IX - DUMBRĂVENI

Am fost îmbarcate în camera cea mare a dubei. Eram foarte multe şi spaţiul nu permitea să încăpem toate pe bănci. Cum nu se putea rezista în picioare ne-am organizat ca cele mai vârstnice şi mai slăbite să stea pe bănci iar cele mai tinere şi mai "valide" să ne aşezăm cum vom putea, printre picioarele celorlalte, direct pe pardoseală. Călătoria noastră a fost, ca de obicei, un coşmar. În curând aerul a devenit irespirabil. Ne-a cuprins o somnolenţă obositoare, un fel de cădere în gol, greu de imaginat de cineva care n-a trecut printr-o experienţă similară. Astfel, cele de pe bănci s-au rezemat una de cealaltă, iar cele de pe duşumea ne-am aşezat capetele în poalele lor. Ţin minte că pe mine şi pe Gica P. ne ocrotea Goţi. Şi după rugăciunea comună ne-am prăbuşit în această amorţire care numai somn nu se putea numi.

Nu ştiam care este destinaţia noastră. Ca totdeauna transporturile se făceau în cel mai deplin secret. Am reuşit să desluşim că o luasem spre nord, probabil spre Transilvania. Ne-am dat seama încă de la îmbarcarea noastră în camioanele ce ne-au adus de la Mislea la Băicoi că majoritatea dintre noi aveau în acuzaţiile aduse în favoarea condamnării noastre foarte mult hulitul cuvânt "legionar". Dar se aflau printre noi şi persoane care, după ştiinţa noastră, nu se "bucurau" de acuzaţia ciumată. Erau, oare, ascunse printre acestea şi acefe persoane care făceau serviciul de infirmatoare? Dacă erau, era îmbucurător faptul că nu găsiseră printre noi astfel de instrumente, sau că pe cele pe care le găsiseră totuşi nu se puteau bizui.

Frânturi de gând îmi treceau prin minte, săgetându-mi fierbinte toropeala legănată de închisoarea pe roate care gonea, spre ce destin? Era clar că ni se pregătea ceva aparte deoarece eram separate de celelalte deţinute. Dar ce? Şi de ce? Recunoşteau în felul acesta că în toată rezistenţa anticomunistă mişcarea legionară era, de departe, cea mai motivată. Erau oare conştienţi că mişcarea legionară a izbucnit din fiinţa neamului tocmai pentru a se apăra de valul roşu cotropitor?

Trei dictaturi s-au întrecut să o distrugă pe toate planurile. Cea de-a treia şi cea mai cumplită era şi cea mai conştientă că mişcarea legionară nu putea fi decât profund anticomunistă. Şi au făcut, ajutaţi de "profesori cu experienţă", în mod "magistral", tot ce trebuia făcut pentru îngroparea ei sub întreg arsenalul de injustiţii şi infamii, pentru desfiinţarea ei. Ce le mai lipsea? Ce mai aveau de făcut? De ce nu ne executau? Poate ştiau că puterea şi demnitatea noastră veneau tocmai din faptul că aveam "atâţia morţi şi atâtea oseminte".

Ştiau oare că atunci când istoria se va obiectiva cohortele de legionari vor apărea din negura vremilor ca să povestească despre jertfele inocente şi voluntare care au pus la temelia României regăsită în spiritualitatea ei "propria lor cenuşă"?

Oare tocmai această inefabilă posibilitate nu o puteau suporta şi vroiau să o distrugă? Dar cum? Ne aştepta un alt experiment, o altă formă de "Piteşti"??

Un fior rece mi-a şerpuit pe şira spinării şi m-am pomenit rugându-mă cu înfrigurare: "Doamne, nu îngădui să fim despărţiţi de Tine!"

Am ajuns la destinaţie încă în plină noapte. Fiorii toamnei ne-au luat în primire dezmeticindu-ne din toropeală. Deşi vagonul dubă a fost desprins la distanţă apreciabilă de gară i-am desluşit numele: Dumbrăveni. Aşadar ne aflam în inima podişului transilvan. Ne aştepta un grup impresionant de miliţieni conduşi de un locotenent înalt, cu prestanţă, care, am aflat mai târziu, era ofiţerul politic al penitenciarului Dumbrăveni. El se numea Cătană dar noi îl vom supranumi "ducele", nu numai pentru prezenţa sa ci şi pentru modul cum s-a comportat în funcţia ce o deţinea.

