N-AM ŞTIUT ATUNCI CĂ L-AM VĂZUT PENTRU ULTIMA DATĂ...

Centenarul Lucian Blaga! Sunt sigură că toţi foştii săi studenţi se întâlnesc în dorinţa de a închina un gând statornic de iubire şi admiraţie pentru profesorul lor, unul dintre cei mai de seamă bărbaţi ai acestui pământ, răsărit din brazda Lancrămului şi crescut până la înălţimea culmilor carpatine.

Făceam parte din mulţimea de studenţi care nu s-au evidenţiat prin nimic deosebit, de aceea omagiul adus profesorului azi s-ar putea să nu semnifice mare lucru. Totuşi îmi îngădui bucuria şi emoţia de a evoca clipa mea Lucian Blaga, povestind un moment care, sper, va confirma că una din frumoasele sale însuşiri a fost generozitatea cu care încuraja tineretul studios şi-l orienta spre o creativitate fertilă.

Era în primăvara anul 1948, la Cluj. Studentă fiind, locuiam pe strada Bisericii Ortodoxe, chiar peste drum de biserica ortodoxă la care oficia părintele Florea Mureşan, ajutat de corul studenţesc.

Pe soţia părintelui, doamna preoteasă Eugenia Mureşan o cunoşteam din mediul studenţesc. Era înscrisă la Facultatea de Litere şi Filosofie, dar eu o cunoşteam mai ales de la FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), unde uneori citea din prozele sale. Îmi amintesc de succesul pe care l-a avut când ne-a citit "Vânzătoarea de porfiră", una din nuvelele sale, foarte bine scrisă. O cunoşteam sub numele de Inej dat de Lucian Blaga, prin inversarea diminutivului Jeni.

Familia la care locuiam avea trei copii adorabili pe care îi mai îndrumam din când în când la lecţii, băieţelul Mircea şi fetiţa Camelia fiind şcolari. Fetiţa cea mezină, o minune de fetiţă, era încă micuţă. Mircea era prieten cu băieţelul părintelui Mureşan, Andi, un copil vioi, inteligent, cu o memorie remarcabilă. Andi venea adesea să-şi pregătească lecţiile împreună cu prietenul său. Era o plăcere să lucrezi cu ei. Se stabilise obiceiul ca după ce-şi terminau lecţiile să-i adun pe toţi în jurul meu ca să le spun o poveste. Cum pe cele publicate le citeau singuri, ei preferau să le spun poveşti născocite de mine anume pentru ei. Nu ştiam însă că pe cele pe care Andi le considera interesante le povestea mamei sale.

În primăvara aceea mama lui Andi îşi pregătea teza de licenţă în teologie. Cum ştia de la Andi că sunt şi dactilografă la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane, m-a rugat să-i dactilografiez lucrarea. Inej avea lucrarea fişată şi redactarea o făcea direct, dictându-mi la maşină textul. Pentru aceasta trebuia să merg acasă la ea. Avea maşină de scris şi o instalase în pridvorul casei parohiale care se afla în curtea bisericii.

Inej trata în lucrarea ei elemente de creştinism în opera lui Lucian Blaga. După dorinţa ei mărturisită Inej dorea să dea o replică la vehementa critică adusă lui Lucian Blaga de către reputatul dogmatician Dumitru Stăniloaie.

Timp de o săptămână am lucrat două - trei ore pe zi la teza lui Inej. Uneori revenea asupra unor pagini; mi-am dat seama că erau rectificări făcute la sugestia lui Lucian Blaga. Nu era nici o mirare, prietenia poetului pentru frumoasa Inej era cunoscută ca şi vizitele dese pe care el le făcea la casa parohială.

Lucrarea ajunsese la sfârşit, totuşi Inej m-a rugat să mai vin pentru ultima dată ca să revizuim citatele. M-am prezentat la ora stabilită dar măsuţa cu maşina de scris nu mai era în pridvor. Inej m-a văzut pe fereastră când am intrat în curte şi a venit în întâmpinarea mea. Mi-a mărturisit că ştia multe dintre poveştile mele deoarece Andi i le repovestea şi că i-a povestit lui Lucian una, care i s-a părut deosebită. Drept urmare Lucian Blaga dorea să mă cunoască.

