CUVÂNT ROSTIT LA SFINŢIREA CRUCII ÎNĂLŢATE PE MORMÂNTUL MARTIRILOR DIN DEALUL MĂRULUI

Cinstiţi sfinţiţi părinţi, onorată asistenţă, dragi fraţi şi surori de suferinţă,

Îngăduiţi-mi ca, înainte de toate, să mă alătur mulţumirilor ce s-au adus fiilor acestui sat (corn. Gădinţi) în frunte cu duhovnicescul lor părinte, pentru gestul pios de a primi în brazda de lângă sfânta lor biserică, spre veşnică odihnă, osemintele martirilor din Dealul Mărului, ca să stea mărturie sub glie, aşa cum spune poetul Aron Cotruş:

"Pământul pe aici ne simte, ne cunoaşte

după grai, după mers, după moaşte...

Când pasul ni-l punem pe-aicea, oriunde,

alt pas din adânc de pământ ne răspunde."

Pentru cele multe şi frumoase câte s-au făcut, preacucernice părinte, împreună cu fiii duhovniceşti ai sfinţiei voastre, veţi binemerita de la Domnul.

Ascultând cu evlavie pioasele rugăciuni ce s-au înălţat, aceste duioase imnuri ale ortodoxiei noastre româneşti, imnuri care coboară în suflet cereasca linişte a atotputerniciei eterne, mi s-au stârnit în gând şi în inimă două din adevărurile sfinte creştine.

Primul ne spune că totul se dezvăluie în faţa cerului. Nu este nimic din cele ascunse care să nu iasă la lumină şi nu este nimic atât de învăluit ca până la urmă să nu fie

dezvăluit.

Al doilea ne spune că e nebunie disperată lupta împotriva iubirii. Veacuri la rând demonii s-au năpustit asupra ei să o calce în picioare, s-o chinuie, s-o secere, s-o distrugă, dar n-au putut s-o învingă niciodată chiar dacă au curs râuri de sânge şi s-au căscat morminte adânci. După orice cumplită prigoană totdeauna va fi o înviere; ne-a mărturisit-o în chip miraculos un Dumnezeu Mântuitor, care.prin patimi, prin piroane şi prin cruce, din prea mare iubire de oameni, cu moartea pre moarte a călcat şi a înviat şi S-a înălţat şi ne-o mărturisesc şi aceste oase ajbite care, după atâta amar de vreme, au ieşit din groapa comună, necunoscută, unde au fost azvârlite şi s-au arătat în lumina dezvăluirii. Ascultăm strigătul lor mut, dar atât de elocvent, aruncat în faţa întâmplării oarbe şi crâncene:

"- Cain, ce-ai făcut cu fratele tău, Abel? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ!"

Au ieşit la lumină şi-i putem vedea cu ochii conştiinţei noastre, lată-i încovoiaţi sub crucile lor trec solemn, unul după altul, fără chip, necunoscuţi, dar oameni adevăraţi. Ei merg în întâmpinarea durerilor ce le aveau de suportat nevăzând în excesul suferinţelor de atunci excesul gloriei postume şi timpul adevărului ce trebuia odată şi odată să vină.

Ne putem imagina cum s-a săvârşit crima. Îi găsim datele în vechile şi mereu reluatele întâmplări din Mioriţa. Ştim din baladă că "mări, se grăbiră şi se sfătuiră" ca, într-un crâmpei de noapte neagră ca şi ura ucigaşilor, să mi-i omoare dintr-un foc, brazi doborâţi mişeleşte la pământ şi apoi îngropaţi sub poală de deal ca nimeni să nu le mai aibă de ştire. La fel ca şi în bătrâna baladă luna Ie-a fost candelă şi toiag, miliardele de stele le-au fost făcliile, cântul de îngropăciune l-au susurat vânturile printre frunzele copacilor şi l-au repetat păsările cerului, plânşi au fost de plopi, de rouă de pe florile câmpului şi poate de ierburile crescute pe piepturile lor şi retezate de coasă.

