IV - PROCESUL

După percheziţiile de rigoare, am urcat cu bagajul personal într-un camion cu prelată care ne-a dus la gara Băicoi unde ne aştepta vagonul dubă. Cu timpul am reuşit să cunoaştem alcătuirea unor astfel de vagoane. Erau compartimentate având celule mici, înguste, cu o singură bandă în lungul încăperii, pe care puteau sta 4 - 5 persoane şi o celulă mare, cu bănci în jurul pereţilor şi încă alte două rânduri de bănci pe mijloc.

Pe noi ne-au introdus într-una din celulele mici în care ne-am înghesuit cum am putut pe singura bancă îngustă. Cu toată bunăvoinţa nu puteam încăpea toate. Eram 12 pentru că, pe lângă cele 10 care formam lotul studentelor de la Cluj, au fost ataşate Ica P. şi Vichi N., o fetiţă de liceu, fermecătoare. Pe Maricica am instalat-o în plasa de bagaje. Marcată de febră din cauza T.B.C. - ului de care suferea, ne-am gândit că acolo va fi mai ocrotită. Şi pentru că trupurile noastre erau impenetrabile, am făcut cu rândul statul în picioare şi statul pe bancă. Pentru a ajunge la W.C. - ul din capătul băncii era o întreagă odisee, plus sfiala care te domina într-o astfel de înghesuială. Te lăsai păgubaş. Din acest motiv unele din noi am ajuns la destinaţie cu picioarele umflate la dubla lor dimensiune.

Chinul acestei călătorii, care ne sugera aglomeraţia din infern, a durat o săptămână. Duba noastră a tot rătăcit ataşată la diferite trenuri, prin diferite gări, de unde am cules tot tineretul care urma să fie judecat la Cluj în cele două mari loturi: Centrul Studenţesc Legionar cu toate "anexele" şi frăţiile de Cruce.Ni se dădea zilnic hrană rece, formată din 250 g pâine, un pătrăţel de slănină sărată şi un pătrăţel de marmeladă. Slănina provoca o sete care se adăuga chinului generat de lipsa de aer şi de cel mai elementar confort, statul pe bancă. Prin gemuleţul de circa 20/30 cm, zăbrelit, nu pătrundea nici aer, nici lumină. Ca să ne lase vizeta deschisă - singurul mod de aerisire - am promis gardienilor o linişte desăvârşită. Eram un mormânt care alerga pe şine de fier către un destin tragic.

La Cluj am coborât primele din dubă, într-un hal de epuizare fizică greu de imaginat. Ca să poată merge, Maricica a trebuit susţinută de două dintre noi.

M-am pomenit transportată din nou la "vila" de pe strada Regală. Singură, într-o celulă de pe ultimul culoar al arestului, mă gândeam cu resemnare că aici cel puţin am banca la dispoziţie ca să pot dormi o mie de ani. La scurt timp unul din vecini s-a interesat de noul venit, l-am spus cine sunt şi imediat mi-a comunicat că inginerul Mircea este în arest, acuzat printre altele că m-a găzduit şi că mi-a trimis prin mama un pachet cu hrană şi îmbrăcăminte.

I-am mulţumit vecinului că m-a avertizat şi am început să mă gândesc cu disperare la ce putea să urmeze. Aşadar a fost zadarnică bucuria mea că scăpase cu bine din anchetările noastre. Eram atât de mulţumită că în declaraţiile mele numele lui nu fusese pomenit! Eram sigură că Dumnezeu l-a acoperit pentru marea bunătate a sufletului său. Mă gândeam cu groază la Margareta, rămasă singură. Cum se va descurca cu cei trei copilaşi? Ce puteam să fac acum? Faptele erau evidente. Nu puteam nega că am stat la ei peste doi ani de zile şi nici că am primit pachetul. Mi-am amintit cât m-am bucurat când am descoperit scrisul Margaretei pe un borcan cu "alifie pentru genunchiul lui Păzi" şi crenguţa de brad cu două fondante în care am recunoscut reţeta casei Mircea. Nu m-am gândit atunci, în duioasa mea bucurie, că întreaga familie va plăti pentru un gest umanitar.

