Anul Nou a venit într-adevăr cu schimbări.
Legionarele au fost scoase din ateliere şi trecute din nou în secţii
închise. Mie mi-a revenit din nou camera 14
împreună cu o mulţime din cele care am fost odinioară în secţia a IV - a şi cu altele din secţiile I - a şi a II - a. Bucurie mare pentru cele care ne regăseam, tristeţe pentru cele de care eram din nou despărţite. Camera 14 era complet izolată, deci nu aveam nici un perete comun cu alte încăperi ca să putem discuta în morse.
Ne-am organizat viaţa în aşa fel
încât să putem umple timpul unei zile care începea la ora cinci şi se termina
la zece seara. Nu aveam informatoare printre
noi, aşa că ne-am dedat la toate
"infracţiunile" care ne puteau face viaţa mai plăcută. După deschidere
spuneam în comun rugăciunile dimineţii,
după închidere spuneam întregul Paraclis al Maicii Domnului; toate se spuneau
pe dinafară, textul integral fiind cunoscut
de multe dintre noi. De fapt mie mi-a revenit onoarea să rostesc seară de seară Paraclisul ascultat de celelalte
în profundă reculegere.
Învăţam tot felul de poezii una de la
alta, făceam tot felul de lecţii, tricotam şi lucram,
având grijă să nu fim surprinse de percheziţii sau prin
vizeta care funcţiona din plin. Ne marcam cu mici surprize sărbătorile. La
Bobotează ne-am făcut plăcintă cu răvaşe din
mămăliga frumos rumenită pe soba de teracotă, serara,
după închidere, când, de fapt, nu aveam voie să păstrăm
mâncarea în cameră. Cum eram însă "versate" în a
încălca regulamentele, nu prea ne păsa de restricţiile impuse. Nu-i mai puţin adevărat că izolarea camerei noastre ne ferea de pericolul ca mirosul de mălai prăjit să ne trădeze.
O foarte iscusită epigramistă s-a
arătat a fi, din nou, Nataliţa. Cu cântatul nu prea stăteam bine. Exact la
colţul camerei noastre se afla ghereta de pază a sentinelei ridicată înalt, până la nivelul geamului, aşa că ostaşul de
pază putea auzi tot ce se petrece în cameră, mai ales în anotimpul cald
când geamul era deschis. Cel care ne apostrofa mereu când venea în tură era
sergentul Butoi. Mereu îl auzeam strigând:
"- Linişte, paisprezece!"
Odată, sătule de atâtea observaţii, am rugat-o pe Viorica să-i explice că nu facem larmă dar, fiind la nivelul geamurilor, e normal să ne audă. Noi ştiam că sergentul are o stimă
deosebită pentru Viorica şi speram să-l convingă să ne lase în pace. Viorica
l-a strigat şi, la răspunsul lui, i-a explicat cum se propagă undele sonore şi de ce i se pare că noi suntem
zgomotoase. Flatat de faptul că Viorica i s-a adresat atât de academic, a conchis:
"- Da, măi Viorica, înţeleg ce spui tu, dar
n-ai idee ce mult mă plictisesc când vă aud pe voi discutând."
Bietul sergent suporta greu tăcerea
şi singurătatea orelor de pază. S-ar fi angajat bucuros într-o discuţie cu noi
dar încălca disciplina proletară. Nu te aşterni la taifas cu duşmanii poporului
despre care cântai la instrucţie că "până la unul au să
piară"
S-a nimerit odată că, în orele lui de serviciu, Viorica a început să cânte
o doină de pe la ea, de prin
Putna, copleşită de cine ştie ce nostalgii.
Sergentul Butci a recţionat prompt:
"- Paisprezece, care cânţi acolo, că-ţi fac un
raport ca să te înveţi să respecţi
regulamentul!"
Raport însemna pedeapsă la izolator. Una din noi i-a explicat:
"- Nu cântă nimeni, domnule sergent. Viorica
are o criză de ficat şi plânge."
"- Ce fel de criză? Bat alarma şi cer să vină
sanitarul s-o ia la spital."
"- Nu-i nevoie, a fost la dispensar şi i-a
făcut tratament."
"- Când e vorba de Viorica să-i mai facă un tratament.",
a hotărât categoric sergentul.
Îmi amintesc şi alte împrejurări
comice, plătite uneori cu suferinţă.
Una dintre noi ştia o poezie de Blaga pe care imediat am învăţat-o şi
celelalte:
"Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.. ."
Tocmai în acest moment a venit un
nou comandant de garnizoană şi a ţinut să ştie
personal ce deţinute se află în secţiile închise. Vrând,
probabil, să impresioneze, la închidere, când s-a format frontul pentru
raport, el s-a oprit în faţa fiecăreia indicând doar cu degetul pe cea care
trebuia să spună formula de prezentare. Eu
aveam în spatele meu pe Ileana şi lângă mine pe Nana Sofica. Imediat ce a
trecut de mine, după ce m-a privit în
ochi foarte de aproape, Ileana mi-a
şoptit:
"- Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. .
