V - MISLEA - DEŢINUTE

Din nou cu duba spre locul de ispăşire a condamnării, Mislea.

De data aceasta am fost izolată de restul grupului, mi se aplica regimul pedepselor mari. În celula mică a dubei în care am fost introdusă se aflau doi copii între 10 - 12 ani care erau transferaţi la o închisoare corecţională pentru minori, Mărgineni, mi se pare, undeva tot în zona Prahovei. Copiii vorbeau limba maghiară. Unul dintre ei, Erno, vorbea destul de bine şi româneşte, aşa că m-am putut înţelege cu el.

M-a impresionat mult povestea acestui copil şi felul lui de a povesti. Vorbea domol, ca un om matur, despre copilăria sa, un coşmar. Viaţa lui de vagabond şi de hoţ de buzunare era lumea lui firească, dură, necruţătoare dar el o percepea ca pe ceva de la sine înţeles. Copilul acesta habar nu avea ce înseamnă afecţiune, emoţie, nici prin gând nu-i trecea că viaţa lui ar fi putut arăta şi altfel. Inocenţa lui pervertită de mediul în care îşi trăise copilăria se ghicea totuşi în ochii luminoşi de copil. Am vrut să-l mângâi pe creştet şi s-a ferit. El nu cunoştea decât limbajul gesturilor brutale, agresive, a crezut că vreau să-l lovesc.

Celălalt copil avea o privire piezişă, vicleană, era în mod cert iniţiatorul pungăşiilor, avea o influenţă proastă asupra lui Erno. Îmi era milă de amândoi, dar dacă mi-ar fi stat în putere aş fi încercat o recuperare a lui Erno, care avea în el ceva ce putea fi o promisiune de îndreptare.

La Băicoi am coborât pentru Mislea, lotul nostru şi mai multe deţinute de drept comun. De data aceasta ne aştepta un camion cu prelată, în care ne-am aşezat jos, pe bocceluţele noastre cu îmbrăcăminte. La Mislea nu ne-a mai întâmpinat Diri; primul gardian care ne-a luat în primire ne-a condus la carantină pentru cele două săptămâni cerute de regulament. Carantina era o singură încăpere mare, cu obişnuitele paturi metalice, etajate pe trei nivele, cu intrarea direct de afară. Iarna cred că era cumplit de frig dacă şi acum, la sfârşit de primăvară, era destul de rece.

Pentru noi cele două săptămâni au fost ca un fel de vacanţă. Stăteam aproape toată ziua afară, în faţa celulei noastre. "Colegele" noastre de drept comun ne lăsau în pace. Era un sfârşit de primăvară sublim. Un şir de plopi, cu rămurişul fraged încă, sclipitor în soare, ne încânta cu freamătul său prietenos. La apusul soarelui plopii încremeneau poleiţi de ultimele raze. Păreau imense lumânări, întreaga natură devenea solemnă. Din livada din jurul închisorii, zefirul ne aducea parfumul merilor înfloriţi; din depărtare se auzea din când în când un cuc şi fluierat de mierlă. Sub ochii noştri se jucau porumbei, tandri şi blânzi. În faţa carantinei se afla magazia de materiale sub streaşină căreia, lăstuni harnici veneau şi plecau săgetând văzduhul, înregistram în amănunt splendorile ce ne înconjurau pentru că unele din noi vom fi lipsite de ele ani lungi şi grei.

Seara, după cină, ascultam poveştile condamnatelor de drept comun. Hoţii, crime terifiante, ne introduceau într-o lume a delincvenţilor pe care noi o cunoşteam doar din literatură. Dar romanele nu reuşeau să redea într-un limbaj argotic şi nud întâmplările care ne îngrozeau. Una dintre hoaţe, Manţi, făcea din când în când nişte crize ciudate. Se urca, cu o dexteritate de pisică într-un copac ce se afla în faţa magaziei de materiale de unde nu cobora decât când avea ea chef. Gardienii o lăsau în pace pentru că, provocată, insultele ce ieşeau din gura ei erau înfiorătoare pentru orice fel de urechi.

În acest interval am părăsit carantina o dată când am fost duse la dispensarul închisorii pentru controlul ginecologic - pe care-l uram pentru că ne umilea mai rău decât o ploaie de insulte - şi altă dată, în cursul nopţii, când am fost duse la duşuri împreună cu colegele de drept comun, problemă grea pentru pudoarea noastră.

Cele două săptămâni s-au scurs prea repede şi a venit ziua când primul gardian ne-a dus la magazia de efecte, unde ne-am depus plusul de îmbrăcăminte inventariat şi etichetat şi apoi în secţia I - la politice.

Secţia I - a era separată de restul închisorii prin ziduri groase. Pe latura stângă se afla un W.C. turcesc lipit de zidul care despărţea secţia I - a de secţia a II - a. Secţia a II - a "politice" purta numele de "secţia copii" pentru că aici se aflau şi eleve de liceu, unele din ele sub vârsta de majorat.

Secţia I - a avea în faţă o curte ceva mai mare decât celelalte secţii politice. Lipită de zidul din fund, secţia avea două încăperi. În prima se intra direct din curte şi era mobilată cu mese şi bănci. Ţinea loc de sufragerie. Din această cameră se intra în a doua unde se afla o singură masă cu două bănci, un gherghef pentru ţesut covoare şi rogojini întinse pe jos, pe care stătea "proletariatul" ce nu încăpea pe bănci. Aici se afla şi faimoasa lozincă: "Să zdrobim ultimile rămăşiţe fasciste şi reacţionare, vândute imperialismului străin". Ea va dispărea la scurt timp după sosirea noastră, în urma unei inspecţii. "Au ele lozincile lor" a murmurat inspectorul, care părea să fie procuror.

În secţie se aflau deţinutele mai vechi, condamnate înainte de 1948, dar marea majoritate o formau cele arestate şi condamnate începând cu anul 1948. Printre cele vechi se aflau aşa - zisele criminale de război, un grup de moaşe maghiare din Transilvania care au fost obligate să percheziţioneze vaginal evreicile deportate din teritoriul cedat Ungariei prin dictatul de la Viena. Îmi mai amintesc de Magda, condamnată în procesul I. T. Arad ca instigatoare la greva muncitorească în cursul căreia un bărbat din conducere a fost linşat, doamna Penescu, din procesul ţărăniştilor, Mărioara (Manana), o altă tânără despre care nu-mi amintesc în ce era implicată şi multe altele.

Cea mai veche deţinută în secţia I - a era Lenuţa Ilie. Era menţinută încă din timpul guvernării antonesciene, condamnată la 25 de ani muncă silnică pentru că, elevă fiind, a cântat în clasă un cântec legionar. Lenuţa a fost descoperită la Văcăreşti de Nana Sofica şi de Ţăndărel plină de râie şi de păduchi. Cu puterea de dăruire şi cu duioşia care o caracterizau, Nana Sofica reuşeşte să pună pe picioare copila, redându-i demnitatea interioară şi tăria morală de care avea atâta nevoie ca să poată suporta anii mulţi şi grei care o apăsau. De la Văcăreşti, în cătuşe, alături de Nana Sofica, Lenuţa ajunge la Mislea. Aici, sub Antonescu, existau două grupuri de condamnate politic: comunistele şi legionarele. Lenuţa se va încadra cu totul în grupul legionşr, unde a găsit o familie spirituală, înţelegere şi afecţiune.

Odată cu evenimentele din 23 august 1944 fetele legionare sunt eliberate, dar Lenuţa va rămâne în închisoare. Se spunea că Diri, impresionată de soarta acestei copile atât de aspru pedepsită, a încercat să-i obţină graţierea. Dar se pare că demersul s-a lovit de intoleranţa Liubei Chişinevschi, care ţinuse bine minte ataşamentul Lenuţei faţă de legionare, într-un târziu s-a obţinut, totuşi, reducerea la jumătate a pedepsei astfel că după doisprezece ani şi jumătate Lenuţa va cunoaşte libertatea. Tristă libertate, zguduitoare dramă! Zgâriată de o pisică, Lenuţa va contracta morbul turbării şi va sucomba în condiţiile tragice ale unui astfel de sfârşit. Se povesteşte că, înainte de a muri, Lenuţa a cerut să fie cununată cu tânărul pe care-l iubea. La înmormântare au venit din toate colţurile ţării persoane care au cunoscut-o direct sau din povestiri, copleşite de tragismul acestui nefericit destin.

La masa din camera a doua stăteau persoane mai importante, ce erau implicate în procese răsunătoare, instrumentate la Bucureşti: doamna Radian, soţia fostului ministru, domnişoara Bălteanu, o foarte simpatică profesoară de limba franceză, Laura Săulescu, fiică de general, etc.

Doamna Radian era de origine franceză din cantonul elveţian de limbă franceză. Avea o ţinută foarte aristocrată şi era gazda ironiilor lui Diri, dar niciodată n-a reuşit să o scoată din sărite. Odată s-a legat de ferma de porci a familiei Radian. Replica a venit sec: "- Vă asigur că porcii mei erau trataţi mult mai bine decât suntem noi. Erau zilnic spălaţi sub duşuri şi primeau o hrană foarte corect calculată în calorii."

Domnişoara Bălteanu, înaltă şi scheletică, era prietenoasă, cultă, călătorise mult şi povestea viu şi colorat despre diferitele ţări vizitate.

Laura Săulescu era condamnată în procesul tineretului liberal, o fată frumoasă, tip atletic, dinamică şi lipsită de morgă, era vădit simpatizată de Diri. Cânta frumos şansonete la modă pe atunci. Avea o voce joasă, plăcută, cânta cu mult temperament, l-am arătat prietenie, dar se pare că a uitat cu desăvârşire codul cavalerismului de îndată ce a părăsit ţara. Dacă e adevărat, mă simt chiar îndurerată.

La această masă venea zilnic Diri ca să ne citească articolul de fond din Scânteia şi să discute cu Laura şi cu domnişoara Bălteanu sau s-o tachineze pe doamna Radian.

Grupul de care ne-am ataşat imediat era al legionarelor din Brăila: Geta, Bibi, Lica şi Frida.

Am avut întotdeauna un sentiment de admiraţie pentru Geta. Era ceea ce se numeşte un om de nădejde. Era plină de energie, găsea soluţii imediate şi pertinente la orice problemă, nu exista pentru ea piedică în a realiza ceea ce şi-a propus sau a promis. Foarte activă, reuşea să mobilizeze oamenii în direcţia dorită, se făcea cu uşurinţă iubită şi ascultată.

Bibi era o fată deosebit de dârză. Obişnuită să se ajute singură, îşi construise un fel de a fi intransigent. Îmi amintesc de felul în care îşi câştiga banii necesari pentru a-şi urma cursurile la facultate. Prindea şerpi din bălţile Brăilei pe care îi jupuia ca să le ia pielea. Pielea de şarpe se vindea foarte scump. Ştia o mulţime de poveşti care ne aminteau de Panait Istrati. Avea nişte ochi verzi deosebit de expresivi. Odată şi-a permis s-o înfrunte pe Diri şi s-a pomenit cu o pereche de palme, pe care Ie-a primit fără să clipească, dreaptă, imperturbabilă, fără să-şi plece ochii în faţa furiei oarbe. Am fost atât de revoltată, nu-mi puteam imagina o femeie pălmuind o altă femeie şi mi-am promis în sinea mea că o voi înfrunta pe Diri în aşa fel încât să nu mă poată plesni.

Lica avea o înfăţişare deosebită, exotică şi avea un talent deosebit în lucrul de mână. Broderiile ei aveau ceva din propria personalitate. Avea chipul luminat permanent de un zâmbet discret care o făcea plăcută şi apropiată.

Frida semăna cu mine în ceea ce priveşte părul alb. Deşi tânără avea mult păr alb, ceea ce îidădea o anumită distincţie. Lucra foarte frumos cu briceagul cruciuliţe din os şi din cozi de periuţe de' dinţi. Avea un ciudat simţ de premoniţie. Când se apropiau zile negre Frida începea să cânte. Avea o voce frumoasă cu tonalitate minoră. A suferit mult, avea mari dureri de cap. Ştia să aprecieze prietenia şi sentimentul de recunoştinţă avea la ea o intensitate deosebită. Pentru că mă consideram mai rezistentă şi mai sănătoasă îi dădeam ei medicamentele pe care reuşea mama să mi^-le trimită folosindu-se de anumite trucuri. N-a uitat gestul acesta şi, când a reuşit să afle adresa mamei, după ce s-a eliberat, a venit şi i-a mulţumit. Mama a fost impresionată cu atât mai mult cu cât Fredina a fost unul din puţinele cazuri în care familia nu numai că nu i-a împărtăşit opţiunile, dar i-au reproşat brutal închisoarea.

Ne-a impresionat mult o fiinţă pe cât de frumoasă pe atât de tristă.N-am văzut niciodată un zâmbet cât de vag pe acest chip tânăr cu trăsături alese. Era Ileana Cengher, soţia celui împuşcat atât de tragic de securitate. Sufletele noastre pline de compasiune se înfiorau la gândul că sărmana soţie trebuia să poarte doliul inimii în închisoare.

Persoana care ne aduna zilnic în jurul ei era doamna Verona Chira. Era o fiinţă energică, un caracter puternic, hotărât, cu o gândire rectilinie, fără menajamente în judecăţile sale. Avea stagii vechi în mişcare şi, deci, şi în prigoane. Făcuse lagărul de la Buchenwald, avea ce să ne povestească. Avea o voce joasă, un alto profund, îi reuşeau foarte frumos "tărăgănatele" ardeleneşti şi romanţele. Îi plăcea mult să cânte o romanţă care îi amintea de "Moşul", soţul ei, Aurel Chira, un legionar talentat în pictură. De câte ori aud:

"Când ţie m-am destăinuit

Era caisul înflorit. .."

Îmi apare chipul ei cu trăsături aspre, încadrat de un păr natural ondulat şi vocea ei vibrantă şi pasionată îmi răsună în urechi.

Nana Chira, cum îi plăcea să-i spunem, ne povestea cu multă putere de evocare întâmplările unei vieţi dăruită cu totul idealurilor legionare. Mi-a rămas cu deosebire în amintire povestea anchetei din timpul lui Carol al II - lea când, din cauza bătăilor, îşi muşcase limba. Mult pitoresc aveau poveştile ei despre Iară, despre Câmpia Turzii, despre socrii de la Iară şi despre tablourile "Moşului". Îmi amintesc că, într-una din zile, ne-a povestit cum, înainte de desfiinţarea lagărului de la Buchenwald, s-a îmbunătăţit atât de mult alimentaţia încât au primit unt la micul dejun. De atunci ori de câte ori primeam o mâncare mai bună ne întrebam: "Să fie acesta untul de la Buchenwald?"

Ori de câte ori zburau zvonuri de eliberare O. M., o fiinţă foarte înţeleaptă, spunea: "Nu cred până nu apare untul."

În ce mă priveşte am o amintire deosebită legată de Nana Chira. Influienţată de altele, a făcut, la un moment dat, nişte afirmaţii nedrepte şi insultătoare la adresa mea. Întrucât încercam să mă conduc după principiile Sfintei Tereza n-am răspuns în nici un fel, nu m-am apărat deşi aveam argumente. Eram hotărâtă să nu cedez provocărilor şi să nu determin discuţii penibile menite să ducă la ruptură convinsă fiind că, până la urmă, oamenii de bună credinţă se lămuresc. Au trecut ani, poate doi, poate trei. Nana Chira m-a oprit într-o dimineaţă şi mi-a spus:

"- Te-am judecat greşit, te rog mult să mă ierţi!"

Am fost impresionată de corectitudinea Nanei Chira. Nu a fost singura care m-a înfierat pe nedrept, dar foarte puţine au venit să-şi corecteze greşeala. Nana Chira, mai în vârstă decât mine, a făcut-o. Cât de frumos vorbea gestul ei despre spiritul ei de justiţie şi cât de legionăreşte responsabilă era faţă de judecăţile nedrepte pe care se mai întâmpla să le facă datorită intransigenţei sale!

Printre tinerele fete din Transilvania se afla şi un mic grup ţărănist. Îmi amintesc de Laura, o tânără atât de slabă că putea să treacă printre gratiile geamurilor şi de prietena ei Geanina, legată de familia Goga. Tatăl şi bunicul Laurei erau preoţi în Şugag. L-am ascultat de multe ori la Sfânta Liturghie, dar pe mama mea n-au ajutat-o la nevoie.

Pe poarta secţiei I ieşeam în fiecare seară, încolonate, conduse de gardieni spre dormitoare. Veneam pe aleea dintre dispensar şi izolator şi intram în curtea cu dormitoare după ce dreptul comun era închis în pavilionul nou, rezervat lor. Noi eram închise în pavilionul vechi, care păstra ceva din atmosfera mănăstirii. Urcam scările largi având grijă să nu călcăm pe dungile negre de pe margini care erau un fel de emblemă a pavilionului, cântând "Noapte bună, Mărioară!". La etaj ne despărţeam intrând fiecare în camerele în care eram repartizate. Era un dormitor foarte mare cu vedere spre curtea interioară şi altele mai mici cu vederea spre grădină. Tot spre curtea interioară era şi secţia secretă situată chiar pe colţ.

Majoritatea celor din grupul de la Cluj am fost repartizate în camera 14 situată şi ea pe colţul clădirii, având vedere spre grădină pe două din laturile sale. Eram exact în faţa "secretului", separate de el de un mic culoar. "Secretul" avea un regim sever, deţinutele nu părăseau aproape niciodată celula, erau scoase noaptea la duşuri, sau la ora de plimbare numai când curtea din faţa secţiei era complet goală, numai când deţinutele de drept comun erau în curtea atelierelor, iar noi în curtea secţiei I.

Geta reuşise să afle câte ceva din această secţie. Se afla aici Maria mareşal Antonescu şi Vidosa Nedici, faimoasa anchetatoare. Situaţia cea mai tristă o avea Sanda Pop, care aştepta executarea sentinţei de condamnare la moarte. Am primit şi un bileţel din partea ei în care ne implora să ne rugăm pentru sufletul ei. Ne indica drept dată de începere a rugăciunilor ziua când va fi ridicată de la Mislea. Acea zi a sosit, n-am mai auzit de atunci nimic de Sanda şi ne-am rugat pentru sufletul ei.

În cameră se afla şi un copil sau era pe cale să vină, nu-mi mai amintesc decât că, dintr-un cearceaf al Angelicăi, am lucrat scutece şi pelinci pe care Geta a reuşit să le strecoare prin vizeta prin care se introducea hrana.

Prin bunăvoinţa lui Diri eram lăsate libere în curticica secţiei unde eram aduse tot încolonate după ce dreptul comun intra în ateliere. Cântam de obicei "trece regimentul zece" şi nimeni nu se sinchisea că, în felul acesta, toată temniţa ştia că politicele trec spre arestul lor. De fapt eram ţinute sub lacăt numai când se anunţa o inspecţie din exterior. Paza nu se sesiza că noi aveam ace şi andrele şi o mulţime de mici instrumente de lucrat în os. Se obţineau din orice: spiralele scoase din sârma ghimpată îndreptate şi ascuţite pe pietricele, clame de păr, sârme culese de pe unde se nimerea, lăţite şi ascuţite, ingeniozitatea în acest domeniu era nelimitată. Oasele de vită erau sparte şi transformate în plăcuţe prin frecare cu apă pe piatră. Plăcuţele erau transformate apoi în tot felul de cruciuliţe, iconiţe, miniaturi de o frumuseţe remarcabilă. Îmi amintesc de două obiecte pe care le-am primit la o aniversare: o pană cu nervura principală sculptată cu splendide crenguţe de acantă executată de F. F. şi o spadă miniaturală executată de Cocoloş, o adevărată maestră în sculptura în os. Reuşisem să le depun în magazie dar n-am avut şansa să le pot lua cu mine. La eliberare mi-au fost confiscate, împreună cu lucruri de mână care probabil au ispitit prea mult pe cei ce-mi făceau percheziţia.

Cele care nu sculptau, lucrau cu acul tot felul de miniaturi care de care mai migălite şi mai ingenioase. Orice era valorificat, orice se putea destrăma forma fire de roderie.

Ca să uităm de foame, cântam foarte mult. Cântam în cor sau ascultam solistele cu voci deosebite, învăţând unele la altele; repertoriul devenise inepuizabil.

Se făceau "torturi" din alimentele pe care le primeam, ornate cum se putea ca să sărbătorim o onomastică sau o aniversare. Se cânta "La mulţi ani cu sănătate!" schimbând ad - hoc unul din cuvintele cântecului: în loc de "zile senine şi fericire" se cânta "zile senine şi libertate". Se organizau adevărate şezători cu ocazia unor astfel de sărbători.

Diri continua să ne viziteze. Se citea articolul de fond din Scânteia, care se comenta şi apoi rămânea să discute cu persoanele simandicoase de la masă. În acest interval câteva dintre noi torceam câlţi de cânepă pentru atelierele de drept comun, iar patru din moaşele "criminale de război" ţeseau la gherghef un covor cu motive olteneşti din câlţi vopsiţi cu culori, trebuie să recunosc, foarte reuşite.

Intr-o zi mi s-a oferit ocazia să o înfrunt pe Diri aşa cum mi-am propus. Venise cu un articol de fond care elogia sfaturile populare. Diri era foarte entuziasmată de această formă de putere populară şi a avut ideea nefastă să le compare cu sfatul Ţărilor Române din timpul voievozilor. I-a propus Laurei să comenteze articolul dar Laura, ştiindu-se simpatizată, s-a eschivat de la o aşa onoare. Atunci m-a numit pe mine. Întâi am rezumat cele citite de ea şi apoi am început s-o combat punct cu punct, bineînţeles cu argumente. Am arătat că sfatul popular bolşevic, import din U.R.S.S., nu are absolut nimic comun cu sfatul ţării de care, cum afirma ea, se ajutau voievozii noştri. Că, departe de a fi o formă democratică, conform sloganului leninist, "puterea sovietelor" este mecanismul perfect prin care se realizează dictatura proletară, cea mai crasă formă de totalitarism, care nu are absolut nimic comun ou opţiunea populară. Am asigurat-o că se va convinge singură ce fel de democraţie se realizează prin soviete şi că va fi foarte greu ca o altă putere să reuşească să spargă acest centru de putere, bazat pe "sfat" şi asigurat şi de alte segmente la fel de importate: securitatea, copie a N.K.V.D. - ului, armata populară, copie a Armatei Roşii şi sindicatul unic, foarte departe-de sindicatul democratic.

Fetele au încremenit. Aşteptau dezlănţuirea lui Diri, dar eu ştiam că nu se va produce. Era totuşi o femeie inteligentă. Tonul meu era firesc, liniştit, nu avea nimic provocator. Diri mă privea pieziş, jumătate furioasă, jumătate amuzată şi a terminat cu un calambur:

"- Păzulică, prăzulică, nu de voi se va împiedica puterea sovietelor!".

Dar i-a pierit cheful să mai comenteze cu noi în ziua aceea "isprăvile" P.C.R. - ului. De altfel în scurtă vreme am fost scutite de citirea şi de comentarea articolului de fond din Scânteia.

Îmi plăcea clipa când ne retrăgeam în dormitor. Avea numai două rânduri de paturi, aşa că aveam destul spaţiu. Aveam W.C. - ul în cabină separată, punctul de civilizaţie al Misiei. Apusul soarelui pătrundea prin geamurile nevopsite încă cu var şi neoblonite, scăldând în lumina lui tandră tinereţea noastră întemniţată. Aveam patul la etaj, lângă fereastră, prin care admiram colţul de grădină înfrumuseţat de splendorile verii. Aveam o prietenă sub fereastra mea: un fir de floarea - soarelui. Îi urmăream evoluţia zilnic; a fost o adevărată bucurie când şi-a împodobit pălăria cu petalele galbene, strălucitoare în lumina soarelui.

Lângă mine se afla doamna Radian. Uneori îmi povestea despre Elveţia natală. Nostalgic şi încântător, Elveţia îşi desfăşura în faţa mea minunile, o lume feerică, cu totul necunoscută mie.

Nopţile noastre erau tulburate însă de un fenomen bizar care, pe cele mai multe, le umplea de spaimă. Era un fel de urlet, ceva apropiat de sirenă, ceva ce răsuna foarte lugubru; fetele au botezat acest "ceva", "MĂGĂOAIA". Eu aveam un somn profund şi nu prea o auzeam; mă trezeam datorită rumorii din cameră, după ce urletul se consumase. Sub patul meu se afla Lucica T. Într-o noapte m-a trezit strângându-mă tare de mână. Era în picioare şi tremura uşor.

"- Lasă-mă să te ţin de mână. Mi-e frică; auzi?"

Da, auzeam şi era cu adevărat sinistru ceea ce auzeam. Războiul se terminase de câţiva ani, dar urletul sirenelor, şuieratul bombelor, sunetul ascuţit şi sinistru în care avioanele germane veneau în picaj îmi erau încă vii şi distincte în memorie. Măgăoaia noastră nu era nici una din acestea, aş fi zis că are câte ceva din fiecare. Era într-adevăr în măsură să dea coşmaruri.

Fetele s-au plâns lui Diri care a luat totul în zeflemea, până când au început să se plângă şi ostaşii care făceau de planton noaptea, în turnurile de pază de pe colţurile închisorii. Atunci Diri a început să ne interogheze despre fenomen. Mi-a venit şi mie rândul. M-a întrebat ironic dacă şi eu am halucinaţii auditive şi am dezamăgit-o susţinând că nu sunt deloc halucinaţii. Mi-a cerut să-i explic pe larg ce percepţie am despre fenomen, l-am spus că ar putea fi un gen mai special de sirenă. Sunetul vine dintr-un singur punct din nordul grădinii şi are un efect lugubru. Nu ştiu dacă că Diri, împreună cu paza au luat măsuri. După un timp măgăoaia a dispărut, iar Diri n-a catadixit să dea vreo explicaţie în legătură cu această bizarerie. Cine sau ce era Măgăoaia şi pe cine vroia să sperie a rămas pentru noi un mister.