Plouase, iar printre liniile ferate străluceau încă bălţi. Un cer fără stele se arcuia peste un orăşel modest către care urma să ne îndreptăm încolonate pe două rânduri. Comandantul ne-a avertizat că trebuie să ţinem cadenţa foarte apropiate una de alta şi că orice şovăire sau rămânere în urmă va fi considerată tentativă de evadare şi sancţionată ca atare. Avea o voce clară, puternică, de stentor, dură dar nu lipsită de stil, ceea ce era neobişnuit. După acest scurt discurs a trimis spre cer un trasor luminos; erau, probabil, avertizaţi cei din penitenciar că a pornit convoiul. Pocnetul a impresionat pe una dintre noi care a avut o stare de leşin. Dar şi-a revenit imediat şi am pornit, flancate de miliţieni, spre noua noastră temniţă. Târând cu greu boccelele cu efectele personale, strângându-ne la piept precara noastră îmbrăcăminte, formam un convoi jalnic la vedere. Nu ştiu de ce îmi amintea de una din poeziile copilăriei mele, "Pohod na Sibir" (Vasile Alecsandri) şi nu era pentru prima dată când îmi spuneam cu convingere:

"- Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai chemat la surghiun pe pământ românesc."

Am ajuns. O curte mare, cu teren nisipos, deci fără noroi, ne primeşte în aburii nopţii ce începea să se destrame, în faţă, o clădire dreptunghiulară cu parter şi două etaje, cu geamurile plasate sus, zăbrelite. În stânga, câteva clădiri la un singur nivel (bucătărie, magazie, dependinţe) se iveau clin negură, copleşite de acoperişuri din ţiglă. Intrăm în clădirea cea mare şi urcăm câteva trepte atât de tocite încât te înfloară. Câţi osândiţi au ros aceste trepte de-a lungul cător vremi?

Această închisoare cu nume duios, amintind de romantice dumbrave, era o veche închisoare tip Maria Tereza, care, se ştie, umpluse Ardealul cu clădiri având atffel de destinaţie. Intram într-o sală vastă, sumbră, cenuşie, probabil sala centrală a închisorii. Privind în sus, un spaţiu gol imens, întrerupt la fiecare etaj de o plasă de sârmă cu ochiuri dese ne sperie. Îmi sugerează golul imens, -atât în timp cât şi în spaţiu, golul în care vom fi suspendate, pe câtă vreme?

Celulele sunt aşezate de o parte şi cealaltă a spaţiului gol. Uşile stau faţă în faţă, la o distanţă destul de mică, masive, implacabile, o pecete dură peste destinele din spatele lor. De jur împrejur un grilaj scund separă culoarele înguste din faţa celulelor de golul acoperit cu plasă la fiecare etaj. Culoarele au aceeaşi dungă neagră, doar mai lată aici decât la Mislea. Şi parcă pentru a fi mai subliniate cele două culori, negrul dungilor şi cenuşiul cimentului, sunt separate de o îngustă linie albă. Între cenuşiul zilelor de temniţă şi negrul limitelor noastre de suportabilitate, albul acesta, prin contrast, părea un alb absolut. Linia îmi sugera fâşia îngustă de speranţă care, în clipe de har, ne ajuta să trecem nevăzut în lumea care se situa dincolo de speranţă.

Suntem introduse la parter, într-o celulă mare, goală, de o miliţiancă înaltă, uscată, cu o voce dură, care îmi displace profund. O mică ceată de miliţience ne iau în primire pentru obişnuitul ceremonial al percheziţiilor. Ni se triază bagajul care va fi depus la magazie. Miliţiencele care ne percheziţionează îmi fac o impresie bună şi lucrul acesta mi se pare straniu. Una din ele, care vorbeşte prost româneşte, îmi este simpatică. Străluceşte de curăţenie, are gesturi măsurate, vorbeşte puţin, calm, fără să ridice tonul; se numeşte E.. Cu timpul aveam să mă conving că era cu adevărat o creatură aparte. Mai era o brunetă cu aspect chiar cochet, frumos pieptănată, cu o exprimare stilată, ieşită din tonalităţile cazone. Apoi o grăsunică mai apropiată de stilul cazon dar cu o figură zâmbitoare, părea că se amuză de orice se afla în jurul ei. Cea mai antipatică este o uscăţivă înaltă şi acră.

