După
percheziţiile de rigoare, am urcat cu bagajul personal
într-un camion cu prelată care ne-a dus la gara Băicoi unde ne aştepta vagonul dubă. Cu timpul am reuşit să cunoaştem alcătuirea unor astfel de vagoane. Erau compartimentate având celule
mici, înguste, cu o singură bandă în lungul încăperii, pe care puteau sta
4 - 5 persoane şi o celulă mare, cu bănci în jurul pereţilor şi încă alte două rânduri de bănci pe mijloc.
Pe noi ne-au introdus într-una din celulele mici în care
ne-am înghesuit cum am putut pe singura bancă îngustă. Cu toată bunăvoinţa nu puteam încăpea toate. Eram 12
pentru că, pe lângă cele 10 care
formam lotul studentelor de la Cluj, au
fost ataşate Ica P. şi Vichi N., o fetiţă de liceu, fermecătoare. Pe
Maricica am instalat-o în plasa de bagaje. Marcată
de febră din cauza T.B.C. - ului de care suferea, ne-am gândit că acolo
va fi mai ocrotită. Şi pentru că trupurile noastre
erau impenetrabile, am făcut cu rândul statul în picioare şi statul pe
bancă. Pentru a ajunge la W.C. - ul din capătul
băncii era o întreagă odisee, plus sfiala care te domina într-o astfel de înghesuială. Te lăsai
păgubaş. Din acest motiv unele din noi am ajuns la destinaţie cu
picioarele umflate la dubla lor dimensiune.
Chinul acestei călătorii, care ne
sugera aglomeraţia din infern, a durat o săptămână. Duba noastră a tot
rătăcit ataşată la diferite trenuri, prin diferite gări, de unde am cules tot tineretul care urma să fie judecat la Cluj în
cele două mari loturi: Centrul
Studenţesc Legionar cu toate "anexele" şi frăţiile de Cruce.Ni se dădea zilnic hrană rece, formată din 250 g pâine, un pătrăţel de slănină sărată şi un
pătrăţel de marmeladă. Slănina
provoca o sete care se adăuga chinului generat de lipsa de aer şi de cel mai
elementar confort, statul pe bancă.
Prin gemuleţul de circa 20/30 cm, zăbrelit, nu pătrundea nici aer, nici lumină. Ca să ne lase vizeta deschisă - singurul mod de aerisire - am promis gardienilor
o linişte desăvârşită. Eram un
mormânt care alerga pe şine de fier către
un destin tragic.
La Cluj am coborât primele din dubă,
într-un hal de epuizare fizică greu de imaginat. Ca
să poată merge, Maricica a trebuit susţinută de două dintre noi.
M-am pomenit transportată din nou la
"vila" de pe strada Regală. Singură, într-o
celulă de pe ultimul culoar al arestului, mă gândeam cu
resemnare că aici cel puţin am banca la dispoziţie ca
să pot dormi o mie de ani. La scurt timp unul din vecini s-a interesat de noul
venit, l-am spus cine sunt şi imediat mi-a
comunicat că inginerul Mircea este în arest, acuzat printre altele că m-a găzduit şi că mi-a trimis prin mama
un pachet cu hrană şi îmbrăcăminte.
I-am mulţumit vecinului că m-a avertizat şi am început să mă gândesc cu disperare la ce putea să urmeze.
Aşadar a fost zadarnică bucuria mea
că scăpase cu bine din anchetările noastre. Eram atât de mulţumită că în
declaraţiile mele numele lui nu fusese
pomenit! Eram sigură că Dumnezeu l-a
acoperit pentru marea bunătate a sufletului său. Mă gândeam cu groază la Margareta, rămasă singură. Cum se va descurca cu cei trei copilaşi? Ce puteam
să fac acum? Faptele erau evidente. Nu puteam nega că am stat la ei peste doi ani de zile şi nici că am primit
pachetul. Mi-am amintit cât m-am
bucurat când am descoperit scrisul Margaretei pe un borcan cu
"alifie pentru genunchiul lui Păzi" şi
crenguţa de brad cu două fondante în care am recunoscut reţeta casei Mircea. Nu m-am gândit atunci, în
duioasa mea bucurie, că întreaga familie va plăti pentru un gest
umanitar.