"Bunătatea proletară" nu lovea numai în noi ci şi în familiile noastre şi în prietenii noştri. Eram transformaţi în călăii celor pe care îi stimam şi îi iubeam şi care, pe lângă suferinţa pe care le-o pricinuia detenţia noastră, trebuiau să plătească cu spaime şi lacrimi, cu umilinţe şi lipsuri de tot felul, cu frustrări şi marginalizări, vina că ne erau rude, ca şi cum cineva ar putea să-şi aleagă singur părinţii sau copiii.

Când ne-au eliberat şi am aflat prin câte le-a fost dat să treacă mi-am zis că mii de ani de iubire nu vor putea-compensa şi vindeca rănile provocate de o ură bezmetică, lipsită de orice strop de omenie. Sabia pe care a văzut-o dreptul Simeon străpungând inima Sfintei Fecioare Maria a străbătut (de câte ori?) inimile sfintelor noastre mame. Câte lacrimi arzătoare, câte rugăciuni fierbinţi, câte spaime şi îndoieli; îşi poate cineva imagina câţi munţi de suferinţă ar forma toată restriştea lor adunată la un loc?! Dar copiii rămaşi fără părinţi, umiliţi, prigoniţi şi zdrobiţi, ca şi cum ei ar fi putut decide opţiunile luate de părinţii lor?!

Mă cuprinse o disperare neagră. Îmi era clar că am fost adusă aici ca martoră a acuzării şi mi se părea cumplit că voi fi nevoită să confirm "crima" că a fost bun cu mine şi m-a ajutat. M-am aşezat în genunchi pe betonul rece şi m-am rugat fierbinte, din adâncul fiinţei mele:

"- Doamne, Te implor, scuteşte-mă de umilinţa de a fi martor al acuzării în procesul lui Mircea, de care, sigur, nu-l vei scuti. Dacă ai hotărât ca şi el să intre în cohortele care trebuie să mărturisească prin suferinţă pentru Tine şi dacă şi el trebuie să fie jertfă de răscumpărare pentru neamul românesc, ajută-l, ocroteşte-l, ai milă şi îndurare de familia lui iar pe mine apără-mă de ruşinea de a lovi mâna care m-a ajutat. La Tine toate sunt cu putinţă, Doamne! Ai milă!"

Mi-am amintit de Sfânta Tereza şi a fost pentru prima dată când am apelat la ajutorul ei:

"- Sfântă Tereza, dacă ai fost rugată să-mi fii mijlocitoare pe lângă Bunul Dumnezeu, te rog fierbinte, fii mijlocitoare! Roagă-L să-mi acorde darul de a nu depune mărturie în defavoarea binefăcătorului meu. Roagă-L să nu permită diavolului să apese conştiinţa mea cu o astfel de infamie."

Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în toată măreţia Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinenţă. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoştinţă este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă şi mare cât toată întinderea sufletului meu.

N-am fost chemată la anchetă, n-am dat nici o declaraţie la dosarul inginerului, n-am fost chemată martoră a acuzării în procesul său, am plecat din arest fără să mă întrebe nimeni, un cuvânt.

Am fost depuse la penitenciar în vederea procesului. Celula noastră era plasată cu un etaj mai sus decât rândul trecut, într-o secţie de femei unde erau arestate de drept comun. Condiţiile de cazare şi hrană erau la fel ca rândul trecut.

Ne-am gândit să investigăm unde sunt fraţii noştri. Am scris un bileţel, am depănat pe el nişte lână şi am lansat prin fereastră ghemul, socotind că cei de sub noi sunt fraţii noştri şi îl vor recupera. Numai că cei de sub noi nu s-au grăbit să ia ghemul, nu erau studenţii. Un gardian din curte l-a observat şi a ne-a strigat să-l retragem imediat căci altfel "moartea-i pe voi cât capra". Ne-am sfătuit să spunem că ne-am jucat aruncând cu gheme una în cealaltă şi astfel unul a scăpat pe geamul deschis pentru aerisire. Nu a venit nimeni să cerceteze problema, dar mijlocul nu mai putea fi folosit.