După percheziţie am fost repartizate la parter, într-o celulă foarte mare unde se aflau deja persoane în marea lor majoritate necunoscute. Spre surpriza noastră am descoperit persoane eliberate odată şi revenite în închisoare: Nuţi G., Mioara M., Mica D. de la Arad.

Mica de la Arad mi-a adus veşti proaspete din bătrânul nostru Cluj. Mircea Gavrilă a executat 4 ani de închisoare, timp în care Margareta a fost mult ajutată de nepotul lui Mircea. Mi-am reamintit de Trică, un tânăr foarte corect şi foarte studios. Era pe când l-am cunoscut student la Drept şi, dacă îmi amintesc bine, dădea examene şi la Academia de Studii Economice şi Comerciale de la Braşov. La arestarea Micăi, Mircea ocupa un post de subinginer la un trust din Cluj.

Mica avea acum o condamnare de 25 de ani, cred că anchetatorul Stănescu a avut o satisfacţie imensă că a reuşit să o înfunde de data aceasta. De fapt ce făcuse Mica? Unui grup de preoţi greco - catolici li s-a întins o cursă. Au fost sfătuiţi să adune semnături pentru menţinerea oficială a bisericii lor. Să facă o cerere la care să anexeze aceste liste cu adrese şi semnături. Mica a fost rugată să bată la maşină aceste liste, ceea ce a şi făcut, având ea la ora aceea un post modest de dactilografă la un trust de construcţii. După liste, semnatarii au fost ridicaţi iar Mica a fost introdusă ca factor important în acest "complot" alături de preoţii pe care i-a ajutat.

Mica a fost şi la Canal de unde a venit cu o zestre de amintiri terifiante. Avea un fel de a povesti, simplu, direct, dar foarte sugestiv. Mi-o imaginam răsturnând roabele cu criblură pentru înălţarea digului. Avea probleme mari legate de statura ei micuţă. Când ridica roaba în picioare, braţele acesteia îi depăşeau înălţimea ceea ce o descumpănea până la riscul de a cădea în apă cu roabă cu tot. O vedeam "luând pe cinci şi ţinând strâns" în drumul spre baracă, încercând să-şi lungească pasul mic pentru a nu rămâne de căruţă. O vedeam pierdută în tubul de ghiaţă pe care-l formau hainele îmbibate de apă în cursul zilei, atunci când stropii se ridicau în urma pietrelor căzute din roabă. Îmi imaginam şiroaiele de apă care curgeau din hainele ce se dezgheţau în timpul nopţii şi oroarea cu care erau îmbrăcate dimineaţa, ude, stoarse în prealabil cu mâinile ei mici şi atât de trudite.

Acum Mica se simţea în purgatoriu faţă de iadul prin care trecuse la Canal. Deşi avea dureri foarte mari din cauza unor coaste rupte (căzuse între paturi), Mica, în scurtul interval cât am stat împreună, ne-a învăţat, poezii de Radu Gyr, învăţate la Canal. N-am văzut-o niciodată plângând. Avea o dârzenie invers proporţională cu statura ei. Totuşi îi plăcea nespus de mult poezia "Lacrimi" şi mă punea să i-o recit aproape zilnic. Poate că în sufletul ei tremura lacrima aceea din care învia mereu tăria noastră şi care "ne priponea de Dumnezeu", aşa cum spunea Radu Gyr în poezia sa "Lacrimi", una din nestematele operei sale.

M-a impresionat nespus de mult întâlnirea cu Dina. În intervalul de timp care ne-a despărţit, Dina se căsătorise şi născuse doi fii. Arestarea, în urma lichidării rezistenţei din munţi, a însemnat smulgerea mamei de lângă fiii săi. Copiii au fost internaţi în aşezămintele comuniste, supuşi stilului de educaţie ce se acordă în aceste creşe şi şcoli. Se gândea cu groază cum vor supravieţui şi ce vor deveni; se gândea mai ales la cel mic care abia se născuse. Ziua era foarte tăcută, foarte închisă în ea însăşi. Avea coşmaruri cumplite, nu a apucat să-mi povestească din anchetele ei în foarte scurtul interval cât am stat împreună, dar mi-am putut imagina prin ce a trecut, l-am respectat tăcerea şi suferinţa şi mi-am zis, pentru a nu ştiu câta oară, că Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine, că, fără să-mi dau seama, m-a pregătit să intru în emniţă fără sfâşierile mamelor şi ale soţiilor pe care le-am cunoscut în anii lungi de închisoare.