"Bunătatea proletară" nu
lovea numai în noi ci şi în familiile noastre şi în
prietenii noştri. Eram transformaţi în călăii celor pe care îi stimam şi îi
iubeam şi care, pe lângă suferinţa pe care le-o pricinuia detenţia noastră,
trebuiau să plătească cu spaime şi lacrimi,
cu umilinţe şi lipsuri de tot felul,
cu frustrări şi marginalizări, vina că ne erau rude, ca şi cum cineva ar
putea să-şi aleagă singur părinţii sau copiii.
Când ne-au eliberat şi am aflat prin câte le-a fost dat
să treacă mi-am zis că mii de ani de iubire nu vor putea-compensa şi vindeca
rănile provocate de o ură bezmetică, lipsită de orice
strop de omenie. Sabia pe care a văzut-o dreptul Simeon străpungând inima
Sfintei Fecioare Maria a străbătut (de câte ori?) inimile sfintelor noastre
mame. Câte lacrimi arzătoare, câte rugăciuni
fierbinţi, câte spaime şi îndoieli;
îşi poate cineva imagina câţi munţi de suferinţă ar forma toată restriştea lor adunată la un loc?!
Dar copiii rămaşi fără părinţi, umiliţi, prigoniţi şi zdrobiţi, ca şi
cum ei ar fi putut decide opţiunile luate
de părinţii lor?!
Mă cuprinse o disperare neagră. Îmi
era clar că am fost adusă aici ca martoră a
acuzării şi mi se părea cumplit că voi fi nevoită să confirm "crima"
că a fost bun cu mine şi m-a ajutat. M-am
aşezat în genunchi pe betonul rece şi m-am rugat fierbinte, din adâncul fiinţei mele:
"- Doamne, Te implor,
scuteşte-mă de umilinţa de a fi martor al acuzării în
procesul lui Mircea, de care, sigur, nu-l vei scuti. Dacă ai
hotărât ca şi el să intre în cohortele care trebuie să mărturisească prin
suferinţă pentru Tine şi dacă şi el trebuie
să fie jertfă de răscumpărare pentru neamul românesc, ajută-l, ocroteşte-l, ai milă şi îndurare de familia lui iar pe mine apără-mă de ruşinea de a lovi mâna care
m-a ajutat. La Tine toate sunt cu
putinţă, Doamne! Ai milă!"
Mi-am amintit de Sfânta Tereza şi a
fost pentru prima dată când am apelat la ajutorul ei:
"- Sfântă Tereza, dacă ai fost
rugată să-mi fii mijlocitoare pe lângă Bunul
Dumnezeu, te rog fierbinte, fii mijlocitoare! Roagă-L să-mi acorde darul de a
nu depune mărturie în defavoarea binefăcătorului meu. Roagă-L să nu permită diavolului să apese conştiinţa mea cu o
astfel de infamie."
Niciodată nu am să fiu capabilă să
exprim în ce fel Domnul, în toată măreţia Sa, ne
acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinenţă. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoştinţă este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă şi mare cât toată întinderea sufletului meu.
N-am fost chemată la anchetă, n-am
dat nici o declaraţie la dosarul inginerului, n-am fost chemată
martoră a acuzării în procesul său, am plecat din arest fără
să mă întrebe nimeni, un cuvânt.
Am fost depuse la penitenciar în vederea procesului. Celula noastră era plasată cu un etaj mai sus
decât rândul trecut, într-o secţie de
femei unde erau arestate de drept comun. Condiţiile de cazare şi hrană erau la
fel ca rândul trecut.
Ne-am gândit să investigăm unde
sunt fraţii noştri. Am scris un bileţel, am depănat pe el nişte lână şi am
lansat prin fereastră ghemul, socotind că
cei de sub noi sunt fraţii noştri şi
îl vor recupera. Numai că cei de sub noi nu s-au grăbit să ia ghemul, nu erau
studenţii. Un gardian din curte l-a observat şi a ne-a strigat să-l retragem imediat căci altfel "moartea-i pe voi cât capra". Ne-am sfătuit să spunem că
ne-am jucat aruncând cu gheme una în cealaltă şi astfel unul a scăpat pe
geamul deschis pentru aerisire. Nu a venit
nimeni să cerceteze problema, dar mijlocul nu mai putea fi folosit.
Am imaginat un mod prin care să ne
facem cunoscută prezenţa şi am hotărât să facem o grevă
cu totul originală. Astfel, ne-am aşezat cu faţa la
perete şi fiecare din noi a început să urle câte
ceva: un cântec, o poezie, orice ne venea în gând. Era un
vacarm îngrozitor. Un gradat însoţit de gardieni s-au năpustit în celula
noastră şi ne-au întrebat dacă am înebunit.
