CUVÂNT ROSTIT LA SFINŢIREA CRUCII ÎNĂLŢATE LA MIERCUREA CIUC

Cinstiţi sfinţiţi părinţi, onorată asistenţă, dragi surori de suferinţă,

În numele organizatoarelor vă adresez un cuvânt cald de bun venit aici, la picioarele sfintei cruci înălţate întru pomenirea surorilor noastre, care, pe parcursul anilor de detenţie au înoptat de tot aici şi pe întregul cuprins al patriei şi în morminte fără cruci s-au îngropat.

Să ne unim sufletele, cei care am putut veni aici, cu cele care nu au putut veni dar care sunt legate de noi prin acelaşi vis mare şi rotund ca ţara pentru care am pătimit şi să mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să putem comemora după datina noastră creştinească sufletele răposatelor sucombate fără făclie şi fără mână iubitoare care să coboare pleoapele închise în bezna închisorilor comuniste, să invocăm sufletele lor să coboare lângă noi ca să fie întregite rândurile celor cărora Dumnezeu ne-a dat poruncă să urcăm Golgota închisorilor, în acest ceas bun al devenirii noastre.

Veniţi deci spre noi dinspre cer, în reverberaţii de lumină pură, să ne mai rugăm odată împreună pentru izbăvirea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi spre noi dinspre pământ în zvon de ape multe să mai adăugăm împreună picături la râul de lacrimi ce scaldă brazda acestei ţări, jalea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi dinspre trecut spre noi, din catacombele amintirii să ne mai înălţăm împreună, din inimi înflăcărate de ardere, imne de laudă pentru jertfele aduse pe întreg cuprinsul ţării pentru învierea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi dinspre viitor spre noi în valuri de bună mireasmă duhovnicească să ne mistuim din nou împreună în abisul infinit al iubirii de cruce, de neam şi de ţară. Veniţi spre noi, fericitelor care v-aţi retras din lumea care se tăvăleşte în ură şi v-aţi învrednicit să vă scufundaţi în imensitatea dumnezeiască scăldată în lacrimi şi, pentru că sigur suntem împreună, să-l oferim Domnului, la unison, o singură bătaie de inimă, unică şi solidară, puternică şi sublimă, care să răsune ca un clopot uriaş în toate cerurile Sale, pentru mai marea glorie a numelui Său, care s-a proslăvit în lacrimile, în suferinţele, în oasele noastre zdrobite şi în propria noastră cenuşă.

Să ne amintim cu toate cum răsunau în celulele închisorii din Miercurea Ciuc clopotele de la biserica vecină şi să mulţumim încă o dată Domnului că n-a făcut surde inimile noastre.

Noi nu avem a ne spune nouă înşine cuvinte. Noi ne înţelegem mai adânc şi mai cuprinzător în tăcere. Cuvintele, oricât ar fi de multe şi de meşteşugite, nu pot tălmăci întocmai răstignirile. Noi ştim cum ne-au sfâşiat fiare sălbatice, cum ne-au fost înjunghiate speranţele, cum ne-au fost destrămate visele, cum am orbecăit în mlaştini de deznădejde, cum ne-am sângerat genunchii în neputincios urcuş pe munţi de suferinţe, cum au murit şi cum au înviat şi iarăşi au murit iubirile noastre înecate în lacrimi şi durere, cum am căzut, cum ne-am înălţat şi iarăşi am căzut dincolo de limitele

omenescului.

Ei au voit să facă din trupurile noastre pietre pentru templul lor, aşa-zisa "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi" ce se clădea prin atrocităţi inimaginabile. Pe trupurile noastre, pe viaţa noastră şi pe aceste morminte fărâ cruce stau dăltuite toate adevărurile ce trebuiesc mărturisite, despre o concepţie de viaţă ce are ca deviză "să zdrobim fără cruţare". Citiţi în noi, citiţi-ne, oameni buni şi vă veţi lumina.

Cele pe care le plângem azi au plecat de mult, cele de faţă păşim în amurg. Se face seară şi pentru noi. Ziua aproape a trecut, dar atât cele care au înoptat deja, cât şi cele care ne aflăm în înserare ne putem mângâia cu faptul că n-am acceptat "raiul" comunist în care eram invitate prin teroare şi tortură.

