CUVÂNT DE RECULEGERE LA ÎNMORMÂNTAREA GETEI GHEORGHIU

A căzut o stea! A mai căzut o stea! S-a desprins luminos şi totuşi dramatic de pe cerul existenţei noastre, a părăsit colţul nostru de spaţiu şi timp şi a plecat să se alăture celor care, de la o vreme, se duc şi se tot duc şi ne lasă pe noi aici tot mai împuţinaţi, tot mai săraci. A plecat spre limanul cel lin iubita noastră soră Geta şi a luat cu sine toate ipostazele în care sufletul ei nobil şi generos a ars viu şi neostoit. A plecat Geta - fiică, Geta - mamă, Geta - soţie, Geta - bunică, Geta - soră, Geta - prietenă, Geta -camaradă, Geta - ctitoră şi încă multe alte ipostaze pe care doar Bunul Dumnezeu le cunoaşte în întinderea, în valoarea şi în virtutea cu care au fost îndeplinite într-o viaţă de om exemplară.

Călătoare în acest spaţiu mirific al patriei noastre, călătoare vremelnică între cele două determinări de timp (naştere şi moarte) Geta a fost, mai presus de toate, un ostaş de primă linie, cu o chemare specială pe un front al unui destin ce trebuia împlinit. Şi l-a împlinit până la capăt.

Mi s-a rezervat nobila sarcină şi deosebita onoare să rostesc, în numele suratelor sale, cuvântul de rămas bun. Nu ştiu cum voi reuşi când pe toată întinderea sufletului meu s-a înstăpânit un plâns bătrân, nu atât pentru cât ia din mine Geta, ci pentru cât de puţină voi fi fără ea. Îmi cer iertare că simt nevoia unei mărturisiri, poate prea personală. Nu o fac din trufie şi nici nu fac o impietate faţă de toate prietenele Getei, dar mărturisesc că Dumnezeu a trasat între sufletele noastre o legătură specială, pe care nici ea, nici eu nu am putut să o definim. Fac această mărturisire ca să înţelegeţi cât de greu îmi este.

Relaţia noastră o percepeam ca pe un dar ce venea de dincolo de noi, era o căldură tainică ce nu era ceea ce se înţelege, de obicei, prin prietenie. Vieţile noastre se desfăşurau paralele, fără să ni le împărtăşim şi fără să le cunoaştem detaliile. O tăcere pe care, însă, nici una din noi nu o trăia ca pe o sustragere, se putea prelungi pe lungi perioade de timp. Dar era suficient ca Geta să-mi trimită un semnal - "am nevoie de tine" - ca sufletul meu să răspundă imediat "prezent". Această "nevoie de mine" nu era o nevoie de ajutor concret, era doar o chemare, un dor de a fi "împreună", poate o nevoie de a-şi topi în calmul meu fervoarea cu care. se implica în dăruire şi căreia, singură, nu-i putea pune limite. Nu ne spuneam cuvinte mari. Câteva vorbe simple, esenţiale, erau suficiente, soluţiile problemelor veneau de la sine. Alături, sufletele noastre se cufundau în calmul divin, o căldură celestă, izvorâtă dintr-o profundă înţelegere, ne învăluia binefăcător. Trăiam cu bucurie senzaţia de pace, conştiente fiind că, de fapt, nu aveam nici un merit noi.

Sunt neconsolată că, datorită unui accident stupid, nu am fost prezentă şi la ultima ei clipă pământeană, irtă-mă, scumpa mea!

Îmi cer, de asemenea, iertare că, în cuvântul meu nu voi face o amplă biografie a scumpei noastre defuncte, aşa cum se obişnuieşte. Am convingerea că Geta nu ar dori să-i fie etalată personalitatea. Era mândră de obârşia ei şi de toţi cei dragi inimii sale, inimă mare cât o cetate. Ei îi plăcea să le ţină pe toate ascunse în cutele iubirii sale.

S-a născut la 3 octombrie 1923 la Brăila, oraş de care se leagă o copilărie şi o adolescenţă fericită în sânul unei familii echilibrate în cea mai bună tradiţie a României dintre cele două războaie. A urmat Liceul Comercial din Brăila pe care l-a completat cu studii superioare la Academia Comercială la Bucureşti. În 6 octombrie 1946 s-a căsătorit cu un bărbat demn şi dârz, pe măsura propriei sale integrităţi. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu un fiu, nevinovata făptură care urma să suporte din plin nefericirea potopită peste ţară de regimul comunist. La 11 luni este părăsit de mama care va fi închisă ca deţinut politic între anii 1948 -1953. Ce cuvânt poate tălmăci drama acestui copil care ştia despre "mama Geta" doar din legendă, fără chip şi fără glas, până când a aflat că, totuşi, fiinţa aceasta supranaturală a venit la el. Bucurie scurtă pentru că, între 1954 - 1964, tatăl îl va părăsi pentru a-şi da tributul de jertfă şi suferinţă la Aiud.