Am imaginat un mod prin care să ne facem cunoscută prezenţa şi am hotărât să facem o grevă cu totul originală. Astfel, ne-am aşezat cu faţa la perete şi fiecare din noi a început să urle câte ceva: un cântec, o poezie, orice ne venea în gând. Era un vacarm îngrozitor. Un gradat însoţit de gardieni s-au năpustit în celula noastră şi ne-au întrebat dacă am înebunit. Le-am spus că nu vom tăcea până ce nu vom fi duse în secţia de deţinuţi politic, acolo unde se află întreg lotul din care facem şi noi parte.Spre uimirea noastră demersul a reuşit.

Am fost coborâte la etajul nostru, pe aripa noastră, în camera noastră din care am plecat la Mislea. Aici, singură, se afla Tuta. Foarte volubilă ne-a pus la curent cu ce ne interesa. În celula din fund se aflau mulţi preoţi şi teologi uniţi care se opuseseră la desfiinţarea bisericii unite şi au refuzat să treacă forţat la ortodoxie. Urmau apoi studenţii aduşi de la Piteşti în vederea procesului. Elevii aduşi odată cu noi de la Târgşor erau pe altă aripă deoarece vor avea un proces separat de al nostru.

Tuta vorbea cu vecinii noştri prin alfabetul Morse, pe care l-am învăţat imediat. Ea folosea sistemul bărbaţilor care băteau pentru linie două puncte apropiate. Noi îl vom folosi trasând pe perete chiar o liniuţă, care se auzea perfect şi era foarte distinctă. Cu timpul vom ajunge la asemenea performanţe de viteză că vom folosi doar începutul cuvintelor. Confirmarea de "înţeles", care se făcea printr-un punct, survenea tot mai des la jumătatea cuvintelor.

Foarte curând Tuta a fost scoasă din cameră şi, de atunci, nu ne-am mai văzut cu ea niciodată. Nu a apărut nici la proces şi, deşi prin analogie cu cazuri similare ar fi trebuit să ia trei ani, a rămas cu pedeapsa doar la timpul cât a fost reţinută. Ciudat e că singura care şi-a dat seama de curiozitatea faptului a fost Iulia. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, dar cred că de la Tuta şi-au tras anchetatorii "cunoştinţele" despre grupul nostru. Ne văzuse pe toate şi ne cunoscuse la parastasul pe care îl făcuse Dina pentru Titi Gâţă. Chiar şi eu am realizat târziu şi cu teama de a nu greşi, situaţia "aparte" a Tutei. Deci gestul agentului care mi-a arătat fotografiile a fost sincer prevenitor şi trebuia închis în cea mai deplină tăcere. I-am povestit Angelei (devenită cumnata mea) această întâmplare abia după revoluţia din 1989. Angela a fost supărată, s-a simţit chiar jignită şi m-a întrebat cum de am lăsat să treacă sub tăcere un fapt atât de important, mai ales că arunca altă lumină asupra faptului că am cerut confruntări în anchetă, l-am spus că nu puteam risca să ajungă la o ureche de informator un gest atât de uman.

Gardienii de pe secţie ne-au primit ca pe vechi cunoştinţe. Ne făceau mici favoruri: ne umpleau gamelele cu mâncare, ne ţineau mai multă vreme la spălător. Unul dintre gardieni avea o simpatie deosebită pentru Vichi. Îl impresiona copila, cu cosiţe blonde, vioaie şi prietenoasă cu toată lumea. Avea o plăcere deosebită să-i umple gamela cu arpacaş şi să-i spună: "- No, mancă, Victorie!"

În intervalul de timp care s-a scurs până la proces, am reuşit să refacem legăturile. Băieţii, care ştiau mai multe din felul cum s-a desfăşurat procesul frăţiorilor, ne-au spus că totul este o punere în scenă ridicolă, un adevărat circ. Nu va fi un proces clasic ci unul comunist. Pedepsele vor fi exagerate, dreptul la apărare va fi nul. Va trebui deci să abordăm o ţinută demnă, fiind conştienţi că soarta noastră este deja pecetluită şi că nici o dezbatere corectă nu va avea loc.

