Iubiţi îndoliaţi ai Mariei noastre,
Încep prin a-mi cere iertare că nu
voi încerca să adresez cuvinte de mângâiere pentru
întristarea dumneavoastră, căci ce-aş putea să
mai adaug cuvintelor atât de frumoase rostite de prea
cucernicul părinte? Cu adâncă evlavie îi mulţumim în numele
scumpei noastre Maricica. Voi căuta să te salut
simplu, Maria, căci mie mi-a fost dat să rostesc cuvântul de rămas bun din
partea celor ce te-au cunoscut, te-au stimat şi te-au iubit, sora noastră, ruda
noastră, prietena noastră. Cât de greu îmi
vine să încarc cu întristarea noastră
acel cuvânt atotcuprinzător, care să exprime
cu tandră şi discretă duioşie, alesele calităţi care te-au caracterizat şi care ar fi capabile să te evoce
cum se obişnuieşte în atari împrejurări.
Dar ţie nu ţi-au plăcut gesturile maiestoase şi prea evidente şi nici cuvintele grandilocvente, oarecum stridente în impetuozitatea lor. De aceea, acum în clipa supremei despărţiri, vom respecta cultul tău pentru discreţie şi nu vom folosi
meşteşugite fraze ca să te evocăm aşa cum ai fost: bunătate nedezminţită,
dăruire neprecupeţită, modestie nefăţarnică, ardere
lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credinţă neetalat, dar prezent
asemenea suavului parfum de floare. Ai fost
floarea cea modestă dar în simplitatea ta, frumuseţea ta era aceea
despre care Mântuitorul spunea că întrece cu mult strălucirea lui Solomon. Să
nu-ţi fie frică. Vom ţine cont de ţinuta ta
de o viaţă întreagă şi nu te vom descoperi
acum, nu te vom etala ca pe o carte. Cei care te cunoaştem nu simţim nevoia să
te recitim. Noi ştim cine ai fost şi
cât ai fost. Noi ştim cât de mare ţi-a fost nesocotirea de tine însăţi, cât de mult ai fost în slujire şi cât
de obstinat ţi-ai ascuns ostenelile,
eforturile, care de atâtea ori te depăşeau. Puţini au fost acei care ţi-au cunoscut sfâşierile şi strădania de
a-ţi ascunde rănile în acel zâmbet vag, care nu ţi-a părăsit niciodată chipul dăruit de Dumnezeu cu frumuseţe.
Vom păstra exemplul viu al curajului
tău şi nu vom uita lecţia de viaţă ce
ne-ai dăruit în tinereţea ta când te-ai hotărât să înfrunţi moartea. Mistuită de febră, cu tot trupul
viscolit de o boală necruţătoare, ochii tăi minunaţi, cu adevărat stelari, cu
care te-a înzestrat Ziditorul şi pe care nimeni din cei ce te-au cunoscut nu-i vor putea uita, ochii tăi superbi nu
au fost umbriţi niciodată de
deznădejde, nu şi-au pierdut niciodată lumina caldă. Şi ai biruit. Era
în privirea ta oglindirea eului tău lăuntric,
solar şi optimist, era acel inefabil care vine de departe, lumină spirituală acumulată din fiu în
fiu, rod al unui jntreg şir de oameni,
care au trăit în cultul familiei şi au mărturisit, prin inima mamelor, cu vorbe
şi cu fapte, de la prima şi până la
ultima închinare, că veşnicia s-a născut la sat şi că aici viaţa duhovnicească creşte şi se răspândeşte ca un
descântec.
Tu ai iubit aceste valori şi iubirea ta a rodit iubire, căci ce altceva este decât iubire că ţi-a fost dat să
dormi aici, printre ai tăi, sub
pâlpâitoarele luminiţe care de veacuri au luminat trecerea bunilor şi străbunilor tăi în neştiutul drum spre celălalt tărâm. Ce altceva decât rod de
iubire este faptul că ţi-a fost dat,
aşa cum spunea ilustrul nostru profesor Lucian Blaga, să visezi sub glia
străbunilor tăi ultimul vis:
"Încă un an, şi-un vis, şi-un somn
Si-oi fi pe sub pământuri domn
Al
oaselor ce drepte dorm."
Domnul a băgat de seamă că ai ostenit să trăieşti şi
te-a chemat la Sine. În nădejdea învierii ce ni s-a
dăruit, credem că tu doar te-ai mutat de lângă noi. Ai
plecat dar amintirea ta ne va însoţi din când în când până ne
va sosi şi nouă rândul. Vocea ta ne mai răsună în urechi şi ne
îndeamnă, ne ademeneşte să pomenim unul din
harurile ce ţi-au fost dăruite, acela
de a spune cu sufletul frumuseţea creată de alţii cu cuvântul. Şi deşi o viaţă întreagă ţi-ai ascuns acest dar (cât te va fi costat şi această jertfă!) noi,
câţiva din jurul tău, ne-am bucurat
de el. Nu vom spune cât de frumos recitai pentru a-ţi aduce elogii care să ofenseze smerenia ta, ci pentru a ne aminti de două versuri nespus de frumos
pronunţate de tine:
"Fată mică, fată mică,
Ce te-nchini ca o bunică..."
Mai ţineţi minte? Cred că tu ai fost fata mică;
puritatea sufletului tău a fost vecină cu puritatea
copilăriei. Ea s-a oglindit în viaţa ta care a fost un fel de călugărie în
halatul alb al îndeletnicirii tale profesionale.
Îmi permit să mărturisesc cu mâna pe
inimă că aşa a fost, pot să fac această mărturisire
pentru că destinele noastre s-au împletit strâns pe un
lung parcurs al vieţii. Mulţi ar fi dorit să-ţi fie martori buni, să fie aici,
să-ţi dea sărutarea de pe urmă. Puţini suntem de faţă.
Doar prin punerea mâinilor, suflet lângă suflet, am
ridicat cu toţii jertfa ce ţi s-a adus.
Vom face crucea mare, dreaptă şi frumoasă, aşa cum o lăudai în versurile Otiliei Cazimir şi te vom
încredinţa prin intermediul cucernicului părinte care te-a prohodit, Marelui Izbăvitor.
Să-ţi fie uşoară marea şi ultima ta
trecere, să fie luminat locul ce-ţi va fi hărăzit.
În ceasuri de reculegere, atâţia câţi mai suntem şi cât
vom mai fi, vom mărturisi pentru tine, aşa cum şi tu vei aduce mărturie
pentru noi.
Să-ţi fie ţărâna uşoară, să te îngemănezi cu moşii şi strămoşii tăi din neam în neam, amin!