cuvânt de reculgere la înmormântarea nanei sofica

Cinstiţi Sfinţiţi Părinţi, îndoliată familie, iubite frate Victor, iubiţi şi iubite îndoliate după Nana noastră.

Îmi cer din capul locului iertare dacă lacrimile îmi vor stinge vocea şi nu voi fi capabilă să duc la bun sfârşit înalta onoare care mi-a revenit de a rosti cuvântul de rămas bun, la despărţirea de Nana Sofica, Nana noastră cea de toate zilele, atât de stimată, atât de admirată, atât de iubită, atât de neuitat.

Iartă-ne, Nană scumpă, că încercăm să evocăm etape din exemplara ta viaţă, ştim, este mare îndrăzneala, dar simţim imperios nevoia să ne amintim:

Sofica s-a născut în ianuarie 1916, într-un orăşel din Oltenia, al 11-lea copil din 12 al unei familii modeste. Orfană de tată, copilă fiind, Sofica a crescut sub oblăduirea mamei sale, o olteancă vrednică, care i-a insuflat o solidă educaţie creştină şi patriotică, pe un fond înzestrat cu multe virtuţi. Terminând liceul în oraşul natal, Sofica nu a avut posibilitatea materială de a urma un curs universitar, deşi calităţile intelectuale i-ar fi permis cu prisosinţă acest demers. A rămas să-şi ajute din răsputeri familia lucrând minunile de broderii pe care numai iscusinţa neobişnuită a mâinilor sale şi alesul simţ al frumosului care o caracterizau, o ajutau să le realizeze. A meditat la matematică o mulţime de tineri din oraş până într-o zi când, printr-o prietenă, a ajuns la Bucureşti, cu intenţia de a cunoaşte mişcarea legionară. A venit, a aflat, a rămas.

în 1934 participă la tabăra din Arnota, în 1935 se află în tabăra de la Susai. Doamne, câtă încântare ne-au adus poveştile Nanei despre oamenii taberei în lungile zile de închisoare! îndrumată de inginerul Horodniceanu şi ajutată de colonelul Zăvoianu, Sofica rămâne la Bucureşti, la "centru", când intră în comerţul legionar, casieră la cooperativă, unde a înlocuit-o pe Maria loraş, prietenă exemplară, o superbă legionară care ne-a fermecat sufletele la Mislea.

Sofica s-a avântat în viaţa legionară cu entuziasmul şi puterea de dăruire totală a luptătorilor de mare elită. A avut fericirea, pe care nu înceta s-o preţuiască îndeajuns, să cunoască pe Căpitan, pe camarada Nicoleta şi pe celelalte elite de la Centru. Dragostea, credinţa şi devotamentul ei nu aveau limite. Sufletul ei ardea ca un foc continuu. La aceste flăcări ne-am încălzit şi noi, epigonii acelor timpuri glorioase. Nana noastră din închisorile comuniste era un izvor nesecat de istorie vie, din care ne-a adăpat cu o generozitate de care numai ea era capabilă. Neîntrecută şi neobosită povestitoare, ea reuşea să ne aducă la acele vremuri şi la acei oameni ca şi cum am fi fost şi noi, aevea, printre ei.

De statură potrivită, mai mult micuţă şi slăbuţă, Nana era întruchiparea reală a unei profunde smerenii. Încadrat de cosiţe groase, chipul ei luminat de un zâmbet cald iradia bunătate şi blândeţe. Faţa luminată din interior trăda un suflet fericit prin dăruire.

În acele vremuri Sofica a trăit mult în preajma camaradei Nicoleta. Nutrind pentru ea o evlavioasă şi puternică dragoste i-a executat exemplar toate însărcinările. Astfel a avut o duioasă şi nobilă grijă de Ion Caranica, luminându-i viaţa de singuratic aşa cum numai gingăşia ei sufletească putea s-o facă.

În prigoana din 1938, Sofica, travestită în slujnicuţă ardeleană, a îndeplinit sarcina de curier pe lângă camarada Nicoleta. Cea mai importantă a fost legătura pe care a izbutit s-o facă cu cei închişi la Râmnicu Sărat. Inteligentă şi abilă, a reuşit să se strecoare într-o casă de lângă închisoare, de unde a reuşit să comunice cu cei din interior prin intermediul unor litere mari din carton.

