialist deţinea la această dată 11,9% iar pînă la sfîrşitul anului era preconizată cifra de 17%. Terenul adus în cadrul sistemului cooperatist cunoştea o evoluţie rapidă ca urmare a întregului demers efectuat de autorităţile comuniste. O evidenţă pe trei luni succesive arăta următoarea creştere : în august 1957 — 4917 ha, 25 septembrie — 5377 ha şi 25 octombrie — 6487 hectare. În ultima lună se înregistra o creştere de aproape 1000 de hectare.⁶³ O statistică a Comitetului Raional Adjud evidenţia rolul deosebit al cooperativelor agricole în sporirea producţiei la hectar faţă de gospodăriile particulare :

	G.A.C.	Întovărăşiri	Individuale
Grîu	1422	1468	875
Orz	1787	1710	905
Ovăz	1243	1026	817
Porumb	1856	1748	1361

Se spunea că în obţinerea acestei producţii sprijinul venit din partea S.M.T.-ului fusese nesemnificativ.⁶⁴ Investiţiile statului în mecanizarea agriculturii începeau să se facă simţite mai ales în raport cu sectorul particular care era net dezavantajat. S.M.T. Adjud era înfiinţat la 15 mai 1950 şi avea 24 de tractoare şi 26 de pluguri iar la sfîrşitul anului 1950 deţinea 50 de tractoare şi 72 de pluguri de tractor.⁶⁵ Spre sfîrşitul anului 1958 în raionul Adjud existau 5 G.A.C. şi 63 de întovărăşiri. Noile achiziţii prin comasare cuprindeau o suprafaţă de 3451 hectare şi 1094 familii.⁶⁶

Conferinţa raională din 22-23 noiembrie 1958 raporta cooperativizarea completă a unui număr de sate. Era emisă o Hotărîre ce privea accelerarea ritmului colectivizării în care se prevedea obligativitatea comitetelor comunale de a atrage cît mai mulţi ţărani în baza “liberului consimţămînt” (sic !) în sectorul socialist al agriculturii în scopul creşterii procentului cooperativizării raionului de la 31,5% cît reprezenta la sfîrşitul anului 1958 la 60% pînă la sfîrşitul anului 1959; comitetul raional îşi lua sarcina de a acorda o atenţie deosebită înfiinţării de noi gospodării agricole colective şi consolidarea celor existente precum şi transformării întovărăşirilor agricole în G.A.C.-uri, acolo unde există condiţii.⁶⁷ Erau sortite cooperativizării complete comunele Plugeşti, Adjudu Vechi, satul Scurta, Sascut Tîrg, Valea Seacă, iar comunele Floreşti, Sascut Sat, Coţofăneşti şi Urecheşti, care aveau premise serioase erau şi ele înglobate planului pe 1959 de transformare socialistă a agriculturii. Se avea în vedere ca suprafaţa celor 5 G.A.C.-uri să se mărească cu 520 de hectare iar o serie de întovărăşiri cum erau cele din Scurta, Homocea, Parva şi Pradeiş trebuia transformate în gospodării colective.

Un nou impuls era dat agriculturii socialiste prin Hotărîrea Plenarei C.C. al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958 ce stabilea creşterea producţiei de cereale la hectar şi a producţiei de animale. La 26 februarie 1959 cooperativizarea cuprindea 13 727,42 hectare, adică 37,4% şi 11 389 familii ce reprezentau 47,4% din total.⁶⁸ La data de 28 mai suprafaţa sectorului de stat acoperea 15 430 hectare şi numărul familiilor înscrise era de 12 019. Numărul gospodăriilor colective rămînea neschimbat, nereuşindu-se pînă atunci transformarea statutului nici unei întovărăşiri, al căror număr era în continuă creştere, ajungînd la 68 de unităţi. Din cele 20 de comune, 8 erau complet cooperativizate. La nivelul întregii ţări sectorul socialist cuprindea 63,1% din teren şi 62,3% din totalul populaţiei rurale. Regiunea Bacău, de care aparţinea raionul Adjud, deţinea aproape 800 de cooperative iar 250 de sate şi 35 de comune erau complet cooperativizate ; o comună era colectivizată integral.⁶⁹

În graba finalizării procesului de socializare a agriculturii, partidul comunist recurgea după mulţi ani de la declanşarea campaniei împotriva ţărănimii înstărite la o formulă ridicolă de expropiere a terenurilor deţinute de puţinii proprietari ce rezistaseră întregii perioade de pînă atunci. Concret, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 156/1958, loturile zootehnice treceau în patrimoniul gospodăriilor de stat. Suprafaţa sectorului de stat urma să sporească cu 1959 datorită altei reglementări ce avea drept scop desfiinţarea gospodăriilor deţinute de ţărănimea înstărită. Această reglementare făcea obiectul Decretului 115 din 30 martie 1959. Dacă în 1952 prin Indicaţiile de bază privind identificarea Gospodăriilor chiabureşti erau fixate criteriile de încadrare a acestor gospodării, Decretul 115 prevedea pentru terenurile lăsate nelucrate mai mult de un an, cele nedeclarate în registrul agricol, cele a căror întindere depăşea puterea de muncă a celor ce le deţineau de drept — toate acestea, arăta Decretul “[…] trec în folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste.”⁷⁰ Era lichidată astfel acea categorie a ţărănimii care prin terenurile pe care le deţinea putea reprezenta alternativa viabilă a sistemului particular din agricultură.

O reacţie imediată se înregistra în localitatea Pănceşti. Ţăranii se împotriveau exproprierilor operate în baza Decretului 115, motivînd că o dată cu luarea pămîntului de la ţăranii înstăriţi, ei îşi pierdeau sursa de muncă şi de venit. B.O.B.-ul local avea să-i îndemne fireşte, să lucreze în G.A.S.-urile existente în raion. Tot cu ocazia exproprierilor organizaţia de bază din Parasea îl descoperise pe “chiaburul” Cristea Ion care nu declarase timp de mai mulţi ani o suprafaţă de un hectar de viţă nobilă. Împricinatul urma să fie deferit organelor de Miliţie pentru a fi anchetat şi trimis în judecată.⁷¹

Accelerarea ritmului colectivizării din ultimii ani genera şi o ultimă reacţie de rezistenţă a ţărănimii neîncadrate încă în formele agriculturii socialiste. Contestarea sistemului colectivist venea şi din interiorul acestuia, o parte dintre ţărani cerînd ieşirea din gospodăriile colective sau cel puţin asigurarea unor condiţii mai bune de viaţă, care contraveneau prevederilor statutului model al G.A.C. Un Buletin informativ pe 7-15 ianuarie 1958 trimis de Comitetul raionului Panciu Regionalei Galaţi⁷² relata o serie de cazuri în acest sens : “[…] sînt create grupuri de 6-7 familii care se adună seara la un loc şi discută în rău asupra gospodăriilor colective. Pentru faptul că pe raza satului Călimăneşti sînt cetăţeni din comuna Plugeşti raionul Adjud care deţin suprafeţe de teren arabil şi vii ce s-au comasat în perimetrul G.A.C.-ului şi urmează a li se da în altă parte, aceasta instigă cetăţenii, membrii ai G.A.C.-ului a nu rămîne în G.A.C. şi să nu ducă vitele la G.A.C.

Caz concret în ziua de 13 ianuarie 1958 a venit la sediul G.A.C. un număr de 10 femei grupate cerînd locuri de casă, spunînd că au fost ameninţate de grupurile de agitatori să se înscrie în G.A.C. şi că acum dau pămîntul, dau tot, dar nu vin la muncă. De asemeni în noaptea de 12 ianuarie 1958 au venit în satul Călimăneşti 2 căruţe încărcate cu cetăţeni din comuna Pufeşti raionul Adjud şi au stat toată noaptea la unii membri colectivişti excluşi din partid, legionari, stînd pînă la ziuă.

