CUVÂNT ROSTIT LA LANSAREA CĂRŢII «PRIN POARTA CEA STRÂMTĂ"

Prea onorată asistenţă,

Permiteţi-mi să încep cu un citat din cartea doamnei doctor Ana Maria Marin: "Depun mărturia unei vieţi şi încă a multor vieţi pentru ca să se cunoască adevărul".

Într-adevăr, "Prin poarta cea strâmtă" este o mărturie, o depoziţie adusă în instanţa viitorului pentru un adevăr care a fost blamat, înecat în minciună şi dezonoare, expediat în temniţe, sub zăvoare grele sau în morminte mute şi care în acest sfârşit de veac funest mai adastă la porţile dezvăluirilor complete. Cartea este, fără îndoială, mărturia unei vieţi, are un fir narativ, ne dezvăluie o poveste dramatică dar fascinantă, povestea vieţii unei intelectuale de înaltă clasă, inteligentă şi sensibilă, căreia Bunul Dumnezeu i-a hărăzit un destin de excepţie pe care s-a străduit să-l împlinească vertical, fără compromisuri. Este povestea unei doctoriţe generoase, a unei soţii tandre, a unei mame devotate care-şi confesează cu un fin şi profund lirism urcuşul pe Golgota vieţii, în arderea de tot a unei inimi greu încercate.

Dar cartea nu este numai atât, ea este mai ales povestea omului de spirit în dialog cu lumea şi cu valorile ei, paginile ei sunt pagini - document, cu incursiuni pertinente în istoria vremii, prezentate în cruda lor realitate, simplu şi detaşat, fără lamentări şi fără grandilocvente, cu tot curajul de opinie, necomplexat.

Căci este un mare curaj de a pune în circulaţie o carte care vorbeşte despre mişcarea legionară şi despre oamenii săi de primă mărime, într-o lume demonizată, în care minciuna, violenţa şi corupţia sunt la ele acasă, o. lume în care îngerii merg cuminţi să moară, iar demonii se extaziază şi leşină isteric pe imensele stadioane unde iluştri satanizaţi îşi etalează imunda obscenitate.

Este un mare curaj să vorbeşti despre sensul ziditor al suferinţei despre jertfă şi iubire, despre demolare şi renaştere, încercând să înlături cu lumina adevărului, cascadele de ură şi denigrare rostogolite fără încetare zeci şi zeci de ani peste o mişcare spirituală al cărei principal ţel a fost mântuirea neamului românesc prin reconcilierea cu Dumnezeu.

Sub acest aspect cartea aduce mărturii concrete despre personaje şi fapte pe care doamna doctor le-a cunoscut direct. Faptele consemnate cu sinceritate, cu respect pentru adevăr vor constitui, pe lângă multe alte cărţi asemenea, premisele pentru o istorie ce nu s-a scris încă. Orice istorie se scrie cu fapte, nu-i aşa, şi faptele sunt şi măsura valorii noastre. "După faptele lor îi veţi cunoaşte", spune Domnul. Pentru această cunoaştere s-a nevoit autoarea să scrie cartea care azi vă este prezentată: pentru că cei ce vor veni după noi au dreptul să cunoască faptele aşa cum s-au petrecut şi aşa cum le-au perceput cei ce le-au trăit şi le-au simţit încrâncenarea pe propria lor piele. Pentru acel îndepărtat "atunci", când oameni imaculaţi vor judeca obiectiv istoria, singurii, de altfel, care vor avea dreptul legitim de a enunţa verdicte clare şi juste, pentru aceştia a scris doamna doctor Ana Mana Marin. În nici un caz pentru cei care au ucis mişeleşte şi au topit în lagăre şi închisori toată gloria armatei române, cea mai fascinantă elită intelectuală pe care a avut-o vreodată ţara noastră, oameni politici de mare stil şi sfântă talpa ţării, fruntea ţărănimii dreptcredincioase. Nu pentru cei ce au zdrobit fără cruţare de la om până la codru orice suflu de împotrivire şi acum vorbesc de la tribune înalte şi au tupeul să judece faptele altora şi să emită judecăţi de valoare şi să dea, culmea neruşinării, lecţii de morală şi de corectitudine.