În camera 14 s-a mai întâmplat ceva cu totul neobişnuit. Într-o seară, nu-mi mai amintesc în ce context Laura a adus vorba despre generalii pe care i-a cunoscut în casa părintească, militari de mare valoare, cu aură de eroi. Mulţi dintre ei au fost închişi drept criminali de război. Toată lumea din cameră s-a antrenat în discuţie. S-au evocat fapte de eroism, fiecare a ştiut să spună câte ceva. Eu am povestit despre generalul Dragalina, care, la un moment dat, a fost numit guvernator al Bucovinei. Am evocat figura frumoasă pe care a făcut-o la Cernăuţi şi de câtă nedezminţită admiraţie se bucura la bucovineni. Laura era mulţumită că se vorbea aşa de frumos despre el şi la extremitatea nordică a României. Discuţia a avut, firesc, puternice accente politice. S-a tras concluzia că, de fapt, elita armatei române a fost lichidată şi că noua formă ce a luat-o armata este cu totul altceva decât a fost în vremurile glorioase aje Ţării.

În seara următoare primul gardian ne-a condus până în cameră şi ne-a avertizat că uşa de la W.C. este încuiată întrucât acesta este defect şi nu poate fi utilizat. Şi a plecat. Am rămas stupefiate. Cum vom petrece o noapte fără W.C? Glumele au început să curgă. Se găseau cele mai năstruşnice soluţii. În plus, în ziua aceea saltelele au fost umplute cu paie noi şi, netasate încă, arătau ca nişte monştri. Laura a început să danseze rumba pe salteaua ei, alte glume, alte ironii au început să curgă. De la un timp însă problema a luat o întorsătură serioasă. Era nevoie stringentă de W.C. Cineva a spus că soluţia este să batem step. De ce step? Pentru că stepul a fost inventat de copiii lui Stepan Stepanovici. Fiind foarte mulţi, făceau cu rândul la W.C. şi băteau din picioare ca să evite ceva neplăcut până le venea rândul. Lenuţa Ilie, care era în dificultate, a tras un step pe cinste, dar problema nu s-a rezolvat; dimpotrivă, a devenit mai acută. Lenuţa s-a înfuriat şi, grăsuţă cum era, s-a hotărât să se împingă în uşă până va ceda. Numai că uşa opunea o straşnică rezistenţă. Atunci ne-am hotărât să ne adresăm prin geam plantonului să-i cerem să vină primul gardian ca să ne rezolve problema. Dar înainte de a pune în aplicare hotărârea noastră uşa de la W.C. s-a deschis brusc şi, cu un singur pas mare, drept în mijlocul camerei a apărut Diri. Era îmbrăcată frumos, probabil avea să-şi petreacă seara undeva în comună şi purta la rever o enormă dalie roşie. Stupoare generală! Cine şi-ar fi putut imagina aşa ceva?

"— Bună seara! Halal tineret intelectual! Toată seara aţi făcut glume proaste pe un subiect căruia mă voi feri să-i spun pe nume româneşte; îi voi spune deci excrementul. Voi da dispoziţie să vă schimbe salteaua pe măsura sensibilităţii dumneavoastră burgheze (se adresa Laurei) iar dumneata, dacă vrei să baţi step să mănânci mai puţin arpacaş (se adresa Lenuţei)."

Prima care şi-a revenit din uluire a fost Lenuţa care a ripostat că în ciuda siluetei mai plinuţe execută stepul fără cusur.

"- Să văd." a spus Diri, şi Lenuţa a tras un step, o perfecţiune.

"- Da, e destul de bine, dar în uşă te-ai izbit ca un buldozer." Biata Diri, forţă i-a trebuit ca să se opună Lenuţei!

După plecarea lui Diri au început presupunerile. Cele mai multe erau de părere că Diri a făcut figura din simpatie pentru Laura şi din curiozitatea de a afla cam ce discutăm în cameră până la stingere. Cele însă care eram mai la curent cu metodele sovietice, ştiam care putea fi adevăratul motiv: cineva din cameră "ciripea". Acuzaţia informatoarei putea să fie gravă: discuţie politică, duşmănoasă, încercare de a organiza în închisoare o atitudine anticomunistă. Diri nu vroia să aibă în temniţă anchete ale securităţii şi a hotărât să rezolve informaţia în maniera ei. Inteligentă cum era, ştia că scoţând din funcţie W.C. - ul toate discuţiile vor curge pe această temă. L-a luat pe primul gardian să asculte la uşă, ca să se convingă că nimic de ordin politic nu se discută în cameră. În felul acesta problema era închisă.

În legătură cu această întâmplare Diri ne-a semnalat a doua zi că sunt informatoare printre noi. A făcut o cinică referire la cunoscuta sentinţă "iubesc trădarea dar urăsc pe trădător", numind cu numele întreg pe cele care trebuia să-i afirme aserţiunea. În felul acesta ni se arăta care sunt delatoarele. Tot acum am aflat că Diri era la curent cu un fenomen care, din păcate, se afirma din plin şi anume invidia. Laura era urâtă nu pentru că se bucura de aprecierea unei comuniste ci pentru că se bucura de aprecierea direcţiunii. Un exemplu tipic de invidie îl constituia şi cazul Sandei, o splendidă femeie în jur de 30 de ani care-şi petrecea tot timpul în infirmeria penitenciarului. Într-o zi Diri a izbucnit auzind cu urechile ei clevetirile unor invidioase:

"- Vă pare rău că o ţinem pe Sanda la infirmerie? Vă doresc să fiţi în situaţia ei." Sanda avea un cancer uterin şi, după cum am aflat mai târziu, s-a stins din acest motiv.

Diri avea mult respect pentru cele care nu invidiau şi nu cârteau. Slavă Domnului, numărul acestora era mai mare decât al clevetitoarelor.

Pe la sfârşitul verii a izbucnit în închisoare o epidemie de enterocolită. Mâncarea era slabă, fără gust şi, mai ales, fără valoare nutritivă. Apa de băut era o problemă, chiar dacă în hârdăul în care era ţinută se punea din când în când o pastilă de cloramină. Nu aveam acces la spălător, acolo ajungea numai dreptul comun. Baia săptămânală sub duşurile care nu funcţionau corect era insuficientă. Am învăţat să ne spălăm cu o gamelă de apă, făcând o programare foarte riguroasă la cele câteva lighene personale care se aflau în secţie. Problemă era şi spălarea lenjeriei intime şi spălarea părului, mai ales pentru acelea dintre noi care aveau părul lung. Când ploua adunam în lighene apa de ploaie pe care o dezmorţeam puţin cu mâinile: ţineam mâinile în apă; cu cât mai multe mâini, cu atât ni se părea că apa se încălzeşte.

Prima din grup care s-a îmbolnăvit a fost Nina. Boala începea cu o febră foarte mare, fapt pentru care bolnava era internată în salonul dispensarului. Aici paturile nu erau etajate, iar mâncarea era uşor îmbunătăţită. Mi-a venit şi mie rândul. Febra mare îmi dădea o senzaţie de imaterialitate, care chiar mi-ar fi plăcut dacă n-ar fi fost durerile mari de cap.

Abia am ieşit de la infirmerie în secţie şi Diri a venit cu o veste care m-a aruncat într-o panică cumplită. A fost anunţată să pregătească pentru Comisia Aliată de Control dosarele tuturor celor născute pe teritoriile ocupate de U.R.S.S. Aşadar soarta noastră era legată de soarta provinciilor în care ne-am născut şi realizam cu amărăciune că faptul că făceam închisoare în România şi nu în Siberia putea să însemne, culmea ironiei, bucurie! O disperare neagră îmi anula orice speranţă, realizam că o deportare în U.R.S.S. era mai rea decât moartea. Mi-am amintit de poveştile de groază din timpul ocupaţiei bolşevice din anii 1940 - 1941. Dubele care circulau noaptea pe uliţale satelor, oamenii care dispăreau fără urme, spectacolul terifiant al Siberiei, execuţiile, toate mi se derulau în minte şi mă îngrozeau. Mi-am amintit de întâmplarea din Lunca Prutului, unde au fost decimaţi şi deportaţi toţi tinerii comunei mele natale, care porniseră în convoi spre frontiera cu Patria, ca să nu fie înrolaţi în Armata Roşie. Acolo a fost omorât şi vărul meu Ionel, pe care, la deshumare, l-a recunoscut bunica după un fragment neputrezit din costumul naţional pe care ea îl cususe. Îmi aminteam plânsul neostoit al bunicii mele, care a fost ultima care l-a mai văzut, „fir de busuioc" de numai 17 ani, cum îl numea ea. Îmbrăcat frumos, i-a sărutat mâna şi-a cerut iertare şi dus a fost în veşnicie. Un camarad deportat i-a spus bunicii că ultima lui bucurie a fost faptul că moare cu ochii spre cerul României.

M-am pitit în spatele covorului ţesut pe jumătate cu gândul să mă rog dar îmi era cu neputinţă să mă pot concentra. M-am aşternut pe un plâns negru, deznădăjduit. La un moment dat cineva îmi luase capul şi-l strângea la piept cu gingăşie. Am ridicat ochii să văd cine e şi am rămas siderată. Era Diri! Am prins curaj şi, în şoaptă, am implorat-o să ceară de la părinţii noştri adeverinţele că am trecut prin verificare şi că nu aparţinem repatrierii. Diri n-a spus nici un cuvânt şi a ieşit de după covor cu o ironie amară pe buze:

"- Coana Aspazia plânge!"

Nu m-am simţit umilită, era prea greu impasul în care ne aflam şi asta se vedea foarte bine pe chipul nostru, al tuturor celor ce ne născusem pe pământ nefericit. Cine se mai împiedica de orgolii? Cu timpul am aflat că Diri reacţiona la emoţii cu ironii şi sarcasme.

Plecând spre dormitoare, F.F. s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

"- Am să-ţi strecor în mână ceva ce vreau să-ţi dăruiesc. Mie mi-a ajutat în clipe grele, sunt sigură că-ţi va fi de folos. Să ai grijă cum o păstrezi."

Mi-a strecurat în mână ceva rotund ca un nasture. Când am ajuns în pat m-am uitat cu fereală să văd ce era. Pe un medalion de lemn de mărimea unei monede era pictat în ulei, cu mare fineţe, chipul Sfintei Tereza de Lissieux. Pe spatele medalionului, scrisă cu tuş, se afla cea mai scurtă rugăciune cu care mă puteam adresa mijlocitoarei mele, care, iată, venea din nou la ceas de mare cumpănă: "Sfântă maică Tereza, floare a Sfintei Fecioare Maria, roagă-te pentru noi!". Doamne, cum speram să-mi ofere trandafirul binecuvântat al izbăvirii de Siberia!

M-am mai liniştit. Aveam lângă mine puternica protectoare făgăduită de părintele Agenor, poposită în mâna mea prin intermediul lui F.F. care nu înceta să-mi fie "Sorucă". La destul de scurtă vreme Diri, trecând pe lângă mine, mi-a spus:

"- V-au sosit hârtiile, numai Manana a rămas descoperită. Cum poate face rost de o astfel de hârtie?"

"- Există un amendament la articolul 5 din armistiţiu, care stipulează că cei care pot dovedi că în 1940 - 1941 au fost în ţară nu aparţin repatrierii. Deci trebuie procurate 2-3 hârtii din care să rezulte acest lucru: legitimaţie, stat de plată, catalog, orice este luat în considerare dacă este ştampilat şi are număr de înregistrare."

În sinea mea simţeam că Diri va şti să o salveze şi pe Manana dacă se va pune problema. N-am aflat niciodată dacă s-a făcut această verificare. Şi totuşi nu numai Manana era în pericol. Era cineva care chiar că nu avea nici o scăpare. Nu-mi amintesc deloc numele ei şi-mi pare rău că l-am uitat. Deşi relaţia noastră s-a rezumat la o oră, n-am putut uita drama acestui biet suflet. M-a luat lângă ea pe rogojină într-un ungher al camerei şi mi-a spus pe nerăsuflate cât este de nenorocită. Povestea ei mi-a făcut rău, mă durea sufletul până la sufocare. Era rusoaică. Trăise mizeria revoluţiei bolşevice. Ca să scape de oroare a acceptat să lucreze ca spioană. Era tânără, era frumoasă, era inteligentă. După învăţarea limbii române şi instrucţia de rigoare a fost trimisă în România. La început a lucrat sârguincios, adunând şi transmiţând prin agenţii de legătură informaţiile cerute de la centru. Curând a cunoscut un ofiţer de marină de care s-a îndrăgostit. S-a căsătorit fără ca soţul ei să ştie cine era, au avut copii, şi-a adorat familia şi s-a devotat cu totul ei. A încetat să mai "lucreze" şi, treptat, treptat, şi-a uitat trecutul. A avut şansa să nu fie "eliminată" pentru neascultare. Dar a venit 23 august care a trezit-o din bucuria unei familii frumos împlinită şi a readus-o în coşmarul spaimelor. Ştia că a sosit ceasul când va trebui să plătească anii buni din viaţa sa cu un preţ pe care se îngrozea să-l estimeze. Cum se aştepta, a fost descoperită, a fost arestată şi acum aştepta să fie trimisă acolo, unde va da socoteală pentru neexecutarea misiunii.

Îi înţelegeam drama şi eram îngrozita când mă gândeam, la consecinţele acestei întorsături din viaţa bietei fiinţe. Nici nu ştiu ce era mai sfâşietor: faptul că era smulsă cu cruzime şi pentru totdeauna de lângă soţul iubit şi de lângă copiii adoraţi sau faptul că urma să treacă prin inchiziţia bolşevică. Ce aş fi putut să-i spun; cum aş fi putut consola acest suflet sfâşiat între spaimă şi durere? Compasiunea, solidaritatea, în general, fac mult bine. E ca un balsam răcoritor peste jarul durerilor. Compasiunea care îmi inunda acum sufletul mi se părea însă absolut nefolositoare. În faţa implacabilului orice cuvânt era inutil.

Nu cred că se poate face o ierarhizare a suferinţelor, nu se poate măsura în termeni comparabili intensitatea durerilor. Şi totuşi! Pe parcursul celor 14 ani de închisoare am ascultat poveştile multor drame sfâşietoare, dar nici una nu mi s-a părut atât de tragică. Prietena mea de un ceas era copleşită de o sfâşiere căreia nu-i mai putea face faţă. Simţise nevoia să se reverse în cuvinte. În timpul povestirii îmi ţinea mâna şi astfel îi simţeam zvâcnirile dureroase de parcă s-ar fi aflat sub bice. În delirul spaimei era şi un gând sublim. Era decisă să nu-şi ia zilele. Era un eroism tragic în decizia ei de a suferi tot ce îi va fi dat să îndure. Oare ce mai spera?

Chiar a doua zi a fost scoasă din secţie şi n-am mai întâlnit-o în închisorile prin care am colindat.

Şi viaţa noastră se desfăşura greoi, ca un tanc imens ce uruia prin visele noastre iluzorii. Evenimentul cel mai important era sosirea de noi condamnate.

Am aflat că ar fi sosit la carantină un lot mare de la Jilava în care era inclus Centrul Studenţesc Legionar de la Bucureşti. Secţia reţinute a fost scindată în două: din dormitor s-a format Secţia a IV - a, o secţie închisă, rezervată noilor venite. Din sufragerie, care s-a mobilat cu paturi, s-a format Secţia a III - a, la fel de închisă, destinată în continuare "reţinutelor". Secţia a II — a, "copii", ca şi noi rămâneam în continuare cum am fost numai că ne aglomeram din ce în ce cu noi deţinute sosite din diferite colţuri ale ţării.

Astfel, la un moment dat am aflat că a sosit în carantină un nou lot cu studente de la Cluj. Era o zi de toamnă când Diri, însoţită de primul gardian, ne-a aşezat în front. Ni s-a strâns inima: urmau, sigur, schimbări. Aşa a şi fost. Primul gardian a scos o listă şi a ordonat celor strigate să-şi adune "boarfele" şi să-l urmeze.

Grupul nostru clujean a fost scindat: Iulia, Dori, Veronica şi cu mine eram transferate în Secţia a IV - a. Era pentru prima oară când eram smulse dintr-un mediu cu care ne obişnuisem şi duse în alt colectiv necunoscut. Genul acesta de ruptură avea să mă încerce de multe ori pe parcursul lungii mele detenţii. Acum era clar că făceam loc noilor venite. Pe parcursul celor 14 ani nu se mai puteau desluşi raţiunile schimbărilor: poate noi aranjamente de informatoare, poate spargerea prieteniilor.

În Secţia a IV - a era aglomeraţie mare. Tot spaţiul era acoperit cu paturi suprapuse pe trei nivele. În faţa uşii era lăsat un pătrat în jurul sobei de tablă. În colţul stâng al pătratului se afla, spre norocul nostru, W.C. - ul compartimentat separat. În dreptul geamului care lumina pătratul se afla hârdăul cu apă.

Pe lângă grupul de studente bucureştene, care aveau, iîn general, pedepse mici (între 1-2 ani) se aflau şi persoane ceva mai în vârstă cu nume binecunoscute în mişcarea Itegionară şi câteva chiar bine înaintate în vârstă. Şefă de cameră era Maria I., înaltă, cu un chip frumos, mi s-a părut că nu dezminte cu nimic imaginea de consânzeană ce ne-am făcut-o despre ea când ni s-a povestit despre nunta ei, asistată de Căpitan: nuntă legionară ca în poveşti. M-am simţit din primul moment foarte ataşată de ea. A fost persoana la care am aflat totdeauna acea camaraderie caldă şi sinceră care te încuraja să mergi mai departe, cu fruntea sus, fără să-ţi împleticeşti paşii în îndoieli. Era foarte vitează. Soţul ei se afla în exil, despărţirea era fără îndoială taumatizantă. Apăruse o carte: "Ţara mea şi mândra mea", care, chiar din titlu, vorbea despre nostalgia omului plecat în pribegie. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel, rămăseseră fără părinţi, fără ajutor şi fără dragoste, într-o lume care nu le va oferi decât umilinţă şi ură.

Maria suferea cumplit din cauza ficatului bolnav, dar n-am văzut-o niciodată descurajată, cu lacrimi în ochi sau copleşită de atâta vitregie. Era de stâncă, dar o stâncă duioasă şi altruistă. Intuia caracterul omului de la prima vedere şi, din câte am ştiut eu, niciodată n-a dat greş. Avea o inimă atât de largă, încăpea în ea atâta afecţiune, încât Dumnezeu i-a dat posibilitatea să o reverse peste o închisoare întreagă. Atunci când Mislea a devenit închisoare exclusiv pentru deţinute politic, Maria I. a fost bucătăreasa şefă şi ne-a răsfăţat atât cât i-a stat în puteri, muncind zi şi noapte ca să realizeze o mâncare gustoasă pentru câteva sute bune de deţinute.

Am fost primite cu prietenie imediat ce ne-am prezentat şi am spus de unde venim. Aici am legat prietenii cu persoane care aveau pedepse mari şi cu care ne-am întâlnit prin diferite închisori şi celule şi cu persoane cu pedepse mai mici, care, din fericire, ne-au părăsit şi cu care nu ne-am mai întâlnit.

Prima persoană care ne-a primit cu braţele deschise a fost Nana Sofica. Nana era istorie vie a Mişcării. Din povestirile ei i-am cunoscut pe toţi luptătorii de mare elită ai Mişcării. Chipurile Căpitanului şi al camaradei Nicoleta luminau din povestirile ei şi tenebrele închisorii se estompau şi deveneau suportabile. Puterea ei de dăruire, avântul şi entuziasmul ei ne-au fost toiag în urcuşul greu al calvarului. Felul ei de a povesti era luminos, plin de naturaleţe, era o sărbătoare să te laşi purtată de cuvintele ei pe culmi de aleasă trăire spirituală. Cântecul ei era inconfundabil. Avea un firicel de voce limpede, cristalin, cu o tonalitate aparte. Mie mi se părea tonul iubirii smerite. Încadrat de codiţe chipul ei avea frumuseţea interioară, modestă şi înduhovnicită. Am privit de multe ori felul în care înjgheba cu o clamă şi un firicel de vată, o candelă. Mâinile ei exprimau atâta evlavie încât mi se părea că oficiază o taină sacră.

Tot o istorie vie a unui trecut plin de avânturi sublime era şi Lucica. Înăltuţă, foarte dreaptă, ţinută ce exprima o reală verticalitate spirituală ce n-a cunoscut niciodată compromisul. Avea trăsături frumoase, fine, un zâmbet abia perceptibil îi lumina chipul care oglindea un perfect echilibru sufletesc. Vorbea repejor, cuvintele ei nu exprimau niciodată banalităţi. Avea o memorie excepţională, selectivă, în albumul ei de oameni şi fapte totul era riguros înregistrat şi clasificat. Consideraţiile sale erau totdeauna cumpănite cu dreaptă judecată. Mie însă mi se părea că este prea severă, prea intransigentă. Mi se părea prea interiorizată şi puţin dispusă să se plece asupra slăbiciunilor omeneşti. Mi se părea că este prea severă cu sine însăşi. Am văzut-o suportând dureri acerbe de lumbago fără să scoată un oftat. Dar mă înşelam. Mă înşelam mai ales cu privire la căldura discretei sale dăruiri. Lucica era atentă la tot ce ni se întâmpla intervenind cu gestul şi cu cuvântul cel mai potrivit exact la ceasul potrivit.

Patul meu era la parter şi aveam deasupra mea pe una din cele mai tinere studente din Centrul Bucureşti. Îmi pare nespus de rău că i-am uitat numele. Cred că faptul acesta se datorează şi festelor ce-mi joacă memoria dar şi pentru că niciodată nu i-am spus pe nume. În gândul meu şi în inima mea o numeam Beniamin. Avea obiceiul ca, înainte de a adormi, să se plece peste marginea patului ca să-mi comunice un gând, o mică meditaţie, un vers, ceva tandru şi drăguţ, ceva ce semăna cu o floare rară şi înmiresmată la fereastra sufletului meu foarte întristat la acea vreme. Gândea frumos, delicat, găsea expresii deosebite, poate uneori prea căutate, dar cred că aşa se manifesta nevoia ei de frumos. Totdeauna încheia cu acelaşi salut:

"- Şi acum pe mâine!"

Odată cu sfârşitul primăverii se împlinise sorocul de plecare şi dulcele meu Beniamin zbura acum spre libertate. Era o zi superbă, cu cer senin, cu lumânările castanilor înflorite. Ne-am urcat pe paturile de la etajul trei ca să urmărim cu privirea cum trec prin porţile temniţei fetele noastre. Mă bucuram pentru plecarea suavei mele prietene, dar bucuria mea era numai din cap. În inimă purtam o tristeţe nedefinită, nu prea înţelegeam care era cauza ei; e greu de definit cauzele sentimentelor difuze. Era poate regretul că se scutura creanga mea înflorită, nu mai aveam să aud: "şi-acum, pe mâine", era poate conştientizarea că multe, multe primăveri vor trece până va sosi şi cea a eliberării mele. Trăiam, fără îndoială, un moment de cădere.

Am simţit pe umărul meu o mână uşoară. M-am întors să văd cine era. Am întâlnit privirea Lucicăi atât de caldă, atât de plină de înţelegere! Mi-a şoptit:

"- Partir c'est mourir un peu; nu-i aşa?"

I-am zâmbit şi am aprobat doar cu coborârea pleoapelor. Aşa era Lucica. Părea că nu prea o interesează ce se petrece în jur. Dar era atentă la orice mişcare a sufletelor noastre. Ne lăsa să ne descurcăm singure, dar când era nevoie de un sprijin, cu câtă discretă gingăşie intervenea ca să ne pună din nou pe linia de plutire!

Enciclopedia Secţiei a IV - a era, fără îndoială, doamna Liliana. Era o doamnă distinsă, care, în tinereţe, sigur a fost o frumoasă femeie blondă. Era foarte slabă, dar se cunoştea că în viaţa normală a fost plinuţă. Purta peste părul complet albit un frumos şal din lână mov; nimic n-ar fi putut să-i stea mai bine. Deşi era greu de urcat la ultimul etaj, doamna Liliana a preferat patul de sus, primul din şirul de sub ferestre. Când trebuia să ne vorbească se apropia de spătarul patului de care se rezema ca de un amvon. Răspundea competent şi în amănunt la toate întrebările ce i se puneau, indiferent de domeniu. Nu-mi amintesc să fi rămas vreo întrebare fără răspuns, sau să dea răspunsuri în doi peri. Vorbea cu un uşor accent moldovenesc. Frazele sale erau ample, vocabularul bogat şi subtil caracteristic omului de vastă curtură, avea mult har în închegarea metaforelor. Avea o pasiune cu totul specială pentru botanică. La Cluj, Iulia mi-a adus o revistă pe care o căpătase probabil de la Ionică. Dorea să citesc un articol: "Genţiana şi zimbrul", o splendidă alegorie care se folosea de caracteristicile acestor două plante: o floare gingaşă şi un copac semeţ. Într-o zi, doamna Liliana a recurs din nou la această poveste. Am recunoscut-o şi nu se poate descrie exclamaţia de bucurie a luliei că a întâlnit,, nesperat, pe autoarea frumosului articol.

Viaţa în Secţia a IV - a era cu totul diferită de cea din Secţia I - a. Eram obligate să trăim exclusiv în cameră, într-o aglomeraţie sufocantă. Orice era o problemă grea. Aerul pe care-l respiram, apa care era total insuficientă, mâncarea slabă, puţină şi fadă.

Mâncarea era adusă de deţinutele de drept comun în ciubere de lemn şi lăsate la "poarta neagră" (cum era supranumită intrarea în secţie) unde zăcea până când gardianca îşi amintea că trebuie s-o luăm înăuntru. Sergenta Maringos era cea mai incorectă în ceea ce priveşte respectarea programului. Dimineaţa ceşcuţa de terci era total insuficientă. Până la prânz senzaţia de foame era chinuitoare. Eram duse la duşuri aproximativ săptămânal, totdeauna în toiul nopţii. Fiind multe, ne revenea un duş la şase persoane, un adevărat chin.

Tot în plină noapte eram scoase la spălat rufe. Se adunau rufele de la întreaga cameră şi se spălau de către o echipă formată din 3 - 4 deţinute mai rezistente, conduse de şefa de cameră. Deţinutele de drept comun ne lăsau în spălătorie cazanul plin cu apă caldă şi, în una din albiile de beton, leşie din cenuşă care suplinea săpunul. "Suratele" de drept comun ascundeau pentru noi în găleţi gamele cu mâncare ca să putem rezista la efort şi, uneori, câte un pic de untdelemn pentru candelă.