Faţă de aceste situaţii, biroul Comitetului Raional al P.M.R. Panciu a trimis acolo tovarăşi activişti, tovarăşi de la Securitate, a luat măsuri cu organele de partid să combată toate aceste zvonuri şi de a normaliza aceste manifestări.”

Sînt consemnate cazuri în care colectiviştii sînt îndemnaţi să îşi retragă cererile de înscriere, să ceară pămînt în folosinţă peste prevederile statutare, sau o suprafaţă mai mare de vie, să nu îşi aducă toate animalele în colectivă. Există şi cazuri de nedeclarare a întregii suprafeţe agricole sau a celei cultivate cu viţă de vie, situaţie ce ducea la comasarea acestor terenuri şi includerea lor în G.A.C. Pe 22 ianuarie erau înregistrare 20 de cereri de retragere din G.A.C.

Revolta ţăranilor din Suraia reprimată brutal de autorităţile comuniste producea un val de împotrivire şi în comunele raionului Panciu. Relatările activului raional trădau acest lucru : “În celelalte comune, elementele duşmănoase se manifestă prin trimiterea de anonime scrise la preşedinţii Sfaturilor Populare Comunale ameninţîndu-i să nu mai muncească pentru crearea de G.A.C. şi întovărăşiri agricole.” În comuna Bătineşti un membru de partid era ameninţat să nu mai facă noi cooperative ci “[…] să mulţumească celor din Suraia că datorită lor au opus rezistenţă şi nu se mai face colectivă în comuna Bătineşti”. Cu ocazia adunărilor pentru depunerea candidaturilor de deputaţi ai F.D.P. din Moviliţa, ţăranii Haldan Toader, Banciu Constantin, Zaharia Ghiţă şi Andronic Ioan protestau în faţa celorlalţi săteni adunaţi, împotriva gospodăriilor colective, spunîndu-le că “[…] se moare de foame în G.A.C.”⁷³ Forme de împotrivire faţă de colectivizare erau şi cele indirecte, cum era şi folosirea afişelor “[…] în care se manifesta că mai bine vor război decît G.A.C.” (comuna Pănceşti, raionul Adjud).⁷⁴ Retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în 1958 crea şi în rîndul ţăranilor noi speranţe de eliberare a ţării.⁷⁵

Depistarea şi reprimarea tuturor ţăranilor ce se ridicau împotriva colectivizării erau mărturisite şi de rapoartele interne ale Securităţii — care îşi intensificase acţiunile operative pe perioada 1957-1959. Ce spunea deci în această privinţă o Dare de seamă a Securităţii din Panciu : “Se poate arăta că prin activitatea desfăşurată de membrii şi candidaţii de partid din grupa noastră, respectînd ordinele M.A.I. s-a reuşit ca în decurs de un an de zile şi în special anul acesta (1958 n.n.), un număr însemnat de elemente duşmănoase ce acţionau împotriva regimului nostru să fie trimis în puşcărie […]”.⁷⁶ Şi mai precise erau informaţiile oferite de un Raport strict-secret privind munca organelor de Securitate de la Raionul Adjud, pe linie politică şi profesională⁷⁷ : “Astfel, lucrătorii de Securitate de la raionul nostru, prin măsurile ce le-au luat, au lichidat activitatea potrivnică regimului democrat popular din ţara noastră, ce o desfăşurau unele elemente chiabure, foşti legionari, sau membri ai fostelor partide burgheze, aşa cum a fost în comunele : Orbeni, Coţofăneşti, Valea-Seacă, Pănceşti, Corbeanca ş.a.

Ca rezultat al muncii profesionale desfăşurate în prezent, s-a reuşit să se cunoască într-o măsură foarte mare ce elemente duşmănoase regimului sînt în raza raionului, precum şi convingerile, manifestările şi atitudinea ce o au unii dintre ei faţă de regimul democrat-popular din ţara noastră.” Aşadar, reacţia ţăranilor la colectivizare era în cele din urmă spulberată prin diferitele metode de teroare practicate de poliţia politică a partidului ; eventualele focare ale revoltei erau de acum înainte ţinute sub o atentă supraveghere. Instarurării depline a comunismului la sate nu îi mai trebuia decît un ultim efort ; erau în fapt ultimii paşi pe calea transformării socialiste a agriculturii.

Spre sfîrşitul colectivizării ritmul îndeplinirii directivelor P.M.R. devenea tot mai intens iar acest lucru era reflectat şi în accentele propagandei vremii. Toate eforturile erau canalizate spre popularizarea “miracolelor economice” obţinute de gospodăriile colective. Întovărăşirile agricole ocupau un loc secundar şi acesta numai în măsura în care ele puteau fi transformate în G.A.C.-uri. Modelul sovietic al belşugului gospodăriilor colective agricole era aplicat în cele mai mici detalii.⁷⁸ Nu mai avea nici o importanţă faptul că imaginile clişeizate ale prosperităţii colectiviştilor erau complet rupte de realitate, ceea ce conta era definitivarea cît mai rapidă şi prin toate mijloacele a procesului pe care partidul se angajase din 1949. În cadrul Plenarei Comitetului Raional Panciu din 15 august 1960 Colectivul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie arăta îndestularea care îi cuprinsese pe ţăranii care trecuseră în sistemul gospodăriilor colective : “Avem familii de colectivişti, care înainte de a fi colectivişti erau muritori de foame, de cînd au intrat în gospodărie, au devenit cei mai fruntaşi membri ai colectivei, exemplu tov. Ciolei, înainte era muritor de foame ; azi are un fecior la facultate, şi-a mărit casa, are mobilă frumoasă etc. […] În decurs de 2 ani, în comuna noastră (Ţigeşti), colectiviştii şi-au cumpărat peste 140 case ; şi-au cumpărat 15 motociclete, 16 motorete, peste 300 de biciclete ; peste 80 de familii şi-au cumpărat mobilă de 6-7000 lei. În comuna noastră avem vreo 24 studente etc.

Mai avem în comună 51 familii cu 80 ha care trebuie să intre în colectivă. Ne vom strădui să-i colectivizăm şi pe aceştia care au rămas”.⁷⁹ Se pare că cei ce încă nu fuseseră integraţi sistemului socialist din agricultură nu mai aveau nici o speranţă.

Alte metode de popularizare a rezultatelor obţinute în G.A.C.-uri erau şi tipărirea “foilor volante” care se împărţeau sătenilor, precum şi selecţionarea corespondenţilor “voluntari” care trebuia să adune materiale şi informaţii la zi despre colectivele din raioane. Toate datele ajungeau la un colectiv pe linie propagandistică din cadrul staţiilor raionale de radioficare. Se raporta că “În perioada care a trecut au fost trimise la staţie materiale ca Tîrziu m-am hotărît, un material care vorbeşte de un ţăran întovărăşit, care convingîndu-se de superioritatea G.A.C. arată că tîrziu s-a hotărît să intre în G.A.C. şi cît a pierdut el pentru aceasta. Sau De vorbă cu moş Diţu Bucă, Dacă şi Mihalache Tudorică era colectivist, La drum cu agitatorii ş.a.”⁸⁰