Într-una din zile am fost anunţată să stau prezentă la "crăpătură" deoarece în faţa uşii noastre va fi cineva care doreşte să fie văzut de mine. Era inginerul Mircea. Nu părea prea schimbat. Ochii lui albaştri erau senini şi nu exprimau reproş sau regret. Am pronunţat tare: "Doamne-ajută, frere!" Deoarece nu suporta să-i vorbesc cu "dumneavoastră" îi spuneam "frere". A zâmbit uşor, m-a salutat cu mâna dreaptă şi a plecat împins de un gardian care a prins de veste că staţionează. Nu l-am mai văzut niciodată.

Auruţa, cea mai înaltă dintre noi, o ridica pe Vichi la fereastră pe umerii săi. Dându-şi un nume schimbat, "Laura", Vichi vorbea cu un grup de evrei aflaţi pe acelaşi etaj cu noi, dar pe latura care făcea unghi drept cu aripa noastră. Erau, poate, sionişti care aşteptau şi ei procesul. Nu vorbeau corect româneşte probabil pentru că erau vorbitori de limbă maghiară. Într-una din zile am primit, prin spălător, un bileţel de la ei. Doreau să facem rugăciuni pentru ei ca să aibă un proces uşor. Credeau foarte tare în rugăciunile noastre. Spuneau că ortodocşii sunt ascultaţi de Dumnezeu. Promiteau că şi ei se vor ruga pentru noi. Erau credincioşi deoarece în fiecare seară îi auzeam rugându-se. Rugăciunile lor ebraice, cântate monoton, nouă ne sunau ca o tristă lamentaţie. În bilet au pus pentru Vichi şi două bomboane. Nu ştiau că noi nu primeam pachete, aşa cum primeau ei. Ne-a amuzat mult urarea lor: "- Laura, fie ţie viaţa dulce, fim noi liberi!" Cât de nepătrunse sunt căile Domnului! Legionari şi evrei, ne-am rugat unii pentru alţii, cu căldura compasiunii, cerând îndurarea Creatorului Milostiv şi Iubitor de oameni, fie că se numea Dumnezeu, fie că se numea Adonai.

Procesul a început în Lunea Mare, prima zi din Săptămâna Patimilor. Era un proces cu public, ţinut în sala mare a tribunalului. Pe podium, în faţă, era Tribunalul Militar care urma să judece, format din colonelul Vlasu, patru asesori populari, procurorul şi grefierul. În spate, aşezate în amfiteatru, erau băncile pentru public. Jos, pe bănci lungi de lemn, eram noi, acuzaţii. Ne separa de restul sălii un zid de militari, care aveau misiunea să evite orice contact între noi şi public. Noi nu aveam voie să facem nici o mişcare, nu puteam întoarce capul, nu puteam strecura nici o privire peste "vigilenţa poporului".

În prima zi am ascultat actul de acuzare, un rechizitoriu global, violent, care înfiera organizaţia noastră cu epitete surprinzătoare şi cu acuzaţii incorecte. Cu o voce tunătoare şi sacadată, eram acuzaţi în bloc ca cei mai aprigi duşmani ai poporului, în general şi ai proletariatului, în mod special.

Fiind o organizaţie "subversivă şi teroristă de tip paramilitar fascist" ne pregăteam în vederea unui complot criminal împotriva orânduirii sociale care promitea "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi". Exponenţi ai burghezo -moşierimii exploatatoare, eram vânduţi imperialismului străin. Făceam spionaj în favoarea agenturilor imperialiste, eram organizaţia cea mai abilă în asasinate politice, mai ales împotriva evreilor.