Le-am spus că nu vom tăcea până ce nu vom fi duse în secţia de deţinuţi politic, acolo unde se află întreg lotul din care facem şi noi parte.Spre uimirea
noastră demersul a reuşit.
Am fost coborâte la etajul nostru, pe aripa noastră, în camera noastră din care am plecat la Mislea.
Aici, singură, se afla Tuta. Foarte
volubilă ne-a pus la curent cu ce ne interesa. În celula din fund se
aflau mulţi preoţi şi teologi uniţi care se
opuseseră la desfiinţarea bisericii unite şi au refuzat să treacă forţat la
ortodoxie. Urmau apoi studenţii aduşi de la Piteşti în vederea procesului.
Elevii aduşi odată cu noi de la Târgşor
erau pe altă aripă deoarece vor avea un proces separat de al nostru.
Tuta vorbea cu vecinii noştri prin alfabetul Morse,
pe care l-am învăţat imediat. Ea folosea sistemul
bărbaţilor care băteau pentru linie două puncte
apropiate. Noi îl vom folosi trasând pe perete chiar o liniuţă, care se
auzea perfect şi era foarte distinctă. Cu
timpul vom ajunge la asemenea performanţe
de viteză că vom folosi doar începutul cuvintelor. Confirmarea de "înţeles", care se făcea
printr-un punct, survenea tot mai
des la jumătatea cuvintelor.
Foarte curând Tuta a fost scoasă din cameră şi, de atunci, nu ne-am mai văzut cu ea niciodată. Nu a
apărut nici la proces şi, deşi prin analogie cu cazuri similare ar fi trebuit să
ia trei ani, a rămas cu pedeapsa doar la timpul cât a fost reţinută. Ciudat e că singura care şi-a dat seama
de curiozitatea faptului a fost Iulia. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, dar cred că de la Tuta şi-au tras
anchetatorii "cunoştinţele"
despre grupul nostru. Ne văzuse pe toate şi ne cunoscuse la parastasul pe care îl făcuse Dina pentru Titi Gâţă. Chiar şi eu am realizat târziu şi cu teama
de a nu greşi, situaţia
"aparte" a Tutei. Deci gestul agentului care mi-a arătat fotografiile
a fost sincer prevenitor şi trebuia închis în cea mai deplină tăcere. I-am povestit Angelei (devenită cumnata mea) această întâmplare abia după revoluţia din 1989.
Angela a fost supărată, s-a simţit
chiar jignită şi m-a întrebat cum de am
lăsat să treacă sub tăcere un fapt atât de important, mai ales că arunca altă lumină asupra faptului că am
cerut confruntări în anchetă, l-am
spus că nu puteam risca să ajungă la o ureche de informator un gest atât
de uman.
Gardienii de pe secţie
ne-au primit ca pe vechi cunoştinţe.
Ne făceau mici favoruri: ne umpleau gamelele cu mâncare, ne ţineau mai multă vreme la spălător. Unul dintre gardieni
avea o simpatie deosebită pentru Vichi. Îl impresiona copila, cu cosiţe blonde,
vioaie şi prietenoasă cu toată lumea. Avea
o plăcere deosebită să-i umple gamela cu arpacaş şi să-i spună: "- No, mancă, Victorie!"
În intervalul de timp care s-a scurs
până la proces, am reuşit să refacem legăturile.
Băieţii, care ştiau mai multe din felul cum s-a
desfăşurat procesul frăţiorilor, ne-au spus că totul este o punere în scenă
ridicolă, un adevărat circ. Nu va fi un proces clasic ci unul comunist.
Pedepsele vor fi exagerate, dreptul la apărare va fi nul. Va trebui deci să
abordăm o ţinută demnă, fiind conştienţi că soarta
noastră este deja pecetluită şi că nici o dezbatere corectă nu va avea
loc.
Într-una din zile am fost anunţată să stau prezentă la "crăpătură" deoarece în faţa uşii
noastre va fi cineva care doreşte să fie văzut de mine. Era inginerul
Mircea. Nu părea prea schimbat. Ochii lui
albaştri erau senini şi nu exprimau reproş
sau regret. Am pronunţat tare: "Doamne-ajută, frere!" Deoarece nu
suporta să-i vorbesc cu "dumneavoastră" îi spuneam
"frere". A zâmbit uşor, m-a salutat cu mâna dreaptă şi a plecat împins de un gardian care a prins de
veste că staţionează. Nu l-am mai văzut niciodată.