În privinţa întovărăşirilor agricole, cît se poate de sugestivă era onomastica acestor cooperative. O parte din ele purtau cu cinste nume sonore ale panteonului comunismului românesc sau nume de personaje reinterpretate prin grila istoriografiei de partid şi anexate cauzei comuniste : întovărăşirea Filimon Sîrbu — Pănceşti, Vasile Roaită — Păuneşti, Tudor Vladimirescu — Pugeşti, Gheorghe Doja. Altele, în dorinţa evidenţierii ruperii cu trecutul consfinţeau noul calendar al sărbătorilor : 1 Mai, 7 Noiembrie, Victoria Soci — Tătărăşti, 9 Mai, 30 Decembrie — Ploscuţeni, 23 August — Păuneşti, 16 Februarie — Urecheşti, Congresul al II-lea al P.M.R. — Rugineşti şi altele ca 6 Martie, 1907, Octombrie Roşu etc. O ultimă categorie era reprezentată de denumirile ce marcau noul făgaş pe care se angajase agricultura românească, precum şi o prefigurare a limanului, a “luminii” sau “farului călăuzitor” care ghida “drumul” colectiviştilor spre “belşug”: Zorile, Drumul lui Lenin — Tătăreşti, Steagul roşu — Pugeşti, Flacăra Roşie — Sascut-tîrg, Izbînda — Valea Seacă şi altele ca Avîntul, Progresul, Desrobirea, Pămîntul Desţelenit, Drum nou, Drumul belşugului etc.⁸¹

Pentru a-şi spori eforturile, autorităţile comuniste recurgeau la propaganda vizuală (mai penetrantă decît multe alte metode folosite) prin Caravana cinematografică ce ajunsese în ultimii ani ai colectivizării să funcţioneze la capacitatea maximă. O Informare privind munca politică cu filmul⁸² crea imaginea unei febrile activităţi tranşate pe planuri lunare şi, mai mult, pe număr de spectatori. Intenţiile de îndoctrinare totală a ţărănimii erau evidente iar ritmul aberant al proiecţiilor de filme propagandistice se înscria în comandamentele politice de la centru ce vizau prin întrecerile socialiste între raioane şi regiuni, finalizarea cît mai grabnică a colectivizării agriculturii. Conform datelor furnizate în 1959, pe lîngă cele 4 cinematografe săteşti, în raionul Panciu se mai înfiinţau două centre la Diocheţi şi Ţifeşti în vederea sporirii numărului de spectatori. Planul ce cuprindea numărul de spectatori care trebuia să vizioneze materialele puse la dispoziţie nu fusese îndeplinit, din cele 258 500 de persoane “programate” nu participaseră decît 216 146, adică un deficit de 42 354 spectatori ! Pentru 1960 însă, era consemnată o îmbunătăţire radicală a situaţiei ; în luna ianuarie era raportată o depăşire a planului la două cinematografe codaşe pînă atunci : la cinematograful din Clipiceşti planul de 500 de spectatori era depăşit, ajungîndu-se la 750, iar la Ţifeşti, faţă de cei 600 de ţărani planificaţi, interesul subit al acestora făcea ca cifra să crească la 700 de persoane. Tot pe linia “interesului” manifestat de ţărani, se cereau Regiunii Galaţi noi jurnale, documentare privind specificul local (agricultură, viticultură, pomicultură). În final se raporta îndeplinirea şi depăşirea planului pe raion cu 118%.

În ultimele luni pînă la raportarea încheierii colectivizării, în ambele raioane aveau să se ţină zeci şi sute de conferinţe, erau organizate numeroase “vizite” ale ţăranilor întovărăşiţi sau individuali la gospodăriile agricole colective, seri în care se numărau avansurile primite de colectivişti etc. În raionul Adjud se prezentaseră în 1961, 179 de conferinţe cu titlul Calea G.A.C. — calea belşugului şi bunăstării, s-au citit broşuri despre gospodăriile colective din comunele Tibucani, Homocea şi Ploscuţeni, s-au realizat 73 de programe artistice la căminele culturale la care au participat 22 340 de ţărani şi s-au organizat în tot acest interval de timp vizite la G.A.C.-urile fruntaşe din alte raioane şi regiuni ale ţării.⁸³ Pentru raionul Panciu, numai între 30 noiembrie şi 24 decembrie 1961 acţiunile propagandiste creau o presiune uriaşă asupra populaţiei rurale necolectivizate, care oricum devenise o minoritate ; se ţinuseră 90 de conferinţe la care participaseră 18 000 de ţărani, 52 de seri de calcule cu 1820 de participanţi, 4250 de ţărani asistaseră la cele 50 de “seri culturale”, 925 ţărani întovărăşiţi şi individuali urmau să fie convinşi de cele 20 de seri dedicate statutului G.A.C., 3 caravane cinematografice rulaseră 48 de proiecţii celor 9600 de spectatori. Se mai organizaseră 32 de spectacole artistice ale echipelor căminelor culturale, expoziţii de carte pe tema colectivizării şi alte 5 brigăzi ştiinţifice.⁸⁴

Incheierea colectivizării

Dacă pînă în mai 1958 în raionul Panciu existau 16 gospodării colective şi 31 de întovărăşiri, 1959 avea să fie un an de vîrf în privinţa înscrierilor în cooperative. Pe parcursul întregului an, în colective au intrat nu mai puţin de 7100 familii aducînd cu ele 8900 de hectare.⁸⁵ Acest flux al înscrierilor făcea ca numărul G.A.C.-urilor să ajungă în noiembrie 1960 la 25 de unităţi dar prin transformarea unor întovărăşiri agricole în colective (la aceeaşi dată numărul acestora se înjumătăţise)⁸⁶ la sfîrşitul anului existau 30 de gospodării colective şi 20 de întovărăşiri. Atenţia era îndreptată acum spre comunele necolectivizate, care aveau deci un număr mai mare de ţărani individuali sau întovărăşiţi. Activul raional de partid întocmise un plan de atragere a acestor familii în G.A.C. Accentul era pus pe diferenţa de venit ; se organizau grupuri de 2-3 membri sau candidaţi de partid, ori fruntaşi colectivişti care popularizau avantajele şi superioritatea veniturilor obţinute în G.A.C. faţă de întovărăşiri sau gospodăriile individuale. Pentru convingerea ţăranilor de aceste “avantaje”, agitatorii mergeau seara după muncă în casele acestora. O temere exprimată era aceea că unii ţărani ar putea amîna intrarea lor în colectivă motivînd că aveau timp destul pînă în 1965, cînd se preconizase finalizarea colectivizării. În optica activiştilor de partid aceasta era o interpretare greşită a sarcinilor privind terminarea colectivizării stabilite de Congresul al III-lea al P.M.R.⁸⁷ La 31 iulie era raportat un număr de 31 de G.A.C.-uri ce deţineau 16 566 ha/11 038 familii şi 20 de întovărăşiri cu 2725 ha/2778 familii înscrise. Astfel, sectorul cooperatist îngloba 19 291 ha/13 816 familii, deţinînd o pondere de 70,9% din care o parte însemnată era reprezentată de gospodăriile colective.⁸⁸ Sînt consemnate lunar toate înscrierile în cooperativele raionului. În urma întregului efort depus, autorităţile raionale raportau în 8 februarie 1962 Regiunii Galaţi, încheierea colectivizării raionului Panciu, care cuprindea 26 083 hectare şi 16 169 familii. Se mai arăta că procentul atins era de 100%.⁸⁹

Şi cu raionul Adjud un ultim semnal de anvergură dat de al III-lea Congres al P.M.R., ritmul colectivizării avea să depăşească chiar previziunile partidului. Între iulie 1960 şi iunie 1961 se înfiinţau alte 12 gospodării colective.