Peste ani Dina şi-a recuperat doar unul din copii. În locul celui mai mic a primit doar o hârtie care consemna un deces. Timpul n-a putut vindeca rana din sufletul Dinei; pe de-asupra oricărei raţiuni, l- căutat şi la aşteptat zadarnic. Copilul, smuls de lângă iubitoarea inimă de mamă, a sucombat datorită incuriei. Dacă aceasta nu e crimă, atunci cum se poate numi?

În celula aceasta se afla un caz aparte: Nina. Era o persoană voinică, cultivată şi plăcută, dar care suferea de o boală stranie: făcea nişte crize care impresionau prin aspectul şi amploarea lor. Nu ştiu care era cauza producerii lor, avea, probabil, nişte coşmaruri. Crizele se prezentau sub forma unor convulsii foarte puternice, însoţite de nişte strigăte care nu aveau nimic omenesc în ele. Cele din jur o ţineau cât se putea mai imobilizată să nu-şi facă rău izbindu-se atât de puternic şi aveau grijă să nu-şi muşte limba şi buzele, folosind un prosop în acest scop. Deşi crizele ei făceau o impresie nefastă pentru echilibrul nostru, mila pentru biata fiinţă ne determina să-i arătăm înţelegere şi afecţiune. În momentele ei bune ne răsplătea povestindu-ne lucruri frumoase şi interesante scoase din vasta ei cultură.

După câteva zile am fost scoase din această celulă şi repartizate în celule mai mici la etajul I. Din noile încăperi mai auzeam din când în când ţipetele Ninei, care răsunau lugubru în toată temniţa. În scurtă vreme n-am mai auzit-o, probabil plecase în altă închisoare sau poate chiar acasă. Se zvonea că va fi o graţiere pentru cazurile grave, incurabile.

Camera care ne-a fost repartizată era destul de spaţioasă, nu-mi mai amintesc numărul nostru, dar eram destul de multe. Geamurile plasate sus, aproape de tavan, zăbrelite, lăsau să pătrundă lumina în toată voia. Primul lucru de care îmi amintesc când mă gândesc la Dumbrăveni este această lumină care venea de sus ca o binecuvântare. Paturile de fier, pe două nivele, aveau saltele şi perne umplute cu paie, cearceafuri albe şi obişnuitele pături sure. Paturile erau făcute într-un anumit fel, care, deşi cazon, crea o atmosferă de "curat şi ordonat". Hârdăul pentru apă, tineta şi soba de tuci completau inventarul camerei.

Regulamentul era cel al secţiilor închise, respectat, vom vedea, în toată severitatea lui. Camerele nu aveau voie la nici un contact între ele, orice încălcare era sever pedepsită. În fiecare dimineaţă şi seară avea loc ceremonialul legat de "deschidere" şi "închidere". Comandantul sau ajutorul lui, urmat de un grup de miliţieni care inspectau celulele şi loveau ci ciocanele în gratii, primea raportul şefei de cameră având în dreapta' ei tot "efectivul" aşezat pe două rânduri. După închidere nimeni din personal nu intra în cameră. În cazuri grave se intra numai în prezenţa ofiţerului politic. Nu era voie să te culci în cursul zilei. Culcarea "se dădea" la ora zece seara când, în timpul cel mai scurt, trebuia să fii sub pătură.

Deşteptarea era la ora cinci când, în câteva secunde, trebuia să te îmbraci şi să aranjezi patul. Masa era programată de trei ori pe zi. La şapte dimineaţa se servea un terci din făină de porumb, la prânz o gamelă cu ciorbă din fasole uscată, varză acră, cartofi, arpacaş, uneori mazăre uscată sau linte. Uneori arpacaşul era uşor îndulcit cu marmeladă. Câteodată găseam în ciorbe bucăţele de carne

sau de burtă. Seara se aducea mâncarea la ora şase. Toate aceste momente erau anunţate de un clopot care se afla în curte. Eram scoase la "program" de două ori pe zi, adică se goleau tinetele la W.C. - urile care se aflau la capătul culoarelor şi se lua apă proaspătă în hârdău. Plimbarea era zilnică şi ţinea foarte puţin, poate un sfert de oră, deoarece se făcea cameră cu cameră în cel mai sever secret.