Cartea doamnei doctor se desfăşoară pe două planuri. Sunt puse faţă în faţă două lumi, prima formând temeiul pentru care, în cea de-a doua, autoarea a trebuit să parcurgă ani de temniţă şi atâta nefericire. Faptele se succed pe aceste două coordonate aşa cum s-au structurat în memoria autoarei cu inerente imprecizii de date biografice, cu inversări cronologice, dar fondul problemelor puse în lumină rămâne nealterat.

Veţi citi şi veţi descoperi că în lumea guvernată de Dumnezeu, creştinul trăieşte şi lucrează cu inima lipită de cer. El nu este sclavul altuia, şi nici chiar al său, el este pur şi simplu unul care iubeşte. Dumnezeu este iubire şi în slujirea acestei iubiri omul înfruntă sărăcia şi suferinţa, ocara şi persecuţia, lupta şi moartea, el ştie că singurul bun care merită să fie cucerit este mântuirea, adică dreptul de a trăi în iubire, bucurie şi fericire câştigate prin jertfă şi ascultare.

Vasile Marin, de exemplu, a lăsat tot ce avea mai de preţ pe lumea aceasta, o ţară iubită cu ardoare, o familie mult îndrăgită, o mişcare şi un Căpitan care promiteau învierea odată cu învierea neamului, revistele al căror far luminos a fost, pe toate le-a părăsit şi a plecat fără şovăire să-şi ofere viaţa pentru ca gloanţele să nu mai cadă pe altarele bisericilor unde lisus cel euharistie aşteaptă înlănţuit în sfintele specii iubirea oamenilor; o iubire care să accepte onoarea umilinţei şi a sacrificiului pentru că El însuşi ne-a iubit cu o iubire preferenţială; Şi-a părăsit Părintele ceresc, splendorile îngerilor şi ale cerului şi S-a aplecat până la noi umilit până la moarte pentru ca noi să avem viaţă şi s-o avem din plin.

Şi veţi mai descoperi că tot ce ţine de lumea guvernată de cei fără Dumnezeu este egoist şi asupritor, pretinde totul pentru binele personal care constă în putere şi avere, cere să fie .slujit orbeşte pentru propria glorie, înrobeşte, secătuieşte, omoară şi distruge. Satan nu poate dărui decât ură şi dezonoare, faptele lui sunt demenţiale.

Ca una ce am trăit în gulagul comunist preţ de o întreagă tinereţe am avut ocazia să o întâlnesc şi pe doamna doctor printre lacăte şi zăbrele. Vreau să-i mulţumesc în numele tuturor surorilor de suferinţă că ne-a luat în cartea sa. Suntem acolo toate: tinerele care am fost smulse de pe băncile de studiu şi din bucuriile tinereţii ca să urcăm calvarul temniţelor oferindu-ne ca jertfă de răscumpărare pentru salvarea acestui neam, mamele care nu şi-au putut vinde fiii sau surorile care au refuzat să-şi trădeze fraţii, soţiile şi logodnicele care şi-au urmat iubirile până la jertfă şi mormânt, truditoarele acestui sfânt pământ care au refuzat să-l lase în stăpânirea cotropitorilor sau care au luat calea codrului cel din totdeauna frate cu românul, maicile şi surorile care au ales răstignirea pe crucea izbăvitoare a suferinţei şi au respins calea cea largă a minciunii satanice şi victimele inocente ale întâmplării oarbe ce-au fost aruncate în focul unei autentice gheene; toate câte trebuiau să fie îngenunchiate prin inimaginabile suplicii, să fie coborâte în lut dacă refuzau raiul bolşevic.

Prin noi, prin toate aceste victime prin care flacăra roşie şi-a experimentat arsura s-a arătat că pentru cei mai mulţi comunismul a însemnat o imensă nefericire: arta lui de a guverna a fost teroarea, puterea lui de a convinge a fost tortura, orizontul lui spiritual a fost satanismul, adică întunericul cel mai din afară, victoria lui a fost înrobirea ce s-a făcut prin râuri de lacrimi şi de sânge şi prin munţi de cadavre.