Un alt moment era reprezentat de Plenara C.C. al P.M.R. din 30 iunie-1 iulie 1961, în cadrul căreia Gheorghe Gheorghiu Dej comunica următoarea situaţie pe ţară a agriculturii : sectorul socialist deţinea 83,1 % din suprafaţa agricolă şi 84,2 % din totalul familiilor ţărăneşti. Regiunea Bucureşti era oferită drept exemplu, fiind a doua în întrecerea declanşată cu cîţiva ani în urmă. La 1 august 1961, în raionul Adjud era raportat un număr de 29 de gospodării colective şi 191 de întovărăşiri. Faţă de raionul Panciu era o inversare a ponderii deţinute de cele două forme socialiste de agricultură. Sectorul cooperatist avea 60 341 hectare şi 31 305 familii. Ca răspuns al Plenarei C.C., în 12 august 1961 avea loc Plenara Comitetului Raional privind colectivizarea. În mare era vorba despre aceleaşi metode propagandistice folosite şi în Panciu. La Plenara din 7 octombrie a Comitetului Raional era adusă la cunoştinţă situaţia la sfîrşitul lunii septembrie ; se înregistra o creştere a gospodăriilor agricole colective ce ajungeau la 34 iar două din cele 191 de întovărăşiri erau trecute la gospodăriile colective ; sectorul socialist deţinea 60 992 hectare/31 449 familii iar procentul suprafeţei agricole reprezenta 67% în timp ce suprafaţa arabilă acoperea 78,1%. În noiembrie 1961 erau 41 G.A.C.-uri şi 188 de întovărăşiri.⁹⁰

Pentru sfîrşitul anului 1961 era reprezentativă o statistică a suprafeţelor agricole pe sectoare şi ponderea familiilor :

	Teren agricol	Teren arabil	Familii
Gospodării individuale	25,3%	20%	15,5%
Unităţi agricole de stat	18,8%	9,8%	—
G.A.C.	17,8%	17,2%	18,8%
Întovărăşiri	38,1%	53%	65,7%
Total sector agricol socialist	74,7%	80%	84,5%

Şi producţia medie la hectar pe sectoare în 1961 :

	G.A.S.	G.A.C.	Întovărăşiri	Gosp. indiv.
Grîu	1643	1492	1009	626
Porumb	1772	1710	1495	950

Superioritatea prin grafice şi cifre era arătată atît ţăranilor individuali cît şi ţăranilor întovărăşiţi.⁹¹ Numărul gospodăriilor colective ajungea în ianuarie 1962 la 50 de unităţi şi în intervalul 1-20 februarie era consemnat un val de înscrieri fără precedent — peste 3000 de familii ţărăneşti cu aproximativ 7000 de hectare. Documentele nu ofereau decît explicaţia eficienţei propagandistice, arătîndu-se că în acest scop fuseseră angrenaţi peste 2000 de agitatori⁹² (deci aproape un agitator pentru fiecare familie). Este lesne de înţeles presiunea imensă exercitată asupra ţărănimii, în special în ultimii ani ai colectivizării. Zelul de care dădeau dovadă activiştii raionali de partid sau acei “lucrători operativi” ai poliţiei politice era determinat de dorinţa de a fi cei mai destoinici executanţi ai sarcinilor trasate de superiorii lor pe linie de partid.

Toate acestea au făcut ca la 14 aprilie 1962 să fie raportată finalizarea colectivizării şi în raionul Adjud cu un bilanţ de 101 513 hectare/36 103 familii.⁹³ În 27-30 aprilie 1962, Sesiunea extraordinară a M.A.N. anunţa încheierea colectivizării agriculturii în întreaga ţară. Gheorghiu Dej făcea cunoscut faptul că sectorul socialist din agricultură, în urma procesului de colectivizare, deţinea 96% din suprafaţa arabilă şi 93,4% din suprafaţa agricolă a ţării, iar gospodăriile agricole colective cuprindeau 3 201 000 familii.

NOTE

1. A.N.V., Fond C.J.P. al P.M.R., dos.121/1950, f.44.

2. A.N.V., Fond. Comit. Raional Adjud, dos. 1/1950, f. 53-55.

3. Ibidem, f. 52.

4. A.N.V., Fond. C.R. Panciu, dos. 5/1952, f.38-39.

5. A.N.V., Fond. C.R.A., dos. 1/1950, f. 80.

6. Scînteia, 24 iunie 1950

7. Ibid., 4 nov. 1950.

8. Ibid., 5 ian. 1951

9. A.N.V., Fond. C.R. Panciu, dos. 2/1950, f. 13.

10. Bogdan Tănăsescu, op.cit., p. 58.

11. A.N.V., Fond. C.R.P., dos. 3/1951, f. 47.

12. Ibid., f. 77.

13. Identificarea şi explicarea acestor abuzuri este făcută de către Bogdan Tănăsescu, op. cit., pp. 34-42.

14. A.N.V., Fond. Comitetul Jud. Putna al PCR, dos. 34/1950, f. 12-15.

15. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 3/1951, f. 58.

16. Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pt. Literatură şi Ştiinţă, Comisia de Stat pentru colectarea produselor Agricole 1952, p. 39.

17. Îndrumătorul colectorului, Ed. de Stat pt. Literatură şi Ştiinţă, colecţia CSCPA, 1951, p. 12.

18. Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pt. Lit. şi Şt., col. CSCPA, 1952, p. 40.

19. Ibid., p. 37.

20. A.S.E.R., dosar 4638, f. 134, citat de Octavian Roske, "Accente în strategia colectivizării. Articolul 209 Cod penal", în Archivele Totalitarismului, an II, nr. 1-2, 1994, p. 281.

21. ANV, Fond C.R. Panciu, dos. 2/1952, f. 51.

22. ANV, Fond C. Jud. Putna al PCR, dos. 45/1952, f. 22-23.

23. ANV, Fond C.R.P., dos. 1/1952, f. 67.

24. ANV, Fond C.J. Putna al PCR, dos. 45/1952, f. 21.

25. Idem., Fond C.R.P., dos. 3/1951, f. 41 (vezi Anexa IV, doc. 1).

26. Octavian Roske, "Colectivizarea Agriculturii în România. Mijloace de supraveghere în 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 3, 1994, pp. 185-186.

27. A.N.V., C.R.P., dos. 3/1951, f.33.

28. Ibid., f. 40.

29. Ibid., f. 37.

30. Toate cazurile menţionate reprezintă note informative privind “manifestările ostile regimului”, emise de C.R.P. dos. 3/1951, f. 15-121.

31. Planul de Muncă pe trimestrul I al anului 1952, al Comitetului Regional Putna al P.M.R., A.N.V., Fond Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 44/1952, f- 1-4.

32. A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 44/1952, f. 11-15.

33. Vezi în acest sens Claudiu Degeratu şi Octavian Roski, "Modelul sovietic : Ridicarea necontenită a nivelului de trai", în Arhivele Totalitarismului, an II, nr. 1-2, 1994, pp. 80-81, şi "Modelul sovietic : Drumul belşugului", în Arhivele Totalitarismului, an II, nr. 3, 1994, pp. 54-59.

34. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 5/1952, f. 3.

35. A.N.V., Fond Comit. Jud. Putna al PCR, dos. 15/1952, f. 93.

36. Ibid., f. 26-57.

37. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 5/1952, f. 6-12.

38. A.N.V., Comit. Raional Adjud, dos. 6/1952, f. 33-36.

39. Ibidem, f. 15-24.

40. Ibid., f. 30.

41. Ibid., dos. 2/1954, f. 67-71.

42. Ibid. f. 88-98, 238-249.

43. Octavian Roske, "Colectivizarea agriculturii. Tipologia represiunii. Execuţii demonstrative 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 4, 1994, p. 133.

44. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1953, f. 1-7.

45. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 7/1954, f. 29-30.

46. Ibid., dos. 2/1954, f. 118-120.

47. Toate datele prezentate din A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1955, f. 138-151.

48. B. Tănăsescu, op. cit., p. 63.

49. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1956, f. 9-18.

50. Ibid., f. 30.

51. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 7/1956, f. 48-55.

52. O. Roske, "Colectivitatea agriculturii în România. Mijloace de supraveghere 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 3, 1994, p. 201.

53. B. Tănăsescu, op. cit., p. 61.

54. Documentele cercetate nu precizează ce s-a întîmplat cu a cincea gospodărie colectivă, care figura în evidenţele C.R.A. cu un an în urmă, însă nu putem lua în calcul decît ipoteza desfiinţării acesteia.

55. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1956, f. 32-47.