În 1939 este arestată şi trimisă în lagărul de la Sadaclia împreună cu alte figuri de elită ale mişcării legionare, printre care Atena lanuli. Asasinarea Căpitanului şi moartea zguduitoare a camaradei Nicoleta i-au sfâşiat sufletul. Însăşi durerea ne povestea cu vorbe de foc cum s-a despărţit de camarada Nicoleta, cum a plecat aceasta pe drumul fără de întoarcere cu un zâmbet liniştit pe chipul hotărât pentru jertfă, făcându-i un semn de adio cu mâna în care-şi flutura jacheta.

În 1940 a lucrat la ferma în care creşteau păsări, iepuri, oi şi unde aveau şi o fabrică de marmeladă. Veniturile ajutau mişcarea şi câţiva copii orfani. Sufletul fermei erau Sofica şi Maneta Nicoară, maica Mihaela de mai târziu, o altă lumină strălucitoare în bezna închisorilor comuniste. La această fermă venea adesea Titi Gâţă. Se făceau acatiste, paraclisul Maicii Domnului, se cântau rugăciuni.

În timpul războiului, însoţită de o echipă de legionare, Sofica a îngrijit de bolnavi, cu ardoare şi devotament, iniţiind tot felul de bucurii pentru răniţii mistuiţi de răni şi doruri arzătoare. De pildă, de Crăciun, au făcut un brăduţ mic dar frumos împodobit cu care au colindat toate saloanele spitalului în care lucrau.

Sub Ion Antonescu Sofica a fost condamnată la trei ani închisoare pentru ajutor legionar. În acest răstimp, la închisoarea Văcăreşti, alături de Lucica Coterbic, a îngrijit pe micuţa Lenuţa Ilie, condamnată la 25 de ani pentru vina de a fi cântat un cântec legionar. Copila zăcea plină de râie şi de păduchi printre condamnatele de drept comun. Sofica s-a ocupat de ea, devenindu-i o adevărată mamă. I-a format caracterul creştin, i-a dăruit o viaţă interioară demnă, daruri pe care biata Lenuţa nici nu le visase. Duse în cătuşe la Mislea, Lenuţa s-a bucurat din plin de ocazia de a fi într-o familie spirituală, tratată cu dragoste şi omenie. Aici fetele legionare au organizat un cor, dând răspunsurile la slujbele din bisericuţa fostei mănăstiri Mislea, foarte apreciate de preotul care venea să îndeplinească pentru deţinute serviciul divin. Mănăstirea fiind afectată de cutremurul din 1940, fetele legionare au participat la refacerea picturii.

În 1944 Sofica a fost eliberată datorită unei confuzii, a fost de fapt un miracol al sfinţilor părinţi loachim şi Ana. Lenuţa rămânea din nou fără Nana, dar nu pentru multă vreme.

Tn 1945 Sofica este îngrămădită din nou în lagărul de la Slobozia, unde tot felul de oameni indezirabili noului regim au fost adunaţi, gata oricând să fie sacrificaţi. Aici preoţii închişi au amenajat un paraclis, iar fetele legionare au organizat un cor. Se făceau slujbe şi moralul tuturor, în ciuda zvonurilor alarmante, era ridicat.

În 1948 Sofica va reveni lângă Lenuţa Ilie. Urmează cea mai lungă şi întunecată detenţie, infernul comunist, întins pe un parcurs de 16 ani, străbătând cumplitele citadele ale supliciuliui şi ororii: Ministerul de interne, Văcăreşti, Jilava, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Botoşani, Arad, Oradea. Aşa te-am cunoscut, Nana noastră scumpă, studente atunci, fetele tale, din care puţine sunt azi la căpătâiul tău să-ţi onoreze "marea trecere".

După eliberarea din închisoarea strâmtă în alta mai largă, ţi-ai făcut, alături de fratele Victor, un cuibuşor modest de unde ţi-ai urmat firul vieţii, iradiind de credinţă, aşa cum atât de cald a evidenţiat cucernicul părinte al parohiei care te-a adoptat. Aici, în "casa de rândunică", sărmanul tău trup chinuit de prea grelele încercări ţi-a îngreuiat în alt fel crucea, ca să adeverească faptul că vârful Golgotei este cel mai greu de atins.

Am căutat, Nană, printre cuvinte ca să aleg pe cele mai duioase şi mai tandre ca să le încarc cu tristeţea noastră, să fac din ele alesul omagiu pe care ţi-l datorăm, să-ţi împletim din alesele cuvinte cea mai sclipitoare cunună de flori spirituale, pe măsura spiritului tău.

Am născolit noianul de amintiri comune, ca să le aleg pe cele mai capabile să te evoc aşa cum ai fost, o inimă mare cât o ţară, un spirit înalt cât o catedrală.