Auruţa, cea mai înaltă dintre noi, o ridica pe Vichi la fereastră pe umerii
săi. Dându-şi un nume schimbat, "Laura", Vichi vorbea cu un grup de evrei aflaţi pe acelaşi etaj cu noi, dar
pe latura care făcea unghi drept cu aripa noastră. Erau, poate, sionişti care aşteptau şi ei procesul. Nu
vorbeau corect româneşte probabil
pentru că erau vorbitori de limbă maghiară.
Într-una din zile am primit, prin spălător, un bileţel de la ei. Doreau să facem rugăciuni pentru ei ca să
aibă un proces uşor. Credeau foarte
tare în rugăciunile noastre. Spuneau
că ortodocşii sunt ascultaţi de Dumnezeu. Promiteau că şi ei se vor ruga pentru noi. Erau credincioşi deoarece
în fiecare seară îi auzeam rugându-se. Rugăciunile lor ebraice, cântate monoton, nouă ne sunau ca o tristă lamentaţie. În bilet au pus pentru Vichi şi două
bomboane. Nu ştiau că noi nu primeam pachete, aşa cum primeau ei. Ne-a
amuzat mult urarea lor: "- Laura, fie
ţie viaţa dulce, fim noi liberi!" Cât de nepătrunse sunt căile Domnului!
Legionari şi evrei, ne-am rugat unii
pentru alţii, cu căldura compasiunii, cerând îndurarea Creatorului
Milostiv şi Iubitor de oameni, fie că se numea Dumnezeu, fie că se numea
Adonai.
Procesul a început în Lunea Mare, prima zi din Săptămâna Patimilor. Era un proces cu public, ţinut în sala mare a tribunalului. Pe podium, în faţă, era Tribunalul Militar care urma să judece, format din colonelul Vlasu, patru asesori populari, procurorul şi grefierul. În spate, aşezate în amfiteatru,
erau băncile pentru public. Jos, pe bănci lungi de lemn, eram noi, acuzaţii. Ne separa de restul sălii un zid de militari, care aveau misiunea să evite orice
contact între noi şi public. Noi nu
aveam voie să facem nici o mişcare, nu puteam
întoarce capul, nu puteam strecura nici o privire peste "vigilenţa poporului".
În prima zi am ascultat actul de
acuzare, un rechizitoriu global, violent, care
înfiera organizaţia noastră cu epitete surprinzătoare şi
cu acuzaţii incorecte. Cu o voce tunătoare şi sacadată,
eram acuzaţi în bloc ca cei mai aprigi duşmani ai poporului, în general şi ai
proletariatului, în mod special.
Fiind o organizaţie "subversivă şi teroristă de
tip paramilitar fascist" ne pregăteam în vederea
unui complot criminal împotriva orânduirii sociale care promitea "cea mai bună şi cea
mai dreaptă dintre lumi". Exponenţi ai burghezo -moşierimii exploatatoare,
eram vânduţi imperialismului străin. Făceam spionaj în favoarea agenturilor imperialiste,
eram organizaţia cea mai abilă în asasinate
politice, mai ales împotriva
evreilor.
Rechizitoriul a durat ore. Ascultam cu stupoare cum
bubuia ura în fiecare cuvânt, mă simţeam la mii de leghe depărtare de
"crimele" care ni se puneau în spinare, realizam acut de dureros că nu numai o mişcare declarată net
anticomunistă era pusă la zid, ci tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece neamul românesc în
mlaştina aceasta de ură atee? Până
unde îi va îngădui Dumnezeu diavolului
roşu să demoleze vechile aşezăminte? Când se va reîntoarce şi peste ţara
noastră aripa de înger izgonită acum cu
atâta îneverşunare? Au urmat zilele de
audiere a acuzaţilor şi martorilor. Practic, acuzaţii erau şi martori ai
acuzării. Toată dezbaterea se reducea la reconfirmarea
propriilor declaraţii, baza de acuzare
a inculpatului. Dacă spuneai că declaraţiile nu sunt valabile pentru că au fost smulse prin tortură
fizică şi constrângere morală ţi se lua dreptul de a mai vorbi.