Ar fi trebuit să fim scoase la plimbare zilnic în curticica din faţa secţiei, dar, cum curticica era comună cu Secţia a lll-a reţinute, nu eram scoase cu regularitate, nici unele, nici altele. Totul depindea de toanele gardiencelor. În timp ce eram scoase la aer, secţia care rămânea închisă era cocoţată la ferestre. Când se întâmpla să fim lăsate fără pază comunicam în voia cea bună cu Secţia a lll-a şi, la zid, cu Secţia a ll-a şi chiar cu Secţia l-a prin intermediul Secţiei a ll-a. De Crăciun le-am colindat şi sorcovit pe cele de la Secţia a lll-a care, din nenorocitul de pachet de 3 kg la care aveau dreptul lunar, ne-au făcut şi nouă un pachet pe care l-au aruncat printre gratiile geamului în mai multe reprize.

Diri ne ignora cu totul. Secţiile pe care le vizita des erau Secţiile a ll-a şi l-a. A venit odată ca să ne explice că alimentaţia mizerabilă ce ni se dădea era conformă cu normele Ministerului de'Interne, ceea ce, în limbaj comunist, însemna atâtea calorii cât să-ţi duci zilele de azi pe mâine. Pâinea a fost înlocuită cu chirpicul de mămăligă cleioasă, amară şi plină de impurităţi. Într-o astfel de vizită a descoperit o gamelă cu cartofi pe care noi i-am colectat din zeama chioară pentru şefa noastră care era într-o cumplită criză de ficat şi nu putea mânca fasole, varză sau papul din arpacaş. Diri a insultat-o pe Maria, acuzând-o că-şi reţine, ca şefă de cameră, tot ce-i mai bun din hrana noastră, a tuturor, înţeleaptă, Maria nu i-a dat nici o atenţie dar Sofica n-a putut suporta insultele şi a explicat cum stau lucrurile, drept care a primit o pereche de palme. Sofica a ripostat cu blândeţe:

"— Veţi ajunge să ne cunoaşteţi corectitudinea într-o zi şi veţi regreta gestul care nu vă onorează."

A mai fost o dată, de Sfântul Nicolae, când a împărţit cu mâna ei superbe pere din grădina închisorii. Cu această ocazie a mai administrat o pereche de palme uneia dintre noi, nu ştiu pentru ce remarcă ce i s-a năzărit a fi o impertinenţă. Nu suferea nimeni din cauza lipsei ei, dimpotrivă, ne simţeam cât se poate de bine fără morga ei acră şi mereu pusă pe harţă.

Oare de ce pocnea numai legionare? Am aflat motivul mai târziu. Începuseră deja să funcţioneze atelierele pentru politice. Venise de la Jilava un lot de deţinute, printre care se afla şi Dochiţa. Mergea în baston deoarece se întâmplase ceva cu piciorul ei în urma bătăilor crunte din timpul anchetelor. Diri a remarcat-o imediat şi a apostrofat-o cu sarcasmul ei de zile mari:

"- Aha! Te-au cotonogit! Bine ţi-au făcut!"

Dochiţa, cu dârzenia ei proverbială, a privit-o drept în ochi şi i-a răspuns calm:

"- Vedeţi, aceasta este deosebirea dintre noi. Atunci eu n-am spus aşa ceva şi, după câte ştiu, am procedat foarte omeneşte, îngrijindu-vă."

A fost un moment în care cu toate am crezut că Dochiţa va primi porţia de palme, era exact genul de verticalitate pe care Diri nu-l putea suporta. Dar de data aceasta ne-am înşelat. S-a uitat peste fişa Dochiţei şi a văzut că este bolnavă T.B.C. A ordonat să fie dusă la secţia bolnavelor T.B.C. care se bucurau de o îngrijire bună. Primeau mai multă pâine, aveau lapte zilnic şi nu erau obligate să muncească. Li se aplica aşa-zisul "regim T.B.C."

Ce se întâmplase de fapt? Diri primise în lupta ei clandestină, ca sarcină specială, să se infiltreze în organizaţia fetelor legionare din Bucureşti pentru a compromite din interior Mişcarea. A fost depistată de un grup de tineri legionari într-o astfel de acţiune şi, ca represalii, i-au administrat o bătaie zdravănă. Diri pretindea că a avut o coastă ruptă în urma acestei întâmplări. Dochiţa, care a înţeles revolta şi nervozitatea tinerilor, învăţaţi să nu folosească metode mişeleşti, dar care n-a fost de acord cu violenţa pedepsirii, a dat lui Diri cele mai atente îngrijiri. Acum soarta Ie-a pus din nou faţă în faţă. Diri era prea inteligentă şi s-a ferit să se pună din nou în situaţie de inferioritate faţă de o legionară. Cu toată ura pe care o nutrea în suflet, a ales soluţia Dochiţei: "Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!"

Deci repulsia lui Diri faţă de Mişcare era mai mult personala decât doctrinară. Ce este mai ciudat (cu adevărat necunoscute sunt căile Domnului!) este că mai târziu Diri a fost acuzată că a favorizat legionarele şi, chiar mai mult, că a fost manipulată de ele.

Aceasta era cu adevărat o culme a ironiei şi o nemaipomenită festă pe care i-o juca soarta.

Diri n-a favorizat legionare şi nici vorbă să se lase manipulată de ele. Diri a ajutat oameni căzuţi în nevoi şi în care avea încredere că nu sunt turnători. Diri îşi făcea album personal din caractere frumoase, indiferent de categoria socială sau opţiunea politică a acestora.

În timp, repulsia ei pentru lingăi şi pentru impostori a luat proporţii de natură s-o aducă pe banca acuzării, iar ironia şi sarcasmul pentru incultura şi intoleranţă trecea dincolo de barierele prudenţei. Îmi amintesc că se distra teribil să asculte "perle" rostite de tovarăşii din jurul ei.

Cu timpul, când lucram la birou, îi făceam mici fişe cu perlele culese pe parcursul unei zile. Unele erau cu adevărat demne de o enciclopedie a "perlelor".

Secţia noastră şi-a organizat viaţa în aşa fel încât să putem parcurge cenuşiul zilelor de închisoare cât se putea de onorabil. Cum majoritatea eram studente, viaţa noastră lua aspect de academie. Se ţineau tot felul de prelegeri: literare, filosofice, istorice, medicale, etc. Nu prinsesem încă gustul limbilor străine. Se încingeau discuţii interesante, se puneau la punct programe distractive. Ne plăcea să mimăm proverbe sau să jucăm "Ce-ar fi dacă ar fi?". Era un joc care ne amuza. Cineva trebuia să ghicească o persoană la care se ajungea prin întrebări indirecte: "Ce-ar fi dacă ar fi floare? Ce-ar fi dacă ar fi animal?", etc. Răspunsurile care se dădeau de către întreg grupul care participa la joc erau amuzante şi uneori stârneau valuri de râs. Îmi amintesc că odată am fost propusă eu pentru ghicit şi răspunsurile au fost pline de haz:

"- Ce-ar fi dacă ar fi fiinţă?

- O mistică fără chef.

- Ce-ar fi daca ar fi statuie?

- Un basorelief pe un monument funebru.

- Ce-ar fi dacă ar fi animal?

- Un iepure angora, pufos şi alb.

- Ce-ar fi dacă ar fi floare?

- Liliac alb.

- Ce-ar fi dacă ar fi pom?

- Cireş alb."

Se poate observa că elementul frecvent era albul, aluzie la părul meu alb, fapt ce a dus la descoperirea mea destul de repede.

Un subiect predilect îl formau reţetele culinare. S-au rostit mii de reţete, ce carte de bucate ar fi putut să iasă dacă cineva le-ar fi adunat şi le-ar fi sistematizat. Cred că pasiunea noastră pentru reţete era rezultatul foamei pe care o înduram. Era o formă de refulare.

Cântam şi aici foarte mult. Cântam în primul rând rugăciuni dimineaţa şi seara, cântam romanţe, cântece tinereşti, ocazionale, etc. În curând ştiam ce romanţă este preferată de fiecare din noi. Unele din ele le-am asociat atât de mult cu persoana încât şi azi când aud o astfel de romanţă îmi apare chipul celei care o prefera.

Noi, clujencele, am adus şi aici colindul lui Vali Corban pe cuvintele lui Radu Gyr "Cerul şi-a deschis soborul". Aici am auzit pentru prima oară "As'noapte Iisus..."

Tinereţea noastră alegea în mod spontan arii dinamice şi optimiste. Devenise emblematică "Frumoase zile de tinereţe". Fără să ne impună cineva nu cântam cântecele noastre. Din când în când Nana ne cânta Rugăciunea pe care o ascultam cu multă evlavie. De Crăciun cântam colindele "Va veni şi-aici Crăciunul", "O, brad frumos!" pe cuvintele lui Radu Gyr şi tot pe cuvintele lui, "Tot mai arde cerul, sus".

Cu totul aparte ca atmosferă a fost perioada postului mare. S-a povestit mult din vieţile sfinţilor. S-au cântat rugăciunile specifice postului. Nana le ştia pe toajte. Pentru săptămâna Patimilor s-au făcut pregătiri speciale. În peretele comun cu cămăruţa fără geamuri dintre secţia noastră şi secţia a III - a se afla o firidă. Probabil fusese gemuleţul de la camera neagră, care acum era zidit. Aici, cu crenguţele furate de prin curţile prin care treceam în timp ce eram duse la duşuri, Nana Sofica a făcut un mic altar. Pentru el s-au lucrat icoane.

Nuţi, o foarte talentată studentă de la Artele frumoase, a desenat pe pânză trei icoane: Calvarul, chipul Lui Christ încununat cu spini şi învierea. Calvarul a fost executat în goblen de Tanti "cea mică", reprezentând pe Iisus răstignit şi pe cele două personaje care L-au însoţit cu devotament până la. picioarele Crucii: Sfântul loan, Apostolul iubirii şi Maica Sfântă. Capul încoronat cu spini l-am executat eu tot în goblen de pe un cartonaş pe care Nuţi pictase cu acuarele obţinute clandestin de la atelierul de covoare, un chip păstrat în memoria ei harică de pe nu ştiu ce pânză celebră. Cartonaşul a fost rupt în, două la o percheziţie ulterioară. Recuperat de Angela şi lipit se află în casa nepoatei mele. Icoana lucrată, încadrată ulterior în năframă se află pe catapeteasma paraclisului înălţat la Mislea după revoluţie, învierea am executat-o tot eu în punct la un singur fir sub dirijarea lui Nuţi. Mi-a reuşit ceva deosebit. Preotul care a sfinţit ulterior iconiţa a spus că n-a văzut ceva mai frumos.

Iconiţele au fost scoase din închisoare cu mult curaj şi abilitate de Maria R. Ea Ie-a dat mamei mele care, din recunoştinţă, a lucrat în file o faţă de masă pentru altarul bisericii din satul Mariei, sat aflat în munţii Sebeşului.

Ce eveniment extraordinar era pentru bietele noastre mame o veste venită din adâncul temniţei despre copiii lor! Cine poate preţui arderea inimilor lor? Dar curajul celor care, abia ieşite, veneau să le mângâie! Cu ce risc! Îmi amintesc cum a reuşit Maria să dea peste mine. A observat că în una din cutiile - dulap din sufragerie se afla o traistă cu ţesătură specifică "Mărginimii". Era sigură că e cineva din partea locului şi a pândit să vadă cine vine la "săcăteu". A venit Goţi care împărţea cu mine cutia. "Interogată", Goţi i-a povestit că săcăteul e din Şugag şi astfel a ajuns Maria la mine. Mă cunoştea din poveştile lui Vasile H.

Seara, când "Mana aprindea candela şi se recitau rugăciunile, se creia acel spaţiu duhovnicesc, sacru, în care sufletele noastre se scufundau în baia de mister specifică acestor zile. Lumina tremurândă a candelei dădea icoanei o aură deosebită şi plimba pe pereţi lumini fugare şi plăpânde. Crenguţele din jurul iconiţei proiectau pe tavan o boltă dantelată sub care Duhul Sfânt aducea har, pace şi iubire. Era, cu adevărat, un spaţiu divin. Micul nostru altar nu putea fi descoperit. Nu se făceau încă percheziţiile din 10 în 10 zile şi ceremonialul cu ''deschiderea" şi "închiderea", cu ciocanele bătute în gratii nu era încă instituit. Diri ne ignora iar gardianca abia dacă ne trecea pragul.

În una din aceste zile am auzit paşi şi mişcare în camera neagră. Am rămas înmărmurite când am aflat că a fost adus aici "secretul". În hruba fără geamuri, fără lumina zilei, tot timpul cu un bec chior - căci Mislea primea electricitate de la sonde - viaţa bietelor fiinţe ni se părea, în aceste condiţii, o blasfemie. Ne-am rugat să fie scoase din acest iad, ceea ce s-a şi întâmplat. Au fost duse din nou în vechea celulă.

Tot în acest timp am primit din mâna lui Michi un mic drapel tricolor pentru Centrul Cluj, pe care trebuia să-l port fără să cadă niciodată în mâinile celor ce ne percheziţionau. Am fost foarte emoţionată. Mi-a fost încredinţat mie pentru că Dina, care trebuia să-l poarte, era la ora aceea în munţi.

Michi mi-a povestit din amintirile ei - povestea frumos, avea un real talent evocator. Avea lângă ea pe sora ei mai mică, Mimi. Ambele surori erau foarte frumoase dar Mimi era mai eclatantă. Într-o zi am îmbrăcat-o în mireasă. Cu mijloacele noastre ţinuta de mireasă arăta ciudat dar mireasa era fermecătoare. Avea o fire comunicativă, veselă, se implica în toate jocurile noastre. De câte ori aud romanţa "E toamnă iar, o zi era la fel când ai plecat" îmi apare chipul lui Mimi. Cum o fi fost plecarea ei în libertate, lăsându-şi sora -cu o sănătate destul de şubredă - să tremure de frig, să sufere de foame, să îndure tot ce mai avea de îndurat încă destui ani! Mai târziu am văzut-o pe Michi într-o criză de spasmofilie şi m-am bucurat că Mimi nu o poate vedea.

A sosit şi vremea plecării celor cu pedepse de 2 ani. Bucurie pentru cele care plecau, îmbrăţişări, lacrimi, emoţie. Cele care rămâneau cântau marşul eliberării păstrat încă de pe vremea lui Antonescu:

"Iată că a sosit şi a noastră plecare

Din închisoare, cu zarvă mare . . ."

Au plecat şi fetele noastre din secţia I - a. Angela a reuşit să-mi trimită vorbă că va încerca să facă să-mi parvină un pachet cu îmbrăcăminte. Urma să caut veşti în haina care va avea un ac de siguranţă. Mi-am tăiat cozile şi le-am trimis prin ea mamei. A reuşit să i le ducă; era logodnica fratelui meu şi i-a devenit soţie.

Plecările nu micşorau numărul deţinutelor. Dimpotrivă, loturile care soseau mereu erau cu mult mai mari decât plecările şi aglomerau secţiile. Noroc că Diri nu s-a gândit să ne oblige să dormim câte două în pat. Se mai ivise o categorie de infractoare pentru care se cerea înfiinţarea unei noi secţii, "trecerea frauduloasă a frontierei". Astfel că Diri a rezervat frontieristelor secţia a IV - a, iar pe noi ne-a readus la secţia I - a, făcând să dispară zidul despărţitor dintre secţiile I şi II şi în acest fel s-a format o singură secţie mare de deţinute politic.

Ziua stăteam în clădirile acestor secţii iar noaptea mergeam în dormitoarele din pavilionul vechi. De data aceasta am nimerit în dormitorul mare unde, pe trei nivele am fost înghesuite peste 100 de persoane. În secţia l-a am făcut cunoştinţă cu un al doilea grup de studente ardelence de care m-am ataşat foarte mult: surorile Gigi şi Loliţa şi Adela şi Virus. În secţia a ll-a aveam să regăsesc pe Cpcoloş pe care o cunoşteam încă de la Cernăuţi şi pe Viorica, cunoştinţă din pelerinajul făcut la schitul Rarău cu Iolanda, cu Taţi, cu Bob şi cu alţii. Ce binecuvântată vară a fost! Acum mi se părea că s-a petrecut în altă viaţă, foarte îndepărtată, că atât locurile cât şi oamenii ţineau de legendă, că poate nici n-au existat cu adevărat. Şi totuşi cât de vii îmi stăruiau în minte răsăritul de soare văzut de pe piscul Rarăului, vecernia de la schit, odihna din cabana Căpitanului pe maldărele de cetină, Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, urcuşul şi coborâşul pe mirifice cărări de munte. Oare chiar le-am văzut? Aveam senzaţia dureroasă că niciodată nu-mi va mai fi dat să-mi scald sufletul în asemenea splendori. Vremuri ca acelea au apus pentru totdeauna.

Ca şi la noi şi în secţia a ll-a au fost persoane mai în vârstă, cu prestanţă şi calităţi deosebite, călăuze preţioase în restrişte pentru sufletele tinere: doamna Cornelia A., sora unuia dintre decemviri, Naşa (doamna Meri C), doamna Ica. Secţia a ll-a nu era atât de monocoloră politic; exista un grup de surori greco - catolice (soeur Marghita, soeur Pelagia şi soeur Pelagia mică), precum şi persoane laice legate de problema bisericii greco - catolice, crunt lovită de comunişti. Se afla aici şi Florica N. - începuseră persecuţiile şi asupra credincioşilor neoprotestanţi. Majoritatea era însă formată din studentele Centrului laşi precum şi din eleve. Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală. Te gândeai la mamele for, frânte de durere, în genunchi pe lespezi reci de biserici, implorând cu lacrimi de foc mila lui Dumnezeu.

Dintre studente cred că personalitatea cea mai deosebită era O. Studentă la Iaşi în ultimul an la Medicină, O. părea expresia echilibrului perfect. La ea totul era ordonat: ţinuta, cuvintele, atitudinea. Avea un foarte fin spirit de observaţie, clasifica sever oameni şi fapte şi foarte rar s-a înşelat. Nu-i plăcea nimic din ce era prea afişat sau prea superficial. Avea o mare putere de dăruire, un devotament total în prietenie. Făcea gesturi impresionante care vorbeau despre o mare putere de sacrificiu, dar toate erau îmbrăcate într-o discreţie desăvârşită.

Bucuria zidurilor căzute a marcat pozitiv viaţa noastră de deţinute supuse unui regim atât de inuman. Cele din secţia a II - a venise cu lucruri noi. Sub conducerea doamnei Cornelia găsiseră un sistem de fabricat păpuşi. Din câlţi înfăşuraţi într-un anume fel şi îmbrăcaţi în pânză se obţineau siluetele. Capetele se modelau dintr-o pastă făcută din hârtie, apă şi săpun şi se îmbrăcau în ciorap bej de mătase. Se pictau ochii, gura, etc. Erau fete care scoteau capete expresive, drăgălaşe. Îmbrăcate în rochiţe sau costume naţionale, păpuşile erau chiar frumoase. Îmi plăceau capetele modelate de Gigi, aveau un surâs care îmi amintea de păpuşile de porţelan admirate în oraşul copilăriei mele. Povestea asta cu păpuşile a inspirat şi creaţii literare. Îmi amintesc de o feerie compusă de Gigi, cu un cântecel inspirat de acest aspect:

"Cioc! Cioc! Cioc!

Facem păpuşi

Pentru copiii jucăuşi.

Cioc! Cioc! Cioc!

Să stea-n picioare

Păpuşa noastră zâmbitoare."

Învăţam puncte noi de broderie de la maistra neîntrecută în materie, doamna Simionescu şi o variaţie apreciabilă de puncte româneşti. Uneori cusături inedite veneau de la persoane de la care nici nu te aşteptai. De exemplu, un foarte vechi punct bucovinean, bazat pe lănţişor, l-am învăţat de la Nataliţa, doctoriţa cu ochii mari şi calzi, de la care am aflat multe lucruri despre homeopatie.

Nuţi nu mai prididea să deseneze din memorie tot felul de reproduceri care imediat erau trecute în goblen. Circulau ţărăncuţe şi ciobănaşi după Grigorescu precum şi iconiţe cu Sfânta Fecioară, cu Domnul lisus - cap încununat cu spini sau rugându-se în grădina Ghetsimani. F. F. a adus ceva inedit, pictură pe coji de ouă. Furnizoarea de coji era chiar Diri şi, bineînţeles, coana Mărguţa. Se continuau intens sculptura în os şi în codiţele de la periuţele de dinţi.

În timpul percheziţiilor care începuseră deja era o problemă să ascunzi lucrurile brodate, uneltele şi mai ales iconiţele şi cruciuliţele care erau cele mai vânate. Cele mai multe aterizau în buzunarele de la uniforma coanei Mărguţa, cea mai omenoasă şi mai duioasă gardiancă pe care am întâlnit-o în cei 14 ani de închisoare. După ce trecea percheziţia coana Mărguţa răsturna recolta pe masă şi fiecare îşi alegea obiectele.

Toate fetele care aveau voci frumoase, au alcătuit un cor. Nana ne-a învăţat răspunsurile la Sfânta Liturghie, iar Marga şi-a asumat rolul de dirijor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sfânta Liturghie. Erau fete înzestrate cu voci excepţionale care ne încântau cu cântecele lor. De neuitat pentru multe din noi a rămas acel "Ave Maria" cântat de Loliţa şi tot de neuitat Balada lui Ciprian Porumbescu fluierată de Gica F.

Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învăţat pe dinafară, în continuare, rugăciunile pe care le consideram necesare. Surorile greco - catolice conduceau tot felul de rozarii la care participam cu aceeaşi evlavie cu care ele participau la rugăciunile ortodoxe. Pe tot parcursul închisorii ne-am rugat împreună în cel mai adevărat ecumenism. Singurele care făceau opinie separată erau iehovistele, ajunse mai târziu în atenţia securităţii şi în închisoare.

Continuam să ne sărbătorim la aniversări şi onomastice, nu numai pe noi, cele prezente, ci şi pe copiii rămaşi singuri, pentru că mămicile, sfâşiate de dor, trebuiau să facă ani de închisoare. "Torturile" făcute din pesmet, marmeladă şi medicament sub formă de sirop continuau să dea un iz festiv sărbătorilor de acest fel.

În ajunul Sfântului Andrei una dintre noi a avut ideea să tragem la sorţi sfinţii care să ne fie protectori. Nu m-am putut mira îndeajuns când pe bileţelul tras de mine am văzut scris "Sfânta Tereza". Coincidenţă? Nu, sfânta continua să mă protejeze. Nuţi mi-a pictat o iconiţă a micuţei sfinte pe care am trecut-o în goblen. Purta în braţe buchetul de trandafiri mistici pe care nu înceta să-i reverse peste cei care-i cereau ajutorul.

Diri venea des printre noi. Am început să-i sugerăm ideea unui atelier cu deţinute politic, arătându-i ba un lucru, ba altul cu care s-ar fi putut face producţie.

La un început de toamnă Marieta, maistra de la atelierele deţinutelor de drept comun, însoţită de Diri, ne-a întrebat dacă ştie cineva să croiască ii. Cum nu se anunţa nimeni şi cum bănuiam că se întrezăreşte posibilitatea de a lucra, m-am oferit eu. Mama, ca învăţătoare, avea grijă să înzestreze şcolile pe la care a trecut cu un set de costume naţionale. Am văzut cum le croia şi eram convinsă că pot să fac faţă. De altfel tiparul clasic de ie era foarte simplu. Marieta ne-a spus că a primit de la Româno - Export o comandă de ii pe care nu putea să o execute cu dreptul comun, nepriceput în materie. Nici ea nu ştia mare lucru, fiind specializată în covoare. Noi nu aveam dreptul la lucru, dar dacă obţine aprobare suntem dispusş să le executăm noi?

Toată lumea tânără a fost de acord şi am pornit la lucru. Se lucra pe marchizet, un material foarte fin, cu fire foarte subţiri, abia vizibile. Era nevoie de ochi foarte buni şi de o lumină foarte bună. Noi primeam lumina electrică de la sondele de petrol, o lumină slabă şi tremurătoare care obosea mai mult ochiul decât firele de păianjen ale marchizetului. Totuşi s-a lucrat cu râvnă şi chiar cu entuziasm. Iile erau autentice, nu erau chiciuri; aveam modele foarte frumoase, se lucrau cu amici roşu, negru şi albastru. Mai greu de executat erau "încreţul" de la mâneci în mătase albă şi încreţitura de la gât, în stil muscelean. Am recurs la soluţia ca cele mai iscusite să execute aceste lucrări.

Îmi amintesc de scene care arătau cât de mult doreau tinerele să aibă o preocupare, să nu lâncezeaască, să facă ceva ca timpul să-şi reia ritmul jiormal, când minutul e minut şi ora e oră, nu o veşnicie.

Seara fetele se aşezau în genunchi pe masă sub lumina becului ca să poată vedea mai bine firele ce trebuiau luate pe ac patru câte patru. Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.

Într-una din zile s-a întâmplat un necaz. Goţi, o fată subţirică, înaltă, cu un păr inelat, negru, cu o privire luminoasă, sinceră şi duioasă, şi-a pătat lucrul cu cremă de ghete. Petele erau peste tot, nu se putea recupera mai nimic, totul era iremediabil pierdut. Nu ştiu cum de i se întâmplase tocmai lui Goţi aşa ceva. De o seriozitate aproape monahală şi de o pedanterie riguroasă, Goţi era ordinea personificată. Era nefericită, nu ştia cum să-mi spună ce i s-a întâmplat, gândindu-se în ce situaţie m-a pus faţă de Marieta. Mie nu-mi era frică de Marieta. Era de vârsta mea, dacă nu mă înşel; după ce a absolvit institutul Robescu primul ei post a fost aici la Mislea. Avea un director de producţie de care nu prea ţinea cont, acesta fiind cu totul în afara problemelor de producţie. Era foarte ataşată de Diri care o luase sub protecţia sa şi o ajuta în toate privinţele.

Am liniştit-o pe Goţi dându-i material pentru o cămaşă nouă şi ajutând-o să recupereze timpul lucrând eu încreţurile şi râurile cu mătase albă ca şi creţul "în codri" de la gât. Marieta îmi adusese materialul în val şi tipare pentru croit, concepute cu mare risipă. Eu mi-am făcut tipare proprii şi am realizat o economie frumuşică. Aşa că am avut de unde să recuperez paguba.

La sfatul celorlalte studente am hotărât să lucrăm pentru Diri şi pentru Marieta câte o ie aşa cum văzusem eu la Cernăuţi la muzeul Societăţii Doamnelor Române. Ideea mi-a venit în ziua în care Diri ne-a adus mişte fragmente de cămăşi vechi din zonele Muscel şi Rucăr, de o frumuseţe imperială. Goţi a făcut parte din echipa care a lucrat cele trei ii speciale: pentru Diri, pentru Marieta şi pentru coana Aurica, prima gardiancă.