56. A.N.V., Fond C.R. Panciu, dos. 1/1956, f. 39-42.

57. Ibid., f. 63-98.

58. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 21/1955, f. 112.

59. Ibid., dos. 5/1956, f. 87-90.

60. Ibid., dos. 7/1956, f. 20.

61. A.N.V., Fond C.R.P., dos 1/1958, f. 44-71

62. Ibid., dos. 2/1958, f. 67-86.

63. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 5/1957, f. 48-52.

64. Ibid., dos. 2/1958, f. 183-191.

65. Ibid., dos. 14/1958, f. 73

66. Ibid., dos. 1/1958, p. 71-83.

67. Ibid., f. 106-113.

68. Ibid., dos. 1/1959, f. 188-192.

69. Ibid., dos 2/1959, f. 53-54.

70. Ibid., dos. 14/1958, f. 73-75.

71. Ibid., dos. 5/1959, f. 52-53.

72. A.N.V., Fond C.R.P., dos, 1/1958, f. 10-13.

73. Ibid., f. 43-51.

74. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 5/1959, f. 52.

75. A.N.V., Fond C.R.P, dos., 2/1958, f. 240.

76. Ibid., dos. 29/1958, f. 85.

77. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1958, f. 63.

78. Vezi nota 33.

79. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 3/1960, f. 102.

80. Ibid., dos. 2/1960, f. 80.

81. A.N.V., Fond C.R.A., dos 14/1958, f. 75.

82. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 2/1960, f. 80-82.

83. A.N. V., Fond C.R.A., dos 8/1961, f. 95-96.

84. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1962, f. 188-190.

85. Ibid., f. 163.

86. Ibid., dos. 4/1960, f. 35.

87. Ibid., dos. 2/1960, f. 209-213.

88. Ibid., dos. 3/1961, f. 98.

89. Ibid., dos 1/1962, f. 164.

90. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 6/1961, f. 82-143.

91. Ibid., dos 1/1961, f. 45.

92. Ibid., dos. 12/1961, f. 45-57.

93. Ibid., dos. 7/1962, f. 26.

Concluzii

Este bine cunoscut faptul că în cadrul proiectului general de transformare a societăţii româneşti, Partidul Comunist a întîmpinat o îndelungată rezistenţă venită din partea ţărănimii.

În privinţa economiei, cel mai important obiectiv îl reprezenta monopolul absolut al statului asupra acestui sector de activitate. Tot ce era legat de acest domeniu gravita în jurul principiului proprietăţii colective prin desfiinţarea proprietăţii particulare. În final, statul trebuia să devină unicul finanţator, producător şi distribuitor, anulînd oricare altă formă de concurenţă. Dacă acest lucru s-a putut realiza prin naţionalizările operate într-un interval de timp foarte scurt în mediile urbane ale economiei româneşti, nu aceeaşi soluţionare a problemei proprietăţii a fost posibilă şi în privinţa agriculturii. Societatea ţărănească rămînea un segment social distinct, conservator şi a cărei valori erau tradiţiile regionale şi proprietatea funciară. Aceste aspecte esenţiale au creat o defazare între oraş şi sat în privinţa transferului de la proprietatea privată la proprietatea colectivă sau la cea a statului. În fapt, colectivizarea agriculturii a reprezentat tot acest proces dramatic al transferului proprietăţii de la statutul privat la cel colectiv. Pentru a anula diferenţa între sat şi oraş, în aşa fel încît întreaga populaţie să fie dependentă de stat, Partidul Comunist a avut nevoie de mai bine de treisprezece ani, socotind şi perioada premergătoare colectivizării (1945 - 1949).

Primul pas a fost prilejuit de momentul reformei agrare din 1945. Era o excelentă ocazie, exploatată de altfel la maxim, prin care guvernul Dr. Petru Groza îşi putea atrage încrederea unei părţi a ţărănimii. O dovadă a lipsei de interes în aplicarea reformei este şi procentul suprafeţei împroprietărite, de numai 18,8 % din suprafaţa cultivabilă a întregii ţări. O primă particularitate a judeţului Putna este aplicarea defectuoasă a reformei agrare, precum şi insuficienţa împroprietăririlor operate, procentul de împroprietărire fiind şi mai mic decît cel înregistrat la nivelul întregii ţări (12 %). Lipsa unui suport popular din partea ţăranilor este recunoscută şi de rapoartele activiştilor de partid din satele şi comunele judeţului. Teama de colhoz şi hotărîrea de a-şi păstra pămînturile sunt de asemenea lucruri pe care autorităţile locale pe linie de partid erau de multe ori nevoite să le consemneze. Odată cu anii 1947 - 1949, se articulează un cod de restricţii economice impuse gospodăriilor individuale. Este interesant din acest punct încolo felul prin care ţăranii îşi apărau gospodăria, modalităţile de eludare sau de sustragere de la normele ce aveau drept scop determinarea ţăranilor de a-şi trece pămîntul într-una din formele cooperatiste de agricultură, sau sucombarea acestor gospodării în cazul refuzului sistemului oferit de stat.

O altă particularitate a regiunii studiate este dată de ponderea însemnată a viticulturii. Încă de la înfiinţarea primelor trei gospodării agricole colective din judeţ, în septembrie 1949, un interes deosebit pentru autorităţile comuniste locale îl reprezenta aducerea în cadrul gospodăriilor colective a ţăranilor viticultori, numai că acest obiectiv nu a avut succes decît în ultima fază a colectivizării şi doar în condiţiile în care un uriaş aparat represiv şi propagandistic era pus la dispoziţia activelor raionale de partid din Adjud şi Panciu.

După apariţia primelor gospodării colective se constată o stagnare de-a lungul cîtorva ani pentru ca procesul colectivizării celor două raioane să recapete forţa iniţială. Este perioada imediat următoare Congresului al II-lea al PMR din decembrie 1955 ce aduce o serie de plenare la nivel raional al căror efect direct este impulsionarea ritmului colectivizării. Încheierea cooperativizării celor două raioane se produce în 1962.

Se poate conchide că, în general, procesul prin care ţăranul a fost deposedat de propriul său pămînt a cunoscut aceleaşi sincope şi accente radicale, s-au aplicat comandamentele politice dictate de centru, micile “abateri” fiind date de particularităţile regionale ori de zelul mărunţilor activişti raionali şi comunali.

Dincolo de cifre sau statistici ce sunt puţin probabile, totuşi cîteva evidenţe ar putea recompune (măcar în parte) imaginea şi urmările colectivizării agriculturii: zeci de mii de arestări, deportări, execuţii sumare, instaurarea unui climat de suspiciune între ţărani, perpetua propagandă de partid, fărămiţarea nucleului civic şi a tradiţiilor autentice din sînul societăţii ţărăneşti şi în final, dezrădăcinarea ţăranului transformat odată cu avîntul industrializătii comuniste în muncitor navetist.