"- Ce înseamnă constrângerea
morală?", a ricanat unul din asesori.
Când Angela a spus dintr-o singură
răsuflare că şi-a scris declaraţia cerută de
anchetator numai după ce m-a văzut la confruntare, în
ce hal fără de hal arătam eu, bătută crunt, a fost apostrofată dispreţuitor
şi i s-a luat cuvântul.
Circul audierilor nu era numai
grobian, ci lua uneori aspecte rafinate. Astfel au făcut caz
de umanitarism în legătură cu Maricica. Au invitat-o
pe un scaun, foarte aproape de completul de judecată - vezi, Doamne, ca să fie
scutită de efort fizic. Pentru aceasta i-au citit din
declaraţie exact acele fraze care o puneau într-o lumină
penibilă faţă de noi. Au întrebat-o apoi, cu o
politeţe perfidă, dacă îşi menţine
afirmaţiile. Peste mine au trecut foarte repede spunând că rezultatul anchetelor mele este mai mult decât
edificator. Afirmaţia urmărea, de asemenea, discreditarea mea în faţa grupului. M-a caracterizat ca fiind o persoană
abilă şi periculoasă, cu apucături
mistice, retrograde. Un moment foarte
penibil a fost aducerea în instanţă a unui martor mai special. Vasile Havrilescu, deznodat în bătăi, a
fost internat la una din policlinici.
Aici Vasile reuşeşte să-l convingă pe unul din tinerii medici să ducă un bilet unuia dintre intimii săi prieteni. Acesta a considerat că biletul este o
capcană pe care i-o întinde
securitatea şi, în consecinţă, l-a predat, sacrificându-l pe bietul medic. Nesiguranţa şi lipsa de încredere începea să funcţioneze. N-aş fi vrut,
pentru nimic în lume, să fiu în pielea
acestui prieten adus ca martor al acuzării. Simţeam, densă, dezaprobarea
întregii săli. Un gest de laşitate arunca în
temniţă un suflet caritabil. Un tânăr medic
era acuzat de omenie. Vinerea Mare a fost rezervată apărării ce urma să fie susţinută de avocaţi numiţi din oficiu. Totodată
era programată şi acordarea
ultimului cuvânt.
Când ne conduceau spre sala de
judecată am zărit la una din uşi, unde se făcea
legitimarea publicului, pe Rodica Ş., o bucovineancă
tânără, frumoasă şi curajoasă. Ne-am întâlnit
privirile şi am înţeles că Rodica mima cu buzele un cuvânt: "Ma - ma".-Am făcut semn spre mine, adică "a
mea?" Rodica a repetat semnul spre mine, adică "a
ta". Deci mama era în sală. M-a copleşit o emoţie
sufocantă. Mama a coborât din munţii Sebeşului ca
să mă vadă! Cum să-i dau un semn cât de mic, cum să fac
s-o zăresc măcar?!
Introduşi în sală, preşedintele ne-a acordat un
sfert de oră să vorbim cu apărătorii noştri. Alt circ. La mine a venit un tânăr care mi-a spus că l-a avut pe "unchiul meu" profesor la facultatea de drept şi că pentru aceasta ar dori să pledeze eficient pentru mine. Mi-am amintit că profesorul E. D. Tarangul avea obiceiul să mă prezinte ca nepoată a sa. Tânărul avocat îmi spuse că a încercat să-mi studieze dosarul dar i s-a refuzat categoric. Mă ruga, deci, să-i ofer, pe scurt, câteva capete de apărare, l-am mulţumit pentru buna sa intenţie şi l-am sfătuit să spună la pledoarie: "- Întrucât nu
cunosc dosarul cauzei, nu mi s-a permis să-l studiez, las justiţia să-şi urmeze
cursul." Dar dacă vrea, cu adevărat, să-mi
facă un serviciu, să mă ajute să mă întorc cu faţa spre
public (consemnul era ca apărătorii să ne ţină cu spatele spre sală). Avocatul
meu a acceptat riscul şi, mimând o discuţie înfocată,
m-a rotit cu faţa spre public. Ostaşul de lângă mine
s-a făcut că nu vede manevra aşa că am început să
cercetez cu înfrigurare, rând cu rând, publicul. Am
remarcat doi colegi de studiu, l-am văzut pe bunul nostru
prieten, Naia, am văzut-o pe Lili care mi-a făcut un gest de dezaprobare - n-am
înţeles pentru ce anume - şi, în sfârşit, chiar în
ultimul rând, se afla mama. Şi-a dat seama că o caut
şi s-a ridicat de pe bancă pentru ca să o observ mai uşor. Când ne-am întâlnit
privirile a început să plângă liniştit; lacrimi mari îi
brăzdau chipul frumos, l-am făcut semn că nu trebuie să plângă, să-şi
şteargă ochii, l-am arătat inima, locul în
care ne vom întâlni mereu, oricâte ziduri se vor ridica să ne despartă. Mama a înţeles, şi-a şters grăbită lacrimile şi a rămas cuminte să mă
privească. Mi-a făcut un alt semn discret: mi-a arătat degetul mare, degetul mic şi a făcut un semn de negaţie. Am înţeles că
tata şi fratele nu erau arestaţi.
