CUVÂNT DE RECULEGERE PENTRU FRATELE LEANDRU

S-a mai stins din viaţă unul din fraţii noştri, încă unul dintre cei hărăziţi să măsoare cât de bogate pot fi izvoarele suferinţei, încă unul frânt între talent şi neîmpliniri, încă unul răsplătit cu belşugul supliciului, pentru că prea mult a iubit crucea, neamul şi ţara.

S-a stins din viaţă George Pivin, cel care putea să fie poetul George Pivin şi n-a apucat să fie decât fragmentar poet, cel care putea să fie profesor dar care n-a fost decât prea scurtă vreme profesor, însă care a fost din plin "banditul" osândit la ani grei de temniţă, cu tot cortegiul de schingiuiri, despre care odată pietrele mute, cutremurate de amintiri, vor prinde să glăsuiască.

George Pivin venea din îndoliata Bucovină de Nord, ţinut de legendă, ţinut cu nădejdile mereu spulberate, ţinut fără noroc mereu înecat în lacrimi şi obidă.

S-a născut în 1922, în satul Horecea, limitrof oraşului Cernăuţi, sat pitoresc, aşezat pe malul Prutului, încărcat de livezi, înconjurat de pădurea Horecea, codru ce a stat adăpost pentru săteni când satul le era spulberat de năvala tuturor relelor.

A învăţat cursul primar cu acei învăţători de mare capacitate, care au format generaţia dintre cele două războaie, generaţie conştientă şi mândră de obârşia românească a acelor locuri. A urmat apoi cursurile liceale la liceul Aron Pumnul, liceul nr.1 al oraşului Cernăuţi, un liceu sever, cu profesori eminenţi, gloria învăţământului secundar interbelic. Romantica adolescenţă cernăuţeană a fost zguduită de drama anului 1940 când, urmându-şi nefericita soartă vitregă, Bucovina a fost cotropită din nou de năvălitorii ce şi-au amintit de vechile obiceiuri tâlhăreşti şi-au înălţat din nou, până la ceruri, colbul drumurilor şi potecilor strămoşeşti în uruit de tancuri şi camioane.

În anul de ocupaţie bolşevică Leandru (aşa îşi semna George adolescentinele sale versuri) şi-a pierdut părinţii. Au fost deportaţi şi au murit de foame, ca mulţi alţii şi îngropaţi în groapă comună, fără nici un indiciu.

Cine nu-şi aminteşte de tatăl lui Leandru? Era un bucovinean falnic, cu chip frumos, venit parcă din legendă. Purta costumul naţional bucovinean, strălucitor de alb; purta peste cămaşa brodată un brâu lat înflorat, avea bundiţă albă bordată cu blăniţă de miel neagră, iar pe vreme rea purta sumanul negru, amplu croit şi împodobit cu găitane împletite din lână tot neagră. Părea un stejar din pădurea Horecea transformat în om.

Cred că Leandru nu s-a consolat niciodată de pierderea vrednicului părinte. Deportarea părinţilor a însemnat pentru fiu genul de nenorocire care nu se poate uita, care nu se şterge cu trecerea anilor. Şi l-a imaginat mereu în pustiurile depărtării, mistuit de dor pentru locurile natale, pentru copiii rămaşi orfani, mai ales pentru acel fiu de care era aşa de mândru că învaţă să fie "domn" şi pe care Domnul l-a binecuvântat cu darul de a toarce cuvinte frumoase din caerul slovelor.

lată unul din acele gânduri:

"Călătorule, poate-ai să ajungi până la Horecea, pe deal,

Spune-i c-am rămas răstignit dincolo de lacul Baikal.

Spune-i mereu fiului meu,

Înger între veghe şi nedesluşit,

Că n-am murit.

Am uitat a râde şi a plânge

Şi mi-au îngheţat pădurile în sânge."

Revenirea autorităţilor româneşti în 1941 a fost întâmpinată de bucovineni cu un delir de bucurie. Deşi se ştia că războiul este o mare nefericire, primele salve de tunuri româneşti au fost ascultate cu sfinţenie ca nişte trâmbiţe ale cerului.

Leandru şi-a continuat cursurile liceale în frumosul costum naţional, pe care, ca şi tatăl său, l-a purtat cu mândrie. Din nenorocire urmează al doilea refugiu, atât de dramatic şi atât de lipsit de speranţă.

Leandru îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din laşi apoi urcă Golgota românească în închisorile comuniste, unde a suferit în trup şi a suferit în suflet, trăind tot amarul, aflând până la ce limită te poate marca, pe viaţă, suferinţa.

Când a fost lăsat în temniţa mai largă ce era România sub regimul comunist, umilit şi marginalizat, a căutat să se plaseze cât mai aproape de carte, lucrând în domeniul librăriilor. A încercat să-şi facă pe cât posibil un rost, a întemeiat o familie, un cămin, a crescut un fiu. A trăit zguduit până în adâncul inimii decepţia amară a revoluţiei. Speranţa abia licărită a revenirii la patria mamă a teritoriilor răpite, prin anularea infamului pact ruso-german, s-a prăbuşit.

Chinuit de o boală cumplită, Leandru s-a hotărât să adoarmă de tot. Acum, peste zbuciumul vieţii sale, s-a coborât, în sfârşit, pacea eternă.

Să-ţi fie drumul spre nemurire luminos. Domnul să te ierte şi să te primească printre martiri că mult ai suferit, frate Leandru!

Rămân cu regretul că nu ţi-am cunoscut ceasul înoptării şi nu te-am însoţit pe ultimul tău drum lumesc.

Mi-am amintit că în ultimul an de studenţie ne-ai vizitat la Cluj ca să ne întrebi pe bucovinenii ce eram acolo cum am reuşit să reînfiinţăm Junimea (societate bucovineană care conţinea tradiţiile Arboroasei, societatea înfiinţată de Ciprian Porumbescu). Voiai să faci şi tu la laşi asemenea.

Mi-am amintit că mama ta era rudă cu Zaharia Voronca, luptător pentru unirea Bucovinei cu patria mamă, prieten bun al lui Ciprian Porumbescu, şi atunci regretul rneu s-a adâncit. Ca ultima secretară a Junimii de la Cluj (desfiinţată de comunişti) aveam dreptul (şi datoria) să arunc peste sicriul tău panglica tricoloră, după obiceiul junimean şi să-ţi cântăm, după acelaşi obicei:

"Iar când, fraţilor, m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor."

Şi să te salutăm cu salutul junimean:

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT, JUNIMEA!

Publicat în "Cronica Romaşcană" şi la Bacău.