Rechizitoriul a durat ore. Ascultam cu stupoare cum bubuia ura în fiecare cuvânt, mă simţeam la mii de leghe depărtare de "crimele" care ni se puneau în spinare, realizam acut de dureros că nu numai o mişcare declarată net anticomunistă era pusă la zid, ci tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece neamul românesc în mlaştina aceasta de ură atee? Până unde îi va îngădui Dumnezeu diavolului roşu să demoleze vechile aşezăminte? Când se va reîntoarce şi peste ţara noastră aripa de înger izgonită acum cu atâta îneverşunare? Au urmat zilele de audiere a acuzaţilor şi martorilor. Practic, acuzaţii erau şi martori ai acuzării. Toată dezbaterea se reducea la reconfirmarea propriilor declaraţii, baza de acuzare a inculpatului. Dacă spuneai că declaraţiile nu sunt valabile pentru că au fost smulse prin tortură fizică şi constrângere morală ţi se lua dreptul de a mai vorbi.

"- Ce înseamnă constrângerea morală?", a ricanat unul din asesori.

Când Angela a spus dintr-o singură răsuflare că şi-a scris declaraţia cerută de anchetator numai după ce m-a văzut la confruntare, în ce hal fără de hal arătam eu, bătută crunt, a fost apostrofată dispreţuitor şi i s-a luat cuvântul.

Circul audierilor nu era numai grobian, ci lua uneori aspecte rafinate. Astfel au făcut caz de umanitarism în legătură cu Maricica. Au invitat-o pe un scaun, foarte aproape de completul de judecată - vezi, Doamne, ca să fie scutită de efort fizic. Pentru aceasta i-au citit din declaraţie exact acele fraze care o puneau într-o lumină penibilă faţă de noi. Au întrebat-o apoi, cu o politeţe perfidă, dacă îşi menţine
afirmaţiile. Peste mine au trecut foarte repede spunând că rezultatul anchetelor mele este mai mult decât edificator. Afirmaţia urmărea, de asemenea, discreditarea mea în faţa grupului. M-a caracterizat ca fiind o persoană abilă şi periculoasă, cu apucături mistice, retrograde. Un moment foarte penibil a fost aducerea în instanţă a unui martor mai special. Vasile Havrilescu, deznodat în bătăi, a fost internat la una din policlinici. Aici Vasile reuşeşte să-l convingă pe unul din tinerii medici să ducă un bilet unuia dintre intimii săi prieteni. Acesta a considerat că biletul este o capcană pe care i-o întinde securitatea şi, în consecinţă, l-a predat, sacrificându-l pe bietul medic. Nesiguranţa şi lipsa de încredere începea să funcţioneze. N-aş fi vrut, pentru nimic în lume, să fiu în pielea acestui prieten adus ca martor al acuzării. Simţeam, densă, dezaprobarea întregii săli. Un gest de laşitate arunca în temniţă un suflet caritabil. Un tânăr medic era acuzat de omenie. Vinerea Mare a fost rezervată apărării ce urma să fie susţinută de avocaţi numiţi din oficiu. Totodată era programată şi acordarea ultimului cuvânt.

Când ne conduceau spre sala de judecată am zărit la una din uşi, unde se făcea legitimarea publicului, pe Rodica Ş., o bucovineancă tânără, frumoasă şi curajoasă. Ne-am întâlnit privirile şi am înţeles că Rodica mima cu buzele un cuvânt: "Ma - ma".-Am făcut semn spre mine, adică "a mea?" Rodica a repetat semnul spre mine, adică "a ta". Deci mama era în sală. M-a copleşit o emoţie sufocantă. Mama a coborât din munţii Sebeşului ca să mă vadă! Cum să-i dau un semn cât de mic, cum să fac s-o zăresc măcar?!