Din acel moment Goţi mi-a arătat o prietenie cum numai ea ştia să dăruiască. Avea o putere de a se devota cu totul ieşită din comun. Era afectuoasă, atentă, ataşamentele ei erau profunde şi definitive. Avea un suflet foarte sensibil ceea ce o făcea vulnerabilă. Nici nu ştiu cum a îndurat toate grosolăniile de care nu duceam lipsă. Întâmplarea cu Goţi ne-a arătat că printre noi funcţiona din plin "serviciul de informaţii". Marieta a venit şi a numărat bucăţile personal şi nu şi-a ascuns mirarea că erau exact atâtea câte trebuiau să fie. M-a întrebat direct cum am reuşit să înlocuiesc cămaşa compromisă.

"- Mi-am luat nişte măsuri de prevedere.

- De unde ştiai că vei avea nevoie de astfel de măsuri?

- Şi natura este prevăzătoare deşi se spune că nu are inteligenţă

- Şi ce alte "mişcoraţii" ai mai făcut?

- Nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt în argoul închisorii.

- Nici eu nu ştiu dar am fost informată că «domnişoara Păzi face mişcoraţii.^"

La sfârşitul lucrului am primit de la fete o frumoasă păpuşă îmbrăcată ca bucovineancă, cu ie şi catrinţă, absolut corect executate.

La gestul nostru cu iile - care au ieşit cu adevărat regale - Diri a răspuns cu un gest absolut nebunesc: ne-a adus o jumătate de sac de bomboane, dropsuri de bună calitate, care au fost împărţite frăţeşte la toată închisoarea, fără nici o explicaţie; a crezut fiecare ce a vrut. Cele mai multe au considerat că a fost un premiu pentru lucrul nostru efectuat la timp şi la perfecţiune. Dar premiul gândit de mine a fost de fapt altul. Am legat iile executate de noi câte zece cu funde scoase din marginea materialului. Am rugat-o pe Marieta să nu aducă deţinute de drept comun să le ia ci să permită fetelor ţinere care au lucrat să le ducă la magazie. Speram că în felul acesta vor vedea grădina ca răsplată pentru elanul lor. Dar Diri le-a îndrumat spre biroul directorului de producţie care se afla la unul din capetele atelierului de covoare, o hală de producţie foarte mare. Frumoasele noastre fete purtau pachetele albe ca nişte mari fluturi şi erau mândre de isprava lor. Diri privea cortegiul furioasă:

"- Nu pot să înţeleg. Pentru ca să-l scoateţi pe imbecilul ăsta de director din încurcătură aţi stat să vă scoateţi ochii?

- Nu pentru el am lucrat - au răspuns fetele. Ne-a făcut plăcere să lucrăm cămăşi româneşti şi ne bucurăm că vor duce peste hotare arta noastră naţională."

Sigur că Diri nu ne înţelegea. Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că a ajuns pe mâinile noastre.

Munca aceasta ne-a ordonat gândurile şi ne-a ajutat să facem abstracţie de condiţia noastră de deţinute. Aşa hămesite de foame, în condiţii de mizerie nespusă noi ne-am făcut, cu cusutul cămăşilor româneşti, un atelier spiritual. Munca noastră neplătită dar asumată de bună voie a fost un intermezzo în simfonia satanică ce va urla încă multă vreme în viaţa noastră. Începuse să se vorbească din ce în ce mai insistent că se vor face ateliere pentru deţinutele politic. Unele dintre noi, cele mai multe, erau "pentru", altele, mult mai puţine, erau "contra". Este adevărat că nimeni nu putea bănui până unde vor împinge asupritorii noştri exploatarea muncii penale. După cum se putea întrezări vor face şi din aceasta un mijloc de exterminare, dar în ce mă privea, opţiunea mea era clară: între a muri istovită de lâncezeala imbecilă din celula închisă şi a muri istovită de o muncă peste puteri, preferam pe ultima. Ne-am reîntors la viaţa noastră cea de toate zilele. Nimic bun nu intervenea în viaţa noastră dar continuam să ne-o împodobim noi cu fantezia şi cu puterea ce ne-o da tinereţea. Mai împingeam zilele cu câte o serbare cu cântece, recitări, mici piese de teatru compuse de noi. Gigi, Coculeana, Cocoloş gândeau în versuri, altele concepeau drame în proză. Eram când autori, când actori; important era să uităm de mizeria zilelor de temniţă.

Aleutina compusese o piesă de teatru în care eu trebuia să interpretez rolul unui tânăr care nu era chiar pe placul meu, dar n-am mai apucat să o punem în scenă. Aleutina a fost trecută la secret. Ce zi de groază a mai fost şi aceea! Nu vroiam să fim despărţite, ne era bine numai împreună. Diri a venit cu chipul ei de zile rele şi ne-a anunţat acru: "- Molohul cere jertfe! Trebuie să izolez vârfurile."

A remarcat apoi privirea îngrozită a lui Goţi şi a murmurat în barbă:

"- N-am ce să vă fac!"

Jertfa aruncată "molohului" a fost Nana Sofica. Din clipa în care au smuls-o dintre noi am şi început rugăciuni comune pentru revenirea Nanei.

Toamna a venit cu o avalanşă de ciorbe făcute din morcovi care miroseau puternic a petrol. Oare leguma crescută în teren petrolier asimilase ţiţei sau cine ştie ce întâmplare compromisese un stoc apreciabil de morcovi, numai buni pentru deţinute? Noi începuserăm să ne pigmentăm în portocaliu, sufeream de "morcovită".

Cântecele noastre au început să ia un aspect trist, nostalgic. Cântam mult o romanţă compusă de Gigi din care îmi mai amintesc câteva versuri şi melodia care era foarte frumoasă:

"Aş vrea să cânt pe strune ruginite

Când amintirea scutură petale.

De ce ai ochi atât de verzi, iubite,

Ca un adânc de ape tropicale?

De ce ţii taina codrilor ascunsă

În verdele atât de crud şi-amar?

Când frunze cad îngălbenite-n vânt

Îţi murmur melodii calde, senine.

E dureros de dulce al meu cânt

Ca şi-amintirea clipelor cu tine

Din amintiri ce dor

Culeg veninul lor

Şi-ntre dureri şirag

Îmi eşti la fel de drag."

La fel de mult se cânta o poezie a lui Cocoloş, căreia i se potrivise aria unei vechi romanţe:

Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,

Despre noroc sau despre moarte,

Dar colţul meu de cer subţire

E prea înalt, e prea departe.

Aş vrea ca mâna prin zăbrele

Să poată apuca o stea,

Dar stelele-s la fel de grele

Ca sufletul, ca viaţa mea.

Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră

Povestea ca o-nchipuire

Ce seamănă cu viaţa noastră,

Aş vrea să-ţi scriu despre iubire.

Aş vrea ca palmele întinse

Să-ţi netezească fruntea tristă,

Dar palmele sunt reci de vise

Şi strâng doar lacrimi în batistă.

Îmi amintesc de o feerie compusă în versuri de Coculeana: Cavalerul Rozelor. Eroina era o tânără elevă de o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia. Numai că un capot al lui Tanti nu prea arăta a haină princiară. Fata era dezolată de felul cum arăta o prinţesă în închisoare.

Iarna a trecut greu; părea că nu se mai termină, încercarea cea mai grea era spălatul scândurilor din dormitoare şi al scărilor largi de la intrare. O făceam cu rândul şi era cumplit chiar numai gândul la ce te aşteaptă. Cârpele îngheţau în mâinile noastre, durerile din oase erau greu de suportat. Pentru a mai îndulci supliciul ne-am înţeles ca în ziua de curăţenie să renunţăm la căldura care se realiza seara cu câteva lemne. Urma să le folosim la încălzitul apei de spălat, pe sobe. În dormitorul nostru mare erau două sobe cu aspect civilizat; nu le-am întâlnit în nici o altă închisoare. Erau din teracotă prinsă în corniere de metal pe picioare metalice, transportabile şi ataşabile la coşuri de fum cu burlane. Erau şamotate şi menţineau căldura ceva mai mult timp de cât godinul metalic. Pe suprafaţa acestor sobe - care avea cam un metru pătrat - se puteau încălzi cât de cât lighene cu apă şi viaţa devenea mai suportabilă.

Într-o zi era să iau foc. Eram de serviciu şi am luat din pivniţă o măsură de petrol ca să aprind mai uşor lemnele şi cărbunii. Le-am aşezat frumos, am turnat petrol şi am apropiat chibritul aprins ca să dau foc. O bufnitură puternică şi flacăra ieşită în afară m-a cuprins în întregime. Instinctiv am ridicat poala zeghei ca să-mi apăr faţa. Colega, cu prezenţă de spirit a înşfăcat pătura de pe patul apropiat şi a înăbuşit flacăra. Am scăpat cu uşoare arsuri pe mâini şi cu sprâncenele pârlite. Probabil petrolul avea un procent mare de gazolină. Arătam caraghios deoarece o sprânceană era mai pârlită ca cealaltă. Doamna Radian nu m-a putut suporta aşa pocită şi m-a pensat. Ca să le facă egale, sprâncenele mele stufoase au devenit un firicel subţire. Când a venit Diri în secţie m-a observat imediat şi m-a luat în primire:

"- Ce, ai început şi tu să te izmeneşti?"

A început să mă certe zdravăn. Ca să mă scape cineva i-a povestit că am luat foc în timpul curăţeniei la dormitoare. Furia i-a crescut:

"- Nenorocite de ce nu gândeşti şi nu căşti bine ochii? Pe structura de lemn putea izbucni un incendiu. Dacă scăpai de foc nu scăpai de o nouă condamnare. S-ar fi spus că ai dat foc intenţionat dormitoarelor."

Diri ştia cum judecă "tovarăşii" întâmplările cele mai banale.

Primăvara a debutat cu moartea Silviei Hoffman, o muncitoare din Transilvania. Ne rugase pe Soeur Marghita şi pe mine să facem împreună cu ea o novenă. Precaută Soeur Marghita a întrebat-o cu ce intenţie. Silvia ne-a asigurat că nu este nimic rău, este ceva foarte personal.. Seara, cum ajungeam în dormitor, mergeam toate trei în faţa ferestrei care se afla în dreptul bisericuţei şi ne rugam. Soeur Marghita conducea rozariul, Silvia şi cu mine îl completam. Silvia spunea cu foarte multă convingere: "roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ora morţii noastre". Eram în ultima zi a novenei şi toate trei urcam împreună ca să începem imediat rugăciunea. Pe scări Silvia a strigat: "Vin umbrele!" şi a căzut. Făcuse o congestie cerebrală care i-a fost fatală. Soeur Marghita şi cu mine am încheiat novenă rugându-ne pentru ea dar eram tare tulburată. Soeur Marghita se temea că Silvia a dorit să ne rugăm ca să moară ceea ce era un mare păcat. Ne-am liniştit făgăduind că vom mărturisi întâmplarea duhovnicilor noştri când ne vom elibera.

Primăvara ne-a adus şi o nouă comandă. Trebuia să brodăm ecusoanele pentru formaţia sportivă "Dinamo". Cuvântul DINAMO, scris cu majuscule pe diagonală, era încadrat într-o semicoroniţă cu frunze de laur. A fost o problemă hazlie cu ultimele ecusoane. Tot imprimând cu indigo desenul pe pânză, s-a deformat litera N. În loc de DINAMO a ieşit DIHAMO. Diri, care a făcut recepţionarea sutelor de ecusoane a remarcat imediat deformarea şi litera buclucaşă a fost rectificată. Diri şi-a dat seama că cele care au brodat ecusoanele în cauză n-au realizat deformarea literei şi au executat întocmai desenul. Cum avea simţul umorului, a cerut rectificarea fără probleme, dar ce ar fi putut ieşi dacă ecusoanele cu pricina ar fi ajuns la destinaţie?

Tot primăvara ne-a adus plecarea deţinutelor de drept comun. Mislea devenea închisoare centrală exclusiv pentru deţinutele politice care la ora aceea erau câteva sute bune. Se ştia că vom avea ateliere deoarece au fost păstrate câteva dintre cele mai bune lucrătoare dintre deţinutele de drept comun. Ele urmau să ne instruiască în legătură cu ţesutul covoarelor persane şi olteneşti. Printre ele era chiar şefa atelierului de covoare, pe nume Ani. Era de la secţia "Criminale"; se spunea că omorâse într-o revoltă condusă de ea pe patroana proxenetă. Era frumoasă, avea prestanţă dar era lipsită de simpatia colegelor. Ochii ei erau reci, de un albastru metalic; avea o ţinută plină de aroganţă.

Dormitorul mare din pavilionul vechi a fost mutat în dormitorul mare din pavilionul nou. Era la parter şi am fost încântate de el. Avea geamurile spre curtea cu bisericuţă, erau mari şi luminoase, aveau gratii dar nu erau vopsite cu var. Vederea spre bisericuţa străjuită de castani părea mai apropiată de suflet, privită de la parter. Dormitorul avea WC-ul compartimentat, specific Misiei. La mijlocul încăperii zidul făcea un pinten, probabil cu funcţia de a consolida clădirea afectată în 1940 de cutremur. După acest pinten făceam rugăciuni mai speciale deoarece nu puteam fi văzute nici prin geamuri şi nici prin vizetă.

Eram bucuroase că eram împreună în dormitorul mare cât o hală, eram bucuroase că prin noua organizare a închisorii Diri a scos-o pe Nana de la "secret" şi a adus-o printre noi, eram bucuroase că e primăvară, bucuroase de ziua aceea care era o zi de 10 mai. Spontan s-a înfiripat o şezătoare care, treptat, treptat, s-a amplificat. S-a cântat, s-au recitat poezii, cineva a recitat cu mult patos poezia lui Vasile Militam, cea cu "otrepe roşii"; eu am povestit despre greva studenţească din 1946, legată tot de o zi de 10 mai. S-au dansat hore, sârbe cu strigături. Madi ne-a învăţat un pas de horă cu totul aparte, sincopat.

Cineva m-a anunţat că Ani a asistat de la fereastra noastră la această "manifestaţie" dar nimeni nu s-a alertat pentru atâta lucru.

A doua zi primul gardian m-a scos din cameră. Fetele, speriate, l-au întrebat unde sunt dusă. "Primul" le-a spus că sunt chemată de directoare la "birouri". Nu ştiu de ce eram calmă şi habar nu aveam pentru ce sunt chemată. Nu aveam nici un fel de premoniţie. În grădina din faţa birourilor coborâse raiul. Livada era înflorită, grupul de deţinute cu pedepse foarte uşoare care era selectat pentru munca în grădină era la lucru. Soare, cer senin, parfum. De când nu-mi mai umplusem sufletul cu splendorile naturii în plină primăvară!

Diri era singură în primul birou, cel în care se făceau anchetele. Era îmbufnată, ceea ce nu prevestea nimic bun.

"- Ce v-aţi apucat să-mi faceţi? V-am lăsat să vă faceţi de cap şi acum îmi daţi mie dureri de cap. Chiar atât de idioate sunteţi că v-aţi apucat să vă faceţi şedinţele legionare în gura mare, ca să vă audă toţi neciopliţii?"

"- Nu ştiu despre ce vorbiţi. N-a făcut nimeni nici o şedinţă de acest fel, vă rog să fiţi sigură de aceasta."

"- Cum n-a fost festivitate legionară când v-aţi apucat să cântaţi cântece de-ale voastre, aţi recitat poezii manifest anticomuniste, aţi povestit istorii anticomuniste când ştiaţi bine ce dandana poate ieşi din aşa ceva."?!

"- Vă referiţi la ce s-a întâmplat aseară în dormitor? A fost ceva cu totul spontan, nu s-a organizat nimic. Cineva a spus că este 10 mai, altcineva şi-a amintit de sărbătorile de altă dată la o astfel de zi şi aşa s-a închegat ceea ce dumneavoastră numiţi "manifestaţie". N-am cântat cântece legionare."

"- Cum îndrăzneşti să mă contrazici? Uite, scrie aici negru pe alb, denunţ semnat în regulă. Cu cine crezi că te joci?"

"- Nu s-au cântat cântece legionare; vă pot spune exact ce s-a cântat şi ce s-a vorbit."

"- Spune."

"- S-a cântat "Frumoase zile de tinereţe", "Mama lui Ştefan cel Mare"

"- Destul! Un anchetator ahtiat după nişte grade pe umăr va scoate din toate acestea o drăguţă de manifestaţie legionară, anticomunistă şi fascistă, organizată în închisoare. Va admite că aţi cântat "Frumoase zile de tinereţe", dar de fapt asta însemna "Sfânta tinereţe legionară". Va consemna că aţi cântat "Mama lui Ştefan cel Mare", dar aceasta însemna "Ştefan Vodă al Moldovei" şi aşa mai departe. Tu vei fi organizatoarea pentru că te-ai aşternut la taifas despre nişte evenimente pe care trebuia să le laşi la poarta închisorii, îţi dai seama ce condamnare vei primi? Nu ţi-a fost destul? Am crezut despre tine că eşti o puştoaică cam năucă, dar care, totuşi, are minte şi gândeşte. Cum de nu ţi-ai dat seama că nu ca instructori au fost lăsate căpoasele de la drept comun? Am aici denunţul scris, sunt obligată să-i dau curs pentru că nu sunt sigură că nu este şi un alt canal prin care informaţia poate ajunge la ei. Mi-aţi făcut-o lată. Nici n-aţi terminat bine sindrofia şi denunţul a şi fost pe biroul meu."

"- Domnişoară Directoare, îmi dau seama că povestea poate lua o întorsătură foarte neplăcută. Nu ştiu ce s-ar mai putea face. Vă mulţumim mult că ne-aţi avertizat. Vom încerca să minimalizăm totul la o anchetă; în cazul în care nu vom reuşi, ne vom asuma nişte responsabilităţi cât mai limitate..."

"- Veji face pe dracul ghem! Dacă vă luaţi "nişte responsabilităţi" (aici m-a imitat cu o strâmbătură) uite ce vei face: fă-mi o listă cu 4 - 5 persoane care sunt de maximă încredere, care acceptă pedepsirea pe care o voi aplica şi beşteleala pe care trebuie să o administrez. Vreau lista."

"- Domnişoară, eu vă pot spune că prima de pe listă sunt eu, pentru rest trebuie să am acceptul."

"- Fugi şi rezolvă problema. Să te ceri la raport cu lista."

Întoarsă în secţie, toate au tăbărât pe mine. Le-am spus că cineva ne-a turnat la directoare şi că joaca noastră poate lua o întorsătură urâtă cu urmări grave. Fetele s-au neliniştit la început dar apoi au început să bagatelizeze situaţia; de fapt joaca noastră de-a zece mai nu trebuia să fie mai mult decât a fost, dar erau anchetatorii comunişti oameni în toată firea?

Am profitat de discuţiile ce s-au încins şi le-am convocat discret pe Nana şi pe Viorica la un sfat, spunându-le soluţia lui Diri. Ambele s-au declarat voluntare. Viorica a cooptat-o şi pe O. M-am cerut la raport la Diri, primul gardian m-a dus imediat la ea. Diri a parcurs lista şi m-a expediat cu un "bine". Avea încredere în persoanele de pe listă, l-am atras atenţia că s-ar putea ca unele din protagoniste să se declare solidare cu noi, acuzându-se. "Le tai eu pofta.", a spus Diri. După revenirea mea în secţie unele fete mă priveau chiorâş. Cu ce treabă am fost la Diri? începeau suspiciunile.

Imediat întreaga temniţă a fost adunată în sala de mese. A apărut Diri care a început un discurs de zile mari. Ascultând-o, m-am întrebat de ce nu s-o fi făcut actriţă. Furia ei nu mai cunoştea margini, batjocura, ironia, violenţa de limbaj ne-au amuţit pe toate.

Când a citit lista şi a dispus izolarea noastră în secţia închisă nimeni nu şi-a pus nici o întrebare, nimeni n-a ripostat în nici un fel. Ordinul a fost executat pe loc. În timp ce Diri îşi continua discursul noi am fost duse în dormitor ca să ne luăm bagajul şi am ajuns apoi în Secţia a IV - a. Din nou în Secţia a IV - a care acum era rezervată celor cu trecere frauduloasă de frontieră.

Aici ne-am simţit cu adevărat izolate. Frontieristele ni se prezentau ca un amalgam străin şi diferit de noi. Deşi fugeau de regimul instaurat de comunişti, aveau în vocabularul lor noţiuni noi, care nouă ne sunau barbar, straniu. Ne-am dat seama că "afară" viaţa îşi urma cursul şi că oamenii se plecau cu supunere comunismului biruitor. Ne petreceam tot timpul la crăpăturile gardului pentru că pe parcursul zilei eram lăsate libere în curticica din faţă.

În curtea atelierelor era mare forfotă, se organizau secţiile de producţie. Diri a venit o singură dată în secţie şi ne-a tratat cu totală indiferenţă. Nici noi n-am ridicat nici o pretenţie, deşi ardeam de dorinţa de a fi împreună cu celelalte. "Pedeapsa" noastră se transforma într-o adevărată şi dură pedeapsă.

După două săptămâni Diri a venit din nou în Secţia a IV - a. A întrebat cine vrea să iasă la lucru. Am fost primele care ne-am anunţat şi astfel am ajuns din nou împreună; o bucurie de nedescris.

Pentru moment atelierul mare de covoare şi-a păstrat destinaţia. În fosta Secţie a II se preconiza organizarea unui atelier de cusături româneşti iar în fosta Secţie I un atelier de artă decorativă. Pentru moment atelierul de cusături româneşti nu avea comenzi iar la atelierul de artă decorativă se executau prototipuri: cutii placate cu ornamente de os sau îmbrăcate. În coji de ouă şi apoi pictate după o tehnică propusă de F. F. Au fost alese cam 30 de persoane, toate foarte talentate atât la lucrul în os cât şi la pictură. Atelierul urma să fie condus de F. F. Maneta a fost numită şefa producţiei şi a primit în ajutor un birou tehnic compus din Mioara B. şi eu. Mioara executa toată scriptologia de producţie, eu făceam pe maşina de scris copiind documentele întocmite şi ţinând la zi carnetele de norme şi "munca de teren". În scurt timp Mioara a fost înlocuită cu Viorica, spre marea mea bucurie.

Prima comandă adusă de Maneta a fost pentru covoare. Era o comandă a Ministerului de Interne. Se cereau covoare persane pentru birouri şi traverse roşii pentru scări şi culoare. Toată suprafaţa atelierului a fost acoperită, secţia a absorbit un mare număr de deţinute. Atelierul a fost condus de Mica M., o persoană dominatoare şi acră, probabil suporta foarte greu detenţia. Era foarte pricepută, atelierul funcţiona perfect. Avea o ură viscerală împotriva legionarelor renegând cu furie orice aluzie că ar fi avut cândva tangenţă cu Mişcarea, iar pe mine nu mă putea suferi. Nu i-am înţeles ura, n-am discutat cu ea şi nu i-am făcut nici un rău.

Atelierul de artă decorativă a primit o comandă de piese de şah din os şi un număr mare de plachete cu porumbei cu ramură de măslin în cioc pentru un festival al tineretului care avea loc în ţara noastră. Tot în secţia aceasta se executau diferite comenzi de lozinci; aşa am aflat cu ce lozinci se defila afară în zilele de sărbătoare comunistă.

În sfârşit a venit o comandă şi pentru atelierul de cusături româneşti. Într-o zi Maneta m-a condus în biroul lui Din unde se afla un căpitan M.A.N. Venise cu o comandă de 300 costume româneşti, 150 pentru femei şi 150 pentrll bărbaţi, repartizate pe câteva zone folclorice. Venise cu prototipuri, comanda trebuia executată întocmai. În afară de aceasta trebuia să executăo o mulţime de benzi de broderie albă a câte zece metri fiecare. Unele erau mai înguste, altele mai late, unele erau cu broderie românească cu punct în trăsuri, altele cu broderie spartă românească. Şi pentru acestea avea prototipuri cu broderie autentică, foarte bogat lucrată. Comanda trebuia să fie terminată până la 14 decembrie. Diri voia să ştie dacă suntem în stare să executăm o astfel de comandă şi dacă îmi asum responsabilitatea ei. Timpul era scurt, comanda era mare, dar şi noi eram destule. M-am gândit că e frumos să facem costumele pentru ansamblul armatei, era ceva românesc şi fără să stau mult pe gânduri am răspuns afirmativ.

Costumele aveau diferite tehnici de lucru, după zonă, nu le cunoşteam foarte bine pe toate - de pildă cusutul pe pliuri pentru cămăşile de Maramureş - dar m-am gândit că voi găsi ajutoare, mai ales printre femeile de la ţară. A rămas să stabilesc cu căpitanul materialele care trebuiau aduse cât mai repede ca să ne apucăm de lucru. Tot timpul cât am stat de vorbă cu el m-am tot uitat pe fereastră. Nu mă mai săturam să admir gădina şi faimoasa alee cu plopi. La un moment dat căpitanul s-a enervat:

"- Unde te tot uiţi, fată? Ascultă aici la mine."

Mi-am cerut scuze şi i-am spus că sunt închisă de câţiva ani şi că frumuseţea grădinii mă fascinează. Căpitanul s-a uitat lung la mine, probabil a realizat ce înseamnă să nu vezi ani de zile cerul înalt, liliacul înflorit, plopii foşnitori şi câte alte frumuseţi sublime pe lângă care, afară, trecem fără să le luăm în seamă, fără să le cunoaştem valoarea. A ţinut minte şi ori de câte ori a venit la Mislea m-a chemat la birouri, fie că avea, fie că nu avea treabă cu mine. Mă lăsa să privesc îndelung în grădină, prefăcându-se că nu observă. M-a impresionat sensibilitatea lui. Precis că avea responsabilităţi artistice.

Atelierul de cusături româneşti a luat fiinţă şi a fost cel mai mare atelier. Am organizat echipe de câte 12 persoane: zece lucrau punctele pe fir, iar două persoane mai în vârstă erau în subzistenţa celor zece. Ele făceau şnururi, ciucuri, surfilaje şi alte treburi mărunte.

Nu m-am înşelat deloc în ceea ce priveşte femeile de la ţară. Un grup din aceste harnice românce i l-am încredinţat lui Goţi. La început Goţi a plâns, a crezut oă am nedreptăţit-o şi era invidioasă pe Geta care avea în grupa ei numai studente. Ascultătoare, însă, a mers să le împartă lucrul.