N-am avut încotro şi am intrat în camera lui Inej foarte stânjenită. Lucian Blaga mă aştepta în picioare, cu mâna lui frumoasă sprijinită pe speteaza scaunului. Silueta lui fină se încadra perfect în ambianţa camerei, care arăta la superlativ arta lui Inej de a crea o atmosferă de subtilă gingăşie feminină. Am perceput atmosfera camerei ca ceva misterios şi intim, ceva ca o vrajă inefabilă şi m-am simţit intrusă şi străină. Timiditatea mea proverbială m-a copleşit, abia am reuşit să-mi salut profesorul.

Lucian Blaga mi-a spus că doreşte să-i aduc câteva din poveştile mele. Credea că merită să fie văzute şi publicate. Era blând, încurajator; uluirea m-a blocat. Am reuşit să-i spun totuşi că nu aveam nimic scris. Că poveştile mele sunt un simplu joc al imaginaţiei, le improvizez pe loc şi chiar dacă mai scriu câte ceva, rup apoi şi nu prea păstrez nimic. Aşa că pentru moment nu aveam ce să-i prezint.

"- Atât de tânără şi nu păstrezi, cu orgoliu, ceea ce creezi? Asta vorbeşte frumos despre exigenţă, dar pe de altă parte e păcat că nu iubeşti ceea ce îţi aparţine atât de intim. Te aştept totuşi cu poveşti şi cu alte încercări literare."

Îl ascultam şi nu-mi venea să cred că mi se adresează mie. Găseam că-mi dă o atenţie nemeritată. Ca să fiu sinceră eram destul de încrezută pe uşurinţa mea de a mă juca cu vorbele şi cu alegoriile, dar nici prin gând nu-mi trecuse că din asta aş putea să public ceva. I-am mulţumit frumos şi i-am promis că-i voi aduce ceva, dar mai târziu, după sesiunea din vară.

În timp ce-i mulţumeam am ridicat ochii spre el. Vorbisem până atunci cu ochii în pământ, aproape mă bâlbâiam. Mi s-a părut foarte înalt şi foarte îndepărtat, deşi mă privea binevoitor, cu ochii săi pătrunzători, aproape sfredelitori. Pe fruntea lui mult boltită soarele aduna o lumină ce mi s-a părut mai degrabă o undă de tristeţe. Ne-am strâns mâinile şi toată tristeţea aceea s-a strecurat în inima mea. Mi s-a părut vrednic de iubire nu pentru că era un om atât de mare ci pentru că era atât de trist.

N-am ştiut că starea ciudată cu care am părăsit camera lui Inej putea să fie o premoniţie.

N-am ştiut atunci că-l văzusem pentru ultima oară. Căci foarte curând eu am luat drumul Golgotei, oferit de comunişti pe un parcurs foarte lung. Când am părăsit închisoarea, magistrul murise înainte cu un an. Am aflat cu emoţie de la una din clujence că Lucian Blaga a întrebat în câteva rânduri dacă n-am ieşit din închisoare.

Era nobil din parte-i că a vrut să se ocupe de mine atunci, în anul 1948, dar cu atât mai nobil era că nu mă uitase, când singur a avut de suferit, urmărit de ură, de invidie şi nedreptate.

Sau poate tocmai de aceea? Că nu am uitat clipa aceea e firesc, cine oare ar fi putut s-o uite? Şi peste atâţia ani aş dori ca aceste modeste rânduri să poată exprima înduioşarea ce mi-a înfiorat sufletul de adolescentă, atunci când am sesizat neexplicabila sa tristeţe. O simt şi acum, la adâncă senectute.

Tristeţea lui era luciditate.

Publicată în "Cronica Romaşcană"