În cele din urmă Dumnezeu a hotărât să reunească familia. Fiul, Mihnea, s-a căsătorit cu Cecilia pe care Geta a iubit-o ca pe o fiică şi i-a preţuit calităţile. Cei doi copii, Bogdan şi Raluca, i-au fost nepoţii dăruiţi de Dumnezeu cu alese daruri. I-a iubit mai mult decât ochii din cap.

Geta iubea mai presus de orice discreţia, acea bunăcuviinţă caracteristică persoanelor de mare stil, care ştiu că nimic nu ne înalţă mai mult decât omenia.

Tot ce a muncit Geta în viaţa ei ce se numără la aproape 77 de ani, a muncit pentru eternitate şi pentru mântuire şi nu pentru imortalizarea numelui său. Geta considera că cel mai van obicei al lumii este bălăceala de laude în care aceasta se complace. Voi respecta, deci, această frumoasă caracteristică a fiinţei sale şi nu voi enumera nenumăratele clipe cu care ne-a îmbogăţit şi ne-a înfrumuseţat. Totuşi nu mă pot opri să nu pomenesc în puţine cuvinte câteva din trăsăturile minunatului ei caracter.

Geta şi-a format caracterul cu atentă trudă şi cu multă perseverenţă în lumina preceptelor legionare, pe care Ie-a respectat statornic. Nu este de mirare că, în viaţa ei, credinţa ortodoxă a fost farul călăuzitor.

Geta înţelegea, într-un fel caracteristic ei, cele trei mari virtuţi creştine. Ea înţelegea credinţa nu atât ca o dezvoltare teologică a conceptelor, ci, mai ales, ca pe o trăire uimitoare, ce străbate absurdul existenţei concrete şi îl transfigurează: însufleţeşte pe cei comozi, amplifică abnegaţia şi devotamentul, face să înmoaie inimile cu lacrimile cutremurării. Vedea trăirea creştină mai mult în comunitate decât în izolare, când spiritele se întâlnesc într-o înlăcrimată rugăciune, într-o binecuvântată pace.

Geta vedea iubirea ca pe o bucurie de a fi şi a te simţi împreună ca fraţi, de a se percepe unii cu alţii ca fii ai unui Tată pe care să-L cunoaştem, să-L gândim şi să-L simţim ca pe un Tată - Iubire. Iubirea implică decizie şi dăruire, cere timp, strădanie şi răbdare, cere multă uitare de sine şi multă disciplină. Geta avea un statornic şi înalt concept despre disciplina ce vine din iubire, singura care justifică autoritatea. Geta vedea speranţa ca pe o gingăşie a Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt binevoieşte să ia în primire inima noastră, gândurile îndoielnice încetează, neîncrederea se leapădă, pacea ia locul îngrijorărilor, iubirea inundă fiinţa şi o dulce speranţă o înaripează.

Geta avea stilul ei personal de a aplica în toată activitatea sa crezul ei de viaţă. Odată ce plănuia o activitate şi odată coordonatele fixate, nu mai avea răgaz până ce nu ducea totul la îndeplinire. De multe ori nu se oprea aici. Din perfecţionare în perfecţionare Geta te făcea să crezi că nu va cunoaşte niciodată punctul terminus. Avea darul de a polariza în jurul ei exact elementele de care avea nevoie. Închega din persoane foarte diferite o colectivitate care devenea repede unitară şi ataşată ideilor sale. Puterea ei de dăruire nu cunoştea limite şi determina şi în alţii trăiri de mare intensitate. Ştia să aplaneze conflictele, să se facă ascultată, ştia până unde poate fi împinsă autoritatea. Ştia să urmărească în timp, cu multă perseverenţă, un vis, ce altora putea să le apară ca de nerealizat.

Cel mai cutremurător exemplu îl constituie paraclisul de la Mislea. Visul unui altar ridicat de roabele Domnului ce s-au nevoit în închisori cred că s-a înfiripat în sufletul ei încă din anii de detenţie, când şi ea a urcat, în pas cu mulţi alţii, Golgota înălţată pentru ţară de comunişti.

La Mislea, când munca în ateliere facilita o liberă circulaţie prin temniţă, Geta a organizat, într-o dulce primăvară, primul ei altar. Într-un dormitor mai pitit, pe un taburet adus din secţie, cu o candelă şi cu flori adunate de prin curţi, a închipuit un catafalc pentru Mântuitorul, care, în felul acesta, a binevoit să vină şi în închisoarea noastră. S-a făcut "Prohodul" la care au participat toate deţinutele care nu erau în ateliere la acea oră. Niciodată n-am perceput mai clar faţa divinităţii scăldată de lacrimi. Nimic nu poate subjuga mai mult decât entuziasmul sufletesc izbucnit din inimile purificate de suferinţă şi asceză!