În cameră nu era permisă nici un fel de activitate. O zi pe săptămână primeam două - trei ace, puţină aţă albă pentru cârpitul efectelor, acolo unde era strict necesar. Dacă se rupea un ac ambele segmente trebuiau predate miliţiencei. Tot o dată pe săptămână primeam o foarfecă ruginită pentru unghii şi pentru tăiatul părului. Abia ne ajungea timpul pentru tuns; unghiile am învăţat să le îngrijim mulţumitor cu mici cioburi de sticlă şterpelite din curtea de plimbare, cu multă abilitate şi cu mult risc. Deasemeni, săptămânal eram duse ia un spălător dotat cu multe duşuri şi coveţi lungi de lemn unde se puteau spăla rufele personale. Primeam obişnuita bucăţică de săpun negru care constituia raţia pe o săptămână.

Viorica descoperise un sistem de a folosi eficient şi cojiţele care rămâneau după folosirea bucăţelei de săpun. Când se făcea focul în sobă şi tuciul se încălzea, fierbeam în căniţa de metal săpunul amestecat cu apă. Când era complet dizolvat puneam o lingură de sare care precipita lichidul. Prin răcire se obţinea un rotogol de săpun alb şi mult mai eficient decât bucăţica de săpun crud. Sarea, pe care o primeam la cerere de la bucătărie, pe lângă "prepararea" săpunului, folosea şi la stingerea senzaţiei de foame. Un grăunte de sare mâncat ca o bomboană provoca sete şi senzaţia de sătul.

Hrana noastră era pregătită de deţinute de drept comun care umpleau hârdaiele de lemn cu mâncare şi le aduceau la uşile celulelor noastre. Tot ele spălau cearceafurile de pat despre care nu-mi mai amintesc la ce interval se schimbau.

Uneori duceam rufele noastre personale la uscat în pod. Era un pod mare în care găseam de fiecare dată câte ceva interesant. Odată am găsit boabe de porumb cu care am făcut, la focul din sobă, câteva pricăjite floricele. Altă dată am găsit boabe de fasole pe care le-am prăjit pe tuci dar şi aşa era greu să le strivim în dinţi.

Programul şi regulamentul erau respectate cu stricteţe, orice abatere era pedepsită fără comentarii. Totuşi viaţa de la Dumbrăveni a fost mai acceptabilă decât la Miercurea Ciuc sau alte închisori prin care am trecut. Conducerea închisorii era mai deosebită de celelalte. Comandantul, al cărui nume nu l-am aflat, era un militar corect, hotărât să respecte regulamentul dar, în acelaşi timp, să nu tolereze nici o exagerare ieşită din comun. Se înţelegea foarte bine cu ofiţerul politic, "il duce" şi cu medicul închisorii şi această înţelegere era în favoarea noastră.

Se spunea despre medic că ar fi fost la Auschwitz, fiind evreu. Era destul de bătrân şi, atât cât îi îngăduia postul, era şi uman. Recunoştea cinstit că suntem o categorie care nu se bucură de asistenţă medicală şi că nu are nici un mijloc de a micşora suferinţa celor bolnave. Punea cu precizie diagnosticul şi făcea apoi gestul neputinţei. Îmi aduc aminte că m-am prezentat la el cu nişte dureri de cap îngrozitoare. Era o sinuzită gravă dar nu avea ce să-mi facă. La sfârşitul programului său m-a chemat din nou la consult. Mi-a spus că, scotocind, a găsit o fiolă de penicilină şi că-mi va face o instilaţie în sinusul bolnav; ştie că e o nimica toată, poate totuşi mă va uşura un pic. M-a impresionat corectitudinea lui pe care am numit-o "hipocratică".

Aproape zilnic asista la bucătărie la scoaterea alimentelor şi gusta mâncarea. Poate că de aceea era curată, gustoasă, pe cât se putea obţine cu alimentele respective şi, în orice caz, ceva mai consistentă decât la alte închisori.

Au fost fete foarte bolnave, cărora nu a avut ce să le facă, dar s-a gândit că e bine să le izoleze, ca să aibă, cel puţin, mai mult spaţiu, mai mult aer şi dreptul de a se întinde pe pat atunci când durerile deveneau acerbe. De la noi a plecat Maria R. care suferea cumplit de dureri de stomac.

La un moment dat comandantul, însoţit de "duce", ne-a întrebat ce sugestii avem ca să ne îmbunătăţim viaţa în limitele regulamentului.

