“Democratizarea” Armatei, Jandarmeriei şi Poliţiei din Cluj în primii ani ai regimului comunist.

Chicinaş Nicoleta

Armata a avut parte de o atenţie specială din partea comuniştilor. Fiind una dintre instituţiile de o importanţă vitală, Partidul Comunist, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice, a făcut tot posibilul să o atragă de partea lui, indiferent de metodele ce trebuiau folosite. Armata era un cunoscut focar de rezistenţă anticomunistă şi acest fapt se datora în special militarilor de carieră, care, pe lângă cler şi intelectuali, au înţeles pericolele şi capcanele pe care le reprezenta consolidarea noului regim. Din acest motiv, majoritatea lor s-au manifestat clar împotriva regimului comunist, în timp ce autorităţile au luat măsurile necesare pentru a-i ţine sub control.[1] Trupele sovietice de pe teritoriul României au avut rolul determinant în îndeplinirea acestui scop. Ofiţerii şi soldaţii ruşi au fost cei care au disponibilizat trupele române de câte ori au dorit. Începând cu luna august 1944, unităţile militare sovietice au dezarmat unităţile militare româneşti care încetaseră ostilităţile împotriva URSS, luând prizonieri şi deportând în lagărele din Siberia 130 000 de ostaşi şi ofiţeri români.

Legile de epurare au avut şi ele ca rezultat înlăturarea din armată a numeroase cadre. În martie 1945, prin Legea nr. 186, pentru trecerea în rezervă a personalului activ al armatei, care prisosea peste nevoile de încadrare, au fost epuraţi după criterii politice 1376 de ofiţeri superiori.[2] Alţi 7600 de ofiţeri au fost trecuţi în rezervă prin Legea pentru crearea cadrului disponibil al armatei, din 19 iunie 1946.[3] În anul următor va avea loc a treia epurare în armată, prin aplicarea Legii nr. 293, cu această ocazie fiind trecuţi în rezervă aproape 150 de generali.[4]

O altă modalitate folosită pentru a se scăpa de cadrele ostile a fost răpirea lor. Această soartă au avut-o generalii Avramescu, comandantul Armatei a IV-a, şi N. Dragomir, din Statul Major, care în cursul anului 1946 au fost răpiţi de serviciile de securitate sovietice şi duşi în URSS.[5]

Voluntarii care au luptat pe frontul de Răsărit, chiar dacă nu au avut vreo funcţie în cadrul armatei române, nu s-au bucurat de o situaţie prea plăcută după instaurarea comunismului, în special cei care s-au arătat ostili regimului. Pe lângă faptul că puteau fi oricând demişi din funcţiile ce le îndeplineau, iar în Transilvania nu mai puteau beneficia de cetăţenia română, acestora li s-a interzis dreptul de a fi pe listele de alegători sau de aleşi la alegerile din 19 noiembrie 1946.

Comuniştii deplângeau acţiunile armatei române din timpul celui de al doilea război mondial, spunând că, “trădată de clica fascistă şi antonesciană”, aceasta a dus un război de asuprire împotriva puternicului vecin, Uniunea Sovietică. Şi după toate acestea, PCR era nemulţumit că în armată nu s-a făcut epurarea aşa cum ar fi trebuit, nu s-a trecut la “democratizarea” ei, cu toată campania dusă de FND în această privinţă.[6] Totuşi, în comparaţie cu nemulţumirea comuniştilor, criticile sovieticilor erau mult mai severe. O serie de articole extrase din “Graiul Nou”, ziarul Armatei Roşii, au fost publicate în presa comunistă română, majoritatea acestora exprimându-şi insatisfacţia datorată situaţiei armatei române. Radio Moscova era şi el în ton cu nemulţumirile celorlalţi, arătând că în tot aparatul de stat şi în armată au rămas aproape neatinse cadrele de conducere din timpul regimului lui Antonescu. Gazeta Frontului Plugarilor declara că URSS a dat dovadă de “multă răbdare şi îngăduinţă faţă de România”, însă guvernul român “a abuzat de acestea şi nu a avut o atitudine corectă”.[7] Se evidenţia că tot ce a realizat România au fost doar vorbe goale, care nu mulţumeau Uniunea Sovietică. Aceleaşi aprecieri le avea şi în martie 1945, când, printr-un alt articol se spunea că în jurul problemei desfascizării României şi a democratizării ei s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, însă nu s-a făcut nimic în această privinţă. Şi se lua drept exemplu una dintre principalele instituţii, armata, care trebuia să aibă prioritate în problema epurării.