Noi am avut o altă opţiune şi această opţiune ne defineşte ca deţinute politic, tn locul lui "să zdrobim fără cruţare" noi am optat pentru "să ne iubim unii pe alţii". Această opţiune ne-a luminat în toiul celor mai adânci bezne şi ne-a transformat din chinuiţi în învingători. În orice temniţă prin care am trecut noi am ştiut că există un loc îngust şi rece ca o celulă de izolare, în care stătea Domnul lisus, îmbrăcat ca şi noi în haine cu vărgi de hulă şi ocară, osândit să flămânzească de adevăr şi să înseteze de iubire, ca şi noi. Tot ce ne-au făcut nouă a îndurat şi El. Şi mai mult, a îndurat şi rănile pe care I le aduceam prin egoismele noastre, prin gâlceava noastră, prin neputinţele noastre. O, n-au ştiut pândarii noştri cum acolo, în taină, ni S-a revelat Domn al iubirii şi al compasiunii. El, Unicul, era autorul acestei iubiri, iar noi, biete suflete hăituite, eram surorile Lui, alături de Sfânta Sa Maică, de sfinţii Lui şi de îngerii Lui. În El ne adunam prin iubire şi cu cât eram mai aproape de El, cu atât eram mai aproape unele de altele. El era Centrul iar noi cercul din jurul Lui şi razele iubirii Sale ne încălzeau pe toate deopotrivă, fără nici o deosebire.

Prin rugăciune am reuşit să disciplinăm asceza ce ni se impunea cu forţa şi încet, încet am învăţat să învingem şi în rare clipe chiar să transfigurăm ceea ce chinuitorii noştri numeau realitatea noastră -mizerabilă: frig, foame, sete, murdărie, teroare, istovire, dispreţ, nedreptate, umilire şi toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.

În urma noastră - noian de barbarie şi de indiferenţă, în faţa noastră - orizont sumbru, fără speranţă, prezentul - o istovitoare şi lentă exterminare. Dar am învăţat să aducem în acest prezent fragmente de timp pe care să le trăim ca pe o fericire în aşa fel încât lumina lor să umple tot golul creat de intoleranţă şi indiferenţă, ce păreau infinite. Să-I mulţumim Domnului că peste toate neputinţele noastre biruit-a iubirea.

în marea noastră majoritate noi nu am avut orgolii politice, nici nu ne-am visat înălţate spre culmi de filosofie, dar ţinută politică am avut. Ne-a preocupat tot ce este valoare spirituală, am avut şi mentori şi mijloace ingenioase de supravieţuire nu numai fizică ci mai ales morală. Noi nu am râvnit la slava lumii şi nici chiar la cea a cerului, pentru că acolo unde era Domnul era slava noastră şi cerul nostru. Dar tocmai prin aceasta am fost cât se poate de politice. De aceea nici nu ne-au cruţat. În închisori am aflat că slujirea aproapelui şi a neamului se împlineşte cu jertfă, iar jertfa este voluntară, personală şi se face prin iubire. Surorile noastre care au murit au învăţat acest adevăr în toiul urii dezlănţuite. Nu vor fi avut toate o viaţă răsunătoare, ele au trăit simplu în spaţiul nostru mioritic, pe treapta pe care Ie-a aşezat Domnul când Ie-a scos din nefiinţă şi Ie-a dat un drum de parcurs; şi l-au parcurs în ascultare până la capăt. Sărăcăcioasă va fi fost viaţa unora dintre ele, unele nici n-au apucat să mai aibă tinereţe, sau dacă au avut-o, s-a mistuit în temniţe, dar ele partea cea bună şi-au ales-o din largul inimii lor, nu Ie-a impus-o nimeni. Nu le va fi fost uşor să rotunjească meteoric drumul spre marea trecere. Nici o fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâtea nefericiri; dârele le-au îndurat şi şi-au purtat crucea, care este imensă, chiar dacă unora li se pare un fir de pai.

Azi şi aici şi cât vom mai fi să rămânem unite şi să credem cu tărie că atâta trudă nu se va pierde în zadar. Toate s-au adunat la un loc, zestrea noastră va creşte mereu în lărgime şi în înălţime, iar firul de pai va sprijini pentru viitor ceea ce trebuie sprijinit. Sperăm în victoria iubitelor noastre adormite întru Domnul, căci numai prin speranţă putem atinge ceea ce se află dincolo de speranţă. Sperăm în biruinţa lor pentru că Dumnezeu în care credem este fiorul iubirii şi blândeţea lacrimii, este drept şi nemitamic şi ţine sfintele Sale făgăduinţe. Căci mult este scumpă înaintea Domnului moartea cuvioşilor şi a martirilor şi nu se ascunde de la faţa Lui nici picătura de lacrimă, nici din picătură vreo parte.

Din încredinţarea cuvioşiei sale, îngăduiţi-mi să rostesc binecuvântarea părintelui Ioan de la Vladimireşti, duhovnicul maicii Mihaela, sucombată în nenorocita hrubă de la Miercurea Ciuc, pe care, cu durere în suflet, o roagă să mijlocească pe lângă Sfânta Fecioară ca să vindece drama ce se petrece în ţară şi la mănăstirea unde a slujit:

"Pomeneşte, Doamne, suflete adormitelor Tale, iertându-le toată greşala cea de voie şi cea fără de voie, dăruindu-le împărăţia şi împărtăşirea veşnicelor Tale bunătăţi, îndulcirea Ta cea fără de sfârşit şi fericita viaţă, amin!"

Publicată (cu unele greşeli) în "Puncte cardinale": "Golgota răstignirilor în spaţiul mioritic".