Sfertul de oră a trecut ca un fulger. Mi-am sărutat mama, ducând
arătătorul la buze. Timp de 14 ani nu o voi mai vedea decât, uneori, în vis şi,
permanent, în amintire. Sărmana mea măicuţă,
câte a îndurat din cauza mea!
Pledoariile au început. Cei mai mulţi încercau să ne
scoată nişte iresponsabili, victime ale unei educaţii viciate de misticism şi
naţionalism. Bizară apărare! Eram vinovaţi, dar eram vinovaţi pentru că ne-am
născut şi ne-am format într-o societate
burghezo - moşierească, eram vlăstarele unei societăţi tarate. O pledoarie pe care am reţinut-o ca interesantă
a fost a apărătorului Angelei. În timpul arestului Angelica a făcut hepatită şi a fost internată în spital. Un preot, impresionai de tinereţea ei, la externarea lui din
spital, i-a căutat părinţii şi i-a adus un pacheţel, din partea lor.
Pentru aceasta a fost arestat şi acuzat de favorizarea infractorului. Avocatul pleda pentru amândoi. El a arătat că cei
care au crescut în sufletul românului conştiinţa de patrie creştină au fost
preotul şi învăţătorul. Toate tradiţiile satului, printre care cele caritabile
aveau loc de frunte, erau creaţia acestor doi factori importanţi. Părinţii
Angelei erau învăţători. Era normal ca fiica lor să nu abdice atât de uşor de
la tot ce învăţase în casa părintească, iar preotul nu putea acţiona decât pe
linia tradiţiilor caritabile. Faptele lor nu
puteau fi judecate în alt context.
Ei nu cunoşteau comandamentele societăţii proletare şi, ca atare, nu
puteau leza cu nimic societatea nouă, care promova
alte "valori". Prin urmare cerea achitarea lor şi şansa de a
se integra în noul tip de stat, de societate.
În sfârşit, ni s-a acordat şi ultimul cuvânt. Tribunalul Militar care ne judeca aştepta de la noi
autocritici plângăcioase, apeluri la
clemenţă, desistări spectaculoase, dar
s-a înşelat. În afară de câteva cazuri (care se puteau număra pe degetele de la o singură mână) acuzaţii
au formulat asumări responsabile, în fraze scurte dar hotărâte şi clare
pentru că, de fapt nu erau lăsaţi să-şi legitimeze pe larg poziţia perpendiculară. Cred că Ion Munteanu a
fost primul care a sintetizat în puţine cuvinte ceea ce trebuia
exprimat. Pe scurt, cei mai mulţi spuneau: "- îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de
a-mi iubi patria şi de a mă jertfi
pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi
bucuros să o ispăşesc."
Îmi amintesc de impresia profundă pe care a lăsat-o ultimul cuvânt al studentului Maniu, grav bolnav
de T.B.C.:
"- Orice condamnare îmi veţi da va fi pentru mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conştiinţa
împăcată că n-am făcut nici un rău alăturându-mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc."
Ultimul meu cuvânt a fost, în esenţă, următorul: "- Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că
iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă
pentru tinerele care se află pe
banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici
pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest
fapt."
Ultimul căruia i s-a acordat
cuvântul a fost Ion Bohotici, şeful Centrului Studenţesc.
Preşedintele completului, colonelul Vlasu, i-a atras atenţia că poate
vorbi numai în numele său. Cu o voce fermă,
calmă şi convingătoare, Ion I-a rugat
să-i permită totuşi să spună câteva
cuvinte, nu atât pentru sutele de studenţi care îl vor urma în închisoare, ci mai ales pentru părinţii
noştri, care merită să ştie direct de
la noi pentru ce le-am adus o durere atât
de mare. Cred că Ion i-a făcut o bună impresie preşedintelui pentru că
acesta i-a acordat cuvântul.