Tulburările din ţară, datorate comuniştilor cu scopul incriminării opoziţiei, erau puse pe seama fasciştilor înarmaţi care încă mai mişunau în armată. Presa comunistă deplângea nemulţumirea Armatei Roşii care nu mai putea tolera situaţia existentă în general în ţară, şi în special menţinerea în armată a hitleriştilor şi duşmanilor Uniunii Sovietice. Se cerea încă o dată o epurare necruţătoare a armatei, pentru ca Armata Roşie să aibă spatele asigurat împotriva actelor de banditism hitlerist.[8]

La polul opus se situau partidele din opoziţie, care doreau la fel de mult să se asigure de sprijinul armatei. Gheorghe Gheorghiu-Dej afirma că duşmanii fac orice pentru a câştiga armata, folosindu-se de nemulţumirea adâncă a ofiţerilor, care, după ce au muncit pentru o anumită carieră nu se puteau lăsa uşor dezmoşteniţi, ci încercau să facă uz de poziţiile lor. Dej recunoştea că armata constituia un pericol pentru comunişti atâta timp cât nu ştiau cum să o folosească şi dacă nu o orientau cum trebuie. Pe lângă armată, alte “pepiniere de reacţionari” erau Ministerul de Război, Statul Major, comandamentele şi Şcoala de la Craiova. Toate acestea se cereau a fi epurate, iar comandanţii unităţilor de bază (infanterie, cavalerie, artilerie, motorizare), în care nu se avea deplină încredere, trebuiau urgent schimbaţi. Altă măsură era deblocarea, reducerea efectivelor.[9] În această parte a baricadei îl avem pe Onisifor Ghibu care, referindu-se la armata română, critica repertoriul acesteia, care, în loc de “Trei culori”, “Deşteaptă-te române!” sau “Pe-al nostru steag stă scris unire”, preamărea în cântecele ei o altă patrie decât cea română. În marşurile ei, ea cânta:

“O, Patrie, o, Moscovă!

Viteză eşti, frumoasă eşti!”

Cum ar putea apăra România o armată cu un asemenea suflet într-un ceas greu de cumpănă? Totuşi, continua Ghibu, nu era de mirare această anomalie, pentru că însuşi ministrul armatei era cetăţean sovietic, care nu avea nimic comun cu idealurile poporului român.[10] Pe lângă cântece şi presa comunistă proslăvea realizările Armatei Roşii, aproape ignorându-le pe cele ale armatei române.

De eficienţa organelor de represiune atârna însăşi existenţa comunismului în România, epurarea Poliţiei şi Jandarmeriei fiind vitală. Pentru aceasta s-au folosit aceleaşi pretexte: alături de armata română, şi “bandele antonesciene din Jandarmerie şi Siguranţă au jefuit şi ucis cetăţeni sovietici”, aceşti fascişti trebuind eliminaţi. Democraţia trebuia să pătrundă şi în interiorul acestora. Măsuri în acest scop s-au luat şi înainte de a se începe epurările, imediat după 23 august, când armata sovietică a dezarmat cu forţa un important număr de jandarmi. Până la sfârşitul lunii noiembrie 1944, autorităţile sovietice au notificat guvernului român reducerea poliţiei din Capitală la 700 de oameni şi a jandarmeriei întregului teritoriu la 14 000 de persoane. În aceste condiţii, guvernul de la Bucureşti nu ar fi putut menţine ordinea în cazul unor tulburări bine organizate.[11]