."
Ofiţerul s-a întors brusc şi a întrebat cu severitate:
"- Cine a şopcăit?"
Pe Nana o pufnise râsul la ghiduşia
Ilenei şi, din nefericire, ofiţerul a remarcat-o.
Biata Nana! Pentru un zâmbet a primit şapte zile de
izolator pe un frig pe care noi, înfofolite în zeghe,
abia îl suportam.
Altă dată se învăţa
"Duhovniceasca" lui Arghezi. Plimbându-se prin cameră, una din noi
s-a oprit în faţa uşii, recitând:
"- Cine eşti, răspunde?"
Cineva, care tocmai ne supraveghea
prin vizetă, s-a speriat, surprins de această interpelare, făcând să clănţăne
vizeta. Ne-a fost greu să-l convingem pe ofiţerul politic că nimeni nu putea să vadă prin uşă şi că întrebarea era de fapt începutul
unei poezii recitate întâmplător în faţa uşii.
Atunci ne-am dat seama că nu era
printre noi nici o "ciripitoare" şi că eram
atent supravegheate prin vizetă. Aceasta era un rotogol de mărimea unei monede
practicat în uşă, cu geam şi căpăcel în
exterior. Dacă ridicai căpăcelul şi te
uitai prin vizetă vedeai interiorul camerei ca printr-un telescop. Nu chiar întreaga cameră. Ceea ce se
afla în acelaşi pian cu vizeta nu
putea fi văzut.
Probabil ca remediu la inconvenientul
că nu aveam turnătoare în cameră, pe la
jumătatea iernii ne-am pomenit cu miliţianca de serviciu aducându-ne pe doamna
Covaci. Era o persoană cu statut privilegiat, lucrase la brutărie şi
apoi, când nu s-a mai făcut pâine, la magazia
de alimente. Căzuse în dizgraţie?
Sau din prea mare încredere primise o sarcină nouă? Fapt e că persoana în cauză n-a acceptat
situaţia spre marea noastră bucurie.
În sâmbăta imediat următoare venirii ei, când noi am fost scoase pentru baie, ea a pretextat că este
bolnavă şi a rămas în cameră. Când ne-am întors, ne aştepta în cadrul ferestrei
atârnată de zăbrele cu un cordon. O., Viorica şi cu mine ne-am repezit să o
"salvăm". O. mi-a atras atenţia că piciorul ei era uşor rezemat de patul etajat şi mi-a şoptit: "Ce punere în scenă!" într-adevăr, susţinerea
aceasta a fost salutară pentru că,
deşi cordonul era numai trecut pe sub bărbie,
dacă s-ar fi lăsat să atârne cu toată greutatea corpului, fatalitatea s-ar fi putut împlini. Impresia asupra miliţiencei
a fost colosală. A plecat în goană pe scări şi s-a întors în graba mare cu
ofiţerul de serviciu. Noi am făcut tot ce ţinea de noi ca încercarea de
sinucidere să pară cât mai sinceră şi
cât mai disperată ca să fim sigure că o vor scoate dintre noi. Ceea ce s-a şi
întâmplat.
Şi viaţa noastră s-a desfăşurat în
continuare urmărită doar de la vizetă. Mâncarea era sub
orice critică (în special supa de varză acră cu
gutui era imposibilă!); ne amăgea doar foamea care
devenise, aşa cum spunea Radu Gyr, "de la începutul lumii". Noaptea, în special, frigul ne chinuia somnul cu coşmaruri provocate şi de şoarecii care circulau prin saltele în
goană după câte un grăunte rătăcit printre paie. Ca să le mai stăvilim plimbările, care pe multe dintre noi ne înfiorau, ziua angajam adevărate vânători. Una, mai
tare de înger, ţinea piciorul pe
gaură şi nefericitul şoricel era ameţit cu mătura şi aruncat prin geam
afară. N-am să uit o seară în care, în timp
ce spuneam Paraclisul, una din-aceste lighioane se plimba pe piciorul meu până la genunchi şi înapoi, agăţându-se din când în când cu ghiarele lui
scârboase în ciorapii mei şi aşa
scămoşaţi de lunga lor întrebuinţare. Trebuie
să recunosc că a fost pentru mine un motiv de trufie că n-am ţipat şi
n-am întrerupt rugăciunea pentru atâta lucru, între
timp a sosit şi noul director, Dorobanţu care şi-a inaugurat contactul cu celula 14 cu nişte urlete
care le concurau pe cele ale lui
Diri, iritat la culme că am îndrăznit să dăm jos un pat de la etaj ca să-l transformăm în bancă.