Înalt, drept, cu figura senină şi
vocea blândă dar hotărâtă, Ion Bohotici a spus, după
cât a reţinut memoria mea, următoarele: "- Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo - moşierimii în declin. Nu suntem
duşmani ai propriului nostru popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nici o relaţie cu pătura burgheziei
exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia
aceasta pe care o aveţi în faţă, pe
băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care
ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea
ne-am făurit un crez, un vis şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială
care se exprimă prin homo homini,
lupus prin o alta care să se exprime
prin homo homini, res sacra. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, aceasta este vina noastră. Şi nu este
deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, însuşi Fiul Lui
Dumnezeu, lisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte
prin crucificare tocmai pentru că vroia să
reabiliteze omul, să-i restabilească
demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden.
Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom
primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele
Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o şi dovedim.
Mă mir, însă domnule colonel, că
dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la
capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi
martiri care vor acoperi cu glorie şi pe
cei ce vor cădea înfrânţi pe cale."
"- Îţi retrag cuvântul!",
a strigat colonelui Vlasu. "Îi vedeţi cât sunt de
fanatici? Vom avea noi grijă să-i învăţăm minte, să-i aducem la ordine!"
Zadarnic, însă, furia colonelului n-a putut şterge impresia pe care au
lăsat-o cuvintele lui Ion Bohotici. Vorbele colonelului Vlasu s-au pierdut în
zgomotul paşilor; publicul părăsea sala
înainte de a se declara şedinţa închisă, înainte ca tribunalul constituit să părăsească sala. Pe noi gestul ne-a mângâiat. Era un protest tăcut dar mai elocvent
decât cuvintele.
A doua zi, Sâmbăta Sfintelor Patimi,
urma să primim sentinţa. Era ultima zi a procesului. Dimineaţa zilei
ne-a adus o bucurie cu totul nesperată. O
bătaie uşoară în uşă ne-a adus la
crăpătură.
"- Vă vorbeşte un preot. Am
asupra mea Sfintele Taine şi vrem să vă împărtăşim.
Îngenunchiaţi cu faţa spre uşă şi vă spuneţi în gând, pe scurt, păcatele
mai mari ce vă împovărează conştiinţa. Eu vă voi da absolvirea."
Am îngenunchiat cu sufletele
copleşite de emoţie. Apoi ne-am făcut fiecare examenul de
conştiinţă şi după câteva minute am ascultat cu înfiorare cuvintele care
veneau de dincolo de uşă, clare şi solemne:
"- . . . cu harul ce mi s-a dat, vă iert şi vă
dezleg .. ."
Prin crăpătura de la balamalele
uşii am primit, învelite cu grijă în foiţă, câte o minusculă părticică
pentru fiecare din noi, după care, cu binecuvântarea părintelui am băut apă.
Ion Bohotici a avut dreptate, lisus
venise în celula noastră şi ne făcea onoarea să ne ia cu Sine pe Golgota. Inimile noastre erau inundate de lumina cea lină.
Împreună cu sfânta împărtăşanie am
primit şi un cuvânt de folos, în versuri. Îl ţin
minte, cum aş fi putut să-l uit?!
"De vrei să cunoşti Adevărul,
De vrei să-ntâlneşti fericirea,
În inimă poartă-nflorite Credinţa,
Speranţa, Iubirea.
Credinţă-n puterea divină,
Speranţa în zile mai bune,
Iubire curată, senină,
Frumoşii tăi ani să-ncunune.
Şi-atuncea când toate-mpreună
În tânărul tău piept vor creşte
Din ele făcând o cunună,
Lui Crist - Dumnezeu mulţumeşte."
Printre cântecele religioase pe
care le cunoşteam am găsit unul care se potrivea
cuvintelor. Astfel am cântat în cinstea Lui Iisus laudă
pentru darul primit. Refrenul cântecului se referea la
Sfânta Fecioară, dar l-am cântat pentru că se potrivea cu situaţia
în care se găsea patria noastră:
"Îndură-te a păcii Regină, Durerile lumii le-alină."