BIBLIOGRAFIE

Material documentar inedit

Arhivele Naţionale Vrancea

Fondul Camerei de Agricultură a Judeţului Putna (1925-1949), inventar 258, fond 78

Comitetul Judeţean Putna al PCR (1944-1952) inventar 512, fond 455

Comitetul Raional Panciu al PCR (1950-1968) inventar 522, fond 452

Comitetul Raional Adjud al PCR (1950-1968), inventar 536, fond 449

Arhiva Tribunalului Judeţului Putna

Sentinţe judecătoreşti pe anul 1948

Publicaţii şi broşuri

Scînteia (articole publicate între 1945-1962)

Arhivele Totalitarismului - an II, nr.1-2 /1994, pag.80-92, 277-313

- an II, nr.3/1994, pag.54-59, 184-202

- an II, nr.4/1994, pag. 47-50, 132-141

Îndrumătorul colectorului, Ed. de Stat pentru Literatură şi Ştiinţă, colecţia CSCPA, 1951

Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pentru Literatură şi Ştiinţă, colecţia CSCPA, 1952

Lucrări generale

Vlad Georgescu, Istoria românilor, Ed. Humanitas, 1992

Bogdan Tănăsescu , Colectivizarea agriculturii între propagandă şi realitate, Ed. Globus, 1995

Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc, Ed. Universităţii Bucureşti, 1995

Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Ed. Alfa, 1996

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Ed. Univers, Bucureşti-1995

Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei, Ed. Polirom, Iaşi. 1997

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed. Humanitas 1995

Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul al XX lea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998

V.I.Lenin, Opere, Vol. 24, Ed. pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954

Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

Anexe

Anexa I. Tribunalul Putna - Sentinţe penale pe anul 1948 în baza articolului 209 cod penal date de Tribunalul Judeţean Putna

Incadrări la legea sabotajului economic, ţărani ce refuză să-şi lucreze pămîntul: Ioan Voicu deţinea 50 ha din care 10 ha trebuia să le are şi să le însămînţeze cu grîu conform planului de cultură impus. Pentru că nu a îndeplinit sarcinile impuse este arestat :

Document 1

Condamnă pe inculpat Ion Voicu din comuna Vulturu jud. Putna, în prezent deţinut în penitenciar Focşani, pentru delictul de sabotare a măsurilor luate pentru dirijarea economiei naţionale, prevăzut şi pedepsit de art. 27 pct. 1, 28 şi 59 din legea sabotajului, combinat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa nr. 3302 din 12 octombrie 1948 a Prefecturei jud. Putna, 6 şi 10 din legea 351/945, să sufere 4 ani de zile inchisoare corecţională. Sentinţă dată şi citită în sentinţă publică azi 20 octombrie 1948.

(Sentinţa 4228/1948. Arhiva Trib. Jud. Putna)

Pentru că la o percheziţie din 10 septembrie 1948, lui Gh. I. Tiplica din Ţifeşti i s-au găsit în casă un portret al regelui Mihai, unul al reginei Elena, cinci file cu portretul foştilor demnitari, o insignă cu coroana ţării, o broşură despre Churchill, acesta a fost ‑ evident! ‑ încadrat la art. 209 C.P. :

Document 2

Condamnă pe inculpat Gh. I. Tiplica, de ani 27, din com. Ţifeşti, jud. Putna; să sufere 6 (şase) luni de zile inchisoare corecţională si 1 (un) an interdicţie corecţională şi să plătească suma de 2000 (doua mii) lei amendă în folosul statului pentru delictul prevăzut şi pedepsit de articolul 209 pct. IV, cu aplicarea art. 157 C.P.

Dată şi cetită în şedinţă publică azi 25 octombrie 1948

(Sentinţa 4961/948. Arh. Trib. Jud. Putna)

Document 3

In numele legii, Hotăreşte : Condamnă pe inculpatul Vasile Mistreanu, de ani 39, din comuna Pănceşti, jud. Putna, să sufere 2 (doi) ani de zile inchisoare corecţională, un an interdicţie corecţională şi să plătească statului suma de 2000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin viu grai, prevăzut şi pedepsit de art. 209, pct. 1 cod penal.

Condamnă pe inculpat Ion Simionescu de ani 25, din comuna Pănceşti, jud. Putna, să sufere 1 (un) an de zile inchisoare corecţională, un an interdicţie corecţională şi să plătească statului suma de 2000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin viu grai, prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. 1 cod penal:

Dată şi cetită în sentinţă publică azi 25 oct. 1948.

(Sentinţa 4944/948)

Anexa II. Caracterizarea Judeţului Putna

Document

C.J.P. al P.M.R.

Caracterizarea judeţului Putna

Nr. total al populaţiei Judeţului este de 213 153 locuitori.

1. - Jud. Putna est une judeţ agricol-viticol avînd şi circa 3145 muncitori proveniţi din diferite ramuri industriale.

2. - Jud. Putna este une vechi judeţ de răzeşi organizaţi individual sau pe obşti, alături de care se găseau iobagii, cei ce munceau moşiile boereşti sau mînăstireşti. Asemenea obşti se mai găsesc în regiuni de deal şi de munte dar şi ele au avut întotdeauna înfăţişarea unei unităţi puse la cheremul unui exploatator, fie un fruntaş chiabur, fie un moşier.

Răzeşii alcătuiau pătura de mijloc a ţărănimii şi era intoarsă mereu împotriva ţăranilor săraci. Exemple vii mai avem şi azi în com. Vizantea, Soveja, Găuri, Nereju, şi altele şi tot aici conducătorii obştilor, marii bogătaşi ca : Macovei din Nereju, Pantazică de la Tichiri, Jecheanu de la Vrîncioaia, care şi-au făcut averi prin înşelăciune şi furt şi au aservit politiceşte massa reuşind să-şi întindă influenţa politică peste aproape tot judeţul.

Alături de ei se găseau marii podgoreni alcătuiţi în aşa-zise "Sindicate viticole" în care atrăgeau şi spoliau pe micii podgoreni. Toţi aceştia erau la cheremul marilor politicieni manişti sau brătienişti, iar în luptele politice, atrăgeau aparatul de stat, învăţătorimea, preoţimea, care constituiau cele mai coruptibile elemente. Aşa se explică şi faptul cum cuziştii şi mai tîrziu legionarii, corupînd vîrfurile conducătoare din care au făcut comandanţi/moşierii, chiaburi, preoţi, învăţători/ au reuşit să-şi asigure o bază numeroasă care s-a întins şi în regiunea agricolă şi chiar în unele centre ca Adjud şi Sascut cu numeroşi muncitori.

Astfel s-a făcut o legătură strînsă între vechii politicieni istorici şi legionari, cei dintîi acceptînd posturi de conducere sub guvernarea cuzistă şi legionară.

După 23 August 1944, vîrfurile reacţionare şi fasciste au reuşit încă multă vreme să-şi menţină influenţa mai ales în regiunea de munte /Vidra şi Neruja/ cît şi la deal / Plasa Panciu şi Odobeşti / în unele regiune de şes / Nămoloasa, Angheleşti, Păuneşti, Pănceşti / folosind din plin pe social-democraţii de dreapta, în rîndul cărora se aflau mulţi legionari şi chiaburi. In acest timp au început a se întări poziţiile P.C.R. şi ale organizaţiilor de masă, reuşind încetul cu încetul să izoleze focarele reacţionare la baza lor materială, care e constituită şi astăzi în regiunea viticolă cu numeroşi chiaburi.

Sărăcimea satelor a început a-şi apropia încetul cu încetul pe mijlocaşi, reuşind în unele comune să răstoarne situaţia care era favorabilă chiaburilor / Rugineşti, Nămoloasa, Tîrg Moviliţa / ducînd făţiş şi cu combativitate lupta de clasă.

Aşa se explică cum alte manevre ale duşmanului de clasă, pentru care cea mai periculoasă e aceea a sectelor religioase, a putut fi deasemeni localizată la citeva puncte, care nu întîmplător sint, şi chiabureşti şi reacţionare / Nămoloasa sat, Rănceşti, Moviliţa/.

Creşterea prestigiului partidului, întărirea organizaţiilor de masă, a făcut posibil în progresiunile lor din Noembrie 1946 pînă la alegerile din Martie 1948 şi de atunci încoace, silind reacţiunea să recurgă la o activitatte ascunsă, organizată, în Plăşile Adjud şi Panciu, cu elemente scoase din rîndurile oamenilor muncii : chiaburi, deblocaţi, criminali, ascunşi prin pădurile din regiune.

De la apariţia Rezoluţiei Plenarei a II-a a C.C. al P.M.R. munca noastră la sate a început a da roade mai concrete prin întărirea muncii cooperatiste în rîndurile ţărănimii muncitoare şi prin cererea a numeroşi ţărani, muncitori din unele puncte ale judeţului / Pădureni, Urecheşti, Pararea ??? /, de a forma Gospodării agricole colective.