Introduşi în sală, preşedintele ne-a acordat un sfert de oră să vorbim cu apărătorii noştri. Alt circ. La mine a venit un tânăr care mi-a spus că l-a avut pe "unchiul meu" profesor la facultatea de drept şi că pentru aceasta ar dori să pledeze eficient pentru mine. Mi-am amintit că profesorul E. D. Tarangul avea obiceiul să mă prezinte ca nepoată a sa. Tânărul avocat îmi spuse că a încercat să-mi studieze dosarul dar i s-a refuzat categoric. Mă ruga, deci, să-i ofer, pe scurt, câteva capete de apărare, l-am mulţumit pentru buna sa intenţie şi l-am sfătuit să spună la pledoarie: "- Întrucât nu cunosc dosarul cauzei, nu mi s-a permis să-l studiez, las justiţia să-şi urmeze cursul." Dar dacă vrea, cu adevărat, să-mi facă un serviciu, să mă ajute să mă întorc cu faţa spre public (consemnul era ca apărătorii să ne ţină cu spatele spre sală). Avocatul meu a acceptat riscul şi, mimând o discuţie înfocată, m-a rotit cu faţa spre public. Ostaşul de lângă mine s-a făcut că nu vede manevra aşa că am început să cercetez cu înfrigurare, rând cu rând, publicul. Am remarcat doi colegi de studiu, l-am văzut pe bunul nostru prieten, Naia, am văzut-o pe Lili care mi-a făcut un gest de dezaprobare - n-am înţeles pentru ce anume - şi, în sfârşit, chiar în ultimul rând, se afla mama. Şi-a dat seama că o caut şi s-a ridicat de pe bancă pentru ca să o observ mai uşor. Când ne-am întâlnit privirile a început să plângă liniştit; lacrimi mari îi brăzdau chipul frumos, l-am făcut semn că nu trebuie să plângă, să-şi şteargă ochii, l-am arătat inima, locul în care ne vom întâlni mereu, oricâte ziduri se vor ridica să ne despartă. Mama a înţeles, şi-a şters grăbită lacrimile şi a rămas cuminte să mă privească. Mi-a făcut un alt semn discret: mi-a arătat degetul mare, degetul mic şi a făcut un semn de negaţie. Am înţeles că tata şi fratele nu erau arestaţi. Sfertul de oră a trecut ca un fulger. Mi-am sărutat mama, ducând arătătorul la buze. Timp de 14 ani nu o voi mai vedea decât, uneori, în vis şi, permanent, în amintire. Sărmana mea măicuţă, câte a îndurat din cauza mea!

Pledoariile au început. Cei mai mulţi încercau să ne scoată nişte iresponsabili, victime ale unei educaţii viciate de misticism şi naţionalism. Bizară apărare! Eram vinovaţi, dar eram vinovaţi pentru că ne-am născut şi ne-am format într-o societate burghezo - moşierească, eram vlăstarele unei societăţi tarate. O pledoarie pe care am reţinut-o ca interesantă a fost a apărătorului Angelei. În timpul arestului Angelica a făcut hepatită şi a fost internată în spital. Un preot, impresionai de tinereţea ei, la externarea lui din spital, i-a căutat părinţii şi i-a adus un pacheţel, din partea lor. Pentru aceasta a fost arestat şi acuzat de favorizarea infractorului. Avocatul pleda pentru amândoi. El a arătat că cei care au crescut în sufletul românului conştiinţa de patrie creştină au fost preotul şi învăţătorul. Toate tradiţiile satului, printre care cele caritabile aveau loc de frunte, erau creaţia acestor doi factori importanţi. Părinţii Angelei erau învăţători. Era normal ca fiica lor să nu abdice atât de uşor de la tot ce învăţase în casa părintească, iar preotul nu putea acţiona decât pe linia tradiţiilor caritabile. Faptele lor nu puteau fi judecate în alt context. Ei nu cunoşteau comandamentele societăţii proletare şi, ca atare, nu puteau leza cu nimic societatea nouă, care promova alte "valori". Prin urmare cerea achitarea lor şi şansa de a se integra în noul tip de stat, de societate.

În sfârşit, ni s-a acordat şi ultimul cuvânt. Tribunalul Militar care ne judeca aştepta de la noi autocritici plângăcioase, apeluri la clemenţă, desistări spectaculoase, dar s-a înşelat. În afară de câteva cazuri (care se puteau număra pe degetele de la o singură mână) acuzaţii au formulat asumări responsabile, în fraze scurte dar hotărâte şi clare pentru că, de fapt nu erau lăsaţi să-şi legitimeze pe larg poziţia perpendiculară. Cred că Ion Munteanu a fost primul care a sintetizat în puţine cuvinte ceea ce trebuia exprimat. Pe scurt, cei mai mulţi spuneau: "- îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc."