Pentru citirea sentinţelor nu ne-am mai deplasat la
tribunal. Au deschis uşile de la celule şi le-au citit în
ordinea în care am fost audiaţi. Când mi s-a citit sentinţa:
10 ani temniţă grea, patru ani degradare civică şi nu mai
ştiu ce cheltuieli de judecată, băieţii au strigat:
"- Să-i porţi sănătoasă, Păzi! Să le mai laşi
şi lor ceva!"
Numai că i-am executat pe toţi şi încă patru ani pe deasupra, aşa, ca să fie sătulă fiara.
Sentinţele au fost citite în acelaşi timp şi în sala
tribunalului, în faţa publicului care asistase, zi de zi, la proces pe parcursul întregii săptămâni.
M-am gândit cu jale la măicuţa mea. Ce-o fi fost în
sufletul ei? Ce visase pentru mine şi ce realitate crudă i-a spulberat visele! Peste 14 ani, când am ajuns totuşi în braţele ei nu mi-a reproşat absolut nimic din câte i-a fost dat să îndure din pricina mea. Se sufoca de emoţie, inima bătea cu atâta putere, că răsuna ca un ciocănel în urechile mele, dar nici un cuvânt
de mustrare nu s-a desprins, niciodată, de pe buzele sale.
Celelalte condamnări au fost
corecţionale şi dacă nu mă înşeală memoria au
fost următoarele: Dori - 6 ani, Iulia -6 ani, Ica - 4 ani, Maricica - 3 ani,
Veronica - 3 ani, Angelica - 2 ani, Sica - 2 ani,
Nina - 2 ani, Lucica - 2 ani, Auruţa - 1 an, Tuta - 6 luni.
Au fost condamnate în contumacie:
Dina - 15 ani muncă silnică, Sima - 4 ani
corecţional, Anişoara - 7 ani corecţional. Însumând
anii pe care i-am primit noi, fetele, se făceau 68 de ani.
Depăşeau o jumătate de secol. Cât vor fi primit băieţii în total? Sigur
depăşeau un mileniu.
Năucitoare mi s-a părut motivarea
sentinţei pentru Ica: pentru ajutor şi activitate
legionară nedovedită. Făcea parte din performanţele justiţiei comuniste.
În cameră se purtau discuţii aprinse
pe marginea procesului şi a sentinţelor pronunţate. Fetele erau
bucuroase că Ion Bohotici a reuşit să
consoleze părinţii, arătând că nu suntem
căzăturile despre care a vorbit atât de înveninat procurorul militar. Fetele, cele cu pedepse mai
mici ne încurajau pe cele cu pedepse mai mari. Toată lumea era de acord că nu vor fi executaţi în întregime anii
care s-au dat cu ghiotura, că apusenii şi americanii vor veni curând să
scoată de sub jugul comunist toate ţările
europene căzute sub influenţă
bolşevică. Optimismul acesta era susţinut cu vigoare, părea să nu aibă
nici o fisură.
Eu stăteam într-un colţ retrasă,
căzută pe gânduri. Auruţa m-a observat şi a venit lângă mine:
"- Eşti mâhnită, nu-i aşa că tu
nu crezi în salvarea americană?"
"- Nu, Auruţa, nu cred, dar nu-i
nevoie să stingem optimismul fetelor. Cred că mileniile acordate pot fi
executate în întregime şi nu ştiu ce se va întâmpla cu întreaga ţară". Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea au început
să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos "Hristos a
înviat!". Cântau preoţii cu
vocile lor frumoase. Din repetare în repetare "Hristos a înviat"
a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă
spre cerul înstelat făcând să vibreze sfânta
noapte a învierii în primăvara anului 1949 (27 aprilie, mi se pare).
Mama, care a rămas după citirea sentinţei să "sărbătorească" cu lacrimi amare primul paşte fără mine, mi-a povestit peste un arc de 14 ani că a trăit o înviere cutremurătoare. În liniştea primăvăratecă cântecul nostru părea că se
revarsă din adâncuri insondabile pentru a se înfrăţi cu dangătul puternic al clopotelor. Oameni, cu lacrimi în ochi, au îngenunchiat pe trotuare. Cei care erau conştienţi ştiau că se
celebrează răstignirea României. Totuşi lacrimile care înfloreau unele din
altele făgăduiau că Cel înviat este Izbăvitorul.
Pentru noi era ca o promisiune că lisus nu ne va părăsi. Dar noi, vom avea oare puterea să nu-L părăsim? Primii paşi erau hotărâţi. Dar următorii? ..