A sosit şi primăvara, o adevărată
sărbătoare pentru izolarea noastră. Fiind pe colţ,
aveam grădină pe ambele laturi. Ne puteam urca
pe paturile de sus ca să o admirăm în straiul ei de floare. Vântul ne aducea
mtresmele acestui binecuvântat anotimp. Seara ascultam
duetul privighetorilor din grădina noastră cu cel mai
îndepărtat din zăvoiul Săratei, în aerul sonor de
primăvară ajungeau până la noi zgomotele vieţii săteşti. Deşi estompate de distanţe
desluşeam un cântat de cocoş, un lătrat de câine şi mai
ales clopotul bisericii din sat, care puncta cu
dangătul lui rugăciunile noastre.
Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de
Sfintele Patimi, de Sfânta înviere. Am reconstituit din memorie (cea a Nanei s-a dovedit a fi cea mai prodigioasă) câteva evanghelii, câteva stihuri din stările prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit chiar să cântăm şi "mergi la cer şi Te aşează", "Cristos a înviat" şi stihuri din Sfânta liturghie.
Executate "pianissimo" cântecele noastre
răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră
temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia
cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile.
A venit şi vara, am căutat să aflu în grădină
"prietena mea floarea soarelui" dar n-am mai regăsit-o. Mă simţeam foarte bătrână faţă de cea care eram atunci când am păşit prima dată în
camera 14.
Aşa, plină de privaţiuni, viaţa
noastră, desprinsă de orice însemna normalitate, devenise suportabilă.
Atmosfera pe care am reuşit să ne-o făurim ne-ar fi permis să rezistăm anii mulţi pe care trebuia să-i mai parcurgem. Dar
lucrul acesta nu trebuia să se
întâmple. „Duşmanii" trebuiau exterminaţi.
A venit din nou o zi în care am depus
la magazie "efectele"
închisorii Mislea şi ne-am luat boarfele noastre. Plecam undeva în necunoscut fără să ştim unde şi
ce ni se pregăteşte. Pentru mine
trecerea prin faţa "secretului mic" a fost o bucurie. Se afla acolo o deţinută provenită din procesele cu rezistenţa din munţi. Era chiar de la
Şugag şi mi-a spus că până la
arestarea ei tatăl meu nu a fost arestat şi că urmărirea lui va înceta
deoarece, căzând rezistenţa, s-a putut
constata că nu a avut legături cu aceasta. Fratele meu a terminat facultatea şi este inginer, căsătorit cu
Angela, iar mama lucrează la Şugag ca
profesoară de limba rusă. Am fost atât
de bucuroasă că mi s-a părut că de acum înainte detenţia mi se va părea uşoară, suportabilă, o problemă doar de timp.
Ne-am întâlnit cu toate sub poarta închisorii. Eram
adunate absolut toate care aveam tangenţă cu mişcarea legionară. Printre noi se afla şi S. Într-o criză de disperare cum nu credeam că o va încerca o fiinţă ca ea. Am întrebat-o de ce este atât de descurajată, îmi era, sincer, milă de suferinţa ei
mult prea vădită.
"- Îi urăsc, m-au minţit, m-au înşelat! Câte le-am
spus numai despre tine şi iată-mă alături de tine, tu, cea care n-ai mişcat
nici un deget pentru ei!"
"- Îmi pare rău pentru tine,
Simona! Ai să înveţi să-i cunoşti mai bine. Consolarea mea ţi-ar putea părea
ironică, dar nu este; îmi pare sincer rău."
Ne-au încărcat într-un camion, au
tras o prelată mare peste noi şi am pornit spre Băicoi.
Eram înghesuite, sub prelată aerul devenise irespirabil,
mai ales pentru cele care erau la mijloc. Printre scândurile camionului priveam
cum rămâne în urma noastră Mislea. O părăseam, dar nu
pentru a fi libere. Rămânea, îngropată acolo, o bună parte
din tinereţea noastră.
Adio, Mislea? La revedere, Mislea? Cine ar fi putut să ne spună? Mi s-a făcut rău. Privirea Lucicăi mi-a
înregistrat paloarea. A ridicat arătătorul de la mâna dreaptă. Însemna îndemn la curaj. Nici Lucica nu arăta mai bine, şi
ea suferea de rău de maşină, l-am
răspuns la fel, deşi la ora aceea degetul
meu arătător, foarte drept, nu exprima exact starea mea de spirit. O teamă irezistibilă se ridica din
adâncul meu ca o negură. Aceeaşi
teamă care mă cuprindea ori de câte ori plecam spre ţinte necunoscute:
"- Numai de n-ar fi spre est!"
În subconştient dăinuia inchizitorial teama de Siberia.
Se încheia un capitol, se deschidea un altul, oricum ar fi, să fie măcar pe pământul patriei noastre! Să ne ajute Dumnezeu!