Avea în grup o vâlceancă, mama Constanţa, o femeie cu mult umor, care o distra pe Diri. lată un exemplu de dialog:

"- Cât mai ai de făcut, babo?"

"- Să trăiţi, domn' căpitan! De-amu într-un an mai am un an."

I se părea că execută mai puţin pronunţând câte un an în loc de doi.

Când Goţi i-a arătat modelul pe care trebuia să-l treacă în altiţă mama Constanţa i-a spus că nu are treabă cu el. Goţi s-a speriat, i-a dat pace, dar peste foarte puţin timp a revenit cu modelul. A rămas crucită: mama Constanţa lucrase deja un sfert de altiţă, ştiuse modelul pe din afară. Lucra impecabil, fără nici o greşeală. Când s-a trecut la benzi, fetele i-au căutat măcar un singur punct uitat. Într-un târziu au găsit la capătul unei benzi două puncte uitate.

"- Te-am prins, mamă Constanţa. Îţi lipsesc două puncte."

"- Adă că le pun din oficiu. Le-am lăsat ca să aveţi ce găsi."

Într-adevăr, mama Constanţa a ştiut exact unde le lăsase lipsă.

Era foarte plăcut lucrul la costumele naţionale. Era în plină vară, se lucra zi - lumină. Era voie să lucrezi unde vroiai, pe buştenii din curtea cu castani, pe lădiţe, pe treptele atelierului. Se povestea, se cânta în neştire, se făceau lecţii de limbi străine, atât în orele de atelier, cât şi în afară. Mâncarea se îmbunătăţise mult. În afară de faptul că alocaţia pentru muncitoare era mai bună, era şi foarte bine gătită. Mana I., bucătăreasă acum, se căznea să gătească cât mai variat şi cât mai "ca acasă"; de exemplu mărarul pus în fasole era o minune. Ne-a făcut să ne promitem că şi afară, la Paşte, vom mânca fasole cu mărar. Când nu mai biruia cu lucrul, la un efectiv atât de mare, fetele tinere veneau voluntar să o ajute. În perioada aceea se aduceau măruntaie pe care Maria nu le fierbea la cazan ci făcea friptură la cuptor, sau umplea ardei, sau le frigea în cocă de clătite chiar dacă în făină nu avea de unde pune ouă. Se pregătea bulion din roşiile cultivate de fetele de la grădină, dar butoaiele cu roşii rupte pentru a fi transformate în bulion stăteau peste tot, aşa că oricine voia putea să mănânce din ele chiar dacă nu erau prevăzute în raţie. În orice caz regimul alimentar nu se compara cu cel din secţiile închise.

Pentru munca prestată se făceau state de plată în funcţie de manopera calculată în devize sau din STAS - uri. Din sumele calculate în funcţie de realizarea normei, 85% trecea în casieria penitenciarului care se deconta cu M.A.I., iar 15% se trecea în casieria deţinutelor. De aici, pentru o sumă fixă de fiecare persoană, se eliberau nişte bonuri (bon pentru 1 leu, pentru 2 lei, pentru 5 lei) pe baza cărora se puteau face cumpărături la cooperativa penitenciarului: biscuiţi, bomboane, marmeladă, ţigări, săpun, pastă şi periuţă de dinţi. Aceste bonuri se lipeau pe fişe nominale şi se decontau între casieria deţinutelor şi cooperativă. În timp ce lucrările la biroul tehnic erau efectuate de deţinute, cooperativa era susţinută de gardieni: sergentul Grămadă făcea aprovizionarea, un bărbat foarte cumsecade, iar plutoniera Limban răspundea de vânzări. Cred că nici o deţinută nu a uitat un gest al sergentului Grămadă. Era aproape de Paşte şi deţinutele sperau că se vor aduce la cooprativă alimentele care le îndulceau puţin viaţa. Dar sergentului tocmai îi murise un copil. Şi totuşi a amânat înmormântarea copilului şi a făcut aprovizionarea ca să nu producă decepţie unor biete întemniţate. Se poate uita gestul? Sigur că nu, având în vedere jungla comunistă.

Tot la acel Paşte Diri a făcut un drum special ca să-i aducă Mariei drojdie pentru a face o prăjitură pentru ziua mare a învierii. Cu acordul deţinutelor a oprit uleiul pentru prăjeala pentru faţa ciorbelor pe timpul Săptămânii Mari şi a reuşit să dea un gust bun plăcintei care, prin neobişnuitul ei, a dat culoare de sărbătoare învierii când dorul de cei dragi era mai intens ca în alte zile. În dormitorul mare, Săptămâna Mare şi învierea au fost celebrate cu evlavie şi cu emoţie. Nana şi-a amintit o bună parte din versetele Prohodului şi corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată, afară, în libertate, "Mergi la cer şi te aşează." nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în fata candelei improvizate, alături de surorile întru suferinţă.

Soeur Marghita împreună cu Nana reuşiseră să refacă toate evangheliile care se citesc pentru comemorarea prinderii şi anchetării Mântuitorului. Le trecusem pe hârtie şterpelită de la birou şi erau ţinute de Soeur Marghita. Cum răul stă totdeauna la pândă ne-am pomenit cu o percheziţie exact Miercuri seara. Am introdus-o pe Soeur Marghita în W.C. cu sulul îm mână ca atunci când cei ce făceau percheziţie se vor gândi să intre şi acolo, să-l arunce şi să tragă apa. Ne-am concentrat cu toate rugându-L în gând pe lisus să-i oprească să intre în W.C. Şi n-au intrat. Soeur ne-a spus că niciodată nu s-a rugat mai liniştită. Simţea aproape ca pe o căldură fizică rugăciunea noastră. A avut certitudinea că lisus era printre noi şi-l plăcea să se lase adorat de noi în felul acesta.

Încurajate de o astfel de încredere în ziua învierii ne-am adunat toată temniţa "liberă" în sala de mese unde corul condus de Marga a făcut o liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana. Paza a fost probabil anunţată de ce se petrece. Sergentul de serviciu Grămadă a intrat în sufrageria în care, aşezate ordonat pe bănci, deţinutele ascultau liturghia. În pas cadenţat a trecut în sus şi în jos în lungul sălii dar noi ne-am văzut mai departe de rugăciune. Sergentul a plecat cum a venit şi i-a raportat lui Diri că în secţie este linişte. N-a fost nici o urmare neplăcută.

Lucrul nostru la costumele naţionale mergea din plin. La un moment dat am greşit croiala la iile de Maramureş, pe care nu le cunoşteam şi nu mi-am dat seama cât de mult se scurtau mânecile prin sistemul de încreţire. Amavut noroc cu spiritul meu de prevedere. Înainte de a pune în lucru tot lotul, am lucrat o cămaşă ca să văd cum iese. Numai că am croit tot numărul care trebuia executat. N-am dormit o noapte până când mi-a venit ideea salvatoare. Cămăşile de Muscel aveau decolteul larg, deci mânecile coborau mult. Aşa am pus în lucru cămăşile de Muscel din cete croite pentru Maramureş şi am croit un nou lot maramureşean. Dar F.F. Împreună cu atelierul ei au făcut din faptul acesta un motiv de haz. Seara, înainte de stingere, atelierul de artă decorativa a început o cronică: "Noi suntem arta decorativă" în care ironizau modelul nou de cămaşă românească inventat de noi "troacar" (trois -quarts). Fetele mele au primit provocarea răspunzând în seara următoare cu un cântecel din care îmi mai amintesc câteva strofe:

"Voi sunteţi arta decorativă

Dar cu evoluţie tardivă.

La ducipali aveţi bunăvoinţă

Dar rozinante ies cu prisosinţă."

(aluzie la căiuţii din os executaţi pentru piesele de şah)

"Aptitudini pacifiste-ar trebui s-aveţi

Fiindcă tot faceţi

Mii de porumbei ai păcii

însă sângele lui Marte clocoteşte-n voi

Deşi scrieţi la lozinci de soi."

(aluzie la plachetele cu porumbei şi la lozincile scrise)

"Dar noi suntem un stimulent

Şi-apreciem al vost talent

Şi ca dovadă v-am şi dat

Ilicele la surfilat."

(aluzie la faptul că, într-un gol de producţie, le-am oferit lucrarea respectivă)

Cântecelul avea şi un refren:

"Dar Michelangelo de s-ar trezi, o! o!

Şi-ar şti

Că talentate v-aţi numit,

Ar muri subit."

(Versurile aparţin lui Gigi.)

Imediat au apărut afişate pe ateliere caricaturi. "Oasele", denumirea prescurtată a atelierului de artă decorativă, a primit două oase încrucişate sub un cap de mort pe care scria "otravă" iar "Iile", denumirea prescurtată a noastră, a primit un cap de măgar îmbrăcat cu ie şi din gura căruia ieşea:' "l-a! l-a!"

Şi astfel a început "războiul iilor cu oasele". Diri a devenit ocrotitoarea "oaselor", Marieta ne reprezenta pe noi. În fiecare seară Dunia, o fată foarte talentată, exprima cronica zilei. Îmi amintesc cât ne-a amuzat numele pe care l-a primit Diri în această tachinare între cele două ateliere:

"Oasele s-au plâns cu jale Supremei forţe locale." (Diri)

Antrenate din ce în ce mai mult în această glumă fetele au hotărât să pregătească o întrecere pentru:

- cea mai bună piesă de teatru originală;

- cea mai bună poezie originală;

- cea mai frumoasă recitare;

- cel mai frumos şi mai autentic joc românesc;

- cea mai frumoasă arie (ca interpretare);

- cea mai frumoasă romanţă originală;

- cea mai frumoasă operă de artă,-indiferent de domeniu: sculptură, pictură, lucru de mână.

Juriul urma să fie format din Diri şi Marieta. Fetele s-au aşternut pe lucru.

Pentru cea mai bună piesă de teatru Gigi pregătea o feerie în care aveam şi eu un rol, "Elanul". Mi se pregătea o pelerină cu ciucuri din mătasea economisită, care avea să rămână apoi la casa de cultură a comunei.

Îmi amintesc de un fapt hazliu petrecut la o repetiţie. Mărioara B. avea articole de machiaj la magazie. Le-a scos şi a reuşit să creeze din chipul meu un "elan" convingător, dar era foarte nemulţumită de părul meu alb. "Ce fel de elan, cu părul alb?", spunea indignată. Vroia să mă convingă să-mi vopsească părul cu cremă de ghete. Am protestat vehement şi atunci au ajuns la concluzia să mă dea pe păr cu permanganat. Noroc că piesa nu s-a mai reprezentat şi am scăpat de a-mi arde părul cu substanţa oxidantă.

Pentru cel mai frumos joc aveam o pereche de maramureşence care executau o tropotită fără cusur. Una din ele, Florica N., a vorbit după 1989 din Statele Unite amintindu-şi de Mislea, cu toate mizeriile îndurate, dar de "Războiul oaselor cu iile" uitase. Pentru cea mai frumoasă poezie Gigi a scris "Balada lui Grui Sânger". Aş putea să o reproduc dar sper că într-o zi poeziile lui Gigi vor apare într-un volum şi de aceea voi cita doar strofa de care se leagă o poveste:

"Cu un geamăt lung, bătrânul s-a încovoiat în seară,

Prăbuşit pe-o buturugă. Fruntea lui e-nsângerată...

Luna-a coborât întreagă, ca un nimb pe faţa-i clară...

Grui, privindu-i chipul palid, izbucni în strigăt:

TATĂ!"

Ileana A., studentă la Conservatorul de Artă Dramatică, s-a însărcinat să recite balada. Vroia să scoată un efect extraordinar din exclamaţia banditului înmărmurit care tocmai realiza că şi-a ucis tatăl. Vroia să încerce o tonalitate potrivită dar nu vroia să fie auzită la repetiţii ca efectul să fie surprinzător. Într-o duminică am păstrat cheia de la atelier şi de la birou, eu să pregătesc lista cu realizarea normelor pentru state, Ileana ca să exerseze strigătul.

Noi nu aveam dreptul la pachete aşa că nu puteam fi sancţionate prin neprimirea lor în caz de nerealizare a normelor. O sancţiune totuşi era: sdoaterea din atelier la inapte unde mâncarea nu era cea din atelier, ci ce a secţiilor închise, nenorocitele zemuri pe care nu le puteai considera mâncare. Mai exista şi scoaterea de pe statele de plată şi deci a dreptului la cumpărături. Cele care fumau erau cele mai afectate de această măsură.

Erau persoane care nu izbuteau să facă norma, mai ales la covoare. La cusături româneşti rezolvasem problema, la covoare era mai greu şi munca era foarte grea. În special în condiţii de frig, aşa cum erau aşezate pe băncuţe joase înţepenite de şale şi cu mâinile îngheţate pe tupiţele metalice, pe foarfece şi pe bricege, executarea normei devenea pentru multe un calvar. Trebuia găsită o soluţie. Era o echipă de lucrătoare foarte bune care s-au oferit voluntar să dea din rândurile lor depăşite ceea ce nu ajungea celorlalte. Eu ridicam normele, asistată de ofiţerul politic sau de ofiţerul de serviciu din paza temniţei şi le treceam în faţa lui în carnete, îmi trebuia timp să verific unde rândurile executate erau sub normă ca să le completez cu cele oferite de voluntare. Cu timpul am ajuns să fac foarte repede acest transfer. Nivelând normele nu apăreau depăşiri spectaculoase decât la cel care nu prezentau încredere şi la care depăşirile rămâneau înregistrate ca atare. Necazul mare era că depăşirile deveneau norme. Istovirea prin supraefort făcea parte din planul de exterminare. Cele care erau lăsate să apară cu depăşiri erau puţine,.iar normele curente satisfăceau planul de producţie. Aşa că totul era perfect.

Când lucram mai concentrat la „aranjarea" normelor m-am pomenit cu Geta gâfâind:

"- Hai repede s-o scoatem pe Ileana! Vine inspecţie mare şi ar fi jale s-o găsească răcnind după taică-său!" Geta avea haz.

Am sărit ca arsă. Nu era bine să mă găsească nici pe mine, fără pază, în birou. Am încuiat repede, am scos-o pe Ileana din atelier, am încuiat, ne-am repezit toate trei pe nişte mături şi am început să măturăm prin curte. Abia am reuşit toate acestea când convoiul a şi intrat. În suita impresionantă era şi un general M.A.I. Vizitau clădirile atelierelor. După ce au plecat nu ne mai puteam opri din râs. Era de fapt un râs nervos. Dacă Geta nu s-ar fi sesizat că vine o inspecţie importantă nu ne-ar fi fost deloc moale, mie şi Ilenei. Dar nici ofiţerului de serviciu. Ne imaginam ce figură ar fi făcut generalul dacă ar fi fost primit de Ileana cu un răcnet formidabil: „Tată!" Sau şi mai grozav ar fi fost să o găsească recitând „Balada Zmeului" a lui Radu Gyr, când trebuia să execute, cu părul vâlvoi, saltul de după paturile suprapuse.

De altfel în focul pregătirilor fetele făceau tot felul de boroboaţe pe care trebuia să le rezolv ca să nu se lase cu izolator. Eu le-am numit „pui de pupăză". Era un obicei mai vechi al meu să dau denumiri sugestive oamenilor, faptelor.

Un astfel de „pui de pupăză" mi-a făcut şi F. F. Marieta, crezând că ne ajută în războiul cu „oasele", i-a furat lui F. F. „ţoaşca" cu lucrurile personale. Era sigură că are acolo materiale de concurs. Fiind chemată la birourile de afară a încuiat în biroul ei punga şi a plecat, urmând s-o deschidă la întoarcere. F. F. a venit cu sufletul la gură. M-a implorat să-i scot cum ştiu punga. Avea acolo un pamflet al Petronelei referitor la Marieta; nu-l citise, dar presupunea că era ceva urât. l-am cerut să-mi descrie cum arăta hârtia şi i-am promis că voi încerca să o fur. F. F. a avut un noroc fantastic. Am ieşit pe poartă, am intrat în biroul lui Diri unde Marieta vorbea la telefon, l-am făcut semn Marietei să-mi dea cheile de la birou, ceea ce în mod spontan a şi făcut. Am alergat din răsputeri, am deschis biroul, am furat din săculeţ hârtia şi am închis totul la loc. Abia am terminat că a sosit şi Marieta în graba mare. Îşi dăduse seama că, probabil, vreau să scot săculeţul lui F. F. S-a liniştit când a văzut că totul părea neatins, iar eu lucram concentrat la registrul de comenzi pe care l-am scos din biroul ei. A deschis săculeţul şi ne-a arătat o poezie la care lucra F. F. Era foarte frumoasă dar nu-mi amintesc decât sfârşitul:

„Strigam: dragoste... dragoste...

Şi glas de om mi-a adus vântul!"

Viorica a rămas înlemnită când i-am spus ce imprudenţă a făcut F.F.

Când i-am dus lui F. F. hârtia mi-a spus:

„- Hai să vedem din ce m-ai scos."

Ne-am furişat într-un dormitor gol şi, sub un pat lăturalnic, am citit creaţia în cauză. Satira se referea la Marieta şi la Diri în termeni cumpliţi. Am rămas înmărmurită că o persoană cultă putea gândi în felul acesta. Nu numai că ceea ce spunea era nedrept, dar termenii în care se spuneau blestemăţiile erau de cel mai suburban nivel.

Acesta da! Era un foarte gras „pui de pupăză"! Cu această ocazie am aflat că erau deţinute care o considerau pe Diri o bestie cu chip de femeie şi pe Marieta un slugoi abject. Oare cum se poate stabili adevărul despre oameni?

În toiul pregătirilor noastre pentru confruntarea finală dintre „Ii" şi „Oase" ne-am pomenit cu schimbări esenţiale în administraţia penitenciarului. Au sosit trei „grade": un sublocotenent pe care noi l-am numit „Costea" („cu o stea"), o locotenentă înaltă, masivă pe care am numit-o „Dostea" („două stele") şi un locotenent major pe care nu l-am numit cum era firesc, „Tristea" („trei stele"), ci i-am zis „Prostea". Această poreclă nu se referea la inteligenţa lui care reacţiona cu mare întârziere, ci la felul în care înţelegea „dictatura proletariatului" prin' respectarea tuturor restricţiilor. Omul acesta părea regulamentul personificat, un robot programat să execute întocmai regimul inuman la care erau supuşi „bandiţii politici. Cu câteva clase de alfabetizare, înarmat cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, omul nostru era o parodie jalnică a gradului pe care îl purta.

Cei trei au sosit şi cu gardieni şi gardience cu ajutorul cărora „au coborât milităria" peste noi.

Şi totuşi într-o dimineaţă de iarnă cenuşie şi geroasă, pe când mă însoţea la culegerea normelor de la echipa de noapte, „Prostea" a găsit la un covor pe toate cele patru lucrătoare dormind cu capul sprijinit în firele de urzeală. Le-am trezit cu inima strânsă ghem, le şi vedeam la izolator, în frigul hain de acolo. Le-am numărat rândurile: erau în normă. Traversând curtea spre cel de-al doilea atelier de covoare l-am auzit spunând:

„- Şe să le faşi, bre Ispasia? Le-o fi şî lor foame, le-o fi şî lor frig. Vai di capu' lor! Da' vezi că şi-au făcut norma."

Şi nu le-a făcut raport.

Altă dată traversam curtea dormitoarelor pentru a duce nişte hârtii ia birourile temniţei. L-am văzut pe pragul scărilor de la dormitoare cu nişte cărămizi în mână. Făcuse percheziţia obişnuită în timp ce deţinutele lucrau în ateliere şi descoperise cărămizile. Aceste cărămizi erau remediul nostru pentru multe necazuri: criză de ficat, de lumbago, de reumatism, toate se tratau cu o cărămidă încălzită pe sobă, seara, când se făcea un pic de foc.

„- Nu m-ajungi capu', bre Ispasia! Şe fac fimeile estea cu bolohanii în dormitor?

- Sunt pentru leac, domnule locotenent major, leîncălzim pe sobă şi le punem pe locul care doare.

- Ai, mă? Vezi că eu nu li pot lăsa în cameră. Sunt «corpuri delicte«, adică contondente cum s-ar zâşi. Uite, li pun lângă prispa biserişii. Sâ nu li mai găsesc în cameră la percheziţie."

Am înţeles gândul lui. Puteam să ne strecurăm cu cărămizile, numai aparenţele de respectare a regulamentului să fie salvate. Omul nostru era încurcat între conştiinţa luptei de clasă şi propria lui conştiinţă. Prima, prin îndoctrinare, îl transforma în fiară; a doua, moştenită de la părinţii săi moldoveni, îl trăgea spre proverbiala omenie a săteanului muncitor cu sapa pe ogorul său. Prima îl învăţa că "duşmanii poporului" trebuie urâţi până la distrugere, a doua îl făcea să aibă tresăriri de compasiune pentru suferinţele unui om.

Când Diri şi-a luat concediu de odihnă, locotenentul nostru majora fost obligat să-i ţină locui. În consecinţă trebuia să semneze hârtii. Când i-am prezentat rapoartele de bilanţ mi-a ţinut un mic discurs înainte de a semna:

"- Bre, Ispasia, ca să-ţi spun drept eu semnez aişi, ştii tu, ca primarul şela. Eu ştiu că voi sunteţi nişte criminali fascişti, duşmani înrăiţi ai clasei muncitoare, dar să nu vă răzbunaţi pi mini. Să nu-mi dai să semnez seva rău, ca sabotaj sau mai ştiu eu şi comedie."

L-am asigurat că totul este în regulă şi s-a convins personal că este aşa. Cu ce îndoială s-o fi dus la Direcţia de producţie şi cât de uşurat o fi fost când maiorul i-a luat hârtiile şi i-a spus secretarei:

"- Dă-le la centralizat. Vin de la Mislea, sunt corect întocmite, le ştiu pe fetele de acolo."

Maiorul ne cunoştea, într-adevăr. Venise la Mislea într-un control financiar de rutină. L-am ajutat împreună cu Viorica la întocmirea inventarierii şi a altor lucrări de control, în acest context mi-a dat să întocmesc o lucrare mai specială. Casieria penitenciarului avea două rânduri de decontări: una privea activitatea penitenciarului în toată cuprinderea ei, alta se referea la casa deţinuţi. Documentele fuseseră înregistrate în jurnalul de casă de-a valma. Maiorul dorea să le departajeze pe două liste diferite, dar aşa cum fuseseră înregistrate. Aşadar trebuia să prezint pe dbuă coloane, debit şi credit, separat înregistrările privind casa penitenciar şi separat înregistrările privind casa deţinuţi. Maiorul mi-a precizat că doreşte listele fără să le adun. Am luat jurnalul şi am făcut listele cerute. Trebuia să le prezint în ziua următoare. Spre seară am fost chemată la contabilitate. Contabila, o doamnă de o cochetărie desuetă (era totdeauna parfumată cu parfum de violete) m-a rugat să adun coloanele şi să stabilesc soldul scriptic, care, sigur, trebuia să corespundă cu soldul faptic al casieriei. Mi-a dat pe o hârtiuţă suma şi m-am întors la birou să fac adunările. Soldul scriptic era foarte departe de cel faptic. Am rugat-o pe Viorica să facă şi ea calculele. Socoteala era bine făcută dar rezultatul era dezastruos. M-am dus la birou să comunic rezultatul. Contabila s-a speriat foarte tare şi m-a rugat mult să verific încă o dată listele cu jurnalul de casă.

Cum se făcuse între timp închiderea, Diri, implorată de contabilă, i-a cerut sublocotenentului să stea cu mine la birou ca să fac încă o dată verificarea. Singură, cu „Costea" în noaptea superbă de sfârşit de vară, am început să adun din nou. Era ceva atât de excepţional încât mi-a rămas vie în memorie acea noapte. Cerul înstelat, cum numai la sfârşit de vară se poate vedea, se arcuia înalt, sub clarul lunii pline peste grădina care foşnea uşor sub alintul zefirului. Prin geamul deschis ajungeau până la mine aromele verii, puternic subliniate de parfumul florilor de regina nopţii. Peste ziduri, din sat, câte un lătrat de câine supărat de fantasmele nopţii ajungea înăbuşit până la mine. Totul semăna atât de bine cu ceva foarte cunoscut şi ascuns undeva în cutele tainice ale sufletului. M-am pomenit proiectată în trecut în Fântânele, satul copilăriei mele, unde părinţii mei învăţători aveau o căsuţă tare îngrijită, înconjurată de pomi fructiferi şi de multe, multe flori. Într-o noapte de vis, care semăna cu aceasta, priveam din ceardac, împreună cu părinţii mei şi cu fratele meu ploaia de stele căzătoare. Părinţii noştri urzeau planuri pentru viitorul nostru. Vremile păreau statornice, puteai să-ţi făureşti în linişte visuri pe termen lung. La un moment dat ei au început să cânte o romanţă a timpurilor lor: „Luna ştie, dar nu spune". Aveau voci joase, mama altistă, tata bas, era atât de frumoasă cântarea lor că mie îmi venea să plâng. Fermecătoare copilărie! A existat, oare, cu adevărat? Unde au plecat toate? Când s-au petrecut? în ce veac şi pe ce planetă?

Acelaşi cer, aceeaşi mireasmă de fruct şi floare. Dar atunci se însoţeau bucuria şi speranţa iar acum doar durerea şi restriştea. Simţeam cum se întinde în sufletul meu dezolarea. O vedeam pe mama urcând în pas cu mine coasta calvarului, pe genunchi, cu sufletul sfâşiat, implorând mila lui Dumnezeu la popasuri de jale. Vedeam convoiul strâns al tuturor mamelor strângând lacrimă după lacrimă în sufletele obidite. Ascultam şoapta rugăciunilor fierbinţi; înşiruirea lor pe mătănii ce cădeau în sufletul meu ca picături fierbinţi de iubire.

N-am descoperit sistemul nepotrivirii între cele două solduri. Am cerut sublocotenentului să mă ducă în cameră. Doream să-mi culc îndurerarea lângă cea a suratelor - era mai puţin intensă când o trăiam împreună. Goţi mă aştepta, era trează. Ce bine era că între pământul negru de jos şi cerul prea înalt de sus, Dumnezeu a aşezat ca scară, prietenia!

A doua zi am prezentat lucrarea şi am încasat de la maior o ceartă indulgentă că n-am ascultat de sfatul lui şi am calculat un sold scriptic care nu era corect determinat. Se făcuseră înregistrări duble pe care maiorul Ie-a depistat, cu experienţa pe care o avea, chiar pe loc, stând de vorbă cu mine. Mi-a rămas de la el ceva ce m-a ferit şi „în libertate" de erorile provenite din inversiuni. Astfel am aflat că atunci când necorespondenţa dintre două numere este divizibilă cu 9, sigur este vorba de o inversiune între două cifre.