Îmi amintesc de impresia profundă pe care a lăsat-o ultimul cuvânt al studentului Maniu, grav bolnav de T.B.C.:

"- Orice condamnare îmi veţi da va fi pentru mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conştiinţa împăcată că n-am făcut nici un rău alăturându-mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc."

Ultimul meu cuvânt a fost, în esenţă, următorul: "- Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt."

Ultimul căruia i s-a acordat cuvântul a fost Ion Bohotici, şeful Centrului Studenţesc. Preşedintele completului, colonelul Vlasu, i-a atras atenţia că poate vorbi numai în numele său. Cu o voce fermă, calmă şi convingătoare, Ion I-a rugat să-i permită totuşi să spună câteva cuvinte, nu atât pentru sutele de studenţi care îl vor urma în închisoare, ci mai ales pentru părinţii noştri, care merită să ştie direct de la noi pentru ce le-am adus o durere atât de mare. Cred că Ion i-a făcut o bună impresie preşedintelui pentru că acesta i-a acordat cuvântul.

Înalt, drept, cu figura senină şi vocea blândă dar hotărâtă, Ion Bohotici a spus, după cât a reţinut memoria mea, următoarele: "- Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo - moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului nostru popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nici o relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini, lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, res sacra. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, aceasta este vina noastră. Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, însuşi Fiul Lui Dumnezeu, lisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare tocmai pentru că vroia să reabiliteze omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden.

Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o şi dovedim.

Mă mir, însă domnule colonel, că dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi martiri care vor acoperi cu glorie şi pe cei ce vor cădea înfrânţi pe cale."

"- Îţi retrag cuvântul!", a strigat colonelui Vlasu. "Îi vedeţi cât sunt de fanatici? Vom avea noi grijă să-i învăţăm minte, să-i aducem la ordine!"

Zadarnic, însă, furia colonelului n-a putut şterge impresia pe care au lăsat-o cuvintele lui Ion Bohotici. Vorbele colonelului Vlasu s-au pierdut în zgomotul paşilor; publicul părăsea sala înainte de a se declara şedinţa închisă, înainte ca tribunalul constituit să părăsească sala. Pe noi gestul ne-a mângâiat. Era un protest tăcut dar mai elocvent decât cuvintele.

A doua zi, Sâmbăta Sfintelor Patimi, urma să primim sentinţa. Era ultima zi a procesului. Dimineaţa zilei ne-a adus o bucurie cu totul nesperată. O bătaie uşoară în uşă ne-a adus la crăpătură.

"- Vă vorbeşte un preot. Am asupra mea Sfintele Taine şi vrem să vă împărtăşim. Îngenunchiaţi cu faţa spre uşă şi vă spuneţi în gând, pe scurt, păcatele mai mari ce vă împovărează conştiinţa. Eu vă voi da absolvirea."

Am îngenunchiat cu sufletele copleşite de emoţie. Apoi ne-am făcut fiecare examenul de conştiinţă şi după câteva minute am ascultat cu înfiorare cuvintele care veneau de dincolo de uşă, clare şi solemne:

"- . . . cu harul ce mi s-a dat, vă iert şi vă dezleg .. ."

Prin crăpătura de la balamalele uşii am primit, învelite cu grijă în foiţă, câte o minusculă părticică pentru fiecare din noi, după care, cu binecuvântarea părintelui am băut apă.

Ion Bohotici a avut dreptate, lisus venise în celula noastră şi ne făcea onoarea să ne ia cu Sine pe Golgota. Inimile noastre erau inundate de lumina cea lină.

Împreună cu sfânta împărtăşanie am primit şi un cuvânt de folos, în versuri. Îl ţin minte, cum aş fi putut să-l uit?!

"De vrei să cunoşti Adevărul,

De vrei să-ntâlneşti fericirea,

În inimă poartă-nflorite Credinţa,

Speranţa, Iubirea.

Credinţă-n puterea divină,

Speranţa în zile mai bune,

Iubire curată, senină,

Frumoşii tăi ani să-ncunune.