Numai că măicuţele, surorile, fiicele şi soţiile lor n-au putut porni, ca în baladă, cu durerea despletită, peste câmpuri ca să cerceteze şi să întrebe: "cine mi-a văzut, cine mi-a întâlnit mândru voinicel". Nu, ele au trebuit să-şi ascundă durerea ca să nu fie hăituită şi profanată de ura dezlănţuită. Pentru ele ei nici n-au murit de tot, căci nu le-au văzut chipurile de ceară, pălite de sărutul morţii. Pentru ele, ei au plecat pe cărări teribile, fără întoarcere şi fără răspuns. Bietele voastre suflete de femei chinuite! Uneori urletul câinelui din bătătură vă făcea să tresăriţi în noaptea neagră. Poate că atunci umbrele prelungi ale celor dispăruţi, numai de credinciosul animal desluşite, se izbeau de ferestrele caselor voastre cernite. Uneori fumul căzut peste sat, într-o sfântă înserare de vară, era poate aburul fiinţei lor nemateriale venit să stingă un dor. Sfârâitul lumânării la ceas de rugă putea fi o şoaptă scumpă numai de voi auzită. Picăturile de ceară puteau fi lacrimile lor necurse, fierbinţi, tot atât de fierbinţi ca şi lacrimile voastre curse cu nemiluita.

Dar cine ar putea ticlui în cuvinte spaimele voastre şi suferinţele voastre? Cine ar putea spune în ce fel şi în ce chip s-au prelungit în inimile voastre jertfele lor supreme? Cine poate şti cât şi cum v-aţi resemnat, cât aţi reuşit să uitaţi, cât aţi iertat şi ce a fost cu neputinţă să înăbuşiţi în voi?!

Eu însă vă spun şi cât aş fi de mulţumită ca cel puţin măicuţele lor să mă poată auzi şi să poată crede că ceea ce vreau să spun este purul adevăr. Dar poate că multe din ele, călătorite deja, îl şi cunosc.

Nu voi sunteţi de plâns. Nu voi trebuie să plângeţi. În durerea voastră este o sublimă demnitate care vă dă dreptul la linişte, la pace şi anume demnitatea ce v-o dă faptul că aţi crescut fii care au ales mai bine moartea decât să-şi trădeze iubirea, incapabili să pună mâna pe arma ucigaşă şi să lovească în fraţi. Mamele ucigaşilor sunt cele care au nevoie de milă, ele sunt cele care trebuie să plângă, să topească în lacrimi fărădelegea. Mame, care sunteţi şi veţi fi, rugaţi-vă Domnului să puteţi creşte fii vrednici de jertfa Blândului Mântuitor, asemenea acestor fraţi care au intrat în legendă şi au adus în istorie întâmplările din Dealul Mărului.

Aici şi acum, de ziua Sfintei înălţări, ascultăm ultimele zgomote ale pământului pentru plecarea lor şi totodată primele concerte ale cerului intonate în cinstea lor. Jertfa lor a devenit o flacără incoruptibilă şi nemuritoare. De acum ei vor fi pentru noi un liman de linişte şi inocenţă, de acum ei, cu adevărat, vor putea dormi în pace; pentru că au primit de la noi toţi creştineştile ofrande şi pentru că şi-au făcut datoria spunându-ne, în felul lor, legendar ca un miracol, adevărul pe care-l avem de spus pentru toate veacurile:

Feriţi-vă de capcanele ateiste ale comunismului! Sunt josnice pentru că se propagă prin suferinţele, schingiuirea şi reprimarea aproapelui.

Pofta meschină a puterii servile, pe ei nu-i mai poate ajunge şi nici nu mai poate închide sub obroc lumina şi mărturia jertfirii lor.

Mărturia lor este scumpă dar nu cere ceva în loc; ea nu poate fi răscumpărată cu nimic în lumea aceasta. Dacă toate bogăţiile pământului nu pot plăti o singură picătură din apa pe care o cerea bogatul din iad săracului din rai, ce valori ar fi capabile să stea preţ de răscumpărare pentru un suflet?!

Mărturia lor nu cere nici răzbunare ca să nu fie ştirbită întreaga măsură a jertfei. Ei şi-au încredinţat sufletul Domnului, a Lui este răzbunarea.

Mărturia lor proclamă pur şi simplu justeţea adevărului pe care l-au plătit cu preţul vieţii şi ne invită să-l medităm. Să stăm deci bine, să stăm cu frică şi să nu uităm.

Mărturia lor este în acelaşi timp şi o promisiune pentru viitor a cărei elocventă expresie am aflat-o în versurile poetului citat în deschidere:

"Şi unde zăcură bălţi oarbe şi bolnave,

foşni-vor porumbiştile ca nişte dumbrave,

pluguri brâzda-vor până-n inimă moina

şi cântece năpraznice naşte-va doina."

Aşa să fie! Iar nouă să ne îngăduie milostivul Dumnezeu să mărturisim împreună cu ei pentru învierea neamului românesc.

Publicat (cu mici modificări) în "Puncte cardinale": "Din crimele securităţii."