Dar să mă întorc o clipă la locotenentul nostru major, într-o seară, când Geta era de planton, gardianca a zărit prin geam candela care ardea. A alertat paza şi cu toţii s-au năpustit în celulă. Geta abia a avut timp să aşeze candela la piciorul patului din apropiere. Au răscolit cu înverşunare camera, dar îngerul păzitor al Getei pusese aripa sa peste candelă. Deşi gardianca susţinea cu aprindere: „Este aici, undeva, am văzut-o cu ochii mei, am văzut-o bine, deţinuta era lângă ea." (şi o arăta pe Geta), deşi au trecut de mai multe ori pe lângă ea, candela n-a fost descoperită.

A doua zi locotenentul majora făcut un careu. El ştia sigur că gardianca nu minţea, nu avusese halucinaţii, dar fără „corpul delict" afirmaţiile ei nu aveau acoperire. În discursul său locotenentul major a spus că doreşte ca lucrul să nu se mai întâmple că altfel - şi a făcut cu mâna gestul decapitării.Spiritul de dreptate mă face să afirm că un altul, locotenentul politic de mai târziu, Georgescu, de exemplu, nu s-ar fi lăsat împiedicat să caute obiectul infracţiunii. Ar fi pedepsit-o drastic pe Geta numai pe baza afirmaţiei gardiencei.

Într-una din zile a venit după mine ofiţerul de serviciu şi m-a dus în biroul lui Diri. Pe masă se afla un pachet cu îmbrăcăminte, desfăcut, în dezordine. Imediat ce am rămas singure Diri mi-a zis:

„- Este al tău. Am avut dispoziţii de la securitate să nu-l retumez, să-l păstrez şi să-i anunţ când va sosi. Aveau informaţii precise că vor găsi în el, ascuns, un bilet de la Angela. N-au găsit nimic, la-l, dar fii atentă!"

Mi-am dat seama că primeam pachetul ca să găsesc eu biletul, de care nu se îndoiau că există şi că printr-o informatoare vor putea afla dacă l-am găsit. Pe urmă ştiau ei ce au de făcut.

Am luat pachetul cu mine şi dintr-o ochire am văzut că într-o fustă groasă era înfipt acul de siguranţă. Mi-am depus la magazie lucrurile reţinând lenjeria de corp şi fusta. Am binecuvântat W.C. - urile compartimentate. Am intrat cu fusta pe mine şi am găsit biletul Angelei. Era scris cu chimic pe o panglică foarte subţire care a fost introdusă în tivul îndoit de două ori aşa fel că la pipăit nu se simţea nici o diferenţă, iar dacă îl desfăceai puţin, cum a şi fost desfăcut, nu puteai să vezi panglica ascunsă în dubla îndoitură.

Angela îmi spunea veşti de acasă şi mă informa despre războiul care se ducea în Coreea. N-am suflat nici un cuvânt că aş fi găsit ceva şi aşa m-am ales cu haine foarte bune căci Angela ştia exact ce trebuie trimis. N-am ştiut niciodată dacă turnătoria a venit din interior căci Angela a mai povestit de intenţia ei şi a vorbit şi afară. Dacă de acolo venea informaţia însemna că noul cămin al fratelui meu alături de Angela era foarte bine supravegheat.

În acest interval de timp fetele care s-au eliberat i-au învăţat pe părinţii noştri să încerce mereu cu pachete. Au început să sosească pachete mici cu medicamente care erau acceptate. Cu timpul au luat aspecte ciudate. Găseai siropuri tonice care de fapt erau dulceaţă sau gem, tuburi cu diferite alifii care erau tuburi cu pastă de peşte sau de ficat, unguente pentru reumatism care erau de fapt unt şi aşa mai departe. Totul a ţinut până în ziua în care s-a ciripit despre aceste lucruri mult mai sus decât Diri, care se prefăcea că nu ştie nimic, deşi probabil informatoarele o ţineau la curent şi pe ea. Mai mult, s-a folosit de situaţie ca să ceară pentru Ica F. medicamente pentru T.B.C. fapt care practic a salvat-o dintr-o stare foarte gravă. Cum a reacţionat Diri la noua problemă? A făcut un careu, a cerut să fie adusă o tablă din cele care se foloseau la construcţii, gardienii au adus pachetele sosite în acel moment şi a spart cu mâna ei sticlă după sticlă pe tabla de la picioarele ei, distrugând medicamentele. Urletele ei treceau peste ziduri, cred că sătenii învecinaţi erau îngroziţi şi se întrebau ce ne face. La scurt timp a făcut un alt careu pe sub castanii din curtea dormitoarelor în care a spus că Jilava trimite râuri, râuri de informatoare dar e bine să se ştie că nu-i pasă şi că nu-i este frică. Am avut impresia la acel careu de pomină că Diri a intrat într-un fel de lehamite. Aveam să aflu foarte curând că era vorba de mult mai mult decât atât.

Într-o seară Marieta a venit la dormitor însoţită de gardiancă şi mi-a spus că trebuie să plec la birou să întocmesc necesarul de materiale deoarece pleacă foarte dimineaţă la Bucureşti pentru aprovizionare. Am fost scoasă din secţie dar gardiancă mi-a spus să plec singură la birou. M-am mirat că nu mă însoţea. Am intrat şi, când am vrut să aprind lumina, vocea lui Diri mi-a spus: „Nu aprinde."

M-am înfricoşat. La lumina slabă care venea de la becul din curte am observat că Diri stătea la biroul Marietei cu mâinile adunate în poală şi părea că plânge. Orice mi-aş fi putut imagina despre fiinţa aceasta plină de contradicţii, dar lacrimi pe chipul ei în nici un caz. Am întrebat cu un sentiment ciudat dar copleşitor:

„- De ce sunteţi amărâtă?

- Tu ce crezi că este mai greu de suportat în materie de suferinţă?

- Ştiu eu? Poate o iubire mare trădată.

Da, sigur, e o mare sfâşiere. Dar altceva?

- Poate un prieten care te vinde.

- Sigur, e cumplită o prietenie trădătoare. Şi ce-ar mai fi?

-??

- Cel mai crunt este să te înşele propriul tău ideal. Idealul pe care ţi l-ai făurit cu migală, cu multă bună credinţă şi chiar cu ardoare. Când eram foarte tânără şi m-am uitat cu atenţie la mine în oglindă am constatat că sunt urâtă şi că având un astfel de chip nu voi putea întemeia un cămin la nivelul inteligenţei mele. Am hotărât atunci să mă consacru unui ideal pe care să-l slujesc cu tot ce am pozitiv în mine. Şi pentru că am un suflet bun deşi am gura mare m-am gândit la cei oropsiţi de soartă. Am gâsit că singura doctrină care se ocupă în mod total şi absolut de oropsiţii soartei este cea comunistă. M-am avântat în lupta proletară cu tot ce am avut mai bun în mine, am făcut tot ce mi s-a cerut, am călcat chiar şi peste unele rigori morale pentru că ţelul pentru care luptam mi se părea atât de nobil încât scuza orice. Priveam spre
Lenin ca spre un simbol al justiţiei sociale, am exultat de bucurie când s-au înălţat drapelele roşii în România. Am primit fără şovăire acest post "de mare răspundere". Mi se părea just că toţi opozanţii comunismului trebuie reduşi la tăcere, că, altfel nu se va putea înfăptui cea mai dreaptă
dintre lumi. Dar, din nefericire pentru mine, părinţii nu m-au conceput idioată. Încetul cu încetul m-am trezit la realitatea crudă şi amară. Am căutat cu disperare ceva care să mă ferească de dezamăgire. Am căutat cu înfrigurare ceva de care să mă pot agăţa, ceva nobil, ceva care să-mi justifice opţiunea, ceva care să nu fie minGiună şi oroare. Cum sunt incapabilă să neg cu neruşinare realitatea m-am pomenit
goală şi în cap, goală şi în inimă. Mi s-a prăbuşit idealul şi toată raţiunea luptei îndârjite pe care am dus-o."

Ce aş fi putut să-i spun? Noi aveam un punct de sprijin infailibil pe care doctrina ei l-a negat. Pe lângă dragostea pentru aproapele (pe care noi îl vedeam diferit de ea, aproapele nostru fiind integrat într-un neam, într-o patrie şi nu într-o internaţională în care nu te puteai simţi decât frunză în vânt), noi îl aveam pe Iisus. Bucuria de a fi cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean de frumuseţe, de echilibru. Lângă El totul era nesfârşit de frumos, de bun, de adevărat. Iubirea Lui lisus îi era necunoscută, i-a fost răpită, limbajul nostru spiritual era atât de diferit încât chiar nu găseam cuvântul consolator. Căutând o trăsătură de unire, am găsit-o în limbajul propriu ei: solidaritatea.

„- Dar solidaritatea cu oropsiţii soartei nu vă ajută să vă regăsiţi? Din câte cunosc numai eu, sunteţi curajoasă în a face bine şi a stăvili cât de cât răul şi reuşiţi. Nu este suficient?

- Nu, nu este. Dacă ai şti sub ce mascaradă (pe care nu trebuie să uiţi că o joci în orice clipă) se ascunde fărâma de bine pe care vrei să o faci. Ce ştii tu în cât rahat (i-a zis direct) trebuie să mă năclăiesc, habar n-ai că nici noi nu suntem liberi, suntem altfel întemniţaţi, o frică imbecilă ne transformă în monştri. Ai să ai imediat un exemplu. În carantină se află fosta mea directoare de la Liceul Central. Un om atât de integru, cu merite atât de remarcabile în formarea intelectuală a rânduri şi rânduri de foste tinere. Şi n-am curajul să strig că un om din elita corpului profesoral românesc nu poate avea o bătrâneţe liniştită din cauza unor concepţii imbecile. Cum au îndrăznit să-i judece activitatea? Cu ce competenţă au osândit-o? Şi uite, nu pot face nimic pentru ea. Te rog (ţi se pare ciudat că te rog, nu?) s-o iei în atelierul tău, s-o ocroteşti, să o ţii cât vei putea pe lângă tine şi cât timp va putea fi cu tine ai grijă să nu-i fie rău măcar în ce priveşte munca. Voi aduce carantina mâine şi te voi chema să-ţi alegi lucrătoare. Se numeşte Moscuna."

Şi a încheiat cu un oftat:

„- Ţine minte, ne aşteaptă vremuri grele!"

A doua zi mi-a fost uşor s-o identific după descrierea lui Diri şi s-o aleg pentru atelierul de cusături româneşti. Am încurajat-o din privire că va putea face faţă. A schiţat că vrea să fie împreună cu fata tânără pe care o ţinea de mână şi am încuviinţat. Cristina era o fiinţă sensibilă, profund credincioasă, cu o voce angelică. Cânta la nivelul Loliţei un alt „Ave Maria", de Schubert.

Domnişoara Moscuna a fost primită cu respectul cuvenit, cât a fost cu noi a fost iubită şi onorată. Şi-a amintit de Diri. Avea o inteligenţă ieşită din comun şi se mira şi domnişoara Moscuna că o astfel de inteligenţă n-a fost suficientă ca s-o ferească de comunism.

La una din aceste „carantine" am aflat că a sosit şi Anişoara. Venea cu o condamnare sporită din cauză că fusese şi în munţi; făcea parte din lotul Blănaru cu care sora ei era căsătorită. O revedere duioasă. Aveam pentru Anişoara un sentiment protector, o iubeam ca pe o soră mai mică. Se poate numi o astfel de revedere, bucurie?

Pentru atelierul de covoare, ca să poată fi folosite persoane mai în etate, Marieta a adus deşeuri de tricotaje. Stăteau bătrânele pe ce nimereau şi făceau gheme colorate din destrămaturi. Îmi amintesc că Viorica şi cu mine am insistat mult să fie aduse din camera inaptelor două surori farmaciste, bătrânele tare, dar simpatice şi active. Marieta se obişnuise de acum cu noi, totdeauna aveam câte o rugăminte la care ea la început opunea rezistenţă dar în cele din urmă ceda. Uneori bombănea:

„- Tu, Viorica şi tu, Păzi, o să mă băgaţi într-o zi într-o mare belea!"

Folosindu-se deşeurile în persane s-au realizat economii la lână. Lui Diri i-a trecut prin minte că din lâna aceasta s-ar putea face mânuşi, ciorapi şi căciulite pentru cele ce aveau nevoie de aşa ceva. „Toată lumea are nevoie" am spus în cor şi eu şi Viorica. Diri ne-a spus: „Bine, faceţi cum ştiţi, cât mai discret şi cât mai repede." Am vorbit cu Geta şi, cu grupul ei, a transformat sculele de lână în gheme pentru toată lumea. Fiecare şi-a primit partea fără explicaţii; ghemuţul nu făcea mare impresie, doar cele care au lucrat la distribuţie au putut vedea întreaga cantitate. Noroc că toate erau fete de încredere şi noroc că nimeni din cele ciripitoare n-au ştiut cum s-a procedat. Pentru că într-o lume pestriţă gestul care va cădea în capul lui Diri s-a dovedit a fi curată nebunie.

Am fost foarte impresionată când cele două surori au venit de înălţare cu doi stânjenei furaţi din curtea spitalului şi mi-au urat „La mulţi ani!" Erau moldovence pentru că în în Moldova Aspazia se sărbătoreşte de înălţare (probabil de la Ispas). Abia acum am înţeles de ce locotenentul major îmi spunea Ispasia.

Lucrul în atelierul de cusături româneşti avansa. Loturi, loturi, costumele erau ridicate de căpitanul nostru care era cât se poate de mulţumit. Totul era executat exemplar şi cu multă economie de materiale faţă de ceea ce prevăzuse căpitanul. Economia realizată în special în mătase avea să rămână în magazia închisorii, pe căpitan nu-l interesa.

La un moment dat, din cauza indigoului cu care lucram mult, am făcut o serioasă infecţie la ochi, motiv pentru care am fost internată în infirmeria penitenciarului. A fost un moment foarte plăcut de relaxare: salonul curat, cu aspect de spital, grădiniţa din faţă plină cu flori, pinii din faţa izolatorului, tufele înflorite galben pe sub zidurile groase, totul era „altfel" şi mă făcea să mă simt ca într-o vacanţă.

Era o perioadă când sanitarul care conducea infirmeria era ajutat de doctoriţa din comună. Venea în anumite zile şi indica tratamentele care constau mai mult în odihnă şi o alimentaţie ceva mai bună pentru că medicamente nu prea erau. Doctoriţa era tare drăguţă şi omenoasă dar nu m-am putut apropia prea mult de ea. Avea ceva ce mie îmi era străin, o concepţie de viaţă croită după calapodul ateist al marxism - leninismului. Educaţia tinerelor cadre se vedea că nu era deloc lăsată la voia întâmplării şi dădea roade.

Ajutor, cu sfatul, mai primea sanitarul şi de la doctoriţele deţinute, care erau destule. Doamna P., soţia primului procuror, o evreică ce fusese condamnată în legătură cu deportările evreilor din Transilvania, hortystă, mi-a făcut chiar un mare bine. Mi-a extras pe viu nişte dinţi care mă chinuiau cumplit. Am suportat o durere acerbă dar scurtă şi am scăpat de cele lungi şi chinuitoare. Am scăpat şi de dinţi, dar oricum aveam să-i pierd în anii mulţi pe care îi aveam de executat.

O altă doctoriţă care se bucura de multă consideraţie în faţa lui Diri, doamna S., m-a revoltat adânc. Diri venise să vadă bolnavele şi asculta cu o totală aprobare teza doamnei S. cu privire la copiii care se nasc handicapaţi: ambele aveau admiraţie pentru spartani, care sacrificau de la naştere copii taraţi. Mă gândeam în sinea mea că în Sparta un Leopardi n-ar fi putut exista.

În acest moment se afla la infirmerie Olimpia P. care aştepta să plece la Văcăreşti pentru a naşte. La un consult doctoriţa dispensarului din comună m-a chemat şi mi-a dat stetoscopul să ascult bătăile inimii copilului ce stătea să intre curând pe poarta vieţii. M-au emoţionat până la lacrimi bătăile regulate ale inimioarei care-şi făcea de pe acum datoria. Ascultam misterul vieţii şi-mi spuneam că mie nu-mi va fi dată o asemenea bucurie.

Olimpia era sănătoasă şi la trup şi la suflet, aştepta cu speranţă naşterea copilului chiar în asemenea draconice condiţii. După naştere a revenit la Mislea.

Până la un an Zoe a trăit printre noi, fiind, după Sanda, a doua deţinută fără condamnare. Era jucăria noastră vie, trecea din braţe în braţe, era o dulceaţă de fetiţă. La un moment dat a început să slăbească, să nu aibă poftă de mâncare; ne-am speriat şi am hotărât să o botezăm. În taină soeur Marghita a botezat-o, ascunzându-ne după paturi. Eu am ţinut-o în braţe, i-am fost naşă, am spus Crezul pentru ea, m-am lepădat de satana şi m-am unit cu Hristos în numele ei. M-am gândit adesea că sunt o naşă ingrată pentru că nu puteam să-i urmăresc evoluţia decât în gând. Am întâlnit-o la Mislea, târziu, la sfinţirea paraclisului nostru. "Fina" mea era o doamnă în toată puterea cuvântului. Când am îmbrăţişat-o am simţit emoţia pe care am avut-o când i-am ascultat inimioara bătând la porţile vieţii.

Se lucra de zor la benzile de broderie dar aici lucrul mergea mult mai greu decât calculasem. Venise toamna, nu se mai putea lucra afară din cauza ploilor, ziua se micşorase, la lumina electrică se lucra mai încet. Eu pusesem în lucru întâi benzile pe fir socotind că este mai greu să lucrezi pe fir la o lumină proastă. Dar m-am înşelat. Broderia spartă, cu foarte multe picouri, se dovedi foarte migăloasă. Se pierdea mult timp şi cu trecutul modelului cu indigo pe pânză. Hârtia se sfârşea repede, indigoul nu era prea clar după un număr de întrebuinţări; era din ce în ce mai clar că nu vom putea termina la 14 decembrie. L-am rugat pe căpitan să ne acorde o amânare. N-a fost posibil.

"- Ascultă la mine, Oţel. Să nu ţi se pară glumă. Noi ieşim cu ansamblul la sărbătorile de iarnă şi avem nevoie de benzi pentru decor. Vezi să nu intri la sabotaj."

Nu prea înţelegeam cum aveau să le folosească benzile pentru decor dar m-am gândit că dacă vor fi câteva benzi mai puţine decât s-au prevăzut nu va fi o mare nenorocire. Aşa că n-am spus nimic fetelor. Se pare însă că Marieta Ie-a spus că nu-mi va fi uşor dacă nu vor fi terminate la timp pentru că au făcut o ispravă care m-a şi îndurerat, m-a şi umplut de admiraţie pentru grija ce au avut-o ca să fie respectat un angajament. Luau cu ele benzile în dormitoare şi în loc să se odihnească, lucrau adunate toate la etajul trei unde nu puteau fi observate de la vizetă. Eu nu puteam să văd ce fac pentru că până la ore mici din noapte stăteam la spălătorie unde spălam benzile de indigo şi le uscam cu fierul de călcat. Eram uluită de ritmul în care ieşeau benzile, abia pridideam să lespăl, să le usuc şi să le aşez în cutii de carton, dar nu-mi trecea prin minte că se lucrează peste program. Goţi a încercat într-o noapte să mă ajute dar n-a rezistat. A leşinat. Era foarte nesănătos ce făceam. Nu mă vedeam de aburi iar fierul încălzit cu mangal făcea atmosfera de-a dreptul toxică.

Dumnezeu mi-a dat tărie. Ne rugam mult în timpul acela. Asistam şi eu la rugăciunile de seară, nu ştiam pentru cine se roagă suratele, spuneam şi eu în cor cu celelalte: "Ajut-o şi o eliberează!" În ziua de 9 decembrie am aflat despre ce era vorba. Era ziua mea de naştere. Fetele m-au rugat ca în seara aceea să nu rămân la spălător. După închidere a apărut imediat un taburet frumos împodobit cu frunze de merişor şi castane pe care am găsit nelipsitul tort, o cărticică lucrată cu icoana Maicii Domnului pe copertă şi un sul legat cu un şnur care în loc de canafi avea două mici radiere. Cărticica era un buchet spiritual, adică ce şi câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. Mi s-au adunat lacrimi în ochi, erau cu nemiluita: pentru mine s-au rugat multe seri la rând ca să fiu ajutată să duc la bun sfârşit o comandă atât de importantă la care mă angajasem cu un curaj nebun, dată fiind lipsa mea de experienţă. Sulul era o pagină de carte care avea un chenar lucrat cu mătase albă, cu modelul de la benzile mai înguste şi un text scris tot cu acul:

"Ai fost cu noi cu spada-n mână

Prin greutăţi de ne-nţeles

Şi-n fiecare săptămână

Mulţi pui de pupăză-ai cules.

Dar tu n-ai spus nimic, ştim bine,

Erai hotărâtă să-nduri

De dragul nostru şi de-aceea

Ajuns-ai maistră-n ştersături.

Şi noi de dragul tău, azi, toate

Te vom aniversa ciudat

Lucrând la broderie albă

În sul, sistem planificat.

Şi azi dorim să-ţi înflorească

Îîn suflet mii de bucurii

Cum, albi, ţi-au înflorit la tâmple

Şi ghioceii timpurii."

Am recunoscut imediat că versurile aparţineau lui Gigi.

De câte ori mă gândesc la Gigi, o emoţie ce poartă în ea numai binecuvântări pentru acest suflet ales îmi inundă inima şi gândul. Nimeni ca ea n-a ştiut să arunce vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii. A înălţat atâta frumuseţe şi atâta bucurie peste atât de multe inimi îndurerate cu glasul ei minunat, cu cuvântul ei măiestrit, cu mâinile ei făuritoare de nespuse gingăşii; Gigi a fost aurora boreală a închisorilor pe orizonturile îngheţate ale temniţelor.

Inutil să spun că a fost cea mai frumoasă şi mai emoţionantă aniversare a mea. Îşi poate oare imagina cineva din cei care n-au trăit asemenea momente ce înseamnă bolta sacră ce se zideşte deasupra sufletelor oprimate dar atât de unite în iubire: iubire faţă de aproapele pe orizontală, iubire faţă de lisus şi Sfânta Sa Maică, pe verticală? Am spus în seara aceea rugăciunea pentru mântuirea sufletului, aşa cum n-am mai spus-o niciodată. Geta mai spune şi azi: "Aveai un fel aparte de a o rosti." Era, cred, rugăciunea care răspundea profund nevoilor noastre: "Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile mele, faptele mele, suferinţele mele, ca în viitor să gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta şi să sufăr pentru Tine."

Astfel comanda a fost predată la timp, căpitanul a venit exact în ziua de 14 decembrie. Diri s-a mai crucit odată de felul în care întemniţatele s-au achitat de sarcini. Va fi ultima comandă executată prin constrângere voluntară, dacă pot exprima în felul acesta paradoxul. De acum înainte tot ce se va lucra va fi constrângere prin creştere nemiloasă de normă.

La câteva zile toată lumea a trecut din nou în secţii închise. Nu ştiam ce se întâmplă. Eram triste. Era greu la lucru dar cel puţin zilele se scurgeau mai repede. Acum timpul se tîra din nou între foame şi frig, între o rugăciune şi o povestire, între lecţii de limbi străine şi reţete de, bucătărie.

Îmi vine în minte acum Madi care avea felul ei aparte de a antrena printr-un într-un joc ce vorbea despre calitatea ei de pedagog. De exemplu, făcea sondaje imprevizibile care antrenau apoi discuţii aprinse. "Ce este mai greu de suportat: - întreba ea - foamea, frigul, teroarea, murdăria, aglomeraţia sau singurătatea?" Uluitor, cel mai greu de suportat în temniţă era singurătatea şi faptul acesta vorbea de la sine despre importanţa pe care o avea pentru noi comunitatea. Şi ea avea poezii în care totul se exprima la plural.

"Şi noi am vrut spre culmile-azurate

Să tot urcăm şi să ajungem sus;

Şi noi am vrut, de-acest vis fermecate,

Să mergem încet în urma lui lisus

Dar un vânt năpraznic cu urlete de fiare

Cărăruia strâmtă ne-a întunecat.

Ne-a pus cătuşe, lanţuri la picioare,

Dar ne-a rămas în suflet visul fermecat.

Luptat-am în furtună cu trupurile frânte,

Cu mâinile-ncleştate pe speranţe prigonite,

Dar cu nostalgia cărăruiei strâmte

Am urcat mereu spre zări însorite.

În noaptea de beznă, în noaptea de plâns,

Aţintită-i privirea spre piscuri de soare,

Lumina apare, întunericul e-nvins

Şi vrerile noastre-s biruitoare."

(Ianuarie 1954)

O mică echipă, din care am făcut şi eu parte, eram scoase zilnic în sufragerie unde am executat păpuşi pentru copiii personalului. Eu nu aveam nici o pricepere în modelaj. Rolul meu era să fac îmbrăcămintea păpuşilor.

Ne lipsea atmosfera de cameră. Sentimentul de însingurare era compensat de faptul că lucram pentru bucuria unor copii, chiar dacă erau fiii şi fiicele pândarilor noştri. Ne cântam şi noi în surdină colindul sfânt şi bun, singurul care ne ţinea de cald în gheţăria din sufragerie.

Era uluitor cum ştiau să se bucure unii dintre gardieni, oamenii aceia îndoctrinaţi şi duri. Îmi amintesc de unul care avea o fetiţă pentru care noi am executat o păpuşă blondă, îmbrăcată în aşa fel încât sugera o floarea soarelui. Omul nostru n-a vrut în ruptul capului să-i împachetăm păpuşa. O ţinea de picioare cu mare grijă să nu-i şifoneze rochiţa: "Uite, aşa am s-o duc până acasă, ca pe o floare."