Datorită numărului redus de cadre, dar mai ales din cauza importanţei rolului lor, PCR a luat o serie de măsuri pentru a-şi subordona şi aceste segmente. În primul rând, ele trebuiau “curăţate” de vechile conduceri şi apoi reorganizate, avându-se în vedere ca doar elementele “cinstite” să fie înglobate, fasciştii şi şoviniştii neavând ce căuta în rândurile lor. Rolul organelor poliţieneşti şi jandarmereşti – declarat oficial – era de a aresta pe toţi criminalii de război şi pe legionarii aflaţi încă în libertate. Pe lângă aceasta, un alt scop, neoficial, a fost folosirea resurselor acestor instituţii pentru nimicirea opoziţiei. Era nevoie aşadar de încadrarea unor membri fideli comuniştilor. În acest scop, Frontul Plugarilor din Cluj a dus o înverşunată campanie de mobilizare a elementelor “democratice” şi de primire a acestora în Poliţie, luându-şi angajamentul organizării jandarmeriei judeţului din cele mai potrivite elemente pentru aces scop. Atunci când a fost acuzat că a cerut Prefecturii judeţului Cluj să fie primiţi în Jandarmerie doar membrii organizaţiei FND, conducerea Frontului Plugarilor s-a motivat astfel: în aceste posturi importante, persoanele care urmau să fie angajate trebuiau verificate, căutându-se numai persoane care se dovedeau a fi “democrate”. Dacă nu s-ar proceda astfel, se continua, s-ar putea strecura uşor elemente fasciste în anumite posturi de răspundere. Toţi cei care făceau parte din Frontul Plugarilor, primiseră câte o legitimaţie că aparţin acestei organizaţii, făcând prin aceasta tot posibilul ca aceşti oameni să fie primiţi în orice serviciu unde se elibera vreun post.[12]

Pe lângă înfiinţarea jandarmeriei judeţene, guvernul Groza a “simplificat” organul poliţienesc, dând sarcina pazei publice “în mâna cetăţenilor”, prin comitetele cetăţeneşti, educându-şi cetăţenii pentru o “viaţă nouă, unde nu Poliţia şi Siguranţa în primul rând, ci înşişi cetăţenii” trebuiau să verifice viaţa publică.[13]

În cadrul Poliţiei s-a înfiinţat o secţie politică, încredinţată cu urmărirea şi cercetarea delictelor şi contravenţiilor de natură politică. Conducătorii secţiei făceau apel la populaţie să denunţe în scris sau verbal pe toţi acei care în ultimii patru ani sau chiar după eliberarea oraşului Cluj au manifestat o “atitudine anisocială, fascisto-şovinistă sau care au căutat să conturbe relaţiile de bună convieţuire între popoarele conlocuitoare.”[14]A fost o mare bucurie pentru comunişti când în fruntea Poliţiei Populare din Cluj a ajuns un om dotat şi pătruns de “simţul dreptăţii”, comunistul Cioclu Chestor.[15]

Un alt rol al Poliţiei şi Jandarmeriei era de a aduce la cunoştinţa guvernului situaţia din ţară: activităţile minorităţilor şi a sectelor religioase, spionajul, terorismul, starea de spirit a populaţiei, relaţiile dintre partidele de opoziţie sau dintre acestea şi legionari sau rege, propaganda acestora, precum şi întreaga lor activitate. De exemplu, printr-un ordin circular al Direcţiei Generale a Poliţiei, se transmitea inspectoratelor regionale de poliţie, printre altele, şi faptul că întrunirile partidelor de opoziţie trebuiau supravegheate prin informatori, organele poliţieneşti urmărind desfăşurarea manifestaţiilor, pentru ca să nu se producă “acte jignitoare la adresa naţiunilor şi armatelor aliate, autorităţilor române sau naţiunilor conlocuitoare, precum şi pentru a nu se produce demonstraţii cu caracter antidemocratic.” Trebuia înregistrat numărul aproximativ al participanţilor, lozincile strigate, atitudinea conducătorilor, precum şi starea de spirit produsă în rândul populaţiei.[16] Dar pe lângă faptul că aceştia trebuiau să adune informaţii, sarcina lor era şi de a împiedica acţiunile opoziţiei. Manifestaţiile PNŢ şi PNL se terminau întotdeauna cu intervenţia dură a comuniştilor, prin soldaţii şi organele poliţieneşti controlate de aceştia. Un astfel de caz a fost manifestaţia organizată cu prilejul zilei onomastice a regelui Mihai, din 8 noiembrie 1945, când forţe puternice din divizia “Tudor Vladimirescu” de jandarmi, de gardieni publici şi batalionul special al Ministerului de Interne au ocupat intrările din Piaţa Palatului. Organele politice şi poliţieneşti ale regimului au atacat pe manifestanţi, i-au lovit şi i-au arestat. Nu erau doar informatori, ci şi distrugători ai manifestaţiilor opoziţiei.[17] Cu alte ocazii, Poliţia “democrată” şi simpatizanţii comuniştilor au folosit camioane, autobuze şi violenţa pentru a împrăştia mulţimile adunate pentru a-l aclama pe rege sau pentru a-şi manifesta adeziunea faţă de partidele istorice.