Intărirea muncii culturale la sate, întărirea organizatorică a Partidului în urma unificării şi a organizării de massă trebuiesc urmărite şi de acum încolo, cu multă perseverenţă pentru succesul nostru în lupta împotriva duşmanului de clasă.

(A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 113/1949, fila 76-77)

Anexa III Informare privind situaţia ţăranilor din primele G.A.C.-uri înfiinţate în judeţ

Document

P.M.R. Jud. Putna

3 Sep. 1950

Nota nr. 243

Privitor la nota telefonică primită de la Comitetul Central
din 18 august relativ la G.A.C.

In Jud. Putna, s-a constituit din anul 1949, luna Septembrie, ziua 11, 3 Gospodării Colective şi anume : Gospodăria "9 Mai" Călimăneşti cu 76 membri, Gospodăria "Octombrie Roşu" Pădureni cu 84 membri şi Gospodăria "7 Noiembrie" Haret cu 96 membri.

In anul 1959, luna iulie, a fost inaugurată Gospodăria "Drum nou" Rugineşti, cu 35 membri.

[...] Inscrieri noi nu s-au făcut, ţăranii rămaşi în afara gospodăriei aşteaptă să vadă rezultatul din toamna aceasta a celorlalţi înscrişi.

In toate Gospodăriile se duce munca de lămurire de către colhoznicii cei mai buni, care au venit la lucru continuu şi sunt foarte mulţumiţi de rezultatul obţinut pînă în prezent.

[...] Greutăţi şi manifestări. In Gospodăria Pădureni se observă unele greutăţi făcute de cîţiva colectivişti de exemplu : colhoznicul Tiriboi Neculai, care la orice şedinţă se ţine caută să tulbure liniştea punînd numai probleme nesănătoase, este contra pe faţă infiltrînd şi pe alţi colhoznici. La lucru în gospodărie vine rar şi caută să lanseze numai zvonuri.

La G.A.C. Călimăneşti, Tovarăsul Beraru Ioan în cadrul şedinţei ce s-a ţinut pe 29 August cu privire la munca de lămurire ce trebuieşte dusă pentru noi înscrieri în colectiv a strigat în gura mare că lui să i se dea pămîntul înapoi, că dînsul a trăit mai bine sub boieri şi regimul lui Antonescu, iar acum i s-a pus laţul la gît.

La aceste probleme ridicate s-a ataşat şi Mariţa Tuchiluş, Anica Sava, Popa şi Irina I. Stan. A trebuit mai mult timp pînă au fost lămurite şi liniştite spiritele ca în cele din urmă să se termine în bune condiţiuni.

Acestea se datoresc în cea mai mare măsură tov. Preşedinte al Gospodăriei, anume Moraru Petre, care nu are priză în masa de colectivişti, ameninţă colhoznicii şi le vorbeşte murdar. Nu ascultă sfaturile organelor de partid, nu lucrează în colaborare cu Comitetul de Conducere al gospodăriei, lucrează sectar. Toate aceste lipsuri ale preşedintelui, se datoresc faptului constatat că, este sub influenţa reacţiunii şi a chiaburilor din sat. A avut atitudine nesănătoasă chiar faţă de tov. Constantinescu, instructoarea de la C.C. secţia Agrară. Tov. a mai avut şi alte eşiri nesănătoase la inaugurarea Gospodăriei Rugineşti, spunînd că să plece acei care au lefuri grase.

La 27 Iulie a.c. s-a exprimat că în Uniunea Sovietică nici acum după 32 ani ţăranii nu trăiesc mai bine, dar la noi cînd unii boieri au plecat, alţii au venit.

La 3 August a.c. s-a prelucrat în organizaţia de bază rezoluţia C.C. în legătură cu verificarea şi primirea noilor membri de partid de către tov. Verdeş. La această şedinţă tov. Petre Moraru n-a luat parte stînd afară. Cînd s-a cîntat Internaţionala, dînsul spunea că, unii cîntă înăuntru, iar alţii se plîng afară.

La 16 August a.c. în consfătuirea cu agitatorii pentru a duce muncă de lămurire printre cei ce nu sînt în colective pentru a se înscrie, tov. Petre Moraru, a spus că, o să-i lămurească el şi o să le spună că, dînsul munceşte în colectiv de un an de zile şi n-a putut să-şi cumpere o cămaşă. In fiecare şedinţă de organizaţie nu este de acord cu linia Partidului.

Faţă de această comportare a tov. se vede clar că este sub influenţa reacţiunii şi aduce mari piedici la dezvoltarea Gospodăriei.

Faţă de toate aceste abateri Biroul Regional a hotărît să fie schimbat şi înlocuit cu un element sănătos.

Secretar Prim Şeful Sectorului Documentări

Teodorescu Arion Vasile

(A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 162/1950, f. 54)

Anexa IV Note privind starea G.A.S.-urilor din raionul Panciu

Document 1

Raionul P.M.R. Panciu

21. 04. 1951

Notă nr. 168

Cu privire la Gospodăriile Agricole de Stat

Gospodăriile Agricole de Stat din Raionul Panciu necesită foarte multe braţe de muncă, deabia în prezent are aproximativ 1000 muncitori deşi la deschiderea campaniei G.A.S. avea aproximativ 2000 muncitori iar o parte din ei au plecat fiincă normele sunt prea mari în special la tăiat de vie. Un muncitor trebuie sa taie pe zi 400 butuci ca să poată lua 194 lei, iar un muncitor nu poate tăia pe zi decit 200 butuci.

Muncitori de la Centru Nr. 10 care lucrează cu ziua sunt nemulţumiţi că sunt plătiţi cu 232 lei pe zi din care li se opreşte impozit si masă şi mai rămine cu 159 lei.

Măsurile au fost luate de conducerea Gospodăriei făcînd cunoscut Ministerului de Agricultură deşi s-a făcut cunoscut şi anul trecut situaţia normelor, dar nu s-a luat nici o măsură.

Muncitori se duc la chiaburi să munciască fincă le dă 300 lei pe zi şi masă.

Aprovizionare G.A.S. cu alimente este foarte slabă, nu au de unde cumpăra la liber cartofi şi fasole fincă produsele raţionalizate nu sînt suficiente deaceia Gospodăria este nevoită să cumpere la liber dar nu se găseşte în special cartofi.

O greutate mai este din cauza benzinei pentru camion care stinghereşte mult aprovizionarea Gospodărie cu materiale şi produse alimentare Gospodăria deşi este planaficată cu benzină dar nu li s-a trimis bonurile dela Bucureşti.

Mai este o lipsă mare de furaje pentru animale, majoritatea vitelor din Gospodărie sunt conplect slăbite.

Gospodăria trebuie să înceapă pregătirea pentru stropitul viilor, iar pompele trebuiesc reparate dar nu au pese.

La Centrele şi Secţiile G.A.S. din Raionul Panciu nu este asigurată paza deşi s-a tras atenţia conducerii în permanenţă exemple avem că paza Gospodăriei nu este asigurată, fincă în noaptea de 20 III s-a furat 280 pomi. La fel în noaptea de 3-4 IV de la centru Nr. 3 s-a furat 120 pomi puieţi iar furtul al doilea de 120 pomi nu s-a descoperit nici acum de cine este săvîrşit.

Urmează a se lua măsurile necesare pentru asigurarea securităţii G.A.S.

Secretar Prim Instructor de documentare

Nichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv

(A.N.V., Fond. C.R.P., Dos. 3/1951, f. 41)

Document 2

Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

[...]

‑In ziua de 20 a III-a de la G.A.S. Panciu s-au furat 280 puieţi de pomi, din cercetările făcute s-a constatat că puieţii au fost furaţi de către colectorul Ioan Chirilă de la C.S.C. Panciu. Au fost găsiţi plantaţi la el în grădină 31 puieţi, masurile asupra lui au fost de a fi îndepărtat din serviciu şi dat în judecată de G.A.S.