Imediat ce au trecut sărbătorile Crăciunului am fost scoase din nou la lucru. Se făcuseră transformări la ateliere. Secţiile de frontieriste şi de reţinute nu mai existau. Ambele camere au fost unite şi transformate într-un atelier mare mobilat cu circa 50 de maşini de cusut. Era noul atelier de confecţii la care o echipă de deţinuţi mai lucra încă pentru amenajare. Se preconiza să se ridice un etaj peste această clădire. Fostul atelier de cusături româneşti era transformat în atelier de covoare româneşti. Clădirea, care pe timpul dreptului comun a fost atelier de ţesut pânză - apropiat de atelierul de confecţii - a devenit sală de croit. Biroul din capătul atelierului de covoare a dispărut. După un proiect al lui Agir, care era arhitectă, s-a construit o subpantă tot în atelierul de covoare care era acum birou. "Surpanta", cum am botezat-o noi, era asemenea unui cuib cocoţat sub streaşină. Se vedea de sus tot atelierul de covoare şi rămurişul unui pom crescut chiar sub fereastra noastră. Mai târziu pomul a fost tăiat "ca să nu evadeze cu ajutorul lui deţinutele". Nici că se putea o absurditate mai mare.

Lucrul trebuia să se desfăşoare în trei schimburi, organizate după pedepse. Munca în atelier trebuia să fie continuă, fără zi de odihnă, deci se punea problema lucrului şi Duminica şi în zilele de sărbători. Michi a fost de părere să nu acceptăm lucrul Duminica, chiar cu preţul de a fi scoase de la ateliere. Nana înclina spre această părere, la fel lotul greco -catolic. Cum era de aşteptat, Diri a aflat că se pregăteşte o opoziţie la lucrul de Duminică; a venit la noi în birou şi ne-a spus:

"- Eu nu vă impun nimic. Faceţi cum vă taie capul. Dar vă spun că am ordin să iau măsuri drastice faţă de oponente şi n-aş vrea să fiu pusă în astfel de situaţie."

Am întrebat-o până unde se pot întinde aceste măsuri.

"- Trimiterea în lanţuri sau în cătuşe la canal."

Noi ştiam de la fetele care au venit mai târziu la Mislea că băieţii veniţi la anchete de la canal povesteau lucruri înfiorătoare despre acest şantier al morţii.

Am întrebat-o pe Viorica ce părere are. Viorica mi-a spus foarte logic:

"- Dacă şi la canal voi fi forţată să lucrez Duminica, pentru ce să mă opun aici, aşa, numai de florile mărului?"

Aveam foarte mare încredere în judecata Vioricăi. Matematiciană de valoare (asistentă la catedra de matematică de la Universitatea laşi), Viorica ştia să judece orice situaţie fără exaltare, cu foarte mult bun simţ. Micuţă de statură, era foarte mare la suflet. Avea trăsături frumoase dar ceea ce îi dădea un farmec deosebit erau ochii, atât pentru culoarea lor cât şi pentru privirea lor sinceră, directă, plină de iăldură şi îngăduinţă. Suferind încă de afară de necruţătoarele boli respiratorii, Viorica ţinea foarte mult la aerisirea celulei, chiar şi în plină iarnă. Era singura ei intransigenţă care era, de fapt, luciditate. Toate o iubeam mult şi îi admiram modestia şi puterea ei de sacrificiu.

Am plecat deci să vorbesc cu Nana care a încercat să mă convingă de justeţea hotărârii de a nu lucra Duminica. Eu i-am spus că îşi ia o mare răspundere şi am rugat-o să se gândească bine. S-ar fi putut să nu fie urmată de toată lumea şi în felul acesta se provoca o mare ruptură. Tinerele, în marea lor majoritate, sunt de acord să lucreze chiar în aceste condiţii. Se gândeau să-şi realizeze rezerve în aşa fel ca Duminica să stea la lucru, dar să nu lucreze (de fapt aceasta era o naivitate, controlul avea să devină din ce în ce mai riguros).

M-a întrebat care este poziţia mea. l-am răspuns cu sinceritate că eu gândesc că problema asta cu lucrul continuu nu trebuie să fie o trambulină de confruntare ilogică cu tiranii noştri. „Suntem la discreţia satanei care vrea să ne distrugă şi o va face, fie că vom lucra sau nu vom lucra Duminica, dar nu va reuşi să facă mai mult decât îi va permite Dumnezeu. Cred că rezistenţa noastră trebuie să însemne o permanentă legătură afectivă cu Dumnezeu, independentă de circumstanţe şi conjuncturi. Nu înţeleg de ce trebuie să-i stârnesc eu răutatea tiranului. Dacă Dumnezeu m-a lăsat sub biciul lui, aşa să fie, dar nu voi da eu cu biciul în drac. Cred că lucrarea mâinilor mele împilate în lucrare constrânsă poate fi o rugăciune tot atât de fierbinte ca şi împreunarea aceloraşi mâini în stare de repaos. Treaba asta poate fi o înţelegere tainică şi intimă între mine şi Dumnezeu. Mă gândesc la supunerea lui Iov la suferinţă. Mă gândesc că trebuie să ne ducem jugul aşa cum ni s-a dat şi să ne rugăm Domnului să ni-l uşureze, dar să nu ispitim puterea Lui, nici puterea noastră. Ai să spui că sunt năucă dar eu cred că Duminica îngerul păzitor va veni să bată cu tupiţa în covorul meu şi mă va învăţa să spun: «Te slăvesc, Doamne, cu aceste lovituri de tupiţa pentru că atât mi-ai îngăduit. "

Argumentele Nanei erau la fel de valabile:

"- Dumnezeu permite să fim ispitiţi în fel şi chip, depinde de liberul nostru arbitru de ce parte ne situăm. Din cedare în cedare ajungem la fărădelege. Suntem aici pentru că n-am vrut să ne călcăm în picioare principiile şi a respecta ziua Domnului este unul din aceste principii.

- Da, Nana, este adevărat. Dar într-o astfel de prigoană eu cred că nu ne rămâne decât biserica din inima noastră şi pe aceasta nu avem voie să o părăsim. Putem rămâne în ea cu toată evlavia, orice ar cere de la noi împilatorii. Cine ne opreşte să facem din fiecare nod la covor, din fiecare punct însăilat cu atâta trudă şi migală, un şirag de mătănii prin care Dumnezeu să fie proslăvit?

A rămas ca Nana să cumpănească bine lucrurile. A venit la lucru şi exemplul ei a fost urmat şi de celelalte oponente. Odată cu închiderea atelierului de cusături româneşti a plecat şi atmosfera de relaxare care nu va mai reveni niciodată.

Îmi amintesc de o elevă care se ataşase mult de mine, Mieluţa. S-a eliberat în acel moment şi îi părea rău că nu va vedea finalul războiului dintre "ii" şi "oase". Ca împăratul din poveste, cu un ochi râdea - pleca acasă - cu celălalt plângea - părăsea o astfel de familie în care cunoscuse o astfel de afecţiune pe care nu o va mai întâlni niciodată.

Nici noi nu am mai cunoscut finalul războiului. Paza era din ce în ce mai riguroasă, au început să se repete des percheziţiile, izolatorul a început să funcţioneze. Regulamentul penitenciarului pentru politici a început să se aplice din ce în ce mai riguros şi la Mislea. Treptat, treptat am pierdut micile privilegii pe care ni le asigura un regim ceva mai indulgent. Întrecerile preconizate au căzut rând pe rând. Nu mai ieşeau fetele în grădină la cules de mere, nu se mai cânta în neştire de răsunau atelierele, au încetat serbările improvizate ca şi rugăciunile în comun de Duminică sau din importantele sărbători creştine. Am rămas doar cu amintirea repetiţiilor făcute pe furiş, cu risc, în vederea faptului că războiul va fi posibil cândva, totuşi.

Au început să circule mai insistent veşti terifiante despre Piteşti, despre canal. O.B.S. - urile ("O babă spune"), adică gogoriţele umflate, că vom pleca salvaţi de americani sau de cine ştie ce alte conjuncturi politice nu-şi mai făceau efectul. Se înmulţeau informatoarele, se organiza prin ele o manipulare a deţinutelor. Se spărgea solidaritatea noastră. Suspiciunea îşi arăta faţa ei hâdă. Se pornise un curent antilegionar printre deţinute; era uluitor cum prindeau contur zvonurile lansate de oameni care cunoşteau foarte bine experienţa bolşevică, tehnica de spălare a creierelor. Ca totdeauna, se năpusteau asupra legionarelor. Erau elemente mai greu de manipulat, aveau coloană vertebrală.

Lucrul în trei schimburi a devenit foarte greu, mai ales pentru schimbul de noapte. Ziua odihna era foarte precară, obişnuinţa de a dormi toate cele opt ore se forma greu. Era foarte greu la covorul persan unde fie că dictai punctele, fie că ascultai comanda, starea de somnolenţă te făcea să greşeşti. Puterea de concentrare era mult mai slabă în acest schimb, norma se atingea mai greu, efectul era demolator.

Nici la confecţii nu era mai uşor. Goana pânzei albe sub piciorul maşinii sporea starea de somnolenţă. Au fost cazuri când fetele şi-au prins degetul în ac într-un moment de aţipeală. Am păţit-o şi eu. Fiecare maşină avea repartizate câte două deţinute care pregăteau lucrul pentru maşiniste. Nu se însăila ci se forma îmbinarea pieselor prin îndoituri presate cu unghia. De aceea, acestor ajutoare li se spunea "muchelniţe". Erau şi lucrări care nu se bucurau de ajutorul muchelniţelor, de exemplu tivitul batistelor, al prosoapelor şi alte lucrări considerate simple, cum erau diferite steguleţe, fanioane, etc. Dar să tiveşti cu tiv îngust zeci şi zeci de batiste care formau o normă, cu un tighel cu cel mai mărunt pas, la maşini care erau de mult depăşite, scoase din uz, de pe la cine ştie ce cooperativă, nu era deloc simplu. Erau pe fiecare schimb bărbaţi depanatori care încercau să repare cât de cât rablele; unii dintre ei depuneau foarte multă străduinţă, cu multă omenie, impresionaţi probabil de chipurile palide, aplecate peste maşinile care le gârboveau tinereţea, un lucru organizat anume pentru distrugerea lentă a oricărui tip de rezistenţă.

De obicei, fetele mai tinere şi mai rezistente lucrau pe maşini, persoanele mai în vârstă erau "michelniţe". Unele din ele aveau şi în somn obsesia lucrului. Îmi amintesc că într-o dimineaţă Nadia R., o reputată aviatoare (erau atât de puţine pe atunci femeile care au făcut războiul pe avioane sanitare!)₍ ne-a povestit amuzată că a visat cum făcea muchii la oceanul Atlantic şi la oceanul Pacific ca să fie unite prin refec. O alta -nu-mi mai amintesc cine era - a visat că se căznea să tragă la maşină o clătită imensă şi nu reuşea pentru că se rupeau mereu marginile ce trebuiau unite. De altfel la trezirea din somn câteva momente erau dedicate povestirii viselor, pentru ca unele, care erau considerate bune interprete, să le tălmăcească. Mă aflam şi eu printre ele şi trebuie să mărturisesc că interpretările mele erau de multe ori simple fantezii; mă căzneam să le dau înţelesuri optimiste, cu gândul că e şi acesta un mijloc prin care se poate cultiva speranţa. Uimitor era faptul că unele din ele chiar se împlineau!

Îmi amintesc că odată Gica P., o foarte frumoasă tânără ardeleancă, a visat că privea peste un zid înalt o splendidă livadă de meri cu fructe ispititoare, dar că nu putea nicicum să atingă nici măcar un măr. l-am spus că o aşteaptă o mare bucurie, dar că, pentru moment nu se va putea atinge de ea. Am aflat într-un târziu că tatăl acestei eminente studente a venit la Mislea ca să-şi vadă fiica pe care o adora la o intensitate neobişnuită. I s-a spus lui Diri că fetiţa lui făcuse o meningită T.B.C., că a scăpat cu viaţă într-un mod miraculos, că este îngrozit de faptul că era supusă unui regim atât de crud, având astfel de sechele. Cine ştie cum şi-a pledat bietul părinte cauza că a înduioşat-o pe Diri. L-a făcut să înţeleagă că este absolut peste puterile ei să-i acorde un vorbitor, dar că îl va lăsa în faţa porţii deschise prin care va privi traversând curtea pe fetiţa lui ca să fie convins că trăieşte şi că este bine în acelaşi mod miraculos prin care a mai fost salvată. Lucru care s-a întâmplat.

Într-o dimineaţă însă, Coculica D., studentă de la Iaşi, caracterizată printr-un acid spirit satiric, m-a întâmpinat cu o parodie pe tema tălmăcirii de vise. Butada ei m-a surprins neplăcut şi mi-a tăiat cheful de a mai face pe interpreta.

M-am gândit atunci că Dumnezeu ne vorbeşte pe trei căi: prin propria conştiinţă, prin gura aproapelui nostru şi, uneori, prin unele vise. Biblia este plină de astfel de exemple. Am considerat că Dumnezeu mă avertiza prin gura lui Coculica despre ce trebuia să fie de fapt speranţa ca virtute creştină. Ea se bazează pe încredere nelimitată în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu care a iubit omul cu o iubire preferenţială pentru că şi-a sacrificat Fiul pentru izbăvirea lui şi pentru că nu-l pare rău de făgăduinţele făcute. Dacă omul crede în ele le şi primeşte.

Cu material economisit de la comanda de costume naţionale am mai executat pentru M.A.I două comenzi: nişte draperii brodate cu motive de cojoc românesc şi o garnitură pentru un serviciu de ceai. Draperiile le-a executat Ţăndărel care avea un punct de broderie plină impecabil, iar garnitura de protocol pentru ceai am executat-o eu.

Cu draperiile am avut o surpriză neplăcută. Mătasea verde şi albastră din broderie nu era lavabilă. Ieşise la spălat şi faptul dădea impresie de învechit draperiilor superbe ca execuţie. Am remediat cât de cât dezastrul albăstrind puternic pânza cu albastru de metil.

Garnitura pentru ceai pentru două persoane a ieşit superbă, delegatul care a ridicat-o a fost mai mult decât încântat. Avea chenare cu broderie românească "în trăsuri" executată cu mătase albă. Încadrate în ajururi pe colţuri, am executat în punct de pictură cu acul pe partea domnului, ţăranca pe buturugă sunând din tulnic, iar pe partea doamnei, ciobănaşul cu fluier rezemat de un brad. Imaginile erau reluate în miniatură pe cele două şerveţele.

Am executat cu multă plăcere această comandă pentru frumuseţea ei dar şi pentru faptul că puteam să merg cu lucrul în orice colţ al temniţei voiam. În felul acesta am mai putut sta de vorbă cu fetele din secţie deoarece lucrul la biroul tehnic mă însingurase de ele. În acest interval de timp Viorica a fost suprasolicitată. La revenirea mea a fost rândul ei să intre la infirmerie pentru a se putea reface pe cât se putea. Ca să fiu corectă trebuie să recunosc că fetele se străduiau să nu ne lase prea însingurate în "surpanta" lui Agir. Totuşi, lucram singure. Îmi amintesc de primăvara aceea când Geta a organizat, împreună cu Nana, într-un dormitor mai retras, comemorarea Sfintei Vineri a Patimilor. "Afară" în toată perioada liceului am cântat cu corul Prohodul. Totdeauna "Primăvară dulce" îmi aducea în suflet un val de emoţie înlăcrimată dar de două ori a răsunat în sufletul meu cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte: prima dată la Sâmbăta şi a doua oară acum când Geta m-a chemat şi pe mine să mă bucur de "primăvara dulce" ce ne-o dăruia Bunul Iisus. I-am închinat câteva cuvinte, pe care, încă, mi le amintesc:

Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer în reverberaţii de lumină pură; pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără de "sine".

Venea dinspre pământ, clocotind în ape multe; clocotind ca o inimă eliberată de frânele eu/ui, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără de "sine".

Venea dinspre trecut, din catacombe/e amintirii, în imnuri arzătoare; arzătoare ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără de "sine".

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără de "sine".

Da, primăvara noastră venea din toate direcţiile şi de foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde Însăşi Iubirea Se jertfea pe Sine.

Printre comenzile care au pus probleme a fost o nouă comandă militară. Articolul care s-a executat şi care a istovit deţinutele se numea "plasă de mascare". Din sfoară groasă, cu ochiuri foarte largi, se înodau plase enorme. La început, când plasa era mică, mai mergea cum mergea; dar când se aducea la mărimea indicată era foarte greu de manevrat.

La un moment dat s-a pornit o epidemie galopantă printre deţinutele din acest atelier, care era condus cu multă competenţă de Simina G. Boala, necunoscută, debuta cu febră mare şi cu frisoane, ţinea câteva zile lăsând o stare de epuizare fizică greu de recuperat în condiţiile detenţiei. S-a presupus că microbul sau virusul - ce o fi fost, că nimeni nu şi-a bătut capul să aprofundeze problema - provenea din sfoara cu care se lucra. Sfoara era făcută din cânepă; ori, se ştie că topitoriile de cânepă se făceau de predilecţie în apele stătătoare, unde se puteau dezvolta tot felul de microbi. Cu privire la acest capitol s-a întâmplat ceva care ne-a dat de gândit. La un moment dat s-a zvonit că se va mări mult norma la legatul plaselor întrucât nu ştiu ce unitate de producţie nu o poate realiza şi se va mări la noi comanda cu cantitatea neexecutată acolo. Într-adevăr, ne-am pomenit cu un tânăr îmbrăcat civil care ne-a anunţat mărirea comenzii şi deci şi a normelor pentru ca produsul să poată fi realizat în termenul pe care-l angajase Direcţia penitenciarelor cu M.A.N. Simina, curajoasă cum era, a spus din capul locului că normele sunt maxime şi că în nici un caz nu mai pot fi mărite. S-a procedat la cronometrare pe cele mai destoinice executante şi s-a constatat că Simina avea dreptate. Imediat ce s-a terminat cronometrarea am fost chemată la direcţiune. De data aceasta nu în birourile administraţiei, ci chiar în biroul lui Diri, din locuinţa rezervată direcţiunii. Tânărul era singur la biroul lui Diri şi a intrat direct în subiect, de o manieră cel puţin ciudată. Mi-a spus că se află într-o situaţie foarte proastă dacă plasele nu vor fi livrate la timp în întreaga lor cantitate şi că face apel la noi să înţelegem situaţia şi să-l ajutăm. Să ne gândim că este tânăr şi că va fi o faptă bună să-l ajutăm să se afirme şi să nu fie sancţionat.

I-am replicat că deţinutele nu sunt supraoameni, că au limite peste care nu se poate trece şi că faptul a fost pus în evidenţă de cronometrarea care s-a făcut pe cele mai bune lucrătoare.

Mi-a mărturisit (ce ton prietenos şi confidenţial avea!) că el este informat că^ormele sunt strict supravegheate de biroul tehnic, că se urmăreşte strangularea depăşirilor de normă, că eu personal am o foarte mare influenţă asupra deţinutelor, că apelul meu va fi ascultat şi aşa mai departe. Vorbea cu căldură, foarte apropiat, dar eu am sesizat capcana şi i-am arătat că se înşeală foarte tare dacă îşi închipuie că doar cuvântul meu poate suplini energia de care au nevoie fetele ca să se autodepăşească. Dar ca să nu creadă că n-am înţeles problema, voi spune acest cuvânt şi se va convinge că nu va avea nici o valoare pentru că ceea ce nu se poate, nu se poate obţine doar cu un îndemn.

Am plecat cu un sentiment foarte neplăcut; deşi mă consideram o persoană echilibrată, am simţit cum stă să mă cuprindă panica. Mi-am amintit de o discuţie pe care o avusesem cu o spărgătoare de normă. Pentru promisiunea că va primi drept la scrisoare, pachete şi chiar vorbitoare, câteva s-au pretat să participe la aceste întreceri socialiste. Pentru moment s-au afirmat câteva "stahanoviste" şi uneia din acestea, care sărise mult peste media acceptabilă, am încercat să-i prezint un alt punct de vedere. Îi spuneam că şi aşa viaţa noastră este împovărată de normele oricum foarte mari faţă de cele ce se practicau "afară". Că este inuman pentru cele mai slabe sau mai în vârstă să le supunem la ritmul acesta diabolic pentru că orice depăşire devenea normă.

Simona, căci despre ea este vorba, a ripostat spunând că pentru a putea să comunice cu mama ei nu va precupeţi nici un efort. Mama ei n-ar fi iertat-o niciodată dacă ar fi aflat că a ratat o ocazie de a-i da veşti despre ea. Deci pentru a-şi atinge acest ţel nici un scrupul nu-i va putea sta în cale. Atunci mi-am dat seama că n-am argumente în faţa unui astfel de om dar nu m-am putut împiedica să-i spun că mama mea este complet diferită de a ei. Ea nu m-ar fi iertat niciodată dacă ar fi aflat că pentru a-i trimite un rând scris am contribuit la dezlănţuirea bezmetică a depăşirilor de normă şi am lipsit prin aceasta fiinţe bolnave sau vârstnice de nenorocita raţie de muncitoare la ateliere, sau mai rău, am atras pedepse grave pentru vina de a nu putea executa o normă inumană.

S-au făcut tot felul de încercări de declanşare a întrecerilor dar normele aveau deja un nivel foarte înalt şi depăşirile obţinute de la un număr nesemnificativ de deţinute n-a fost de natură să ducă la respectarea promisiunilor făcute: pachete, scrisori, condiţii mai bune de trai, ca dormitoare special amenajate, cu cărţi, şah, table şi alte poveşti. A fost adus chiar şi un grup de "stahanoviste" de drept comun. Dar trecerea lor prin ateliere a fost efemeră. Dacă au reuşit să depăşească cantitativ normele executate de noi, calitativ erau departe de ceea ce se putea numi corespunzător. Au fost retrase în cea mai mare grabă.

Cu toate acestea modificările negative din viaţa noastră nu conteneau. În acest domeniu orice normă era depăşită; inventivitatea conducerii de partid în a reprima orice umbră de rezistenţă la măsurile luate nu avea limită. Astfel ne-am pomenit cu o percheziţie generală, făcută la sânge, aşa cum nu s-a mai pomenit la Mislea. Au fost ridicate toate obiectele interzise de regulament: ace, andrele, dăltiţe, briceguţe, foarfeci, tot ce putea să însemne în limbaj penitenciar CD. (Corp delict). Ca şi cum aceasta n-ar fi fost suficient, s-au făcut noi repartizări pe schimburi, respectând cu stricteţe nivelul şi felul pedepselor. S-a urmărit despărţirea surorilor şi a prieteniilor consolidate şi cunoscute pentru frumuseţea lor, invocându-se ca motiv respectarea nivelului pedepselor. Mi s-a frânt inima când a venit Loliţa cu lacrimi şiroaie pe chipul ei dulce să-mi spună că a fost despărţită de Gigi (una avea pedeapsă de 5 ani, cealaltă de 10 ani). Nici noi nu vom mai asculta "Ave Maria" de Gounod, cântat atât de îngereşte de dragul meu Piticuţ (acesta era rolul Loliţei în poveştile mele: piticul dăruit cu harul cântării măiastre).

Diri era întoarsă cu totul pe dos, venea tot mai rar în temniţă şi era inabordabilă. Eram lăsate pe mâna noilor veniţi care aplicau cu rigurozitate regulamentul. Soţii Agapie fuseseră înlocuiţi de mult ca necorespunzători, veniseră miliţience noi, din cele vechi rămăsese doar buna coana Mărguţa, care era mai timorată decât unele dintre noi.

M-am hotărât să vorbesc cu Marieta, ştiind că voi fi susţinută în demersul meu de Viorica, l-am explicat că măsura luată a produs mare tulburare în temniţă şi că nu folosea cu nimic bunului mers în ateliere, ci dimpotrivă; că este în interesul producţiei să susţină pe lângă Diri revenirea la vechea împărţire cu care deţinutele s-au obişnuit. Marieta ne-a răspuns că nu se va face nici o revenire. Să nu insistăm pentru că şi aşa Diri este în pericol. Că însăşi Marietei i s-a cerut să dea declaraţii compromiţătoare care să ducă la demiterea lui Diri, ceea ce Marieta refuzase. Lucrurile nu s-au liniştit, ci, dimpotrivă, aşa că nici una din pretenţiile noastre nu poate fi şi nu va fi respectată.

Reacţiile au început să apară. Un val de ură s-a năpustit asupra mea. Eram acuzată, de către un anumit segment, de colaborare cu teroarea comunistă, mi se promiteau judecăţi aspre şi spânzurătoarea când „vor veni americanii". Eram, trebuie să mărturisesc, uluită de o schimbare atât de radicală, dar nu mă plângeam pentru că toată lumea pe care o stimam era lămurită şi ştia că acuzaţiile cu adevărat grave sunt de cu totul altă natură şi că pot plăti foarte scump vinovăţii inventate de puterea pe care eram, cu adevărat, foarte departe de a o sluji.

Printre titoiste, de exemplu, era o bătrână cu care mă împăcasem foarte bine. Învăţasem, din simpatie pentru lupta lor - care părea fermă şi aproape de voinţa poporului -câteva cântece cu cuvinte sârbeşti, pe care le cântam cu plăcere pentru că erau frumoase. Am auzit-o spunând după schimbările făcute că va răsuci cuţitul în mine. Credea că eu sunt vinovată că a fost despărţită de titoistele ei. O învăţătoare bucovineancă, care s-a sinucis mai târziu prin spânzurare la Miercurea Ciuc, spunea cu dispreţ: „Urăsc şi faptul că este o bucovineancă de-a mea. Slujeşte comunismul!"

Era năucitor să le auzi. Nu eram tristă pentru că mi-am dat seama că opinia acestui segment era subtil dirijată de informatoare, sosite în număr tot mai mare cu noile loturi. Dar eram foarte neliniştită pentru că prevedeam anchete grele şi nu aş fi vrut pentru nimic în lume ca Diri sau Marieta să fie lovite de ai lor, folosindu-mă pe mine ca instrument. Eram atât de preocupată de acest aspect încât nu m-am gândit la ce mă aştepta pe mine. Îmi era aproape indiferent faptul că puteam fi târâtă într-un proces urât, cu o condamnare mult mai mare. Important era să nu fiu eu pricina condamnării lor.

Au început să apară avertizările. Mioara m-a luat la o şuetă să-mi povestească un vis (ştiam că-mi nutreşte o profundă antipatie). Visase că o mulţime de deţinute s-au hotărât să mă răstignească. Mi-au fixat crucea şi se pregăteau să mă bată în cuie. Erau pline de ură şi mă insultau şi mă umileau într-un fel plin de cruzime. Mi-am dat seama că ştia ceva şi că, într-un fel alegoric care nu o angaja cu nimic, vroia să mă avertizeze. Sau poate vroia să mă şi înspăimânte? Cine poate cu noaste inima omului?