Au fost mai multe propuneri, unele din ele au şi fost puse în aplicare. Ni s-a dat voie să alegem noi fasolea şi să curăţim noi cartofii pentru mâncare. Am folosit linguri, nu cuţite, spre a rade cât mai puţin din cartof (practic, strict cojiţa subţire), fapt ce a făcut ca ciorba să semene mai mult a iahnie. Gogonelele murate au însoţit mâncarea de cartofi, n-au fost puse în ciorbă.

Ni s-a dat voie să ne văruim celula. Am primit un vermorel (Viorica l-a purtat în spate) şi o perie cu care ne-am curăţat exemplar duşumeaua. Curăţenia s-a extins la toată închisoarea. Gigi a tras la brâie, fiind cea mai abilă în materie. Cred că E. a fost cea mai bucuroasă să ne ajute. În tura ei totul se desfăşura cu spor, cu adevărat era o adeptă a curăţeniei. Îmi amintesc că într-o zi am lipsit la activitatea de pe coridoare. A observat lipsa mea şi a intrat în cameră să mă scoată la lucru. În timpul acela Adela primise de la doctor dreptul să stea în pat. Profitând de acest lucru, m-am ascuns în spatele ei pentru un pui de somn. Toată noaptea n-am putut dormi din cauza mâinilor. Tot umblând prin apele pline de var mi-am făcut arsuri foarte neplăcute. E. m-a căutat din ochi şi s-a speriat că nu mă găseşte. A întrebat unde sunt şi a trebuit să mă demasc. Deşi încălcasem regulamentul nu m-a pedepsit, s-a uitat chiar cu milă la mâinile mele pline de jupuituri.

Nu ştiu ce o fi însemnat pentru comandant ziua în care a aprobat să ni se dea raţia de carne sub formă de friptură, însoţită de cartofi. Surpriza noastră n-a fost mică, atât din cauza mâncării neobişnuite, cât şi din cauza bucuriei care radia de pe faţa comandantului. Nimeni nu putea nega faptul că Dumbrăveni era o închisoare foarte dură dar, în acelaşi timp, ţinuta decentă şi, în mare măsură, corectă a conducerii, ne ajuta să suportăm demn rigorile unui regim în întregime inuman.

Îmi amintesc de fapte care vorbesc despre corectitudine. Într-o zi am primit arpacaşul aproape negru la culoare. Se spoiseră cazanele şi spoiala se dizolvase în mâncare. Oricât am fi fost de flămânde, aşa ceva nu se putea tolera. Anunţat că deţinutele refuză mâncarea, "ducele" a venit în persoană să constate care e cauza. Fără să comenteze prea mult întâmplarea, a dat dispoziţie ca mâncarea să fie retrasă. Deţinutele au primit raţia de hrană rece care se acorda în caz de transport pe dubă: slănină, marmeladă sau brânză şi pâine.

Altă dată tot "ducele" a soluţionat de o manieră uluitoare problema creată de Nana. După cum se ştie, lucrul de mână era cu desăvârşire interzis. Totuşi noi mai lucram câte ceva cu ace păstrate clandestin şi trecute cu mare grijă prin percheziţiile de care nu eram scutite nici la Dumbrăveni, doar făceau parte din regulament. Aveam colţuri în celulă care nu puteau fi văzute de la vizetă şi unde se putea lucra în voie în intervalele de timp dintre programe. De altfel noi făcusem o găurică în uşă, acoperită cu grijă cu scamă ca să nu fie observată. Era vizeta noastră prin care puteam vedea din timp când cineva se apropia de celula noastră.

Nana reuşise să-şi ia de la magazie o ie pe care o începuse la Misiea şi mai avea la ea puţin de lucru. Vroia să o termine şi, cu altă ocazie, să o depună din nou la magazie. Nana lucra liniştită în colţul ferit şi treaba mergea strună. Numai că într-o zi a fost observată, totuşi, de la vizetă pentru că folosea un fir prea lung care făcea ca mâna ei să depăşească spaţiul ferit. Miliţianul care a descoperit încălcarea regulamentului a confiscat lucrul Nanei şi l-a predat "ducelui".

La închidere Nana a explicat că bluza a fost lucrată la Mislea şi a cerut permisiunea ca aceasta să fie depusă la magazie cerându-şi scuze pentru că a fost ispitită să o termine aici.