Din imensele şi încă nedeplin cunoscute hecatombe se ridică rumoarea ce poate fi auzită doar de conştiinţele vii. Este uluitor faptul că glasurile tuturor celor ce nu mai sunt, exprimat prin cei care mai adastă într-o dezolantă înserare, nu cer nici răzbunare, nici răscumpărare. Se cere doar aducerea în lumină a adevărului prin care s-a martirizat un neam binecredincios, pervertindu-i pe parcursul atâtor ani de întuneric sufletul bun şi smerit. Vor trebui scoase la lumină toate adevărurile ce ne dor şi ne vor durea încă până ce în lumina dezvăluirilor va tremura lacrima părerilor de rău, până ce se va recunoaşte cinstit şi curat că este operă diabolică să iubeşti în chip atât de neruşinat minciuna ce ţi-ai luat-o drept adevăr încât să îndrăzneşti totul, chiar şi inimaginabilul, pentru a distruge tot ceea ce ţi se opune.

Până când se vor cunoaşte toate avem datoria să aducem mărturii, să dezvăluim treaptă cu treaptă toate pragurile suferinţelor hărăzite acestui mereu şi mereu încercat popor de-a lungul dăinuirii sale.

Doresc să aduc o mulţumire personală pentru un mare dar ce mi l-a făcut doamna doctor în răstimpul cât am fost împreună în aceeaşi celulă. Nu ştiu dacă şi-ar mai aminti că dânsa m-a învăţat acatistul Mântuitorului: "Apărătorul cel mai mare şi, Doamne, Biruitorul iadului..." Eram la Arad, era o "primăvară dulce", era postul Sfintelor Paşti. Îmi stăruie şi acum în amintire cum stătea alături de mine pe banca pe care înţepeneam până la zece seara, cu o batistă în mâna stângă deoarece ochii săi calzi şi duioşi erau prea adesea umbriţi de lacrimi şi cum mă învăţa slovă cu slovă, condac după condac şi icos după icos această minunată laudă adusă lui lisus. lisus a venit în viaţa mea cu mult înainte de a o întâlni pe \ doamna doctor, dar prin acatistul învăţat de la dânsa am aflat cele peste o sută de atribute ale Izbăvitorului nostru, Cel ce merită din plin iubirea şi ascultarea noastră.

Cum L-am descoperit noi ca Apărătorul cel mai mare şi Biruitorul absolut al iadului? înţelesul adânc şi viu al experienţei câştigate prin suplicii nu se poate explica prin logica noastră măruntă. Acolo, în toiul suferinţelor de neîndurat, ni s-a revelat ca Domn al iubirii şi îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina zilei, răstimp de speranţă pentru o înfrăţire regăsită, necondiţionată de raţiune. Noi L-am întâlnit viu şi adevărat, în vârful foamei, a setei, a frigului, a singurătăţii, a terorii. Orice povară pe care ne-a chemat s-o purtăm a purtat-o mai întâi singur şi apoi de fiecare dată cu fiecare din noi. El a suferit întristările şi violenţa durerilor celor chemaţi să sufere. El a luptat cu cei chemaţi să lupte. El a cunoscut lacrimile celor chemaţi să plângă şi Ie-a plâns împreună cu ei până la ultima picătură. Durerile cele mai adânci ce nu pot fi împărtăşite nici în taină, umilinţele ce nu pot ajunge la nici o ureche de om, El Ie-a cunoscut şi Ie-a sorbit veninul. El S-a zbătut mereu să salveze ce era pierdut, să laude ce era dispreţuit, să binecuvânteze ce era batjocorit, să aline ce era sfârtecat. Raţiunea nu poate să explice cum, din atâta decrepitudine, poate ţâşni un torent de iubire ce împinge sufletul în baia de mister unde ocara, persecuţia, vendeta, suferinţa cea mai acerbă şi chiar moartea se convertesc în sărbătoare spirituală.