Şi-atuncea când toate-mpreună

În tânărul tău piept vor creşte

Din ele făcând o cunună,

Lui Crist - Dumnezeu mulţumeşte."

Printre cântecele religioase pe care le cunoşteam am găsit unul care se potrivea cuvintelor. Astfel am cântat în cinstea Lui Iisus laudă pentru darul primit. Refrenul cântecului se referea la Sfânta Fecioară, dar l-am cântat pentru că se potrivea cu situaţia în care se găsea patria noastră:

"Îndură-te a păcii Regină, Durerile lumii le-alină."

Pentru citirea sentinţelor nu ne-am mai deplasat la tribunal. Au deschis uşile de la celule şi le-au citit în ordinea în care am fost audiaţi. Când mi s-a citit sentinţa: 10 ani temniţă grea, patru ani degradare civică şi nu mai ştiu ce cheltuieli de judecată, băieţii au strigat:

"- Să-i porţi sănătoasă, Păzi! Să le mai laşi şi lor ceva!"

Numai că i-am executat pe toţi şi încă patru ani pe deasupra, aşa, ca să fie sătulă fiara.

Sentinţele au fost citite în acelaşi timp şi în sala tribunalului, în faţa publicului care asistase, zi de zi, la proces pe parcursul întregii săptămâni.

M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în sufletul ei? Ce visase pentru mine şi ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuşi în braţele ei nu mi-a reproşat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.

Celelalte condamnări au fost corecţionale şi dacă nu mă înşeală memoria au fost următoarele: Dori - 6 ani, Iulia -6 ani, Ica - 4 ani, Maricica - 3 ani, Veronica - 3 ani, Angelica - 2 ani, Sica - 2 ani, Nina - 2 ani, Lucica - 2 ani, Auruţa - 1 an, Tuta - 6 luni.

Au fost condamnate în contumacie: Dina - 15 ani muncă silnică, Sima - 4 ani corecţional, Anişoara - 7 ani corecţional. Însumând anii pe care i-am primit noi, fetele, se făceau 68 de ani. Depăşeau o jumătate de secol. Cât vor fi primit băieţii în total? Sigur depăşeau un mileniu.

Năucitoare mi s-a părut motivarea sentinţei pentru Ica: pentru ajutor şi activitate legionară nedovedită. Făcea parte din performanţele justiţiei comuniste.

În cameră se purtau discuţii aprinse pe marginea procesului şi a sentinţelor pronunţate. Fetele erau bucuroase că Ion Bohotici a reuşit să consoleze părinţii, arătând că nu suntem căzăturile despre care a vorbit atât de înveninat procurorul militar. Fetele, cele cu pedepse mai mici ne încurajau pe cele cu pedepse mai mari. Toată lumea era de acord că nu vor fi executaţi în întregime anii care s-au dat cu ghiotura, că apusenii şi americanii vor veni curând să scoată de sub jugul comunist toate ţările europene căzute sub influenţă bolşevică. Optimismul acesta era susţinut cu vigoare, părea să nu aibă nici o fisură.

Eu stăteam într-un colţ retrasă, căzută pe gânduri. Auruţa m-a observat şi a venit lângă mine:

"- Eşti mâhnită, nu-i aşa că tu nu crezi în salvarea americană?"

"- Nu, Auruţa, nu cred, dar nu-i nevoie să stingem optimismul fetelor. Cred că mileniile acordate pot fi executate în întregime şi nu ştiu ce se va întâmpla cu întreaga ţară". Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos "Hristos a înviat!". Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare "Hristos a înviat" a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta noapte a învierii în primăvara anului 1949 (27 aprilie, mi se pare).

Mama, care a rămas după citirea sentinţei să "sărbătorească" cu lacrimi amare primul paşte fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o înviere cutremurătoare. În liniştea primăvăratecă cântecul nostru părea că se revarsă din adâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, cu lacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conştienţi ştiau că se celebrează răstignirea României. Totuşi lacrimile care înfloreau unele din altele făgăduiau că Cel înviat este Izbăvitorul.

Pentru noi era ca o promisiune că lisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare puterea să nu-L părăsim? Primii paşi erau hotărâţi. Dar următorii? ..