"- Rămâne în studiu", a spus "ducele" şi a plecat. După câtva timp a fost chemată la el ca să i se restituie cămaşa pentru a fi depusă la magazie. "Ducele" lucrase în persoană un motiv cronometrând timpul necesar pentru execuţie. Înmulţind timpul obţinut cu numărul total al motivelor de pe lucru a rezultat un timp mult mai mare decât cel pe care-l petrecuse Nana la Dumbrăveni. Era clar că Nana nu a minţit când a spus că lucrul s-a făcut în altă parte.

Componenţa grupului de deţinute din celula noastră era din cele mai bune. În felul acesta ne-am putut organiza viaţa în aşa fel încât, împreună, să putem da un sens pozitiv vidului la care eram osândite. Pentru lecţiile de limbi străine s-au folosit faimoasele tăbliţe. Tuburile de la pasta de dinţi se desfăceau cu multă grijă şi se obţineau suprafeţe lucioase care se acopereau cu un strat fin de humă umezită cu apă. Cu un creion - beţişor foarte subţire se scriau vocabulele care trebuiau memorate; scrisul apărea foarte clar pe tăbliţă. Aveam avantajul că se puteau şterge imediat în caz de percheziţie şi nici nu atrăgeau atenţia. Bulgăraşii de humă erau bine ocrotiţi fiind elementul cel mai important. Pentru că dacă lipseau tăbliţele se putea folosi fundul căniţelor de tablă şi chiar al lighenelor.

Ne rugam mult împreună şi celebram sărbătorile importante având grijă să nu pierdem şirul calendaristic al acestora. De asemeni ne sărbătoream zilele de naştere, urându-ne tradiţionalul nostru "zile senine şi libertate".

Se înfiripau prietenii noi, în albumul nostru spiritual intrau noi portrete. Îmi amintesc de Lenuţa F. care ne-a povestit în amănunţime zilele petrecute în munţi, fapte şi întâmplări care vor deveni cândva file de vitejie într-o poveste lungă despre cotropirea ţării noastre de bolşevici. Mioara M. ne-a povestit cum s-a desfăşurat ancheta "paraşutiştilor" şi-am plâns şi ne-am rugat pentru odihna martirilor căsăpiţi în faimoasa "Vale,a piersicilor". Lenuţa C, căreia îi spuneam cu duioşie Săbărel, ne-a adus poveştile şi doinele din munţii Buzăului. Îmi stăruie şi acum în minte poveştile pline de farmec ale Anuţei C, cea care purta cămaşa pe dos ca să-şi întoarcă soarta şi care a statornicit printre noi sintagma "păleşte-o, mânzule!".

Era vorba de un copil orfan de mamă care era crunt persecutat de mama vitregă. Copilul avea în grajd un mânz, un prieten căruia îi povestea toate durerile. Într-una din zile mama vitregă l-a găsit atârnat de gâtul mânzului, plângându-şi soarta. A vrut să se apropie de copil, dar n-a fost cu putinţă. Mânzul devenise extrem de nervos, zvârlea cu copitele şi necheza cu furie. Copilul, simţind "compasiunea" calului, a început să strige:

"- Păleşte-o, mânzule!"

Astfel noi, cele "mai vechi" condamnate, ne întâlneam cu noul val format de cele care ne cutreieraseră munţii.

Timpul care lua cele mai lente curgeri era cel de la "închidere" până la ora de culcare. Lupta cu somnul, cu frigul, cu foamea devenea mai evidentă, noaptea care se agăţa de ferestrele noaatre avea ceva deprimant, ne lua lumina zilei de care nu ne mai săturam.

Am dat, deci, atenţie mai ales acestor momente. Se povesteau, de obicei, cărţi, dar şi amintiri interesante din viaţa noastră.

Zguduitoare a fost povestea celei iremediabil îndrăgostite de arta dramatică, Ileana. Îmi stăruie şi azi în amintire emoţia cu care "jţam ascultat-o povestind "Domnişoara Nastasia". Era rolul care o atrăgea cel mai mult, şi-ar fi dorit să-l interpreteze cândva, ştia replici întregi pe de rost.