Dar ce cuvinte ar putea să exprime duios şi discret, fără să aducă atingeri nedezminţitei tale modestii, câtă bunătate, câtă gingăşie, câtă dăruire ai revărsat în jurul tău şi cât ai însemnat pentru noi, cele pe care acelaşi crez şi aceeaşi luptă nea adus în preajma ta. Ai fost mereu la dreapta noastră, gata să ne sprijini, să ne ajuţi, să ne îmbărbătezi, să ne ridici, să ne creşti şt să te rogi pentru noi şi pentru toţi însângeraţii neamului nostru. Câte s-ar putea spune despre virtuţile cu care ai fost înzestrată, cât de rodnică a fost pendularea sufletului tău între intransigenţă şi toleranţă şi cum, totdeauna, biruitoare a ieşit iubirea.

De la tine, Nană, am învăţat noi cum este dragostea de aproape, acea iubire lipsită de tensiune, acea iubire care iartă şi acoperă. A fost, Nană, iubirea ta aidoma celei descrise de Sfântul Apostol Pavel.

De ia tine am învăţat că demascarea vine de la demon, este o asasinare a spiritului. Credeai în înălţare. Te aud şi acum: "Ai căzut azi, te vei înălţa mâine. Nu-i nimic, mâine va fi mult mai bine. Eu cred în tine, în puterea ta. Credinţa mea şi speranţa mea să-ţi dea avânt şi putere. Mâine vei lua din nou în spate crucea şi vei urca din nou Calvarul în cea mai deplină ascultare." într-adevăr, Nană, tu ai dat un sens nobil suferinţei. Transfigurată de dragoste, suferinţa era un dar, o jertfire de sine pentru cel mai nobil ţel, mântuirea. Sunt atât de multe şi atât de copleşitoare clipele petrecute cu tine; dar ştiu că, dacă glasul tău s-ar putea face auzit, m-ar opri să-ţi laud slujirea exemplară. Nu mă pot opri, însă, să nu evoc acele seri când ne cântai rugăciunea atât de dragă sufletului tău:

"Şi ocroteşte, Doamne, ţara aceasta, neamul acesta şi pe cei ce se roagă şi luptă pentru mântuirea lui."

Era frumos glasul tău, un firicel suav de voce ca de copil, limpede şi vibrantă, un clopoţel de argint, care revărsa atâta puritate şi inocenţă peste jarul credinţei, încât, ascultându-te, noi ne gândeam la îngeri. Înregistrată pe o casetă, cântarea rugăciunii tale ar fi putut să te recomande celor de după noi, cum ai fost şi cât ai fost pentru cei din jurul tău. Ceva îmi spune însă că numai acolo, printre zăvoare şi cătuşe, candoarea glasului tău însemna măsura deplină a dăruirii tale, a valorii tale umane.

Îmi mai vine în minte un martor despre ceea ce ai însemnat pentru multe câte te-au cunoscut în prea mulţii ani ai detenţiilor care ţi-au fost hărăzite cu prisosinţă. Era la Jilava. Vara, în groapa care forma curtea de plimbare din faţa secţiei noastre subpământene se plantau câteva flori, modeste flori de curte de închisoare. În anul acela, în mijlocul răzorului, deasupra celorlalte flori, se înălţa vertical o nalbă, o prea modestă nalbă. Da, dar ea era deasupra celorlalte şi lumina soarelui dădea o strălucire aparte culorilor din petale, într-o zi, Nena a fost cea care a exclamat: "Nana! Tu eşti Nalba!"

Da, Nana, tu erai Nalba!

Da, ştiu, Nană scumpă, e timpul să mă opresc. Tu nu doreşti să asculţi cuvinte. Ştiu că ai prefera să ne unim într-o sublimă rugăciune, scurtă, simplă, dreaptă, dar pornită din totul inimilor noastre.

Să-l rugăm, aşadar, pe marele Arhanghel călăuzitor să însoţească zborul sufletului tău şi să-l depună lin şi împăcat la picioarele blândului Judecător. Noi ştim că acolo te aşteaptă martirii din întreaga legiune biruitoare şi ştim cu câtă onoare va fi primit raportul tău. Noi ştim că Bunul Mântuitor te va primi cu braţele deschise şi va rosti cuvintele pentru care te-ai luptat neabătut, când prin păduri cu fiare sălbatice, când prin mlaştini de deznădejde, când pe munţi de suferinţă. Suntem sigure că El va rosti cuvintele pe care doar singur El le poate pronunţa:

"Soră Sofia, pace ţie! Iertate să-ţi fie păcatele, că mult ai iubit!"