Fără ca suferinţa să-şi slăbească strânsoarea toate conflictele vieţii amarnice se rezolvau în credinţă, în lisus. Contradicţiile se făceau armonie, urâtul se dizolva în frumuseţe, Cel Viu mergea în pas cu noi ca un prieten nepreţuit, ne îmbrăţişa cu braţele Maicii Sale, ne iubea cu puterea şi căldura Tatălui Ceresc, ne alina cu duioşia Sfântului Duh, ne îmbărbăta cu ceata sfinţilor şi martirilor, cohortele de luptători ce au biruit neputinţa bietului trup spre glorificarea sufletului nemuritor. În aceste cumplite locuri credinţa ne-a eliberat într-un târziu de spaima călăilor şi de noi înşine. Credinţa ne-a ajutat să înţelegem că El, lisus, e singurul care ne poate acorda o milă perfectă şi o speranţă certă ce veneau de dincolo de experienţele noastre personale. El era isihia, centrul care absoarbe totul în iubire. El ne spunea: "Priveşte la Mine, urmează-Mă şi vei fi viu. Vrei să fii OM, fii gata de sacrificii. Crucificatul se va bucura în mod cert de iubire."

Stimată doamnă doctor, regret enorm că nu ne-aţi putut bucura cu prezenţa dumneavoastră. Vreau totuşi să vă ofer o floare spirituală, una din acele flori pe care ni le ofeream în închisoare, singurele care ne erau la îndemână: florile spiritului. Vă ofer o floare culeasă din grădina spiritului de mâna maicii Teodosia, care nu este altcineva decât gândirista noastră poetă, Zorica Laţcu. Am ales-o pe aceasta deoarece mi se pare că exprimă cel mai adecvat cartea dumneavoastră. Citez din memorie:

"Inima-n culme de chin s-a aprins şi-a-nflorit, Prea iubite,

Flacăra-n vârf de făclie şi floare-ntr-un capăt de vrej,

Blândă-ngânare de fluturi bătând din aripi ostenite,

Joc strălucit de lumini cu umbrele-n fugă, vârtej.

Inima-n culme de chin s-a deschis ca potirul, adâncă,

Plină de vinul iubirii de care şi ea s-a-mbătat

Şi s-a deschis ca o rană din care picură încă

Tot sângele rumen, nespus de curat.

Inima-n culme de chin s-a topit ca un fum, Prea iubite,

Cum se topeşte în aer mirosul de flori şi de nard,

Sunt undeva în iubire şi trec veşnicii sau clipite

Şi nu mă mai ştiu: oare totuşi mai sânger? Şi totuşi mai ard?"

Şi acum, dacă mai aveţi răbdare să mă suportaţi, v-aş adresa tuturor o rugăminte: să mă urmaţi într-o scurtă rugăciune, căci, ca şi atunci, şi acum avem atâta nevoie de îndurarea lui Dumnezeu, avem nevoie să acoperim cerul cu rugăciuni:

"Aşa dar Iisuse, Domn al milei şi al îndurării, iartă-ne păcatele şi dăruieşte-ne pacea Ta. Vino şi coboară lângă noi, rămâi cu noi, dăinuieşte în noi. Alungă din inimile noastre frica, îndoiala şi deznădejdea, întăreşte în noi credinţa în învierea noastră şi a acestui neam, pe care mâna Ta l-a aşezat în calea tuturor relelor, ca prin el să se proslăvească numele Tău, iubirea Ta.

Slăvite Doamne, izvor al luminii, iluminează întunericul care ne dezbină şi dăruieşte-ne o credinţă dreaptă, ca să nu ne umilim sufletele prin furcile ereziilor de tot felul, dă-ne o milă perfectă ca să ne putem ierta duşmanii după sfântă dreptatea Ta, ajută-ne să nu irosim meritele adunate prin jertfă pe altarul Tău. Ajută-ne să Te scutim de fariseicul nostru filistinism, scufundă-ne într-o smerenie profundă, arată-ne o speranţă certă, care să ne dea putere să îndurăm restriştea.

Dă-ne, Prea înalte, înţelepciune şi discernământ pentru a înţelege sfântă voia Ta şi ajută-ne să o împlinim. De este cu putinţă ajută-ne să nu ne alegem singuri călăii, nu îngădui să fim despărţiţi de Tine ca să Te slăvim împreună cu sfinţii Tăi, cu eroii Tăi şi cu martirii Tăi în vecii vecilor."