Nana ne-a adus amănunte în legătură cu procesul Vladimireştilor, cu caterisirea părintelui loan, cu anchetele dure prin care a trecut maica Mihaela. Ne-a cutremurat drama "paraşutiştilor", ne-a impresionat mult figura doamnei Elena Stetin, felul în care a suportat atrocele dureri canceroase. Din povestirile Nanei am înţeles că "şirul osândiţilor nu se va micşora", pe măsură ce unii plecau, alţii veneau să le ia locul. Un farmec cu totul aparte aveau procesele literare. Îmi amintesc de unul din ele pentru că avusesem şi eu un rol, un rol care m-a flatat şi mi-a plăcut să apăr eroina pe care o reprezentam. Azi nu ştiu dacă aş fi avut înţelepciunea lui Elianne dar atunci mă credeam capabilă de a lua hotărârile ei şi m-am bucurat că am fost eu aleasă de "completul de judecată" să o reprezint. Era pus în proces un roman american povestit de doamna Liliana. Era vorba de un mare scriitor a cărui viaţă a fost traversată de trei femei. Procurorul completului de judecată a fost Maria R., eroul principal -doamna Liliana, iar eroinele - O., Cocoloş şi subsemnata. Pledoariile au fost lungi, s-au desfăşurat în mai multe seri şi am avut surpriza să aflăm că au fost ascultate şi de miliţiencele care ne păzeau.

Una din ele, "grăsunica", ne-a prezentat chiar propriul ei comentariu atunci când procesul a luat sfârşit. Am aflat astfel că miliţianca noastră era o înfocată feministă.

Penitenciarul avea şi mistere pe care nu reuşisem să ni le clarificăm încă. La parter erau două persoane izolate în câte o celulă, despre care nu ştiam nimic. Dar, în urma unei pedepse cu izolator, care se afla la parter, Gigi a aflat despre cine era vorba. Întreprinzătoare cum era, Gigi a reuşit să ia legătura cu ele. Erau din procesul Pătrăşcanu, Lena Constante şi Elena Pătrăşcanu.

Pe la jumătatea verii s-a întâmplat un eveniment deosebit în celula noastră. O., Gica P., Gigi şi cu mine am fost izolate într-o celulă mică, fără nici o explicaţie. Nici azi nu pot să-mj dau seama de ce ne-au izolat tocmai pe noi, care au fost criteriile.

Ne-am făcut repede legătura cu camera din care am fost smulse, prin W.C., dar, cum am fost luate prin surprindere, nu eram bine echipate cu cele necesare unei corespondente clandestine. Nu aveam miraculosul vârf de creion şi nici acul clamdestin cu care să putem coase cuvintele. Gica se străduia să fabrice o cerneală pe bază de funingine. A fost văzută de la vizetă dar n-a fost pedepsită şi am aflat curând de ce.

La foarte scurt timp după izolarea noastră a venit o noapte pe care am trăit-o cu mari spaime. Se petrecea ceva în temniţă. Se auzeau uşile de la celule deschizându-se şi paşi mulţi pe culoare. Destul de repede ne-am dat seama că se pleacă în altă parte. Jos se auzea discursul unui bărbat care explica modul cum se va desfăşura deplasarea.

Şi noi rămâneam singure la Dumbrăveni? Să batem în uşă pentru a atrage atenţia? O spaimă rece ne-a încleştat inimile. Ştiam că nu puteam fi uitate dar şi că nimic nu-i va putea clinti dacă s-au hotărât să ne lase aici uitate.

Am realizat cât de mult însemna în viaţa noastră, a fi împreună. Chiar dacă eram în celule diferite, puteam lua legătura prin metode născocite de noi, ştiam că umblam pe aceleaşi căi şi era bine, era încurajator să ne ţinem neştirbit lanţul sufletesc. Tăceam şi ne rugam în sinea noastră să nu ne pedepsească Domnul cu însingurarea. La un moment dat Gigi a spus:

"- Dacă vom scăpa cândva din închisorile acestea blestemate, să venim aici ca să cântăm "O, Maria hilfe! "

Era un cântecel închinat Sfintei Fecioare pe care ni-l adusese la Mislea Frâu Priorin. Gigi, Gica şi cu mine îl cântam într-un trio reuşit, zic eu. Peste ani mi-am amintit de această făgăduinţă dar nu am îndeplinit-o întocmai, la Dumbrăveni. Am evocat momentul la unul din hramurile de la Mislea, când am tradus cuvintele primei strofe, singura pe care mi-o mai amintesc. La sfârşit ne-a venit şi nouă rândul. Rămas bun, Dumbrăveni! Plecăm spre altă închisoare! Mai bună? Mai rea? Sperăm că vom fi din nou cu suratele noastre, sperăm din toată inima.