Printre nou venite se afla şi o profesoară de limba română care mă cunoştea de la Cernăuţi, de la liceu. Într-o dimineaţă, când curtea bisericuţei era aproape goală, mi-a ieşit înainte şi, prefăcându-se că îşi leagă şireturile de la pantofi, mi-a spus dintr-o răsuflare:

"- Un grup de deţinute neromânce a făcut un denunţ foarte grav în care eşti acuzată că ai capacitat-o pe directoare să favorizeze pe deţinutele legionare şi mai ales că al organizat sabotarea întrecerii socialiste. Ca probă concretă au adus povestea cu lâna." Ştiu ceva de ea? Profesoara mea venise după ce lâna se împărţise, dar era bine informată; m-a durut că făcea parte din tabăra adversă. Nu m-am mirat pentru că ştiam că este foarte apropiată de Ştefan Voitec. Dacă nu mă înşel, era în închisoare în legătură cu Vasilichi. l-am admirat curajul de a mă atenţiona. Riscase mult pentru că nu putea şti ce mă aşteaptă şi care va fi puterea mea de rezistenţă.

Diri aproape nu intra în temniţă. Făcuse un careu. În pauza dintre schimbul doi şi trei. Era toamnă şi era întuneric. La lumina becurilor de la dormitoare şi din curtea bisericuţei careul avea ceva spectral. Era pentru a doua oară când scena mi se părea vrednică de un film suprarealist. Deţinutele încolonate, miliţiencele în faţa lor; şi, în golul careului, Diri, strigând din răsputeri, cu vocea ei tunătoare, tot dispreţul pe care-l avea pentru turnătoare. Le-ar fi admirat dacă activitatea lor ar fi fost pusă în slujirea unui ideal. Lupta lor poate le-ar fi justificat mijloacele. Dar ele nu sunt decât râme pe care natura le-a greşit cu chip de om. Se târăsc pe lângă mâna care loveşte cu biciul pentru a fi cruţate de lovituri. Ştie că au venit în număr mare, ştie că au indicaţii precise, dar nu se teme pentru că s-a născut sub o zodie fără noroc la duşmani.

Era incredibil pentru inteligenţa ei! Ce o determina să înfrunte lumea aceasta care, fiind laşă, era capabilă şi de foarte multă ură?!

O ascultam şi starea ei de spirit mi se părea de un tragism înfricoşător. Tovarăşi de luptă se pregăteau să o demoleze, să o înfiereze ca trădătoare; ce putea fi mai cumplit?

Îmi imaginam cum m-aş simţi dacă toată lumea pe care o iubeam şi cu care mă simţeam atât de înfrăţită prin aceleaşi iubiri şi prin aceleaşi dureri s-ar întoarce împotriva mea şi m-ar considera trădătoare. Ar fi cumplit, ar fi de o mie de ori mai rău decât moartea. Dar ce-ar fi dacă, ajunsă în culmea jertfirii de sine, aş constata că altarul pe care m-am jertfit este un mare gol? Nici nu puteam să-mi imaginez o asemenea ruină. Mi se tăia răsuflarea numai la gândul că cineva care a militat cu bună credinţă şi cu nestăvilit elan pentru un ideal se vede nevoit să afle că totul a fost o eroare.

Am realizat cu luciditate că salvarea lui Diri depindea în mare măsură de cele pe care "molohul" le alegea să fie unealta fatală. Eram sigur una din acestea. Eram pusă în situaţia să apăr din răsputeri o ilegalistă comunistă! Onoarea îmi cerea acest lucru.

I-am spus Manetei să transmită lui Diri că ar fi bine să ne schimbe cu cineva de caracter dar fără o coloratură politică anume. Răspunsul a venit prompt: în nici un caz. Ar însemna să recunoască greşeala de a ne fi numit pe noi. Ne menţine pentru că nu a greşit. A ales persoane competente, capabile să se achite de sarcini, ceea ce se poate dovedi. Atât şi nimic mai mult.

Am aşteptat. Toamna târziu, pe înserat, s-au năpustit în birou doi securişti tineri care ne-au luat în primire pe Viorica şi pe mine cu întrebări care nu aşteptau răspuns dar prefigurau acuzaţii grave din punctul lor de vedere. Au dispus schimbarea noastră din biroul tehnic şi au afirmat cu fală că sunt experţi în a închide directori de penitenciare. În locul nostru au fost aduse, evident, persoane cunoscute pentru deschiderea lor de a "colabora" cu regimul comunist ele trebuiau să-i înveţe pe recalcitranţi ce înseamnă dictatura proletariatului.

Scoasă de la birou, am fost însărcinată să realizez împreună cu Gigi, cu Cornelia, cu Cocoloş şi cu alte fete - o mică echipă de "experte" - un număr de păpuşi îmbrăcate în costume naţionale reprezentând zonele mai importante ale patriei noastre pentru o expoziţie a M.A.I. - ului.

Şi aşa a sosit şi ziua de 1 februarie. Am fost scoase din atelier Viorica şi cu mine şi, fără nici o explicaţie, am fost închise în izolator: Viorica în prima celulă, eu în a doua. Un vânt de teroare bântuia prin temniţă. Diri nu mai avea voie să pătrundă în interior. Sosise şi anchetatorul, un nume care făcea să îngheţe inimile: Vişinescu.

Conducându-mă spre izolator locotenentul major mi-a strecurat câteva cuvinte:

"- Să nu ti temi, Ispasia. Când a fost prelucrată în şedinţă directoarea în legătură cu tine, maistora şi sublocotenentul au arătat cât de mult ai munşit şi ce rezultate bune ai adus. Eu zîc că s-o găsi cini sâ-ţi poarti di grijă."

Chiar m-a înduioşat.

Cam după o oră a venit şi Vişinescu să vadă cum am fost instalate. Ne-a privit cu dispreţ fără să ne adreseze nici un cuvânt. După plecarea lui mie mi s-a scos cojocelul lui Bob pe care-l purtam şi la amândouă ne-au fost scoase pătrăţelele de rogojină roasă, care urmau să fie introduse numai între zece seara şi cinci dimineaţa. Mâncarea o primeam în regim sever, dar în zilele de mâncare numai o jumătate de porţie. Eram scoase la program seara, înainte de închidere, dar numai pentru W.C. Fără să ne sfătuim, din instinct, Viorica şi cu mine ne-am hotărât să nu vorbim decât salutul de dimineaţa şi de seara. Ştiam că discuţiile noastre vor fi ascultate, aveam experienţa anchetelor şi a psihologiei speciale legate de ele. Nici nu era nevoie să ne punem de acord. Fiecare ştia ce are de făcut.

La două zile după noi au fost aduse la celula 3, Michi şi la celula 4, Nana. Michi a încercat să vorbească cu noi, Nana, însă, a rămas tăcută - sunt sigură că se ruga intens.

După trei zile Michi a fost scoasă, iar Nana a rămas în mucenicie cu noi.

Nu ştiu cum a reuşit Anişoara să se interneze la infirmerie şi să apară la geamul care închidea cerdacul dispensarului. Când am trecut pe alee spre W.C, am văzut chipul frumos, palid la lumina slabă a becului. Încerca să-mi zâmbească dar pe obrajii ei copilăros de tineri două lacrimi mari se rostogoleau cuminţi, se opreau drept în inima mea de unde n-au mai plecat niciodată. Suflet drag, poate acum, acolo unde ai plecat, ai facilitatea să afli cât de mult au însemnat pentru mine lacrimile tale în zbuciumul pe care îl trăiam atunci.

În prima seară când a intrat Milica de serviciu mi-a şoptit că fetele erau îngrijorate pentru că Anişoara le-a spus că trăgeam greoi piciorul drept. Era piciorul la care iarna făceam lichid. Tot Milica mi-a spus, tot foarte încet, că Vişinescu anchetează unele persoane din ateliere, că vrea să facă un dosar răsunător şi că fetele "cele bune" din secţie se roagă pentru Diri şi pentru noi. Târziu de tot, când am revenit printre ele, am aflat că s-a ţinut trei zile post neîntrerupt, numai cu fărâma de pâine şi cu apă, iar sora Tereza, care purta numele ocrotitoarei mele, a rămas în dormitor, bolnavă fiind de ficat şi acolo se ruga fierbinte ori de câte ori trecea cineva pe sub geamul ei spre biroul de anchetă.

Pe noi nu ne întreba nimeni nimic. Vişinescu dăduse dispoziţie să fim ţinute până la limita îngheţului. Se spune că moartea prin îngheţ este frumoasă. Dar nu-i adevărat. Este frumoasă în ultima fază dar până atunci e cumplit să suporţi frigul fără să ai nici o posibilitate să te opui cât de cât. Rogojina mea era atât de mică încât nu-mi puteam ocroti nici spatele. Practic era cât o pernă, dar nu-mi simţeam nici capul mai ocrotit decât restul corpului. Era atât de frig încât într-o noapte m-am pomenit cu un şoricel chiar lângă gura mea. Venise să se încălzească la respiraţia mea. În curând m-a prins un frison care nu s-a mai oprit. Îmi clănţăneau dinţii şi mă dureau.toate oasele. Din când în când picioarele mi se încălzeau brusc pentru o vreme dar dârdâiala nu mai contenea. Un timp, ziua, mă plimbam prin celulă - doi paşi spre uşă, doi paşi înapoi - şi-mi băteam braţele ca să le încălzesc dar în cele din urmă am renunţat. Mă cuprindea o toropeală şi, fără să-mi mai pese de cimentul nemilos de rece, m-am întins pe el fără rogojină. Nu mă puteam vedea cum arăt, dar mâinile, mele începuseră să ia cutarea prunei. Cred că arătam jalnic, miliţienii care făceau închiderea şi deschiderea se uitau ciudat la mine. Le simţeam mila neputincioasă. Sau poate nu era milă?

A venit şi ziua când nu m-am putut ridica de jos decât cu foarte mare efort. Când mi-am dus rogojina afară am observat că sub ea era ud. Transpiram, fără să simt, căldura febrei. Era în ziua de 8 februarie când era Milica de serviciu, noaptea. S-a plecat asupra mea; abia am recunoscut-o. M-a trezit din toropeala care acum începuse să fie plăcută. Aveam o senzaţie de imponderabilitate şi mi se părea că-mi este cald. Aveam tot felul de vise (oare vise erau?) colorate; îmi amitesc de o floare care îmi apărea mereu dar pe care nu o văzusem niciodată în realitate. Era ca un fel de stea şi plutea pe o apă cristalină ca un nufăr. Îmi aminteam de Sânii, apa din comuna mea natală, pe care pluteau superbi nuferi albi. Îmi aminteam de Victor, vărul meu, care mi-i culegea cu ajutorul unui cârlig, când mergeam să-i admirăm pe clar de lună. Oare Victor prin ce temniţă zace? Ştiam că şi el este condamnat la mulţi ani.

Milica mi-a dat un cub de zahăr - cu câtă frică l-o fi ascuns în buzunarul mantalei! - şi mi-a spus să nu mai fac pe viteaza şi să nu mă ridic de jos mâine dimineaţa la deschidere pentru că Vioricăi îi este foarte rău. Aşa am făcut, deşi mi se părea umilitor faptul că nu mă ridic în picioare (cred că foarte greu aş fi reuşit s-o fac). Probabil că Milica i-a raportat lui Vişinescu despre incapacitatea noastră de a ne ţine pe picioare pentru că au scos-o întâi, pe Viorica şi, la o distanţă apreciabilă, am fost dusă şi eu spre birouri. Sora Tereza era într-adevăr la geam şi mi-a făcut semn că se roagă pentru mine. Simona mi-a întretăiat calea. Mi-a spus că acum voi avea nevoie de ajutorul ei. Mi-a întins mâna. Am trecut pe lângă ea fără să observ mâna întinsă.

Vişinescu nu m-a luat imediat la anchetă. M-a lăsat să aştept afară, în faţa biroului cu planton lângă mine. Era sergentul Butoi de care mă lega o amintire hazlie. Făceam inventarul stocului de materiale la magazie pentru sfârşitul anului şi Butoi a fost adus să mă păzească împreună cu un alt coleg al său. În timp ce lucram, cei doi au început să-şi pregtească lecţia pentru şcoala lor de partid. Era vorba despre empirism şi criticism. Nu mai spun ce problemă cu pronunţarea numelor de filosofi incriminaţi de Lenin, tot hazul era că bieţii oameni uitaseră ce anume însemna termenul pe care ei îl reţinuseră ca "empiriocraticism". Deviau empirismul de la imperiu dar "craticismul" nu-l puteau lega de nimic. Până la urmă Butoi a avut o idee:

"- Hai s-o întrebăm pe fata asta. A fost studentă, poate ştie ceva."

Ce uluiţi au fost când au aflat că empirismul şi criticismul erau două concepţii filosofice criticate de Lenin.

Acum Butoi mă compătimea şi-mi dădea tot felul de sfaturi pentru că afară era un viscol nebun. Zăpada îngheţată îmi biciuia faţa. Mă dezgheţam în bătaia vântului, mii de ace îmi străpungeau trupul, era o tortură de neimaginat. În cruzimea lui, Vişinescu mi-a făcut totuşi bine. La căldură - am aflat de la doctoriţe - dezgheţul ar fi fost şi mai dureros. Aveam probleme cu picioarele. Nu mi le mai simţeam şi mersul îmi era foarte nesigur.

În sfârşit am fost introdusă la anchetă. În spatele lui Vişinescu se afla o oglindă. M-am speriat când m-am văzut cum arătam. Pur şi simplu nu m-am recunoscut. Faţa îmi era atât de umflată încât ochii mei, care, de felul lor, erau uşor migdalaţi, acum arătau ca două linii. Culoarea feţei era de un roşu negricios, iar buzele îmi erau plesnite până la sânge.

Vişinescu a început ancheta de la facerea lumii. Numele, ocupaţia, condamnarea, acuzaţiile, concepţia politică, etc. Făceam efort să nu mă toropească somnul ca să fiu atentă când va începe ancheta propriu zisă. Mi-a trebuit timp ca să-i explic ce înseamnă monarhie constituţională, nu ştiu de ce era aşa de important faptul că eu o consideram cea mai bună formă de guvernare.

În sfârşit a ajuns şi la ceea ce vroia de la mine. Din tot noianul de acuzaţii a reţinut povestea cu lâna - probabil că avea multe declaraţii pe care se baza. N-am recunoscut nimic: nici că Diri le proteja (culmea ironiei!) pe legionare, nici că, sub presiunea noastră a comis infracţiunea de ajutorare a infractorului - foarte gravă acuzaţie, dată fiind poziţia ei. Cu multă viclenie Vişinescu se minuna că încercam să apăr o vajnică luptătoare comunistă verificată prin activitatea ei clandestină. Am spus că eu nu apăr pe nimeni şi că nu aveam habar care sunt meritele ei pe linie comunistă. Că ar fi cu adevărat ridicol să apăr cu un asemenea preţ o comunistă. Eu îmi apăr principiile şi punctul meu de vedere şi pentru aceasta plătesc deja cu privarea de libertate pentru mulţi ani. Este firesc să nu fie de acord cu adevărul meu, dar eu pe acesta îl voi declara şi îl voi apăra. Cred că a considerat riposta mea ca o impertinenţă pentru că s-a ridicat furios de pe scaun şi s-a apropiat de mine cu pumnul strâns, ridicat, ca să mă pocnească. Mă uitam la el şi-mi spuneam: "Dacă mă pocneşte, mă mătură de pe scaun. Dar nu va putea s-o facă pentru că sora Tereza, în acest moment, o roagă pe sfânta Tereza să mă apere."

Într-adevăr, ajuns în faţa mea, Vişinescu s-a răzgândit. L-o fi derutat imobilismul meu? S-a apropiat de uşă şi i-a spus ceva lui Butoi care rămăsese afară în aşteptare. Apoi s-a aşezat la loc răsfoind hârtiile de pe biroul său.

A intrat Mica. Nici nu s-a uitat la mine. S-a apropiat de biroul lui Vişinescu, aşteptând. Ţinea în mâna dreaptă căciulită împletită din lâna primită şi-i palpitau nările de satisfacţie. Mă credea umilită şi înfrântă.

"- Poţi să repeţi de unde ai avut lâna cu care ţi-ai lucrat căciula din mâinile tale?"

"- Am primit lâna din magazia penitenciarului dintr-o cantitate mare împărţită de Oţel din ordinul directoarei."

"- Ce ai de spus, Oţel, recunoşti lâna şi faptele legate de această problemă?"

"- Nu recunosc nimic. Vă rog să întrebaţi deţinuta dacă a primit lâna din mâna mea şi dacă a auzit cu urechile ei ordinul directoarei."

Au rămas amândoi o clipă uluiţi.

"- Mda..." a spus Vişinescu, expediind-o pe Mica cu un gest al mâinii. Răspunsul ei nu putea fi decât "nu".

Vişinescu a ieşit din nou afară şi de data aceasta a introdus-o pe doamna Lucia. M-a privit lung, duios. Doamne, câtă căldură răspândea în jurul ei această fiinţă atât de tandră şi atât de înţelegătoare! Mi-a zâmbit şi apoi s-a întors spre Vişinescu.

"- Ei, ce ai de spus cu privire la lâna pe care v-a împărţit-o Oţel?"

"- Nu am nimic de spus. Oţel nu mi-a dat nici un fir de lână."

"- Cum nu? Ţi-a dat lâna pregătită de directoare pentru a încălzi duşmanii poporului."

"- Povestea asta este o enormitate. Cum puteţi crede că directoarea putea să facă aşa ceva, dânsa neavând nici o legătură cu producţia şi cu atât mai puţin cu materialele de producţie?"

"- Atunci din ce lână ţi-ai lucrat şosetele din picioare?"

"- Asta, întâmplător, am primit-o de acasă, dar mărturisesc că am mai luat câte un ghemuleţ mic din atelier ca să-mi repar una, alta. N-am făcut-o numai eu. O făceau toate câte aveau ceva de cârpit. Cantităţile luate cu de la sine putere erau atât de mici că nu se observa."

"- Lasă, că vom vedea noi cum stau de fapt lucrurile!" Şi a plecat şi Lucica.

"- Scrie-ţi declaraţia. Vezi să fie scurtă, la obiect şi mai ales în spiritul adevărului", a mormăit Vişinescu.

Pe moment nu-mi venea să-mi cred urechilor. Repede, însă, mi-am dat seama că ceva miraculos s-a întâmplat. Probabil că nu va fi pornit proces. Probabil că Diri va fi demisă, dar nimic mai mult. Să fi fost atât de puternică rugăciunea şi postul fetelor că s-a îndurat Domnul să creeze o astfel de conjunctură încât toată povestea să rămână fără urmări?

Nu-mi păsa ce se va întâmpla cu mine. Eram scutită de a fi chemată ca martor al acuzării împotriva unei fiinţe despre care ştiam destule fapte ca să o nenorocesc pe viaţă. Rugăciunea oamenilor de caracter şi iubirea dintre noi făcuse acest miracol. M-am cutremurat în sinea mea, m-am prosternat în fata acestei minuni. Pentru mine era limpede că Dumnezeu a făcut schimbări în minister ca să salveze un om. Plecaseră duşmanii lui Diri.

Am scris o declaraţie de o pagină în care am reluat ceva mai amplu declaraţia Luciei, încheind cu descrierea percheziţiei în urma căreia ni s-au confiscat toate ustensilele de lucru şi, în felul acesta, micile sustrageri au încetat.

Vişinescu a citit declaraţia în picioare în faţa mea; apoi, fără obiecţii, a trecut-o în dosar. Probabil că servea bine felul în care se hotărâse închiderea anchetei. Ce ocazie pierdută pentru el de a fi detonatorul unei răsunătoare demascări a unei ilegaliste trădătoare! A deschis uşa spunându-i lui Butoi să mă ducă la "marele secret", urmând să mi se aducă bagajul. Îmi era cu desăvârşire interzisă orice legătură cu persoanele din secţie. Vişinescu mă lovise din plin. Scoaterea mea dintre surate echivala cu o nouă condamnare. Nici pe Diri n-am mai văzut-o. Ba da, am ascultat din camera "secret" cum îşi lua rămas bun "în careu" de la cariera sa de directoare. N-am auzit diatribă mai violentă la adresa informatoarelor! Şi nici elogii mai elocvente pentru cei care îşi ţineau dreaptă coloana vertebrală! Diri şi-a încheiat discursul cu: "V-am spus că nu am noroc de duşmani!"

M-am gândit adesea că Diri avea dreptate să dispreţuiască această adevărată instituţie: „informarea" subterană, organizată şi pusă în funcţiune în mod impecabil. Era cea mai deşteaptă treabă a diavolului. Prin funcţionarea informatorilor puterea căpăta dimensiuni incomensurabile. Prin ei s-a creat un climat de spaimă care paraliza orice rezistenţă, prin ei se puneau în circulaţie zvonurile prin care se discreditau indezirabilii şi se manipula opinia publică în sensul dorit. Nimeni nu mişca pentru că datorită sistemului ochiul vigilent al partidului unic putea să observe orice sau aproape orice şi să lovească drastic, fără milă.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu Diri. Ni s-a spus că a fost transferată directoare la o închisoare - şcoală de minori. Gigi a lucrat o mică alegorie de păpuşi: pe o câmpie un ciobănel rezemat în bâtă, cu câinele ciobănesc tolănit la picioare, scruta melancolic zările. Plutoniera Limban s-a angajat să-i ducă lui Diri gândul nostru concretizat astfel. Va fi avut curajul să-l ducă, aşa cum am convenit, la început de martie, ziua ei de aniversare? Nouă ni s-a spus că a primit cu emoţie mesajul şi că a exclamat:

„- Ştiam sigur că fetele nu vor fi uituce. Vezi, că s-au gândit la mine."

Prin informatoare s-a vehiculat ideea că Diri a fost victima legionarelor, care, prin mine şi Viorica, au... „manipulat-o" în sensul dorit de noi. Nimic mai fals. Apropierea dintre noi şi Diri s-a făcut strict pe coordonatele omeniei. Noi am respectat durerea imensă pricinuită de prăbuşirea concepţiei pentru care luptase, iar ea a trebuit să recunoască faptul că adevăratele caractere le-a găsit printre noi, cele care luptam împotriva crezului ei din tinereţe. În rest, dispreţul reciproc pentru crezurile noastre politice a rămas în picioare. Dar ce minunat era faptul că, dincolo de aceste bariere, o caldă frăţie umană ne-a ajutat să ne strângem, cu respect, mâinile.

După ce m-am eliberat, Angela mi-a spus o poveste duioasă despre Diri. Era pe străzile Bucureştiului împreună cu mama mea, care acum îi era soacră. La un moment dat a văzut-o pe celălalt trotuar pe Diri. l-a spus mamei s-o aştepte puţin deoarece vrea să o salute. Mama a acceptat imediat, nu dorea deloc să o cunoască, copleşită de durere fiind, pentru că tocmai aflase că peste cei zece ani de care ştia, mai primisem o pedeapsă fără proces, fără sentinţă judecătorească (în baza celei mai autentice Justiţii" comuniste).

Diri a recunoscut-o pe Angela, şi-a amintit pe loc că făcea parte din „lotul Păzi" şi a întrebat-o ce ştie despre mine şi despre familia mea. Angela a pus-o la curent cu noile date despre noi şi i-a arătat-o pe mama. Diri a vrut să o cunoască şi a traversat cu Angela strada. I-a spus mamei câteva cuvinte frumoase despre mine şi, în felul acesta, a topit adversitatea cu care mama acceptase să-i fie strânsă, cu putere, mâna.

Abia după revoluţie, m-am întâlnit cu Mia care mi-a povestit că s-a întâlnit cu Diri în Bucureşti şi a aflat direct că avea un post la canalizare în întreprinderile comunale („sunt şefă peste căcănari", a fost expresia tipică ei). Era în căutarea unui telefon public. Mia a invitat-o la telefonul ei. Diri a pornit la început, dar apoi s-a răzgândit.

„- E mai bine pentru amândouă.", s-a scuzat ea. Era vigilenţa proletară? Nu, Diri ştia că atât ea cât şi Mia sunt puse la „microscop" şi că era mai bine să nu fie verificată prin telefon întâlnirea lor. Deci Diri n-a fost închisă, aşa cum s-a vehiculat în temniţă, zvon lansat, probabil, tot prin informatoare.

Când am reuşit să o găsesc pe „coana" Mărguţa, tot după revoluţie, am aflat că Diri s-a stins din viaţă singură, întristată foarte, ajutată de o familie de învăţători din Mislea care au cunoscut-o în intimitatea ei şi au respectat-o. Ei au şi înmormântat-o. Acum, când mă gândesc la ea, o văd cu alţi ochi. Nu m-am simţit ataşată de dânsa, o vedeam plină de suficienţă de sine. Acum îmi dau seama că era un suflet tandru şi îşi ascundea nevoia de afectivitate sub o duritate violentă şi chiar vulgară. Îmi amintesc de o mică întâmplare. Tocmai răspundeam arhitectului M.A.I. care se ocupa de amenajarea atelierului. Vroia să ştie cum de sunt atât de senină cu o condamnare atât de mare în spatele meu. Îi spuneam că seninătatea îmi vine din recunoştinţa imensă faţă de Bunul Dumnezeu că m-a scos din nefiinţă pe o asemenea treaptă că pot să mă ridic, în mod lucid şi conştient, spre El. Diri a prins fraza mea şi mi-a reproşat:

"- Stai şi filozofezi şi nu te gândeşti la mine, ce munte de rahat a trebuit să înalţ eu!"

Am rămas amândoi stupefiaţi. Am înţeles că Diri era atât de dezgustată că a trebuit să tămâieze, la o şedinţă de partid, oameni pe care nu-i stima, încât aproape că invidia libertatea de gândire şi exprimare a unei deţinute.

Odată mi-a spus pe un ton meditativ:

"- Măi, Oţelică, nu-i aşa că aserţiunea că suferinţa înobilează pe om este o mare minciună? Eu cred că-i înobilează pe cei ce sunt deja nobili şi-l face fiară pe cel rău."

"- Domnişoară, eu cred că suferinţa înobilează numai atunci când este acceptată ca o cale de înobilare şi, mai ales, când este o jertfă de iubire."

"- Şi cu suferinţa ce-ţi vine din dezgust, ce faci?"

"- O! E simplu! Acumulezi mai multă iubire! Să ştiţi că se învaţă asta."

"- Mda! Am să mă gândesc la ce mi-ai spus."

Oare, s-o fi gândit?!