Geta organizase totul. Îmi dăduse şi mie un rol, să recit rugăciunea Sfântului Isaac Şirul. La acel "Prohod" de neuitat s-a conectat sufletul meu la cel al Getei; i-arrt înţeles trăirea şi bucuria de a fi reuşit să înalţe un altar în mijlocul infernului: altar instalat pe un taburet. Am căutat-o cu privirea, mult, în mulţime. Se estompase, deşi totul era opera ei. Stătea într-un colţ, rezemată de un pat, tânără, frumoasă, tăcută, cu ochii numai lumină şi cu mâna dreaptă dusă la buze (un gest ce-i era caracteristic). Părea mirată, parcă, de tot ce simţea şi trăia alături de noi.

De aceea nu m-am mirat deloc când Maica Domnului a ales-o pe ea coordonatoarea lucrărilor menite să înalţe Paraclisul de la Mislea. Era consecinţa trăirii determinate de ea atunci pentru un "acum" hotărât de Maica Sfântă.

Paraclisul Naşterea Maicii Domnului este, de la un capăt la celălalt, un miracol. Un miracol înălţat prin arderea de tot a sufletului Getei. Toţi cei care, într-un fel sau altul, ne-am bucurat de a participa la alcătuirea lui, nu vom uita niciodată dulcea binecuvântare cu care am fost, pur şi simplu, copleşiţi dar, mai mult decât oricine, Geta s-a contopit atât de total cu realizarea acestui vis încât aveam impresia că este o nouă legendară Ană ce se zideşte în ziduri, fără contribuţia meşterului Mahole. Îi simţeam sufletul incendiat, pur şi simplu. Cu fiecare realizare îi înţelegeam elanul fără să fie rostite între noi cuvinte. Seara, ostenite, întinse pe saltele pentru odihnă, mi se părea, alături de ea, că noaptea ce coboară peste truda noastră este mai adâncă, mai parfumată, mai sfântă. Cerul era atât de aproape de noi încât am fi putut, aşa cum spune poetul, să ne aprindem degetul de la stele.

Îmi amintesc acum de o clipă care îmi stăruie mai mult în minte. Ne îndreptam, în convoi, spre crucea înălţată pe locul sfântului altar al fostei mănăstiri, ce urma să fie sfinţită. Prea Sfinţitul în frunte iar noi, cei prezenţi, în urmă, păşeam sfioşi pe aleea presărată cu trandafiri. La un moment dat Geta a venit lângă mine şi mi-a şoptit: "Sublimul acesta, Păzi, oare, nu-l visez? Este aevea?" Am înţeles ce vroia să-mi spună: în pas cu noi păşea biserica cea vie, cea de patru veacuri a fostei mănăstiri, păşeau şi acelea dintre noi care nu mai erau, aşa cum păşeau cei ce azi încă mai erau, dar vor fi, în viitor, lângă sfânta troiţă. Am privit-o! Avea ochii plini de lacrimi; se rotunjeau scânteietor în sclipirile soarelui şi nu cutezau să se prelingă pe obraji.

Aşa era Geta. Şi era cu neputinţă să nu o iubeşti. Paraclisul de la Mislea a fost şi va rămâne marea iubire a Getei, îndrăznesc să afirm aceasta pentru că, pentru înălţarea lui, n-a pregetat să-şi implice întreaga familie. Suntem convinse că-l va iubi şi-l va ocroti, dragul ei paraclis, şi de pe celălalt plan al existenţei sale.

Călătorie izbăvitoare, scumpa noastră! Noi ştim că drumul tău va fi bun, că toate strădaniile tale îţi vor înlesni zborul spre locaşul cel de veci. Gândul acesta să fie mângâiere familiei tale. Ştim că ai dori să fie consolaţi, să nu sufere. Le spun să-şi afle alinare în faptul că toate suferinţele tale şi toate realizările tale ţi-au dat o aură ce nu se va lua de la tine, pentru că Domnul judecă în dreptate şi adevăr.

Iată, noi te salutăm în poziţie de drepţi. Du celor care te aşteaptă acolo, salutul inimilor noastre. Du Maicii Domnului dangătul de clopot care ţi-a înfiorat inima cu prima lui bătaie, aşează la picioarele lui lisus recunoştinţa noastră însoţită de rugăciunile noastre şi, mai ales, nu uita să mulţumeşti Duhului Sfânt pentru porumbelul ce l-a trimis să ne încurajeze la ceas de cumpănă. Spune Tatălui ceresc să ne înveţe cum să facem mai bine voia Sa cea sfântă.

Bineprimite să fie jertfa şi strădania ta, ad majorem Dei gloriam!.