Iuliu Maniu spunea, în septembrie 1945, că Jandarmeria[18] şi Poliţia erau deja în întregime comuniste şi că generalii din posturile cheie din Statul Major General şi din comandamentele mai importante de pe întreg teritoriul ţării erau înlocuite cu ofiţeri din diviziile “Horia, Cloşca şi Crişan” şi “Tudor Vladimirescu” sau cu alţi ofiţeri, cunoscuţi adepţi ai comunismului.[19] Tot el declara că în închisori, agenţii noi din Poliţia ironic numită “democratică” maltratau şi schingiuiau pe deţinuţii politici, iar gărzile cetăţeneşti[20] înarmate, care trebuiau să înlocuiască poliţia serios comprimată, se ocupau de fapt de afişajul politic şi recrutarea forţată, prin ameninţarea participanţilor la manifestări. Chiar şi comitetele sindicale ale fabricilor erau impuse cu forţa poliţienească. La toate manifestaţiile, chiar şi la cele comuniste - cum ar fi festivităţile de 1 Mai - în punctele strategice erau staţionate “trupe de şoc” comuniste, pentru a se asigura că toţi participanţii ştiu ce trebuie să facă sau pentru a transforma demonstraţiile datorate altor ocazii, în acte de recunoaştere a guvernului comunist.[21] Aceste “trupe de şoc” teroriste erau formate din legionari acceptaţi ca membri ai PCR, folosiţi să ajute la suprimarea oricărei rezistenţe politice faţă de programul comuniştilor.

Concluzionând, nu putem spune decât că guvernul Groza se menţinea la putere prin metode dictatoriale, prin gărzi înarmate, cenzură şi teroare.

---

[1] Onişoru Gheorghe, România între 1944 – 1947, transformări economice şi realităţi sociale, p. 123

Sau Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947),Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996,

[2] Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940-1995, Ed. Niculescu SRL, Bucureşti, 1997, p. 47.

[3] Ibidem, p. 63.

[4] Ibidem, p. 76.

[5] Ibidem, p. 68.

[6] Plugarii, Gazeta Frontului Plugarilor din România, regiunea Cluj “Actul de constituire al FND din Cluj”, nr. 5, 25 decembrie 1944, p.3.

[7] Plugarii, “Un avertisment grav”, nr. 2, 11 noiembrie 1944, p. 4.

[8]Scânteia Ardealului, Organul Comitetului Regional pentru Nordul Ardealului, “O problemă de urgenţă extremă”, anul I, nr.1, 8 martie 1945, p. 1.

[9] România – Viaţa politică în documente 1945, , Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, “Notă informativă privind desfăşurarea manifestaţiei organizate la 8 noiembrie in Piaţa Palatului”, p. 418-419.

[10] Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 94.

[11] Dinu Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 43.

[12] Plugarii, Pavel Bojan, “Frontul Plugarilor şi jandarmeria judeţului”, anul II, nr. 16, 4 februarie 1945, p. 1.

[13] Adevărul Ardealului, Organul Comitetului General pentru Nordul Ardealului, Teofil Vescan, “Ţara pe făgaşul democraţiei”, anul I, nr. 4, 1 aprilie 1945, p. 1.

[14]Tribuna Ardealului, Organ de afirmare al românilor din Ungaria, “Reorganizarea poliţiei populare”, anul IV, nr. 1200, 5 ianuarie 1945, p. 4.

[15] Plugarii, “Om vrednic în fruntea Poliţiei populare clujene”, anul II, nr. 8, 14 ianuarie 1945, p. 1.

[16] România – Viaţa politică în documente. 1946, Ed Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 98.

[17] Ibidem, p. 450.

[18] Comandantul legiunii de jandarmi Cluj din 1945 era căpitanul Puşcariu Emil.

[19] C.V.R. Schuyler, Misiune dificilă: jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 205.

[20] Teritoriul Transilvaniei de Nord era obişnuit cu aşa numitele „gărzi naţionale” maghiare, formate din maghiari începând de la vârsta de 15 ani. Aceste gărzi au contribuit, alături de armată şi populaţia maghiară, la jejuirea şi maltratarea populaţiei române şi evreieşti (a se vedea masacrul din Sărmăşel din 8-10 septembrie 1944, în care aceste gărzi au avut un rol important. Istoria României, Transilvania..., op.cit., p. 1572-1573)

[21] C.V.R. Schuyler, op.cit., p. 321-324.