Secretar Prim Instructor de documentare

Nichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

Anexa V Note privind refuzul ţăranilor de a-şi da oile la stînile comunale

Document 1

Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

[...]

‑ In ziua de 6 a IV-a în Comuna Cîmpuri, chiaburul Ioan Z. Rosioru a fost chemat la Sfatul Popular pentru a se trece cu totul cu cele 30 de oi ce le are şi trebuie să le treacă la Stîna Comunală. Chiaburul s-a exprimat că poate să-l omoare şi el tot nu se trece, s-a mai exprimat că are să le vîndă sau are să le taie pe toate şi are să le dea pe gîrlă, şi pe urmă ce are să mai ia de la el.

[...]

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

Document 2

Raionul P.M.R. Panciu

25.04.1951

Nota nr. 170

Cu privire la situaţia stînilor.

Raionul Panciu este planificat de Centrocop pentru a înfiinţa 20 stîni, posibilităţi de organizare locală sînt de 57 stîni, cu un nr. de 33.050 oi, din care 21440 sînt cu lapte.

Pînă în prezent s-a putut organiza 6 stîni în 5 comune şi anume : Baloteşti - I, Bătineşti - I, Clipiceşti - I, Panciu - II, Ţifeşti - I. Restul sînt în curs de organizare. Greutăţi mari sînt din partea foştilor stăpîni de stîni, de exemplu, în Com. Miviliţa, Ioniţă Andrei şi Enache Ion s-au exprimat îndrumătorilor de la U.C.C., că se duc acasă şi taie oile, dar la Cooperativă nu le dau, ameninţînd pe îndrumători că dacă nu pleacă are să-i gonească cu cîinii.

Secretar Prim Instructor de documentare

Nichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 48)

Anexa VI Manifestări ostile regimului

Document 1

Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

‑ In ziua de 6 a IV-a în Comuna Răcoasa, chiaburul Goidea Nică s-a exprimat faţă de mai mulţi de-ai lui că are să vadă el Comuniştii pe unde ar să scoată cămaşa, cît de curind.

De acest lucru a fost sesizată Securitatea.

[...]

(A.N.V., Fond. C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

Document 2

Raionul P.M.R. Panciu

24.06.1951

Notă informativă nr. 182

In seara zilei de 17 iunie 1951 la secţia G.A.S. Ţifeşti au fost manifestări duşmănoase contra conducătorilor Partidului şi a clasei muncitoare. Au fost manifestări dintre muncitoarele din Prahova strigînd "Jos cu clasa muncitoare, sus cu chiaburii din inchisoare. Jos cu Gheorghiu Dej, ca din fasole nu mai iesi. Jos cu Tanti Ana care dă oţet cu cana". Acestea toate au fost strigate de Maria Căpraru muncitoare din Prahova. Aceasta se datoreşte şi hranei destulk de proaste care se dă la muncitori la această secţie gostat.

Situaţia este în curs de cercetare.

Secretar Prim Instructor documentare

Nichita Emil Theodor Lădaru

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 58)

Document 3

Raionul P.M.R. Panciu

19 iunie 1951

Raport informativ

Informăm că în dimineaţa de 17 Iunie 1951, în com. Găgeşti s-a găsit pe uşa Sfatului Popular un afiş cu următorul conţinut :

"Trăiască împăratul Truman cu ostaşii lui care distrug socialismul. Trăiască Tito care luptă împotriva lui Stalin, care mănîncă bunul poporului. Domnitorul Truman luptă ca să distrugă pe acei care vor pacea. Pacea este distrusă din străinătate. Trăiască, trăiască domnitorii din Anglia. Cu timpul Uniunea Sovietică va cădea în 1952 distrusă de America.

Trăiască majestatea sa regele Mihai I, care va veni pe tren în anul 1952, adus de stăpînii noştri din America."

Organele de Securitate cercetează pe teren.

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 59)

Document 4

Raionul P.M.R. Panciu

3 Sep. 1951

Nota nr. 205

In seara zilei de 28 Aug. orele 20, în staţia C.F.R. Putna Seacă unde se aflau tablourile C.C. ce erau afişate pe placa din faţa gării, unii indivizi duşmani ai regimului care nu se ştie cine au făcut unele înscrieri insultătoare a conducerii Partidului nostru.

Indivizii, scriind cu creionul chimic apăsat şi mare, începînd de la tabloul tov. Ana Pauker şi terminînd cu tabloul tov. Vasile Luca, au scris următoarele cuvinte : "6 boi conduşi de o vacă, au sărăcit Moldova toată".

In dimineaţa zilei de 28 August, au fost văzute de Tov. Badin, răspunzător cu cariera de piatră, care a anunţat responsabilul de gară şi au luat toate tablourile jos de la placă.

Toate aceste tablouri ale tovarăşilor din C.C. se află la tov. Şef de gară în birou.

Secretar Prim Instructor de documentare

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 88)

CUPRINS

Cuvînt înainte........................................................................................... 2

I Reforma agrară....................................................................................... 4

Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăţii private în agricultură 6

Contribuţia Frontului Plugarilor............................................................... 8

Legea de Reformă Agrară şi aplicarea ei în judeţul Putna........................... 9

NOTE..................................................................................................... 15

II Bazele juridice ale colectivizării............................................................ 17

Hotărîrile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945 17

Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi. Epurări în Frontul Plugarilor......... 19

Legislaţia............................................................................................... 22

Infiinţarea de coooperative agricole de aprovizionare,

desfacere şi valorificare...................................................................................25

Legi cu caracter restrictiv....................................................................... 26

Patru etape în aplicarea politicii agrare a P.C.R...................................... 27

Indrumători şi activişti P.C.R. trimişi la sate........................................... 28

"Munca de lămurire"............................................................................... 31

NOTE..................................................................................................... 38

III Debutul colectivizării.......................................................................... 40

Modelul colectivist sovietic – surse teoretice şi practici sociale................. 40

Noi demersuri pentru impunerea colectivizării......................................... 41

Rezoluţia Plenarei C.C. al P.M.R. privind transformarea socialistă a agriculturii 46

Primele G.A.C.-uri în judeţul Putna......................................................... 48

NOTE..................................................................................................... 51

IV Colectivizarea în raioanele Adjud şi Panciu......................................... 52

Noua organizare administrativ-teritorială................................................ 52

Rolul organizaţiilor de partid locale........................................................ 53

Impasul colectivizării.............................................................................. 56

Politica de comasări............................................................................... 58

Cazul particular al viticulturii................................................................. 61

Politica de colectări................................................................................ 62

Normele şi sistemul de recompensare a ţăranilor...................................... 67

Noi accente în strategia colectivizării după înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu 73

Sistemul de achiziţii şi contractări de produse agricole (începînd cu 1953) 79

Propaganda în sprijinul colectivizării...................................................... 81

Colectivizarea între 1952 şi 1955............................................................. 83

"Noul suflu" al colectivizării (începînd cu 1955)....................................... 85

Incheierea colectivizării.......................................................................... 99

NOTE................................................................................................... 103

Concluzii................................................................................................ 108

Bibliografie ...………………………………………………….……………..111

Anexe..................................................................................................... 114

Anexa I. Tribunalul Putna - Sentinţe penale pe anul 1948 în baza articolului 209 cod penal date de Tribunalul Judeţean Putna............................................................................................................ 114

Anexa II. Caracterizarea Judeţului Putna............................................... 116

Anexa III Informare privind situaţia ţăranilor din primele G.A.C.-uri înfiinţate în judeţ 118

Anexa IV Note privind starea G.A.S.-urilor din raionul Panciu................ 120

Anexa V Note privind refuzul ţăranilor de a-şi da oile la stînile comunale 122

Anexa VI Manifestări ostile regimului.................................................... 124